Mircea POPA: DIALOG EPISTOLAR (1972-1978) – ȘTEFAN BACIU – LUCIAN BOZ

În anul 2001 publicam la editura Dacia un volum destul de cuprinzător din corespondența purtată de Lucian Boz din Australia, cu câțiva reprezentanți de seamă ai exilului românesc. E vorba de Ștefan Baciu, ajuns profesor la Universitatea din Honolulu, de Cioran și Ionescu de la Paris, de Mircea Eliade de la Chicago, și de Constantin Noica, Nicu Steinardt și Anton Dumitriu din țară. Marea cantitate de scrisori mi-a fost trimisă în mai multe tranșe par avion de la Sydney la Cluj, transcrisă și prelucrată în răstimp de mai mult de un an pentru tipar. Deși transpunerea electronică a acestora a durat și ea ceva timp, urmată de aranjarea cronologică a scrisorilor și notele aferente, respondentul meu de peste ocean continua să-mi mai trimită texte, pe care le găsea între timp adăpostite prin cine știe ce cotloane ale spațiosului cămin în care locuia. S-a întâmplat astfel că unele din aceste materiale au mai fost trimise și altora din țară, precum lui Nicolae Florescu de la „Jurnalul literar” (în ciuda faptului că într-o scrisoare sau lui N. Țone pentru revista consacrată exilului scoasă de el, sau pur și simplu erau loturi noi, care nu ajunseseră să fie triate de expeditor decât mai târziu).

Am constat astfel cu vremea, că în portofoliul ediției se mai păstrează unele scrisori care n-au ajuns să fie cuprinse în volmul amintit. Făcând recent un nou inventar al acestora am ajuns la concluzia că în posesia noastră se mai află scrisori aparținând aceloași destinatari, dar care n-au văzut lumina tiparului. Cele mai bogate și mai spectaculoase aparțin poetului Ștefan Baciu, multe dintre ele fiind însoțite și de poezii, desene și caricaturi din (revista sa N.R.) „Mele”, astfel că pe acestea, pregătite într-un fel de autorul însuși pentru tipar, să alcătuiască un volum separat și ca o mărturie a modului în care el își concepea corespondența, pe hârtie de culori diferite, cu antet special sau cu ilustrații trăznite, cu o anumită tehnică a așezării în pagină, ceea ce trimite la o lecție de design și fantezie poetică de factură suprarealistă, reprezentând una dintre experiențele colocviale neîntrecute până astăzi. Ea propune un delir dialogal de o frumusețe aparte, menit să încânte ochiul și să-l desfete pe privitor. Adeseori această performanță i-a reușit și grație complicității lui Grigore Cugler, și el un fantezist debordant, care își realiza singur desenele și lui Lucian Boz, care îi furniza tăieturi din ziare, fotografii și pagini de xerox cu materiale literare de o deosebită elocvență.

Sub raportul conținutului se poate desprinde din acest dialog epistolar o anume linie de conduită, urmărind libertatea de expresie și cultura dincolo de frontiere, dar și un cult al amabilității și gentileței. Tonul e totdeauna cald, plin de solicitudine și de atenție față de familia celuilalt, de necazurile fizice ale sănătății, de etapele mai bune sau mai rele sub raport pecuniar. Scrisorile lui Ștefan Baciu sunt apoi o sursă necontenită de informații despre evenimente personale și colective, despre noutăți editoriale și proiecte de viitor, despre modul în care este văzută politica culturală din țară. Pe primul plan figurează întotdeauna scriitorul ca generic și scrisul lui ca expresie a conștiinței epocii. Îl vedem astfel pe scriitorul nostru conectat la tot ceea ce vine din această zonă, cu o memorie colosală a faptelor din trecut și cu preocuparea ca ele să facă parte din zestrea pe care generația sa a lăsat-o neamului românesc, continuând să susțină tradiția literară de acasă și s-o înzestreze cu ceea ce exilul românesc a produs în acest sens. Una dintre preocupările sale majore a fost aceea de scoate din uitare figuri ale scrisului românesc interbelic, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna de primă mână sau tocmai de aceea, deoarece personajele trecătoare ale faunei bucureștene au reprezentat la un moment dat mari promisiuni și au întreținut spiritul viu al boemei capitalei, cu picanteriile lor diurne și replicile și șotiile pe care le puneau la cale. Adică un mod de a fi și a gusta libertatea de opinie și de confort european sui-genris, în care acest tip de scriitor se complăcea cu ardoare. Atenția pe care el o acordă acestor figuri de plan secund merită toată atenția, deoarece în timp ce la București aceștia erau sistematic ignorați, socotiți ca aparținând unei lumi apuse, el le reînvia memoria oarecum la nivel „mondial”, americano-havaiez și australian, ca o recompensă și un afront adus artei proletcultiste. (de altfel, despre lucrurle din România, nu vorbește decât la modul tragic-eroic, ca o țară a „fericirii” în care nu e permis ca cineva să se sinucidă!). Politica dusă sistematic de el în cadrul Caietelor „Mele” este una fundamental recuperatoare, încercând să aducă în actualitate tocmai pe acești scriitori uitați și marginalizați, numerele respective constând și din reproduceri din operă, cât și prin aprecieri și comentarii critice, echialând cu mici monografii și situări în epocă, excelente puncte de plecare pentru o seamă de cărți care ar merita scrise despre climatul literar interbelic și despre oamenii tineri ai anilor 30, fără de care avangarda românească n-ar putea să existe.

Reluăm mai jos pagini din această corespondență, continuând un mai vechi epistolar din revista „Apostrof”, despre care Lucian Boz vorbește cu simpatie și îi saluta cu deferență.

Cum și când a început dialogul nostru epistolar? Enigma e lămurită chiar de Lucian Boz, care, la 10 iulie 1993, îmi adresa această scrisoare, ce reprezenta începutul unui fertil dialog epistolar:

/antet /

„Stimate Domnule Popa,

Profesorul ieșean Mihai Drăgan mi-a trimis mai de mult „medalionul” ce mi-ai consacrat în STEAUA, uitând să-mi indice adresa D-tale sau cea a revistei. I-am scris, rugându-l să-mi dea adresa D-tale, dar nu s-a învrednicit cu un răspuns. Am scris și altor prieteni, dar nici ei nu m-au lămurit. În sfârșit, grație poetului Barbu Brezeanu, am căpătat adresa revistei, aș că pot să-ți mulțumesc pentru perfecta obiectivitate ce-ai arătat scrierilor mele. Cum nu cunosc nimic din ce-ai scris, în afară, bineînțeles, de cronica menționată mai sus, ți-aș fi îndatorat dacă-mi vei trimite lucrările D-tale. Dacă, la rândul meu, îți pot fi util cu ceva, nu evita de a-mi scrie.

Cu cele mai bune salutări, râmân al D-tale,

Lucian Boz”.

Reluăm în continuare publicarea acestei corespondențe, printr-un lot nou din scrisorile lui Ștefan Baciu către Lucian Boz, prietenul australian, care îl sponsoriza în permanență cu noi sume de bani. Într-una din scrisori, Baciu își declară supărarea pe țară, numită pe RSR (el îi spune RĂSĂRĂ!), unde i se pare că Labiș e supralicitat în defavorul altor scriitor importanți, sau e de părere că jurnalul lui Octav Șuluțiu a fost obținut de la Securitate prin prietenie, autorul lui dorind a fi ars. Baciu face și unele trimiteri la pasajele scoase. În general pentru Ștefan Baciu, realitățile din țară s-au oprit la anii în care el a fost și a trăit acolo și în asta poate că stă și farmecul amintirilor lui din scrisori sau din volumul „Praful de pe tobă”. Scrisorile sale transmit însă informații despre activitatea literară prestată (volumul „Îngerul malagambist”), Antologia poeziei surealiste, sumare numerelor din „Mele”, despre legăturile lui cu scriitorii români de la Paris sau din țară, despre activirarea Mirei. Două evenimente mai importante au loc în acest interval: moartea soției sale, Mira Simian, bolnavă de cancer, și o dispută cu Lucian Boz legată de publicarea într-un număr din „Mele” a unei poezii considerată de Boz ca antisemită.

––––––––––––

Prof.Univ. Dr. Mircea POPA

Cluj-Napoca, 30 ianuarie 2021

***

SCRISORI:

ȘTEFAN BACIU – LUCIAN BOZ

Adresa : Lucian Boz, Box 1538/GPO, Sydney, NSW, 2001

Vedere cu un tablou din Le Musée de Foche

Dragă Lucian Boz,

Paris, 4-9-72

Îți trimit aceleași gânduri (dragi) din vacanța „sălbatecă”!^[1] Am fost în Berlin (W) și Viena; te-am evocat, ai fost prezent! Cu Gherasim Luca, Ionel Jianu, Virgil Ierunca.^[2] Toamna bate la geamurile pariziene, unde Brauner^[3] e pe toate gardurile cu afișele spendidei expoziții! Cartea apare la 15-20 ale lunii. O vei avea „par avion”, așa cum merge spre D-ta iubirea veche a lui, Ștefan Baciu

Sașa Pană, str. Dogari 36, tel.11.99.40,

București*.

Dragul meu, dragii mei,

ieri – duminecă 5 noiembrie – spre ora prânzului. Aud soneria. Eram în așteptarea copiilor. Dar era factorul, care, în această zi a săptămânii, îmi depune în cutie doar ziarul. Îmi aducea neverosimil de prost – după o călătorie de cinci zile doar – Poemele poetului (mereu tânăr)^[4] Ceeea ce a risipit și norii de pe cer! Deocamdată am privit-o, am pipăit-o: se prezintă încântător. Prefața lui Lucian Boz e o admirabilă poartă spre inima cărții. A găsit fiecărei afirmații suport de elocvente citate. Ce să mai spun de contribuția iluștrilor Iancu, Harold!^[5] Atâtea active să-ți trimit pe puntea unui curcubeu un grand mersi.

Continue reading „Mircea POPA: DIALOG EPISTOLAR (1972-1978) – ȘTEFAN BACIU – LUCIAN BOZ” →

Isabela VASILIU-SCRABA: „Pelerina” lui Eliade sau ”Scenarita” – formă securisto-comunistă a teoriei conspirației

Motto: „Călcată Țara ca un teasc de struguri/ Stă sub copita vremilor de-apoi,/ Cu miile, când n-avem grâu, sub pluguri,/ Ne-ngroapă și ne seamănă pe noi.// Pe Regi ni-i azvârliră la gunoi, / Din pântece ni-s pruncii puși la juguri, /Strămoșii șterși ca basme cu strigoi.” (dr. Vasile Voiculescu, Adio Libertății, 1949)

După ce torturile Securității anti-românești descrise de fostul deținut politic Silviu Crăciunaș în volumul Pașii Pierduți („The Lost Footsteps”, prefațat profesorul Grigore Nandris, Londra, ianuarie 1961) făcuseră vâlvă în Anglia și în Franța, ziarul de duminică „Observatorul” („The Observer”) publicase pe 28 mai 1961 articolul Prizonierii uitați („The Forgotten Prisoners”). Apoi, în iulie 1961 a luat ființă la Londra „Amnesty International”. Printre fondatorii organizației „Amnesty for Political Prisoners” s-a aflat și exilatul român Ion Rațiu.

Acesta a încercat, fără succes, să intervină în Repere (Republica Populară Română) pentru eliberarea filozofului C-tin Noica din închisoarea politică ale cărei porți îi fuseseră deschise de trioul proletcultiștilor Zigu Ornea-Pavel Apostol-Ion Ianoși (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele Duhului Sfânt si fotografia „de 14 ani”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/ ).

Ca o mică paranteză, ar fi de observat că Mircea Eliade – care contribuise cu bani la tentativa de scoatere din „statul-închisoare” (M. Eliade) a filozofului Noica prin cumpărare, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic: Andrei Pippidi, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/ -, în romanele sau nuvelele sale în care apar deținuți politici, el nu descrie niciodată torturile din timpul anchetelor securisto-comuniste. Doar sugerează sinistrele situații prin felurite formulări precum cele din Pelerina (apărută inițial în germană la Suhrkamp Verlag, apoi în rev. „Ethos” III, Paris, 1982 si, un an mai târziu, la Gallimard): „eu sunt un om bun de felul meu, dar…”, anchetatorul „șuieră”, „vorbi printre dinți”, „clătină de câteva ori mâna foarte aproape de obrazul lui Pantelimon” …„privindu-l amenințător în adâncul ochilor”.

Pentru scoaterea lui Noica de după gratii, Ion Rațiu apelase neinspirat la un profesor de științe politice (Maurice Cranston, vezi vol.: Ion Rațiu, „Cine mă cunoaște în țară așa cum sînt?”, București, 1991, p.94), autor, în 1962, al unei monografii dedicată lui J.P. Sartre, proeminent admirator al dictaturilor comuniste și al totalitarismului sovietic în mod special.

Dacă prin „Amnesty International” Constantin Noica n-a putut fi scos din închisoare în 1962, în schimb în acel an s-a tipărit Soljenițîn în Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. Mica scriere O zi cu Ivan Denisovici printre prizonierii politici ai regimului comunist s-a publicat în 1962 cu acordul lui Hrușciov și a fost exportată grabnic în Occident, apărând un an mai târziu simultan la Paris și la Milano.

In Germania de vest (ale cărei universități -ca si în Franța sau Italia- dospeau de profesori marxiști), anul 1963 a fost marcat de editarea documentatului volum: Fascismul în epoca sa: Acțiunea franceză – Fascismul italian – Naționalsocialismul, prezentând cadrul de apariție a regimurilor fasciste europene (vezi Ernst Nolte, Der Faschismus in seiner Epoche. Action francaise – Italienischer Faschismus – Nationalsozialismus, Muenchen, Piper, 1963; vezi în italiană înregistrarea din 1995, https://www.youtube.com/watch?v=ajl7sxcsQmM ).

Filozof al istoriei, Ernst Nolte i-a fost student lui Martin Heidegger la vremea când studenți îi fuseseră „latinii” Octavian Vuia (rămas în Occident), Alexandru Dragomir (nevoit să opteze, sub ocupația sovietică a țării, pentru exilul interior, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Statul-închisoare și artistul adevărat –despre nuvela „Uniforme de general” de Mircea Eliade, https://www.youtube.com/watch?v=BBv0XqGDjsg&t=505s ) și Constantin Oprișan, ucis de Securitatea anti-românească în temnița politică (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Oprișan, un discipol necunoscut al lui Heidegger, în vol.: Constantin Oprișan, Cărțile spiritului, București, Ed. Christiana, 2009, pp.81-94; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-oprisandiscipheidegger/ ).

Fiind vremea Războiului rece, suedezii s-au grăbit să-l premieze în 1970 pe Soljenițîn cu Nobel. Premierea a fost interpretată de sovietici ca un act politic ostil. Autorul Pavilionului canceroșilor (Paris, 1968), tipărit în traducere la Paris în același an cu volumul Primul cerc (1968), n-a putut avea parte de Premiul Nobel decât în 1974, când a fost arestat de K.G.B., cum arestată i-a fost și dactilografa „sinucisă” la anchetare. Alex. Soljenițân a fost în 1974 expulzat în Germania de Vest după ce i-a fost retrasă cetățenia rusească. Intre timp, peste granițele închise ale Imperiului sovietic, dizidentului i se mai publicase Arhipelagul Gulag (Paris, 1973) care a avut o bună mediatizare în presa occidentală.

In Pelerina, Mircea Eliade se inspiră din evenimente petrecute real în România aflată sub ocupația armatei staliniste, citindu-l foarte probabil pe Silviu Crăciunaș precum și alte volume cu mărturii ale nenumăratelor atrocități pe care ideologii comunismului le vroiau pe vecie ascunse. Dar și aflând verbal (de la foști deținuți politic) ce se-ntâmpla în gulagul comunist după gratiile imensei rețele de închisori politice, în lagărele de exterminare (precum Canalul Dunărea-Marea Neagră, supranumit „Lagărul morții”) și în unele spitale psihiatrice.

Nuvela Pelerina, scrisă în 1975, înfățișează ca personaj principal un român de profesie inginer a cărui viață (neieșită din comun) se reduce la orele de serviciu, de relaxare si la câteva relații amicale. „Statul-închisoare” (/statul-comunist), în care dusese până la un moment dat o viață tihnită, îi rezervă însă tânărului inginer nebănuite surprize odată cu întrebarea (practic anostă) a unui necunoscut îmbrăcat cu o pelerină.

Despre acest necunoscut cititorul află că a fost ani de zile deținut politic. Însăși pelerina „mărturisește” că ar fi vorba de un fost erou decorat cu ordinul „Mihai Viteazul” în războiul pentru Basarabia si Bucovina de Nord cotropite de Stalin în vara anului 1940.

Necunoscutul înveșmântat în pelerină ar dori să afle de la inginerul întâltnit pe stradă „Ce zi e astăzi ?”. Întrebarea nu vrea nici pe departe să-nsemne ceva de genul „tinere, oare tu știi pe ce lume trăiești în ziua de azi?”. Ea intenționează doar să corecteze o datare eronată a unui ziar comunist.

Si totuși nevinovatele cuvinte ale străinului întâlnit în mijlocul Bucureștiului l-au și transformat pe inginer într-o victimă. Practic l-au azvârlit într-un abis, chiar înainte de formularea răspunsului. Tânărul acostat pe stradă este imediat luat în vizorul Securităţi care până atunci urmărise pas cu pas doar vechea sa victimă (1) supraviețuitoare torturilor și condițiilor de exterminare prin foame și frig din închisorile politice.

Pe neștiute, inginerul din nuvela Pelerina a fost și el metamorfozat într-o victimă a terorismului polițienesc din „statul-închisoare”, fiind făcut părtaş la o suită de întâmplări cunoscute doar cu prilejul anchetelor comunisto-securiste (a curtat o fată care locuia pe aceiași stradă si chiar lângă casa omului cu pelerina, iubita sa lucra în secția cernelurilor, la o secție de cerneluri de la Slatina fusese o explozie, etc., etc.)

Intrebat pe ce motiv a făcut 13 ani de temniță politică, filozoful Petre Țuțea (1902 -1991) a spus următoarele „Dacă aș ști ce vină am în mod real, aș cere premiul Nobel. „Ce vină vă însușiți dumneavoastră ?”, m-au întrebat. Si am fost condamnat la 20 de ani” (vezi Ultimile dialoguri cu Petre Țuțea, înregistrate la începutul anului 1991 de Gabriel Stanescu, Criterion Publishing, 2000, p.17).

La apariția mărturiilor lui Silviu Crăciunaș, cu mare succes de librărie (cf. Ion Rațiu), Daniel Norman – „jurnalist de extremă stângă, evreu român de origine si corespondentul lui „Figaro” la Londra” (vezi Ion Rațiu, „Cine mă cunoaște în țară așa cum sînt?”, București, 1991, p. 86)-, nu s-a jenat să-l amenințe pe editorul cărții „Pașii pierduți” pe care a calificat-o drept o „înșiruire de neadevăruri” (ibidem).

In 1958 și exilatul Theodor Cazaban (2) recenzase o plachetă de poezii compuse de un fost deportat la Canalul Dunăre – Marea Neagră, accentuând sublititatea expresiei din unele poeme religioase („E-aproape, e-aproape/ Răsufletul liniștii reci/ Lumina surâde în veci/ Și-nchide seninul sub ploape”, V. Vasiliu, Aici, acolo; vezi vol: Theodor Cazaban, Eseuri și cronici literare, București, Ed. Jurnalul literar, 2002).

Tânărul inginer din nuvela Pelerina îşi pierde postul din București, are un timp o slujbă în provincie, iar la sfârşit, la interogatoriul cu care se încheie nuvela, este adus dintr-un sanatoriu de boli psihice unde fusese „cazat” de Securitate.

La ultima anchetare, inginerul află, chiar de la angajatul Securității care-l chestiona, că iubita lui rămasă într-o ţară de dincolo de Cortina de fier i-a transmis pe căi misterioase îndemnul să nu deznădăjduiască şi să aibe încredere în puterea lui Dumnezeu.

Mesajul biblic venit de la iubita stabilită în Uganda invocase următoarea frază din Noul Testament: “Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăţia Cerurilor”.

In Pelerina, cititorul n-o să găsească istoria pierderii locului de muncă avut de inginer în capitală, nici amănuntele mutării sale în provincie sau ale „cazării” forțate în stabilimentul de boli psihice (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Dayan, sau, Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-dayan-transparenta-matematica-a-realitatii/ ).

Ca si în cazul prezentării unui fenomen religios oarecare, renumitul filozof al religiilor preferă studiul intrinsec al manifestărilor, nu înșirarea pe ața timpului a istoriei fenomenului religios.

Dacă luăm în considerare evenimentele ce au dus la anihilarea tihnei unei vieți monotone și la închipuita metamorfozare a unui om obișnuit într-un „dușman” al poporului/ al regimului de democrație populară, observăm că din prima secundă a întâlnirii pe stradă cu un fost deținut politic, tânărul a intrat ca si automat în mașinăria terorismului comunist.

Vânat de Securitate fusese tânărul chiar cu vreo doi ani mai înainte, de când trimetea peste Cortina de fier cărți poștale ilustrate fostei sale logodnice care alesese libertatea, refuzând a se întoarce de la un Colocviu din Suedia.

Intr-un mod criptic şi extrem de bine elaborat, prin meandrate peripeţii relatate în discuţii purtate la Securitate, tânărul inginer solicitat a lămuri unui necunoscut o greşală de datare a ziarului „Scânteia” este pe nesimțite „cooptat” în alcătuirea unui stufos dosar de urmărire securistă în care ticluirea de scenarii (3) suplinește lipsa acută de FAPTE si de DOVEZI juridice pentru inculparea celui anchetat.

In finalul nuvelei apare și ideea de transcedere a terorii securisto-comuniste prin credința creștină. De parcă Mircea Eliade ar fi aflat în amănunt conținutul prelegerii despre sinucidere ținută în coșăria închisorii Aiud de prietenul său, filozoful Mircea Vulcănescu (vezi Teodor Duțu, Apropouri penitenciare, Ed. Alpha, 1999) martirizat în temnița politică.

Despre povestirea Pelerina, un doctor „în Mircea Eliade”, în lipsa oricărei opinii personale, a preferat să preia perspectiva torționarilor securiști, servită în mod ironic de academicianul Mircea Eliade, spre a sugera falsul patriotism al păzitorilor regimului comunist (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/ ).

Nesesizând ironia, Lucian Strochi citează pasajul unde stă scris că victima complotului descoperit de vigilența statului polițienesc ar fi fost însăși România, „o țărișoară fără vreo importanță reală pe eșicherul internațional”. Și că împotriva României ar fi conspirat (vezi Doamne) „forțe imense externe și interne” (cf. tezei de doctorat susținută în 2003).

Printr-o „ironie mușcătoare” (descoperită de doctorul în proza eliadescă exact unde nu era cazul) complotiștii n-ar viza „un război, fie el unul psihologic”, ci culmea, ei lansează sloganuri pacifiste (vezi Lucian Strochi, Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade, Iași, 2004, p.207).

Poetul dr. Vasile Voiculescu luându-și adio de la libertatea dinainte de ocuparea sovietică a României, consemnează atât uciderile în massă la vremea foametei din anii 1946 și 1947 cât și forțata îndoctrinare comunistă prin sistemul de învățământ, i.e. rapida „înjugare a pruncilor” la marea minciună a „raiului” adus cu sine de noul totalitarism. Poetul ajuns nevinovat în temnița politică la peste șaptezeci de ani nu uită nici de cenzurarea masivă a valorilor culturale românești de până la instaurarea ilegală a comunismului, când scrie de „strămoșii șterși ca basme cu strigoi.” (dr. Vasile Voiculescu, Adio libertății)

Intr-una dintre revistele exilațior, Mircea Eliade descrisese în 1953 ocupaţia comunistă a României drept “vremea sterilizării spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile autentic naţionale”

Interesată preponderent de „revelațiile asupra lagărelor, proceselor și închisorilor” din literatura sovietică, Monica Lovinescu se lăsase păcălită de poliția politică din țară care confisca sistematic mărturiile de detenție pe care Noica le-ar fi vrut publicate în Anglia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl Ion Papuc, https://isabelavs2.wordpress.com/ion_papuc/), sau ale lui Remus Radina apărute dincolo de Cortina de fier, ca și cele ale lui Aurel State.

Nepricepând multe dintre povestirile eliadești (precum Uniforme de general, Pelerina, Dayan, care și azi sunt lipsite de mediatizarea de care se bucură beletristica sa interbelică), Monica Lovinescu credea că numai la români „teroarea stalinistă” ar fi fost (vezi Doamne) pusă în paranteze”, și că „în uitarea astfel pogorâtă pe trecut, morții mor a doua oară” (vezi Monica Lovinescu, Unde scurte, ediția a doua, București, 1990, pp. 9-10). Trăind în afara Cortinei de fier si având contacte la Paris doar cu „trimișii stăpânirii” (cf. V. Ierunca) din „statul-închisoare”, ea n-avea de unde să afle că până în 1990 fusese “strivită orice idee anti-comunistă” (cf. Ion Ianolide). Conştiinţa este însă „supusă principiului libertăţii şi nimeni nu va putea să doboare această lege” scrisese fostul deținut politic Ion Ianolide (vezi rev. „Atitudini”, nr.7/2009, p.40).

Chiar dreptatea (pe care Platon a încercat s-o definească în multe din dialogurile lui, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică, Slobozia, 1999), ar fi „sensul însuși al vieții de fiecare zi ca și al istoriei, cea dintâi lege guvernând universul” după cu nota Nicolae Herescu (1903-1961) la moartea lui Albert Camus. Glasul scriitorului rebel îi apăruse rafinatului latinist „inconfortabil pentru iubitorii de pace fără justiție și de știință fără conștiință” (vezi Nicolae I. Herscu, „Albert Camus și noi”,în vol.: Dreptul la adevăr, București, Ed. „Jurnalul literar”, 2004, p.194).

In consens cu părerea universitarului Herescu, înlocuit în 1945 la catedră cu Alexandru Graur, pentru că refuzase „să se întoarcă sub regimul sovietic de la București” (apud. Horia Stamatu, în „Libertatea Românească”, Madrid, 1951), Mircea Eliade nota pe 6 ianuarie 1975 gândul lui Camus după care oamenii n-ar trebui să aștepte plinirea vremii cu Judecata pe care o va face Iisus Cristos. Pentru că judecata divină are loc în fiecare zi („N’attendez pas le jugement dernier. Il a lieu tous le jours”, Camus, La chute, p.129).

Ideea de bază a scriitorului Mircea Eliade după care demonia timpului istoric poate fi pusă în paranteze doar de adevărata cultură, născută sub auspiciile timpului permanentei judecăți Dumnezeiești apare indirect în nuvela Pelerina, ea însăși o capodoperă literară cu surprinzătoare mesaje ce nu ţin seama nici de granițele de țări, nici de vigilența poliției politice.

Note si comentarii însoțitoare

„Foștii condamnați politic deși „eliberați” au continuat să fie… amenințati, persecutați, interogați [de Securitatea regimului dictatorial de stânga], supuși la continue presiuni morale și materiale”, scria fostul deținut politic Emil Manu în monografia „Ion Caraion” (Ed. Universal Dalsi, București, 1999, p.167).
„Scenarită” este și fabricarea (din 1994) „dosarului politic” a internării bolnavului Eminescu, internare pricinuită în 28 iunie 1883 de evoluția spre creier a sifilisului netratat (apud. George Călinescu). Alexandru Paleologu taxase drept „dobitocie” asemenea „scenarită”, amintindu-și declarația lui Maiorescu în care-i spunea doctorului Șuțu că „nu va cruța nici un ban” pentru tratarea bolnavului Mihai Eminescu. Cine-l acuză pe Titu Maiorescu ar fi, în opinia lui Al. Paleologu, „ignar, incult și idiot” (Alexandru Paleologu într-un interviu publicat în „Caiete botoșănene”, nr. 2-3/ 1999, p.19; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Un căutător de înțelepciune discret: Alexandru Paleologu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-paleologu/; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, De ce nu este întotdeauna bine să fii în vogă, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2020/07/de_ce_nu_este_intotdeauna-1.pdf). O carte interesantă și bine documentată despre relația dintre Eminescu și Maiorescu a scris Florin Paraschiv: Imperceptibila Junime (Baia Mare, 2015, ISBN 978-606-8423-25-8; la p.36 el citează volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Configurații noetice la Platon și la Eminescu, Slobozia, 1998; https://archive.org/details/configuratii/mode/2up).
Theodor Cazaban n-a putut fi amețit cu vorbe de „trimișii stăpânirii” de după împușcarea Ceaușeștilor și „rotirea de cadre” (apud. Mihai Cantuniari). Într-un interviu din iunie 1993 îi spunea Mihaelei Cristea (angajată a Televiziunii din România) de nivelul scăzut al consumatorului de emisiuni televizate, amintind de o carte italienească al cărei titlu era: „La prevalenza del cretino”. Pe urmă nu lasă neobservate „calculele în materie de onorabilitate a persoanelor”, altfel spus, „cosmetizările” biografice de mare succes la „prostia de massă” care l-a huiduit pe Corneliu Coposu, „un martir al rezistenței” (vezi Th. Cazaban în volumul de interviuri: Experiența inițiatică a exilului, București, Ed. Roza Vânturilor, 1994, p. 334). Semnificativă este și prompta sesizare a truncherii adevărului istoric, prin încercarea de evacuare din memoria colectivă a instituționalizării crimei de genocid din totalitarismul de stânga prin încarcerarea și exterminarea în temnițe politice a milioane de români nevinovați, atât în țara aflată sub „ocupație moscovită” cât si în provinciile românești (Bucovina de nord si Basarabia) înglobate în Imperiul sovietic (U.R.S.S.). In Raportul de la Helsinki referitor la victimele comunismului ar fi fost trecute patru milioane de români (apud. Magda Ursache, Bulevarde de cenzură). „Megafoanele puterii” de după 1990 trâmbițau „marea schimbare” odată cu înlocuirea lui Ceaușescu prin Iliescu. In acest sens fusese manevrat (de Radu Varia) și Emil Cioran să vorbească de bine noul regim de la București (vezi Radu Portocală, Cioran- sfârșitul furat, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2020/01/radu-portocala-cioran-sfarsitul-furat.pdf). Insistent invitat să se întoarcă în România scăpată de „pârlitul” (Th. C.) de Ceaușescu al cărui regim fusese departe de „teroarea stalinistă de sub Gheorghiu-Dej „și Ana Pauker” (Th. Cazaban), autorul romanului Parage a ocolit capcana prin care practic era constrâns a accepta minciuna cu „marea schimbare” spunând că a plecat dintr-un regat și ar dori să se întoarcă „tot într-un regat” (p.336).

Repere bibliografice

Mircea Eliade, Pelerina, terminată în august 1975, în românește publicată în rev. „Ethos”, Paris, 1982, scoasă de Virgil Ierunca.
Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic: Andrei Pippidi, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/.
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Oprișan, un discipol necunoscut al lui Heidegger, în vol.: Constantin Oprișan, Cărțile spiritului, București, Ed. Christiana, 2009, pp.81-94; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-oprisandiscipheidegger/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Dayan, sau, Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus, fragmentar pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XIV, nr. 7-8 (152-153), iulie-august 2020, p.12 și nr.9 (154), septembrie 2020, p.13, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-dayan-transparenta-matematica-a-realitatii/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ ; sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011, http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 .
Isabela Vasiliu-Scraba, Statul-închisoare și artistul adevărat –despre nuvela „Uniforme de general” de Mircea Eliade, https://www.youtube.com/watch?v=BBv0XqGDjsg&t=505s.
Isabela Vasiliu-Scraba, Demnitatea metafizică a narațiunii: Mircea Eliade, La Țigănci, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, noiembrie 2020, nr. 11 (156), p. 12 , https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-proza-mircea-eliade-la-tiganci/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele Duhului Sfânt și fotografia „de 14 ani” (Mircea Eliade), fragmentar pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, decembrie 2020, nr. 12 (157), p. 12, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Două personaje ale romanului Noaptea de Sânziene : Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzurarea cripto-comunistă a monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu scrisă în 1941-1945 și publicată în 1992, sau, „Contra factum non valet argumentum”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/contra-factum-non-valet-argumentum/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul creaturii în hieroglifă vulcănesciană, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, aprilie 2020, nr. 4 (149), pp. 4-5, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/misterul-creaturii-hieroglifa-vulcanesciana/
Isabela Vasiliu-Scraba, Locul filozofului Mircea Vulcănescu în Școala Sociologică a lui Dimitrie Gusti, fragmentar pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, martie 2020, nr. 3 (148), p. 12, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescu-gusti/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Diagrame spirituale [Faust-Nae Ionescu-Blaga], pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, mai 2020, nr. 5 (150), p. 12 si p.18, https://isabelavs2.wordpress.com/lucian-blaga/isabela-vasiliu-scraba-faust-blaga/
Theodor Cazaban, Eseuri și cronici literare, București, Ed. Jurnalul literar, 2002.
Isabela Vasiliu-Scraba, Un căutător de înțelepciune discret: Alexandru Paleologu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-paleologu/.
Isabela Vasiliu-Scraba, De ce nu este întotdeauna bine să fii în vogă, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2020/07/de_ce_nu_este_intotdeauna-1.pdf.
Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat Andrei Pleșu, un fals filosof al religiilor, pe Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://www.scribd.com/document/191358853/IsabelaVScrabaEliadePlesu sau https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credințelor si ratatele colaborări ale lui Eliade cu I.P. Culianu, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX (XLIV), Nr.4 (322), aprilie 2009, p. 22, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/culianu_in_colab3-2/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade, o variantă pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/premonitia-eliade/; si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17, http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf .
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010; https://fr.scribd.com/doc/226206379/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCuliBeletristica.
Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; on-line în revista canadiană: http://www.alternativaonline.ca/IVS1312.html ; sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu .
Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/8noica-tabor/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, fragmentar pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15; on-line în revista americană: http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx ; sau, o variantă mai elaborată din site-ul personal: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, sau https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-memorialistica2tribuna258/ ; sau: https://www.academia.edu/34577080/Isabela_Vasiliu-Scraba_Ceva_despre_%C8%98coala_tr%C4%83irist%C4%83_inaugurat%C4%83_de_Nae_Ionescu .
Isabela Vasiliu-Scraba, ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ; sau varianta intitulată Wikipedia.ro citită printre rânduri, http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Răbdarea îngerească a lui Mircea Eliade cu Ioan Petru Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, nr. 84, dec. 2008, p.3956, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/rabdareaeliade8/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-11precizari-wendy_despreculianu/; online și la http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George.
Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28 febr., nr.251/ 2013, pp.20-21, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/, sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa .
Isabela Vasiliu-Scraba, M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3 (100)/2016, p.14 ; on line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/; sau http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade .
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliade10-camilian/, sau, https://fr.scribd.com/doc/168929559/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCamilianDemetrescu .
Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search .
Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul XI, nr.1 (110) ianuarie 2017, p.17, fragmente de articol ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica; pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (67), 2013, pp.16- 17; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/ ; fragmentar: https://blogideologic.wordpress.com/2013/04/08/isabela-vasiliu-scraba-himera-discipolatului-de-la-paltinis/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica; pe hârtie în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22; sau on-line https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-06-4; https://philpapers.org/rec/VASMLN ; a se vedea șI http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439 .
Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie” sau Nae Ionescu și Petre Țuțea, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015 ; on-line în rev. „Clipa”, California, SUA, dec. 2014 http://www.clipa.com/a12740-ORICE-MARE-INTELIGENTA-BASCULEAZA-206-NTRE-RELIGIE-SI-FILOZOFIE-Petre-Tutea.aspx ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor.Nae Ionescu prin discipolii săi : Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-05-6; https://philpapers.org/archive/VASILR.pdf .
Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte; pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VI, nr. 2 (52), febr. 2012, p.19; http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica – între fantasmă si luciditate, Slobozia, 1992; https://philpapers.org/rec/VASFLC .
Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru „humanist”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 (42), aprilie 2011, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în diverse wikipedii, pe hârtie în rev.„Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, nr.269/ 2013, p.12 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr.333/ 2016, pp.19-20 și nr.334/ 2016, p. 25; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Noica, pe hârtie în rev. „Plumb”, Bacău, Anul V, nr.34, ianuarie 2010, p.4, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/noicasfarsit4/.
Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate, București, 2000, pe hârtie în rev.„Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, nr.295/ 2014, pp.19-20; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciomostimpeternitate5-2/; fragmentar în rev. „Clipa”, SUA, dec. 2014 ; http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx
Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și postcomuniste, în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.282/2014, pp.23-25 ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Dialoguri cu Eliade întrerupte printr-o colaborare ratată de Culianu, în „Poesis”, Satu Mare, Anul XXI, Nr. 228-229-230, ianuarie-martie, 2010, pp.74-78; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/culianu-ratare-colaborare8/, sau, https://www.scribd.com/document/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica .
Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și modelul Păltiniș, în rev. „Clipa”, SUA, Anul XXV, iunie 2015; http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx .
Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre superbia animi”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 6 (103), iunie 2016, p. 10; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai Profesorului Nae Ionescu: Mircea Vulcănescu șI Mircea Eliade, pe hârtie în „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr.342/ 2016, p.10 și p.31; https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea istoriei, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 10 (107), octombrie 2016, p.13; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Mircea Eliade și cu Nae Ionescu, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul XI, nr 6 (115), iunie 2017 ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Suspendat în neantul unei noi „forme de remarcare” (Radu Boroianu, 2015); pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 5 (126), mai 2018; https://www.academia.edu/36777972/Isabela_Vasiliu-Scraba_Suspendat_%C3%AEn_neantul_unei_noi_forme_de_remarcare_Radu_Boroianu_2015_ .
Isabela Vasiliu-Scraba, O transpunere scenică a baladei Miorița, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-1965miorita11/.

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul Mycomp care îndepărtează din Wikipedia informațiile despre studiile ei post-universitare si din titlurile cărților publicate după căderea Cortinei de fier, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf .

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/ .

PREMIILE LIGII SCRIITORILOR PENTRU CĂRȚILE APĂRUTE ÎN ANUL EDITORIAL 2020

Liga Scriitorilor premiază an de an cele mai bune produse editoriale care au văzut lumina tiparului în anul editorial precedent. Pentru această ediție, au fost luate în considerare cărțile sosite pe adresa conducerii naționale a LSR pentru jurizare până în 24 ianuarie 2021, reprezentând aproape 150 de titluri, făcându-se câte trei selecții pentru fiecare gen literar și în final au fost stabilite cărțile câștigătoare.

Cele 148 de titluri de cărți și reviste selectate au apărut sub siglele unui număr de 21 de edituri din 16 orașe din țară.

Ținând cont de faptul că aceste cărți au fost scrise în interiorul Literaturii Române, premiile s-au acordat exclusiv pe baza criteriului valoric, indiferent de apartenența la vreo organizație profesională a autorilor. Liga Scriitorilor, militând consecvent pentru promovarea spiritului democratic în lumea literară, de aceea adoptat acest principiu încă de la înființare, în 2006, prin Statul.

Juriul, format din scriitorii Iulian Patca (președintele juriului), Gavril Moisa, Voichița Pălăcean-Vereș, Ionuț Țene și Ion Constantinescu, reunit în ședință în 26 ianuarie 2021, a hotărât premierea celor mai bune cărți apărute în anul editorial 2019, astfel:

Premiul național pentru Opera Omnia

FLORIN ȚENE, poet, prozator, critic și istoric literar, eseist și jurnalist

Premiul pentru „Cartea de poezieˮ (din 19 nominalizări)

DORIAN MARCOCI – pentru volumul „Tuneluri de luminăˮ, Ed. InfoRapArt, Galați
TEODOR BARBU – pentru volumul „Exercițiu bonomˮ, Ed. Kitcom, Verguleasa
EUGEN COȚA – pentru volumul „Zbor prin anotimpuri (poeme de iubire și parodie)”, Ed. Nappoca Nova, Cluj-Napoca

Premiul pentru „Cartea de prozăˮ (roman) (din 18 nominalizări)

OCTAVIAN IRIMIEȘ, pentru romanul „Târâți de soarta crudă”, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca

Premiul pentru „Cartea de proză scurtăˮ (din 13 nominalizări)

MARIANA MOGA, pentru volumul „Negustoarea de iluzii”, Ed. Ștef, Iași

Premiul pentru „Cartea de satiră și umorˮ (din 11 nominalizări)

EUGEN ALBU, pentru volumul „Vizita mare. Catrene compensateˮ, Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca
MIHAI SĂLCUȚAN, „Nigrimiada”, Ed. EditGraph, Buzău

Premiul pentru „Cartea de critică, eseu și istorie literarăˮ (din 17 nominalizări)

CRISTINA SAVA – pentru volumele „Eminescu. Lectură și interpretareˮ și „De la poezie la mitologie”, Ed. Vatra Veche, Târgu Mureș

Premiul pentru „Cartea de memorialistică și spiritualitateˮ (din 12 nominalizări)

FLOAREA R. CÂNDEA, CARINA BABA – pentru volumul „O viață de om într-o jumătate de veacˮ, Ed. UZPR, București

Premiul pentru „Cartea monografică și de cultivare a valorilor tradiționaleˮ (din 12 nominalizări)

MIRCEA DAROȘI – pentru volumul „Gavril Istrate, ardeleanul moldovenizat”, Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca

Premiul pentru „Cartea de antologie și de cultivare a valorilor literareˮ (din 13 nominalizări)

NADIA FĂRCAȘ – pentru volumul „Ecoul singurătății. Momente din vremea pandemieiˮ, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca
LUCIA BIBARȚ, „În jocul timpului”, Ed. Concordia, Arad
ION NĂLBITORUL “Zătreni, file de legendă.

Premiul pentru „Cartea de debutˮ (din 8 nominalizări)

Continue reading „PREMIILE LIGII SCRIITORILOR PENTRU CĂRȚILE APĂRUTE ÎN ANUL EDITORIAL 2020” →

Galina MARTEA: Ofranda literară – o nouă revistă de calitate în spațiul cultural românesc

Prin totalitatea valorilor spirituale şi materiale se regăseşte mereu omul, fiinţa umană care comunică continuu cu sine însuşi şi cu lumea înconjurătoare doar pentru a găsi izvorul sau drumul etern spre lumină, spre cultură, spre civilizaţie. Anume omul este acel izvor de lumină care prin complexitatea fenomenelor spirituale dă viaţă proceselor evolutive civilizate, concomitent dezvoltând atât natura proprie, cât şi întreaga comunitate a acestuia. Omul, înzestrat cu inteligenţă, are capacitatea de a dezvolta lucrurile până la cele mai sofisticate nivele ale existenţei. Astfel, prin capacitatea intelectuală, se produc acele acţiuni ce inspiră şi provoacă omul spre culmi măreţe şi anume: în a concepe și a pune în lumină creaţii de valoare – creaţii artistice, culturale, științifice etc.. Respectivele procese, parte componentă a spiritualităţii, includ în sine inteligenţa, insistenţa, dibăcia, munca enormă – fenomene naturale prin care evoluează omul în pas cu natura. În aşa mod, pentru a crea valori care să surprindă şi să impresioneze întră în competiţie atât nivelul de cultură şi inteligenţă al omului, cât şi dorinţa acestuia de a crea valori desăvârşite pentru necesităţile umane în dezvoltare. Ca urmare, prin complexitatea valorilor spirituale se regăseşte mereu fiinţa umană, care tinde la nesfârşit să cuprindă frumosul din univers, sincronizând în același timp procesul distinct al evoluţiei și al civilizaţiei umane.

Prin dorinţa de a satisface necesităţile spirituale ale omului prin intermediul artei literare – domeniu ce are drept scop producerea şi reproducerea valorilor estetice – se realizează acţiuni/ activități culturale în scopul de a face existenţa umană cât mai placută şi cât mai atractivă. În acest proces de producere al valorilor estetice intră în joc actorul sau, mai bine zis, scriitorul care ştie să monitorizeze mijloacele de exprimare în a evolua neîntrerupt arta scrisului. Deci, capacitatea intelectuală a fiinţei umane îşi găseşte locul şi poate fi atribuită la acest capitol, deoarece omul este acel ce poate crea cuprinsul frumosului și anume: arta culturii în procesul civilizaţiei umane, cultura reprezentând totalitatea valorilor spirituale și materiale dobândite şi acumulate de om de-a lungul timpului. Așa fiind, prin totalitatea valorilor spirituale se regăsește mereu ființa umană, se regăsește omul care a fondat și revista „Ofranda Literară”, revistă de cultură cu apariție trimestrială.

Ofranda literară este o nouă revistă în cultura naţională română, director fiind Liana Nicolae (scriitoare, poetă, eseistă, publicistă, membru al USR), iar redactorul şef Ioan Popoiu (scriitor, poet, teolog, istoric, cercetător literar). Revista este deja la numărul 4-5 în anul 2020, cu 247 pagini, având sediul în București. Cu o denumire foarte frumoasă, elaborată sub mitul unei legende, publicația respectivă întruchipează contribuția în opera de binefacere – un sacrificiu în numele umanității. De la prima vedere revista se prezintă într-o formulă destul de interesantă şi plăcută care formează și unește punctul de atracţie dintre cititor şi lectură. Conţinutul acesteia îşi concentrează atenţia pe subiecte clare, definind imaginea reală a creaţiei literare, având în palmares tematici din diverse domenii ale culturii, fiecare eseu sau studiu redând efectul real al esteticului, acesta fiind în corelaţie directă cu valorile spirituale.

Din primele pagini ale revistei, în editorial, facem cunoștință cu un articol întitulat „Între posibil și ireal”, scris de scriitoarea Liana Nicolae, o descriere demnă de atenție despre filozofia și cultura umană – lucruri cu adevărat captivante ce completează în mod distinct conţinutul publicației. Structurată în multiple secțiuni – editorial, aniversare, poezie, proză, interviu, eseu, orientalistică, literatura diasporei, traduceri, corespondență, memorii, arte, arta spectacolului, spiritualitate, studii și articole, cronici și recenzii, historia magistra vitae – revista își însumează cuprinsul cu eseuri de analiză literară, studii din domeniul creaţiei artistice, cicluri de poezii, articole şi recenzii despre diverse genuri literare, în ansamblu, conținuturi de esență despre literatură, artă, cultură, istorie, aniversări, interviuri, evenimente din trecut și prezent – toate acestea fiind realizate de către scriitori români cu renume, dar și scriitori începători care se prezintă cu lucrări literare de calitate, printre ei regăsindu-se: Ioan Popoiu, Al.Florin Țene, Emil Sude, Mariana Gurza, Mircea Trifu, Val Răzeșu, Adrian Goia, Corina Dașoveanu, Marilena Apostu, Adrian Păpăruz, Mihail Coandă, Vasile Dan Marchiș, Răzvan Gabriel Dinu, Gabriela Tănase, Tamara Tomiris Gorincioi, Camelia Cristea, Simona Diana Țîru, Ioan Vișan, Tucu Moroșanu, Carmen Stoian, Viorica Șerban, Vasilica Grigoraș, Cornelia Șchiau, Draga Sbiera, Alexandrina Tulics, Mihaela Cristescu, cât și mulți alții. Tematica lucrărilor puse în circulație exprimă un limbaj expresiv și clar despre dragostea umană raportată la idealurile supreme ale acesteia, în așa mod fiind deschise noi orizonturi în a cunoaște mai bine realitatea existentă pusă față în față cu relațiile sociale dintre oameni, cu procesele vitale efective ce se intersectează cu existența umană. Istorisirile se asociază în modul cel mai direct cu tot ceea ce este uman și real în viața pământească, cu tot ceea ce este plin de esență și fundamental pentru existența omului în astă lume. Descrierile realizate prin cuvântul literar, regăsite în paginile revistei, se asociază perfect cu spiritul intelectual al omului ce este menit să creeze lucruri capabile de sentimente înalte. Prin armonia acestor argumente se regăsește spiritul intelectual al scriitorului român, al omului de cultură și artă.

Continue reading „Galina MARTEA: Ofranda literară – o nouă revistă de calitate în spațiul cultural românesc” →

Corina Anca SIMION: În căutarea adevărului între mit urban și realitatea istorică

„Să fim cu toţii o familie legată prin afecţiuni şi sinceritate, să ostenim împreună şi să nu fim mulţumiţi decât atunci când vedem oglindită mulţumirea în feţele celor ce au ostenit pentru întemeierea acestui aşezământ şi poartă grijă de el.” (Ioan Slavici, 6 octombrie 1894)

Nu ştiu alţii de au trăit, învăţat sau lucrat la Măgurele – Ilfov cum sunt (ca să îl parafrazez pe Creangă) dar eu, prin natura destinului meu, am intrat în Familia pe care Slavici a dorit-o legată prin afecţiuni şi sinceritate de aceste locuri şi oamenii lor.

Verişoara primară a tatălui mamei mele, Eugenia Petrescu, a trăit şi învăţat la Şcoala Normală Nr. 2 de Fete de la Măgurele, numită anterior Institutul Ioan Oteteleşanu al Academiei Române. A făcut parte din ultima generaţie care parcurs tot ciclul şcolar şi a absolvit integral aici, înainte de “dizolvarea” ei în 1947 şi mutarea pentru încă câţiva ani la Bucureşti, la Şcoala de Fete Nr. 2, respectiv Liceul Carmen Sylva.

Aşa că am crescut de mică cu povestea Institutului de la Măgurele, a familiei Oteteleşanu, a Castelului şi Parcului; e un fel de a spune că este precum prima limbă în care începi să vorbeşti şi gândeşti, ca mersul pe bicicletă, înotul sau patinatul; nu le uiţi şi “te mişti natural”. Şi iată că de vreo 50 de ani mă tot “mişc natural”, nu pentru că am căutat-o înadins, nu pentru că am fost obligată de ceva sau de cineva, ci pentru că mi-am înţeles şi acceptat această parte din destin, cu asumarea conştientă a unei responsabilităţi. Faţă de Ţară, trecut, oamenii care m-au crescut şi cizelat – fie părinţi, rude, profesori, colegi de Institut. Precum şi faţă de toţi cei pe care i-am cunoscut în această “aventură” pe care am trăit-o din plin, am savurat-o conştient în fiecare moment al ei şi vreau să o destăinui şi transmit mai departe pentru că “Dacă nu eşti creator de ştiinţă, cel puţin trebuie să te străduieşti să fii”, după cum spunea savantul român C.D. Neniţescu.

„Străduindu-mă să fiu creator de ştiinţă” (iată de 30 de ani la Măgurele) conform recomandării înaintaşului meu în breasla chimiştilor, am ajuns în timp la convergenţa celor două laturi importante ale personalităţii şi activităţii mele profesionale: ştiinţele exacte şi ştiinţele umaniste. Mi-am dezvoltat palmaresul profesional prin abordarea unor subiecte din domeniul ştiinţelor umaniste, dar mi-am folosit rigoarea impusă de ştiinţele exacte atunci când am colaborat cu istoricii, arheologii, experţii şi specialiştii Ministerului Culturii, artiştii. Multe am văzut, auzit, înţeles; multă lume am cunoscut, multe locuri nebănuite am călcat, mai ales în ultimii 15 ani; şi iată că la “acest popas pe drum” încerc din nou să caut adevărul între tradiţiile locale, legende şi mituri urbane (unele vechi de sute de ani) şi realitatea istorică a evenimentelor petrecute, din care o parte a ajuns la mine, multă va rămâne încă sau pe veci neştiută.

–––––––––––

Dr. ing. Corina Anca SIMION

7 Ianuarie 2021

***

Arheometria, domeniu în care vrând-nevrând am început să activez de vreo 10 ani, îmbină metodele din ştiinţele exacte cu cele din ştiinţele umaniste, fie că este vorba despre istorie, arheologie sau artă. Lucrând efectiv pe cazuri şi studii de caz, cu timpul mi-am pus o întrebare pe care am extins-o şi asupra subiectelor legate de Istoria oamenilor şi locurilor în conexiune cu Măgurele: oare dacă aceşti oameni din trecut ar putea afla şi înţelege ce facem şi la ce concluzii ajungem, oare ce părere şi-ar face?! Ar fi liniştiţi sau neliniştiţi asupra căutării adevărului; ne-ar aproba sau dezaproba pentru faptul cum le răscolim vieţile; ar fi sau nu ar fi miraţi de cum interpretăm noi “trecutul care este o altă ţară”, după cum spunea Helen Hunt, sau s-ar amuza copios?! De multe ori, uităm că “pe atunci lucrurile se făceau altfel”, într-un mod pe care probabil niciodată nu îl vom pătrunde cu-adevărat…

De aceea, revenind la Istoriile de la Măgurele, pe măsură ce am trecut de la tradiţii locale, legende şi mituri, la informaţiile din surse documentate şi izvoare / documente istorice, pot spune că la început am fost mirată, neîncrezătoare, chiar şocată, dar pe măsură ce realităţile istorice se conturau, am început să le impun pe acestea, în detrimentul celorlalte. Da, aş putea spune că realităţile istorice sunt chiar mai captivante decât miturile urbane, dar la final am ajuns la concluzia că nu este înţelept să intru într-o “Cruciadă” de tip “Myth Busters”, ci să le accept pe amândouă pentru că ele convieţuiesc “de când lumea”.

Şi iată 3 “subiecte predilecte” pentru această categorie, legate de Istoriile de la Măgurele, cu realităţile lor alternative: 1. Moşia de la Măgurele a fost a Cantacuzinilor, de la care a cumpărat-o boierul Ioan / Iancu Oteteleşanu; 2. Moşia de la Măgurele a fost câştigată la un joc de cărţi; 3. Eminescu şi Măgurele. Pentru ele, în timp, am reuşit să strâng ceva informaţii din toate categoriile de surse amintite; pentru altele, încă aştept culegerea mai multor date.

Le voi aborda pe rând, folosind relatări provenite fie de la martori oculari, fie de la martori indirecţi, fie din documentele istorice de arhivă, fie de la cei care au combinat primele trei categorii în încercarea de a stabili Adevărul. Acesta este însă întotdeauna “la mijloc”, iar pentru a stabili esenţa lui este bine să separi “sursele” şi să nu îţi impui punctele de vedere sau interpretările în ceeace tu, la rândul tău, transmiţi mai departe…

Ca “prieteni imaginari” la drum îi invoc pe Ioan Oteteleşanu şi Elena Oteteleşanu născută Filipescu şi urmaşii lor, pe Ioan Kalinderu şi Elena Kalinderu, pe Ioan Slavici şi Eleonora Slavici – Tănăsescu şi urmaşii lor, pe profesoarele şi elevele care şi-au desfăşurat activitatea la aşezământul de la Măgurele până la 1947 şi urmaşii lor, pe foştii şi actualii salariaţi ai Institutelor de pe Platforma de Fizică de la Măgurele. Îi am ca “sfătuitori” pe Ioan Obretin pentru familiile boierilor Oteteleşani / Otetelişani, pe Mihai Marcu pentru istoria şi oamenii din Măgurele, pe Petre Roman şi Amelia Dorcioman pentru strădaniile lor istoriografice şi arheologice legate de aceste locuri şi pe experţii şi specialiştii Ministerului Culturii. “Tovarăşi de drum” îmi sunt toţi cei interesaţi de acest subiect şi care s-au străduit, pe măsura accesului la informaţii, a priceperii şi percepţiei lor “să ducă povestea mai departe”.

Moşia de la Măgurele a fost a Cantacuzinilor, de la care a cumpărat-o boierul Ioan / Iancu Oteteleşanu

“Martori oculari” nu mai sunt demult printre noi dar, deşi ar părea ciudat ca eu, la nivelul anilor 2020, să spun că aş cita şi “martori direcţi”, prin asta înţelegând descendenţi ai Cantacuzinilor, destinul a făcut să îi întâlnesc pe vremea reuniunilor foştilor salariaţi ai IFA (Institutul de Fizică Atomică ce a continuat ideea de Institut la Măgurele după 1949 / 1956) în cadrul Asociaţiei “Asul de Treflă de pe malul Lacului”, în Cişmigiu. Aici am avut câteva discuţii interesante cu domnul Cuzino, soţul doamnei Silvia Cuzino. Dânsa a făcut parte din Colectivul de Metrologia Radiaţiilor care a funcţionat două decenii în clădirea Castelului de la Măgurele, numită pe vremea lor Pavilionul Oncescu. Ei au alcătuit nucleul acestei Asociaţii, ei se pot încadra în categoria celor care au combinat toate informaţiile la care au avut acces în aflarea Adevărului despre Istoriile de la Măgurele… şi tot ei au fost cei care, printre mulţi alţii, au continuat “să scrie Istorie la Măgurele”, de data aceasta a Platformei de Fizică.

Revenind la domnul Cuzino: avocat de renume, a ascultat curios şi m-a felicitat pentru felul cum “am instrumentat cazul” proceselor dintre Ioan Kalinderu, legatarul averii lui Iancu Oteteleşanu, Academia Română, şi boierii Oteteleşani / Otetelişani, pentru recuperarea averii acestuia şi în special a Domeniului de la Măgurele cu Castelul şi Parcul. La acea vreme, îmi căzuse în mână “întâmplător” Monografia lui Slavici (alt “martor direct”), scrisă la 1906, cu prilejul Jubileului 40 al aniversării Regelui Carol I.

Domnul Cuzino a ascultat şi el povestioarele mele spuse de “tanti Ogica” cum o numeam noi pe vara bunicului meu. La acea vreme nu sesizasem o discrepanţă mare între Monografia lui Slavici şi spusele mătuşii mele, pe care aş considera-o un “martor indirect”. Domnul Cuzino însă mi-a deschis o altă perspectivă atunci când mi-a spus că Domeniul de la Măgurele a aparţinut Cantacuzinilor, dânsul fiind unul dintre urmaşii lor. Şi m-a încurajat în acelaşi timp să continui investigaţiile.

Nici Slavici în Monografie, nici mătuşa mea în povestirile orale sau scrise nu pomeniseră de Cantacuzini (deşi Slavici susţinea această versiune); căutând mai multe informaţii, de data aceasta pe internet, iată ce am găsit legat de acest subiect:

“Tot din însemnările lui Slavici am aflat cum a ajuns moşia Măgurele în stăpânirea familiei Oteteleşanu. Domniţa Ilinca, fiica lui Nicolae Pătraşcu Voievod, s-a măritat cu fiul lui Stroe Leurdeanu. Soţul ei a fost ucis in 1658 de Mihnea al III-lea şi după decesul Ilincăi, în 1668, Leon Vodă i-a luat moşiile şi le-a dat Elenei Cantacuzino. Cu timpul Cantacuzinii au împărţit moşia, o parte din aceasta fiind cumpărată de Ioan Oteteleşanu.” (Din pagina web a Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional DJCPN Ilfov, 2006, noiembrie 2009; Informatiipublice.ro, 2011)

„[…] Ioan Oteteleşanu cumpără de la Cantacuzini moşia ce se întindea din Dâmboviţa până-n Argeş […]” (Despre Biciclete şi ciclism; un Blog dedicat iubitorilor de mişcare pe două roţi, accesat în 2009)

“Conacul Oteteleşanu se află în oraşul Măgurele din judeţul Ilfov şi a aparţinut familiei Cantacuzino care a vândut mai târziu această proprietate. Ioan Oteteleşanu a fost ministru de finanţe al României în 1866. […]” (iarăşi o pagină de web a DJCPN Ilfov; 2010 Acasa Media)

“Conacul Oteteleşanu – Măgurele […] a aparţinut familiei Cantacuzino care a vândut clădirea fostului ministru de finanţe al României, Ioan Oteteleşanu […]” (iTrip.Ro, 2011)

Şi tot aşa, cu mici “variaţiuni pe aceeaşi temă”, internetul furniza această direcţie de investigaţie şi anume că Domeniul de la Măgurele a aparţinut familiei Cantacuzino. În principiu, dat fiind sursa Slavici şi DJCPN Ilfov este adevărat, aşa cum a reieşit din seria de Studii Istorico-Arhitecturale şi de amenajare peisageră asupra Ansamblului Oteteleşanu de la Măgurele, monument istoric clasat încă din prima jumătate a anilor ’50 ai secolului XX. Domnul Cuzino a avut principial dreptate, iar eu am onorat promisiunea faţă de dânsul, participând activ între 2007 – 2014 la alcătuirea şi avizarea acestor studii. Cu acest prilej, am avut oportunitatea să caut, să aflu şi să confim / infirm prin ochii specialiştilor şi experţilor Ministerului Culturii care au condus investigaţiile, realităţile istorice cunoscute de mine anterior. Astfel, pentru asocierea Cantacuzinilor cu Domeniul de la Măgurele, arhivele originale sau lucrările de specialitate au arătat că:

“După retragerea lui Mihai Viteazul, otomanii au pârjolit zona, inclusiv cea aferentă Parcului IFIN-HH (parte componentă a Ansamblului Oteteleşanu unde este plasat şi Conacul). Aşezarea de la Măgurele, deja atestată documentar prin hrisovul de la 1582, este pustiită, moşia distrusă şi localnicii alungaţi. Între 1595 – 1602, zona rămâne pustie, părăsită. După 1602 încep să se întoarcă locuitorii zonei, ţărani moşneni (rumâni liberi acum). Ei ocupă din nou zona de pe cele trei plase. Tradiţia menţionează că au ridicat o capelă de închinăciune pe locul unde a poposit tabăra lui Mihai Viteazul şi o culă pe locul sau în zona vechii curţi boiereşti. Trebuie remarcat că izvoarele arheologice nu menţionează nici o altă construcţie boierească pentru acea dată pe cele trei plase.

Mai târziu apar şi boierii. Este vorba despre cei înrudiţi cu neamurile doamnei Stanca şi ale lui Mihai Viteazul care au stăpânit locurile. Pământurile rămânând fără urmaşi din descendenţă directă, aceşti boieri, veri cu doamna Stanca (Radu Sluger, Nan postelnic, Pătraşco postelnic, Hrizan postelnic), precum şi alţi boieri împroprietăriţi de domnie vor fi cei care vor lua pământurile din zona oraşului Măgurele în stăpânire până către jumătatea secolului XVII.

Alături de rudele indirecte şi boieri străini, apar şi rumâni care stăpânesc pământuri. Cu ei se va lupta pentru redobândirea moşiei, după 1641, domniţa Ilinca, nepoata doamnei Stanca, întoarsă din pribegie, în Ţara Românească la 1640. Ea a reuşit să reunifice şi redirijeze către un ţel comun moşiile fărâmiţate. Domniţa Ilinca începe între 1641 şi 1646 să recupereze moşiile doamnei Stanca, printre care şi cele trei plase de la Măgurele, în bloc, în timpul domniei lui Matei Basarab. Pe plasa din mijloc (Parcul IFIN-HH este o porţiune) ea găseşte vii cultivate pe dealuri şi un heleşteu amenajat, prima amenajare hortico-piscicolă din zonă, operă se pare a boierului Radu din Bucureşti ce cumpără plasa din mijloc de la Şerban vistiernicul, zonă recuperată de acesta, la rândul lui, de la un rumân al doamnei Stanca, reîntors după 1602 pe aceste locuri. Domniţa Ilinca se căsătoreşte la 1642 cu Evstratie al doilea vistier al ţării, aşa că zona intră după 1646 în neamul boierilor Leurdeanu Golescu. Boierul Evstratie este ucis în 1658 de către Mihnea al III-lea Voievod. Domniţa Ilinca, neavând copii, averea rămasă la moartea sa este luată de Domnie şi dată la 1668 verişoarei sale Elina, căsătorită tot în 1642 cu stolnicul Constantin Cantacuzino. Astfel, intră şi în familia Cantacuzinilor, fiind moştenită de fiul acestora, Şerban – Vodă Cantacuzino. În continuare trece la Matei Cantacuzino, fratele său şi la 1687 la Toma spătarul Cantacuzino, nepotul de frate al lui Şerban – Vodă Cantacuzino.

La 1705 devine din nou pământ domnesc, după fuga spătarului Toma din ţară, prin confiscare. La 1718, Ioan Voievod dă pământul boierului Iordache Creţulescu mare spătar. Cândva, după 1719, părţi din moşia de la Măgurele revin familiei Slătineanu încuscrită cu familia Leurdeanu (la mijlocul secolului XVIII-lea), pământurile întorcându-se astfel în parte la rude mai directe Doamnei Stanca.

Peste o sută de ani, înainte de 1819, o porţiune din această moşie, probabil cea sudică, de pe locul actualului centru al oraşului Măgurele ajunge în posesia boierului Theodosie / Hristodor Vrana, conform Catagrafiei din acel an. Această porţiune ar cuprinde parte din cele trei plase ale doamnei Stanca şi s-a numit Măgurelele-lui-Vrana. Hristodor Vrana era macedonean (grec sau român) şi a murit înainte de 1827. Moşia sa a trecut la fiul său, Christache Vrana.“ (Repere Istorice Parc IFIN-HH, forma de prezentare a Studiilor istorice, 2020)

Dar, conform acestor Studii Istorice (2007 – 2014), am “recuperat” şi o parte din perioada din a doua jumătate secol XVIII – început secol XIX:

“1778 Ian. 14 – Badea Ştirbei marele Vornic al Ţării de Sus scrie lui Dumitrache medelnicerul asupra hotărniciei moşiei Măgurelele privind „împărţirea moşiei Măgurelele între 4 părtaşi ai dreptului de stăpânire”

1791 – Harta Valahiei ridicată de colonelul Specht arată la Măgurele o curte fortificată, compusă dintr-o incintă neregulată

ante 1807 Sept. 18 – Moşia Măgurelele era proprietatea medelnicerului Costandin Brezoianul

1807 Sept. 18 – Adeverinţa lui Costandin Brezoianul pentru vânzarea părţii sale din moşia Măgurelele către Hristodor Vrana, pentru 3500 taleri

1807 Sept. 20 – Zapisul medelnicerului Costandin Brezoianul pentru vânzarea părţii sale din moşie

1808 Ian. 27 – Anaforaua vornicului Manolache şi a lui Atanasie Staroste pentru cercetarea sineturilor moşiei Măgurelele ce voieşte a o vinde Costandin Brezoianul medelnicerul

Între 1808 Ian. 27 şi 1808 Iul. 29 – Are loc încheierea actelor de vânzare – cumpărare a moşiei Măgurelele între Costandin Brezoianul medelnicerul şi Hristodor Vrana, pentru 3500 taleri. Vrana era macedonean (grec sau român) şi a murit înainte de 1827. În 1819 stăpânea sfoara de moşie din Domeniul Măgurele, ceea ce aşezării i-a atras denumirea de „Măgurelele-lui-Vrana”. După moartea lui, fiul său Christache Vrana a stăpânit moşia în dăvălmăşie cu fratele său, Iancu, ultimul fiind amintit între 1839 şi 1840. […]” (Studiu Istoric Conacul Oteteleşanu, 2010-2011).

Prezentarea datelor din Studiile istorice a evitat în mod voit citarea surselor, acestea regăsindu-se în forma completă în toate materialele elaborate între 2007-2020. Investigaţii mai aprofundate, cu determinarea întregii continuităţi a stăpânirilor, este un deziderat de viitor al echipei care le-a întocmit.

Cu alte cuvinte, Domeniul de la Măgurele (în înţelesul pe care îl acordăm în acest text) a intrat în posesia Cantacuzinilor prin căsătoria Elinei, vara domniţei Ilinca, nepoatele Doamnei Stanca, cu stolnicul Constantin Cantacuzino, în 1642 şi a rămas vremelnic în posesia acestei familii până la fuga spătarului Toma Cantacuzino din ţară, fiind confiscat de Domnie la 1705. După cunoştinţa noastră, el nu se va mai reîntoarce la Cantacuzini, şi sigur nu de la ei l-a dobândit Iancu Oteteleşanu, aşa cum se va vedea mai jos.

Moşia de la Măgurele a fost câştigată la un joc de cărţi

Toţi „martorii direcţi sau indirecţi” (cu excepţia descendenţilor actuali ai boierilor Otetelişani şi ai celor care au susţinut versiunea „moşia cumpărată de la Cantacuzini”) sunt de acord cu acest lucru, de-a lungul vremii apărând mai multe versiuni. Şi poate că ar fi fost şi mai multe dacă pachetul de cărţi de joc ar fi avut mai mult de 4 semne (trefla, pica, cupa sau caro)…

Dar pun într-o ordine cronologică, într-un „carusel” al imaginaţiei oamenilor de la acele vremuri şi de după, până în zilele noastre, aceste mituri urbane, fie că erau formulate de personalităţi recunoscute, fie de oameni fără nici pregătire pe acest domeniu de investigaţii. După cunoştinţele mele, încă nu s-a găsit nici o relatare a unor „martori oculari” la acest episod, iar realizatorii Studiilor istorice nu au putut găsi decât legături circumstanţiale între el şi „Prateria del Trifoglio” de pe Planul Curţii Ansamblului Oteteleşanu cca. 1865 sau de pe detaliile de arhitectură ale faţadelor Conacului numit Castel de Iancu Oteteleşanu (conform cu Franz Duschek – tatăl, Colecţia “Vues de Magoureli” (1863 – 1868), Colecţia Cabinetului de Stampe al Academiei Române).

Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei:

„[…] Iar la Măgurele, moşia Oteteleşenilor, într-o casă geamănă celei din Bucureşti, şi pe care o cântase Eminescu se înfiinţă un azil de orfane. Pe frontispiciul casei, Academia puse să se aşeze frumoasa deviză „Labor et Honor” în locul, ziceau răutăcioşii, unui as de pică săpat în acelaşi loc cu şaizeci de ani în urmă, drept semn de recunoştinţă şi în amintirea nopţii în care Iancu Oteteleşanu câştigase casa la cărţi.”

Ioan Slavici şi familia Slavici: în general nu au lăsat comentarii directe asupra acestui episod, fiind susţinătorii versiunii cumpărării moşiei de la Cantacuzini

Mateiu Caragiale, marginalii la Familiile boiereşti române:

„…. tricheur émérite – marele cartofor, a câştigat Măgurele pe un as de … de la un Vrana …”

Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş:

„[…] în timpul din urmă, spre sfârşitul veacului trecut (XVIII), moşia trecuse prin cumpărare în patrimoniul lui Christache Vrana. Acesta, mare jucător de cărţi, într-o seară la club, după un joc îndrăcit, rămas fără bani lichizi, şi-a jucat moşia la jocul zis Ghiurdun. Tovarăşul de joc, Iancu Oteteleşanu, proprietarul caselor şi al intinsei grădini ce îi purta numele, unde astăzi se înalţă Palatul Telefoanelor, a câştigat-o pe Asul de pică. De atunci, multă vreme, până în zilele noastre, pe frontonul clădirii transformată de Oteteleşanu în institut pentru fete nevoiaşe, a figurat un as de pică, simbol al norocului pentru unii, în acelaşi timp dovada rătăcirii la care poate duce patima jocului de cărţi.”

Dorina N. Rusu şi Dan Berindei, autorii colecţiei impresionante de volume despre Patrimoniul Academiei Române, Donatori şi Donaţii: nu comentează acest episod

Reportaj de Dana Fodor şi Răzvan Mateescu; 7Plus, 2006, ediţia Online:

“Asul de treflă din mînecă

Îndrăgostit de aceste locuri, prof. dr. Ion N. Mihăilescu, cercetător la IFA, s-a documentat de-a lungul anilor, vrînd să afle cât mai multe despre istoria moşiei de la Măgurele. Ba chiar şi-a vîndut locuinţa din Bucureşti şi s-a stabilit în imediata apropiere a Institutului. „Nu numai că aici este aerul mai curat, dar e şi multă linişte. Pe mine m-a fermecat dintotdeauna moşia Oteteleşenilor. Afară de asta sînt şi un pasionat al Bucureştiului de altădată. Pe vremuri, conacul era supranumit Asul de treflă. Am citit că moşia ar fi fost cîştigată de Oteteleşanu la o partidă de Poker cu un boier bulgar. Însă Ioan Slavici scrie că bogătaşul a cumpărat pămînturile acestea de la Cantacuzini.”

Curios este că acest Reportaj, la următorul capitol afirmă:

“Şcoala de Fete

[…] Cu timpul, Cantacuzinii au împărţit moşia şi o parte din aceasta a fost cumpărată de Ioan Oteteleşanu.”

Aceste câteva puncte de vedere coincid în linii mari cu miturile urbane de la Măgurele, până în zilele noastre…

Din relatările mătuşii mele, episodul a avut loc chiar la Măgurele, iar boierul a fost “ajutat” de soţia sa care vedea cărţile adversarului în oglindă, iar boierul a trişat cu un As de treflă scos din mânecă. Christache Vrana i-a blestemat şi de aceea mai târziu, la una dintre vizitele unicei lor fiice la Castel (lucrul infirmat de geneaologiile familiei – nota mea), aceasta a înnebunit şi a căzut moartă sub unul dintre copacii seculari de lângă turnul vestic al clădirii. De aceea, nemaiavând copii, “după moartea prematură a tinerei sale fiice, în amintirea ei, a înfiinţat aici o şcoală de fete”… trebuie să recunosc că mătuşă-mea mi-a relatat cea mai captivantă versiune, aflată probabil pe timpul cât era elevă la Măgurele. Mereu ascultam cu inima la gură poveştile, iar acest pasaj îmi dădea o stare de emoţie comparabilă cu povestea sinuciderii Cleopatrei sau a descoperii mormântului lui Tutankhamon. Profesoara Elena Buică, elevă cam în acelaşi timp cu mătuşa mea, nu a relatat acest episod în scrierile şi povestirile sale. Şi nici Aurora Ştef, elevă în primele generaţii care au învăţat la Măgurele… dar poate că povestea asta o ştiau cumva, legată de Asul de treflă – mai degrabă un mijloc de a atrage norocul tinerelor aspirante pentru desăvârşirea educaţiei lor la aşezământul de la Măgurele.

Cel mai probabil adevărul este pe la mijloc pentru că, din documentele de arhivă reise că lucrurile s-au petrecut cam aşa:

1838 – 40 – Moşia şi Curtea din Măgurele au fost vândute de către Fraţii Vrana căminarului Ioan (Iancu) Oteteli(-e)şanu. Către 1838, ei au pus chezăşie moşia pentru sume de bani împrumutate succesiv de la Gheorghe Bibescu – amic cu Iancu Oteteleşanu. Devenind insolvabili, după august 1840 datoria este răscumpărată de către Ioan Oteteleşanu, tranzacţie perfectată în perioada 19 august – 5 noiembrie 1840, în urma căreia se face act de vânzare – cumpărare contra sumei de 9000 de galbeni.

Am putea spune că cei doi boieri olteni care au migrat spre Bucureşti după aplicarea Regulamentului Organic (după 1830) i-au executat pe fraţii Vrana “olteneşte”.

Descendenţii boierilor Oteteleşani / Otetelişani cunosc în amănunţime miturile urbane, dar şi cum s-a petrecut în realitate (deşi unghiurile de vedere şi buna-intenţie a participanţilor la acest eveniment istoric s-ar putea şi ele să difere faţă de adevărul istoric); sunt de acord că este un mit urban, dar nu comentează faptele.

Pentru cei care declară că sunt preocupaţi de acest episod, sfatul meu este ca să investească timp, efort şi chiar bani pentru a studia sursele istorice din arhive accesibile publicului, în măsura în care li se va permite accesul, dar şi a nivelului de pregătire pentru înţelegrea lor.

Astfel, Arhivele Naţionale ale României, Colecţia Arhive personale şi familiale (Repertoriul arhivistic, vol. 1 autor: Filofteia Rînziş) recomandă: 1. Fondul arhivistic Niculae Alexandrescu care cuprinde şi scrisori de la generalul H. Arion, Constantin Bilciurescu, Constantin Cuţarida, Iancu Golescu, prinţul Miloš Obrenović, Ioan Oteteleşanu, Alexandru Vilara. 2. Fondul Apostol Arsachi unde putem găsi documente privitoare la luarea în antrepriză, în asociere cu Alexandru Vilara, Gheorghe Oteteleşanu şi firma „Fraţii Ghermanii” a exploatării ocnelor de sare din Ţara Românească şi Moldova. Într-o altă grupă de documente au fost ordonate bilanţuri, socoteli, poliţe şi scrisori primite de la unii membri ai familiilor Costa-Foru, Lahovari, Mavrocordat, Oteteleşanu, Suţu, Văcăreşti şi de la George Bibescu, relative la afacerile lui Apostol Arsachi, la relaţiile comerciale cu Hagi Constantin Pop din Sibiu şi cu Ştefan Moscu. 3. Fondul Otetelşanu cu anii extremi: 1579-1888, 551 u.a., inventar nr. 1538, limbile: română, greacă, franceză şi germană.

Pentru cunoscuta familie Oteteleşanu (Otetelişanu), originară din Vâlcea, Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale deţine un număr important de documente ce au fost organizate în mai multe serii.

Primele două grupe de documente ale fondului se referă la moşiile familiei Oteteleşanu: Măgurele, Chiselet, Clinciu, Sinteşti, Floceşti din judeţul Ilfov, Brăgăreşti, judeţul Saac, Gârla, Valea-Anilor, Vlădaia, judeţul Mehedinţi, Otetelişu, Gergeni, Beneşti, Băbeni, judeţul Vâlcea ş.a., la case, locuri de case şi vii.

Menţionăm existenţa unor cărţi domneşti de la Mihnea Turcitul, Radu Mihnea, Alexandru Iliaş, Constantin Şerban, Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Alexandru Moruzi, Mihai Suţu şi Ioan Gheorghe Caradgea, a unor zapise, anaforale, hotărnicii şi hotărâri judecătoreşti, emise în legătură cu proprietăţile familiei.

În ultima grupă de documente a fost clasată corespondenţa primită de către Ioan Oteteleşanu, în perioada 1843-1888, de la diferite persoane: Iorgu Alexandrescu, Lascăr Catargi, A. şi C. Serghiad, S. Siomănescu, U. Ubicini.

De asemenea, au fost incluse în fond acte despre Epitropia Bisericii Sf. Ilie din Craiova, bilanţul vămilor Valahiei pe anul 1856 şi al Ţării Româneşti pe anul 1857.

Eminescu şi Măgurele

Despre Eminescu, cel mai bine este să afli chiar de la Eminescu!

În acest sens, tot dacă ai cunoştinţele minimale necesare, timp şi răbdare te poţi duce la Biblioteca Academiei Române unde poţi studia Caietele lui Eminescu, publicate în ediţie Princeps de către Academia Română, şi expuse pentru lectură la sală. Domnul Puiu Bădescu, responsabilul Cabinetului de Stampe din perioada mea de studii în acel loc, mi-a spus că şi el, fiind un împătimit al poveştilor de la Măgurele şi al lui Eminescu, a răsfoit aceste Caiete, dar nu a găsit decât în vreo două – trei locuri referiri scurte ale poetului privind trecerile sale pe la Măgurele. Nu am mai discutat în ultima vreme dacă a terminat lectura şi dacă îşi menţine primele impresii.

Personal, îmi doresc să pot avea timpul necesar pe care să îl investesc în această lectură; evident, seria de documente a fost studiată şi răs-studiată, interpretată şi răs-interpretată de peste 100 de ani, însă depinde fiecare ce a dorit să afle de la „martorul ocular Eminescu”. Eu îmi doresc să văd Măgurele cu oamenii şi istoriile lui prin ochii marelui poet, devenit membru post-mortem al Academiei Române la 1948.

Până atunci, dincolo de informaţiile scurte despre Eminescu la Măgurele, Scrisoarea IV, Somnoroase păsărele, izvorul şi chioşcul de lemn din Parc la care s-a alăturat după 1952 Bustul lui Eminescu, plimbările cu Slavici şi mult mai târziu acţiunile întreprinse pentru comemorarea lor, în special la fiecare 15 ianuarie (din păcate în ultimii 10 ani nu se mai organizează vizite la Statuie şi depunerea de flori), încerc să găsesc prin sursele disponibile la biblioteci şi pe Internet, informaţii în acest sens de la persoane cu o anumită pregătire în domeniu, şi pe care le redau ca pasaje mai jos.

Oglinda lui Eminescu

Petre Rãu – august, 2002

Aşa cum susţine Slavici, poemul Scrisoarea IV (1881) a fost inspirat de lacul de lângã castelul Oteteleşanu, la care ieşea poetul cu Maiorescu, Slavici şi alţii.

Măgurele, moşia cîştigată la poker de boierul Oteteleşanu.

7plus Contează ce citeşti – 28/07/2006, Numărul: 567, Anul II

Dana Fodor, Răzan Mateescu

În parcul moşiei se află şi chipul lui Mihai Eminescu, cioplit în piatră, opera sculptorului Mihai Onofrei, posesor al premiului de stat în 1952. Bustul a fost executat, folosindu-se fotografia poetului din februarie 1878, făcută de pictorul şi fotograful ceh Franz Duschek. Statuia e lîngă un chioşc din lemn, existent încă din 1863. Aici se odihneau Mihai Eminescu şi Ioan Slavici după plimbările lor la sfîrşit de săptămînă. Aici a scris Eminescu cele mai frumoase poezii ale lui.

Ia-ţi Bucureştii! – Oraşul condeierilor – OnlineNews.ro

11 august 2006

Sursa: Jurnalul Naţional

CHIRIAŞUL EMINESCU. Despre Eminescu se spune că a cunoscut Bucureştiul tot căutându-şi gazdă. Cei câţiva ani petrecuţi în Capitală au fost pentru poet o goană după locuinţe. Mai întâi pare-se că a stat pe Calea Mogoşoaiei, pe vremea când era sufleor la Teatrul cel Mare. Acesta este locul în care Eminescu a scris Geniu Pustiu (1866-1868). Apoi s-a mutat pe Strada Speranţei „într-o căscioară în stil ţărănesc, un fel de cuib liniştit pentru un om cu slăbiciuni de poet”, cum o descria Slavici. De pe Speranţei s-a mutat în apropiere, într-o mică chilie în curtea fostei Mânăstiri Caimata. În 1882 se hotărăşte să o aducă în Bucureşti pe Veronica Micle pentru a se căsători. Atunci şi-au găsit o cameră pe la Gara de Nord. Ruperea relaţiei l-a făcut însă să renunţe şi la această locuinţă. Serile mai mergea la pas pentru a intra în graţiile Cleopatrei Poenaru, care locuia pe Strada Cometei, botezată ulterior I.G. Duca, apoi Căderea Bastiliei. Unii cercetători ai operei eminesciene atribuie acestui episod al plimbărilor spre actuala vatră a ASE-ului conceperea poeziei „Pe lângă plopii fără soţ”. Cel mai des îşi făcea veacul la restaurantul lui C.I. Ionescu din Strada Covaci, „La idee”, cum i se spunea, devenit în secolul al XX-lea „La trei frunze de viţă”. În Calea Victoriei, la Cafeneaua Oteteleşanu sau la Capşa, era o prezenţă întâmplătoare. A sfârşit pe Strada Plantelor nr. 9, unde se afla Sanatoriul „Caritas”.

Mihai Eminescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

În 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este redactor, apoi redactor-şef (în 1880) la ziarul Timpul. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, care-i ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Suţu, apoi la un institut de lângă Viena. În decembrie îi apare volumul Poezii, cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu).

Anii dintre 1883 şi 1889 sunt ani de boală, cu reveniri şi recăderi din ce în ce mai dese. Practic, nu scrie nimic sau foarte puţin. Mihai Eminescu se stinge din viaţă la 15 iunie 1889 (ora 3) în casa de sănătate a doctorului Suţu. Este înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de elevi de la Şcoala normală de institutori din Bucureşti.

1877 – octombrie – Fiind invitat să intre în redacţia ziarului Timpul, Eminescu părăseşte Iaşii în a doua jumătate a lunii şi vine la Bucureşti, unde se dedică gazetăriei.

1878 – Prestează o activitate ziaristică intensă. Abia dacă participă la şedinţele săptămânale de la Maiorescu şi de la Mite Kremnitz. Venirea lui Rossi în Bucureşti îi ocupă serile.

28 ianuarie – Sub titlul Reprezentaţiile Rossi publică în Timpul o scurtă cronică teatrală.

1 martie – Se publică în Convorbiri literare poeziile Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate şi Departe sunt de tine, trimise la numeroase insistenţe din partea lui Negruzzi.

16 aprilie – Publică în Timpul un foileton, Paştele, care îl impresionează pe Caragiale atât încât peste cincisprezece ani avea să-l reproducă în Moftul român (1893).

26 mai – Citeşte acasă la Maiorescu poezii, prezent fiind şi Alecsandri, sărbătoritul de la Montpellier pentru ginta latină.

iulie – Sfătuit de medic, îşi ia concediu de la ziar şi pleacă la Floreşti, Dolj la moşia lui Nicolae Mandrea. Aici traduce, din însărcinarea Ministerului Cultelor şi Învăţăturilor Publice, tomul întâi al scrierii Fragmente din istoria românilor de Eudoxiu Hurnuzaki, apărută de curând în nemţeşte.

1879 – Creşte pasiunea pentru Mite Kremnitz, căreia îi predă lecţii de limba română şi-i oferă în manuscris poezia Atât de fragedă. Faptul îl alarmează pe Maiorescu, după cum reiese dintr-o însemnare a criticului din ziua de 1 iunie: „Grea epocă Eminescu“. Se afundă din ce în ce mai mult în munca de gazetar. În redacţie are un rol preponderent, dar obositor. Satisface cererile repetate ale lui Negruzzi şi-i trimite la Iaşi poezii care se publică în Convorbiri literare.

6 august – Moare Ştefan Micle. Văduva lui Micle vine la Bucureşti şi-l roagă să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună fac planuri de căsătorie nerealizabile.

1880 – Într-o scrisoare către Henrieta, sora sa, se plânge că are mult de lucru şi că-i bolnav trupeşte, dar mai mult sufleteşte. Din partea familiei primeşte numai imputări, în special adresate de tatăl său. N-are nici timp, nici dispoziţie să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitaţie de nuntă. Nu publică decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. Renunţă la căsătoria proiectată cu Veronica Micle. Mite Kremnitz afirmă că inima poetului s-a aprins de o nouă flacără. Maiorescu precizează că e vorba de o doamnă Poenaru-Lecca, care-l inspiră, probabil în poeziile pe care nu le publică, dar le citeşte la întâlnirile literare săptămânale.

1881 – Absorbit de activitatea ziaristică, găseşte totuşi timp şi revizuieşte nuvela Cezara, a cărei ultimă formă o încredinţează lui Maiorescu, între filele unei broşuri care conţinea balada lui Schiller, Mânuşa, tradusă în treisprezece limbi; în româneşte de Eminescu. Tot în acest an lucrează la desăvârşirea Luceafărului şi la diversele forme din Mai am un singur dor.

1 februarie – Se publică Scrisoarea I în Convorbiri literare.

18 martie – Îi scrie tatălui său bolnav, cerându-i iertare că nu poate veni să-l vadă. „Negustoria de gogoşi şi de braşoave” îl ţine strâns de „dugheană”. Se plânge că-i e „acru sufletul de cerneală şi de condei”. Totodată îi scrie şi lui Negruzzi, spunând că nu găseşte un minut liber spre a răspunde la scrisorile primite. Îl anunţă însă că prin Maiorescu i-a trimis Scrisoarea III, pe care a citit-o de mai multe ori la Junimea bucureşteană.

28 martie – Seara, Maiorescu o citeşte în sânul Junimii, la Iaşi.

1 aprilie – Se publică Scrisoarea II în Convorbiri literare.

1 mai – Se tipăreşte Scrisoarea III.

1 septembrie – Se încheie ciclul Scrisorilor cu publicarea în Convorbiri literare a poeziei Scrisoarea IV.

1882 – Nu publică nici o poezie în tot timpul anului. În schimb citeşte în mai multe rânduri „Luceafărul” în şedinţele Junimii de la Maiorescu. Mite Kremnitz i-l traduce în nemţeşte. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu.

1 ianuarie – La gazetă, Eminescu este flancat de un director şi un comitet redacţional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacţiei însă e inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu.

13 septembrie – În absenţa poetului, probabil, se citesc „iarăşi vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

8 octombrie – Citeşte şi corectează „Luceafărul” împreună cu Maiorescu, pe care îl prezintă şlefuit la Junimea.

1883 – ianuarie – Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citeşte la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.

23 martie – La şedinţa Junimii, Maiorescu semnalizează prezenţa lui Iosif Vulcan. Probabil cu această împrejurare, Eminescu i-a cedat textul următoarelor poezii care au apărut în Familia în cursul lunilor următoare. Pentru aceste poezii Eminescu a primit un mic onorar, singurul cu care a fost răsplătit în toată activitatea sa literară.

aprilie – Luceafărul, în româneşte, vede lumina tiparului în Almanahul societăţii studenţeşti România jună din Viena

4 iunie – Timpul anunţă plecarea la Iaşi a lui Eminescu, pentru a asista în calitate de corespondent al ziarului la serbarea dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare. Îşi regăseşte vechii prieteni, I. Creangă şi Miron Pompiliu. Cu aceastã ocazie citeşte junimiştilor din Iaşi, strânşi în casa lui Iacob Negruzzi, poezia Doină.

23 iunie – La Bucureşti, pe o căldură înăbuşitoare, Eminescu dă semne de alienaţie mintală.

28 iunie – Boala izbucneşte din plin. În aceeaşi zi este internat în sanatoriul doctorului Suţu.

1 iulie – Se tipăreşte în Convorbiri literare poezia Doină.

august – Convorbiri literare reproduce poezia Luceafărul din Almanahul de la Viena.

12 august – Maiorescu este vizitat de Gheorghe Eminovici şi de fratele poetului (locotenentul), care cer relaţii asupra bolnavului.

14 octombrie – Alecsandri citeşte la Ateneul Român piesa Fântâna Blanduziei. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2000 lei, sunt adăugate contribuţiei amicilor pentru plecarea lui Eminescu.

20 octombrie – Eminescu este trimis la Viena şi internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoţit pe drum de Chibici.

21 decembrie – Apare la Socec volumul cu poeziile lui Eminescu, având o scurtã prefaţă semnată de Titu Maiorescu, şi portretul autorului. Volumul cuprinde şi 26 de poezii inedite.

Ioana Bot şi Monica Columban, Mihai Eminescu, Scrisori. Exerciţii de lectură,

Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2004, 120p.

Scrisoarea IV este elaborată în diferite versiuni între 1879 – 1881, dar ea integrează şi fragmente redactate în perioada berlineză (1873 – 1874).

Institutul de fete „Ioan Otteteleşanu“ din Măgurele

Radu Băjenaru

Cu ceva mai bine de o sută de ani în urmă, la cţâiva kilometri sud-vest de Bucureşti a funcţionat o instituţie de învăţământ care, prin scop, programa şcolară şi prin modul de organizare, reprezintă o experienţă unică în România. Este vorba de Institutul de fete din Măgurele aflat pe domeniul Otteteleşanu, undeva în spatele Institutului de Fizică Atomică de astăzi. Merită amintit, chiar şi în treacăt, că acest domeniu este totodată locul unde Ioan Slavici a locuit 14 ani şi unde Eminescu, la invitaţia prietenului Slavici, şi-a găsit adesea liniştea în ultima perioadă a vieţii sale.

Prin sita vremii ; Dragi aduceri – aminte

Observatorul

Elena Buica/Pickering 9/9/2006

Un castel dăruit de Ioan Otteteleşeanu în comuna Măgurele lângă Bucureşti, a fost una dintre clădirile ideale pentru viitoarele învăţătoare. Elevele aveau într-un singur perimetru clădirea şcolii cu toate dotările, dormitoarele, cantina, terenuri de sport, parcuri şi şcoala de aplicaţie. De o parte a castelului era un imens parc cu arbori viguroşi, cu alei, chioşcuri frumoase, cu o ascunzătoare despre care tradiţia spunea că a adăpostit şi pe Mihai Viteazul, cu o splendidă peluză, şi un minunat lac alimentat de un izvor cu apă rece venind parcă din străfundul pământului printre pietre ornamentale. În cealaltă parte a castelului erau alei de trandafiri căţărători şi bazine cu peşti exotici, iar pe margine cu flori tropicale. Era o adevărată oază de frumuseţe care l-a inspirat pe Eminescu în “Scrisoarea IV”.

Scurte citate diverse din Rutele lui Eminescu

“excursiile în împrejurimile Bucureştiului cu Maiorescu la Herăstrău, Snagov, Ţigăneşti, Căldăruşani, Cernica, Măgurele, Buftea, Mogoşoaia, Pasărea, spre lunca Argeşului” (Victor Crăciun)

“La Măgurele, mic Tivoli românesc, unde se afla vestitul castel Oteteleşanu, pus pe un dâmb în faţa unui lac ce colectează apa câtorva izvoare domolite în fântâni şi mici cascade, excursioniştii poposeau până la miezul nopţii, întorcându-se pe lună, cu trăsurile” (G. Călinescu)

La 4 iunie 1883 călătoreşte cu trenul la Iaşi unde începeau serbările inaugurării statuii lui Ştefan cel Mare.

La 28 iunie este internat la sanatoriul Caritas din strada Plantelor din Bucureşti.

“La 1 noiembrie 1883, din fosta Gara Târgovişte, ce va deveni Gara de Nord, Eminescu porneşte spre Viena, însoţit de vechiul său prieten Chibici Revneanu – unde se va interna la Spitalul Ober-Dobling” (Victor Crăciun şi Vasile Smărăndescu)

“La 26 februarie 1884 pleacă într-o călătorie în Italia, drumul trecând prin Vilach, Udine, Triest, la Veneţia. Popasul este scurt. Spre Milano a trecut prin Padova, Vicenza, Verona, Brescia şi apoi prin Pavia, Piacenza, Parma, Modena, Bologna, la Florenţa, unde a locuit la Pensiona Pera. Se întoarce prin Ferara şi din nou Padova şi după un nou consult la Viena reintră în ţară prin Varciorova. După câteva zile se stabileşte la Iaşi, locuind undeva în spatele Hotelului “România” (Victor Crăciun şi Vasile Smărăndescu)

Se angajează la Biblioteca Centrală din Iaşi şi profesor suplinitor la Şcoala Comercială.

“Se preumbla des prin oraş, din centru spre împrejurimi, ieşind din strada Lăpuşneanu spre Păcurari, la răspântia acestei străzi, care domina Râpa Galbenă, cu strada Cişmeaua Păcurari, unde se afla o stinghie de lemn… Acum locuia într-un fel de pod al unei şuri de piatră, ce se afla în curtea hanului lui Bacalu (atunci Hotel “România”, mai apoi “Pastia”). Era ceva făcut parcă pentru poet: o odaie de pod joasă şi largă, cu o singură uşă-fereastră, la care urcai pe o scară de lemn, repede şi exterioară. Un pat, o masă şi un scaun de brad, câteva cărţi şi jurnale pe jos erau uneltele casnice de totdeauna ale poetului… A fost dus de prieteni într-o nouă locuinţă, plătită din contribuţiile lor, o odăiţă la etajul al III-lea din casele Lepădatu de pe str. Lăpuşneanu. Se mai vorbeşte de o mansardă a caselor Iby-Succesori “ (G. Călinescu)

Continue reading „Corina Anca SIMION: În căutarea adevărului între mit urban și realitatea istorică” →

Nicholas DIMA: Iuliu Maniu văzut de românii americani

Vasile Puşcaş

„Iuliu Maniu văzut de românii americani”

Editura Școala Ardeleană

Cluj-Napoca, 2018

Cartea „Iuliu Maniu văzut de românii americani” a istoricului Vasile Puşcaş este alcătuită din diferite texte şi documente iniţiate de marele lider ardelean ori de personalităţi care l-au cunoscut şi vine să umple un gol în cunoştinţele şi cultura politică românească actuală.

Iuliu Maniu a fost un mare patriot, un om politic de talie internaţională, şi probabil cel mai important reprezentant al democraţiei din România. Parcurgând textele din carte îmi dau seama însă că Maniu a fost un idealist şi că în contextul istoric în care a trăit nu îşi putea aplica ideile şi convingerile. El a visat ca un înger; a trăit ca un om; şi a murit ca un martir, dar rămâne pentru noi toţi un exemplu de naţionalism moderat şi de integritate morală. Cartea profesorului Puşcaş este foarte bine-venită deoarece regimul comunist a făcut tot posibilul să distrugă memoria marelui om politic ardelean iar cei care conduc ţara de trei decenii nu par să aibă capacitatea să înţeleagă ce înseamnă a fi om de stat.

Am parcurs filele cărţii cu două sentimente contradictorii: De ce au eşuat ideile politice ale lui Maniu? Putea să fie oare şi altfel..? Şi, ce înseamnă în final democraţia? Este ea aplicabilă ori rămâne doar un ideal la care aspirăm? Nu am găsit răspunsuri, dar frământările prin care am trecut mi-au îmbogăţit viaţa, deşi mi-au lăsat un gust amar. La ce bun zbuciumul nostru dacă nu putem schimba nimic? Şi totuşi, acest zbucium oferă sens şi semnificaţie vieţii!

Iuliu Maniu a pornit în viaţă ca un om simplu şi a urcat toate treptele devenirii intelectuale şi politice, dar nu a uitat nici odată originea familiei sale. El a luptat toată viaţa pentru drepturile şi demnitatea românilor ardeleni batjocoriţi şi persecutaţi de nobilimea maghiară. A militat neîncetat pentru emanciparea lor, pentru autonomie, şi în final pentru o Românie mare şi suverană. În acest scop, încă de tânăr Maniu a jurat că va lupta, chiar cu preţul vieţii, pentru „libertatea şi unirea poporului român.” (p. 97) Şi avea motive să lupte.

Sabin Manuila, un alt lider ardelean şi colaborator al lui Maniu, scria: „Românii din Transilvania au trăit peste patru secole în cea mai neomenoasă subjugare religioasă, politica, socială şi politica cunoscută în istoria Europei (p. 133) Condiţiile de existenţă ale poporului românesc din Transilvania au fost, până la unire, fără îndoială tragice: Romanii au fost scoşi prin silnicie în afara legii şi ţinuţi în afară istoriei…”(p. 143)

Maniu îşi începe viaţa politică în 1906 în parlamentul de la Budapesta unde susţine neînfricat cauza românească. Ungurii din parlament îl ameninţă şi insultă continuu numindu-l “bandit murdar.” (p.98) Şi ca să scape de el, când a început primul război mondial, l-au mobilizat şi în derâdere i-au dat gradul de soldat deşi avea 42 de ani şi avea studii de ofiţer. Cu toate acestea, Maniu şi-a făcut datoria cu demnitate pe frontal Italian şi spre încheierea ostilităţilor a fost avansat de Austrieci la gradul de sublocotenent. La sfârşitul războiului, când imperiul era în destrămare, Maniu a organizat o armată de 70 de mii de soldaţi, majoritatea romani, şi împreună cu ei a menţinut ordinea publică la Viena.

Ulterior, când a luat conducerea Transilvaniei, în pofida fostelor persecuţii ungureşti, Maniu le-a acordat tuturor naţionalităţilor drepturi egale. Apoi, aşa cum îl evoca Romul Boilă, un alt mare ardelean, Maniu a sprijinit trupele române care aveau să treacă Tisa în urmărirea „bandelor comuniste secuești” şi aveau să ocupe Budapesta. (p. 101) Este demn de amintit că după război, când România Mare a făcut reforma agrara, secuii şi ungurii din Ardeal au fost improprietăţi în mod egal cu românii. Şi care a fost recunoştinţa lor..?

Din cartea profesorului Puşcaş se desprind clar marile idealuri umaniste ale lui Iuliu Maniu. El a afirmat, de exemplu: „Democraţia face posibil ca fiecare om să-şi poată dezvolta însuşirile pe care i le-a dat Dumnezeu.” (p. 145) De altfel, când i s-a încredinţat guvernarea României, obiectivele sale au fost: democraţie sinceră, constituţionalism, naţionalism tolerant, şi morală creştină. Aceste deziderate urmăreau „să salvgardeze interesele permanente ale ţării.” Ghidată de un astfel de spirit, în anii interbelici România îşi continuă procesul de emancipare, dar regale Carol s-a opus noului curs democratic şi treptat a instaurat dictatura personală.

În perioada fierbinte premergătoare celui de al doilea război mondial, Maniu şi-a manifestat patriotismul în modul cel mai intransigent. Iată declaraţia sa în Consiliul de Coroană din 30 August 1940 faţă de dictatul de la Viena. „Nu putem permite să ni se răpească nici cea mai mică parte din Transilvania… Protestez în contra încercării de a se hotărî… soarta Ardealului fără a fi întrebat poporul român din Ardeal… Să nu se accepte hotărârea adusă la Viena… Să o respingem cu toată hotărârea şi cu orice risc…” Şi în continuare: „Se repetă cu Transilvania ceace s-a întâmplat cu Basarabia şi Bucovina. A fost o mare greşeală care a pricinuit o demoralizare a opiniei publice, o descurajare a armatei, şi o imensă pierdere în ce priveşte avuţia materială şi mândria sufletească a poporului român…” „Mai bine o înfrângere în lupte, decât o retragere ruşinoasă, decât pierderea unei provincii fără o lovitură de tun…” „Cei vinovaţi pentru dureroasă pierdere a Basarabiei şi Bucovinei trebuie chemaţi la răspundere cu atât mai mult, că nenorocirea pe care o suferim acum cu Transilvania şi demoralizarea în care a căzut poporul român se atribuie catastrofei de atunci, care ne-a adus pierderi şi prejudicii ireparabile.” (pp. 283- 284)

După acea pierdere dureroasă, la începutul anului 1941, Maniu a adresat ţării următoarea încurajare: „Urez poporului român să-i fie sufletul stăpânit în anul care vine de un adevărat fanatism naţional, capabil să înfăptuiască cel mai mare bun pământesc: unitatea naţională.” (p. 285)

În timpul războiului Maniu s-a opus Axei condusă de Germania şi a militat pentru apropierea ţării de puterile aliate, cu care a menţinut o legătură continuă. Germanii au aflat de acele legături şi i-au cerut lui Antonescu să-l aresteze, ceace generalul a respins categoric. Altfel, Maniu şi-a pus toate speranţele în America şi Anglia, dar evenimentele au demonstrat că speranţele sale au fost nefondate. Cinismul politic a prevalat. Apoi, după nefastul act de la 23 august 1944, când şi-a dat seama de consecinţele actului, Maniu a luat imediat atitudine împotriva comunizării ţării deşi era conştient că se expune unor primejdii letale. Într-o conferinţă ţinută în iunie 1945 şi adresată tineretului ţărănist Maniu a afirmat fără echivoc: „Naţiunea Română a avut mai multe ţinte de atins, prima a fost unitatea naţională. Odată unitatea naţională atinsă, mulţi credeau că putem dormi pe laurii victoriei. Vai însă de naţiunea care nu are noi şi noi idealuri de realizat. Naţiunile urmează marea lege a naturii: sau urmăresc un ideal şi progresează, sau n-au nici o ţintă şi sunt supuse disoluţiunii şi dispariţiei.” (p. 122) Şi mă întreb retoric: Ce ţintă are România azi?

Continuându-şi lupta „Maniu a socotit că singura nădejde a ţării este apelul la conştiinţa universală şi intervenţiile pe lângă puterile occidentale…” (p. 174) În acest sens, el a redactat şi trimis plângeri şi memorii aliaţilor, dar tranzacţia fusese făcută definitiv la Yalta…

Şi în paranteză. După 30 de eram şi eu refugiat şi mă aflam la Washington unde locuia Constantin Vișoianu, unul din liderii ţărănişti trimişi de Maniu în occident să intervină pe lângă autorităţile Americane. Bătrânul Vişoianu care mă îndemnase să mă angajez la „Vocea Americii” îmi spunea cu tristeţe ca la începutul activităţii sale în exil fusese foarte bine primit şi încurajat de înalţi funcţionari ai Departamentului de Stat. În ultimii ani însă îl mai primeau, şi doar de forma şi evident plictisiţi, doar unii mici funcţionari. În cine să mai ai încredere?

Şi doresc să inserez aici o experienţă personală. Înainte de 1989 eram încurajat la Vocea Americii să susţin cauza Basarabiei româneşti şi în acest scop făceam lobby pe lângă marile instituţii federale din Washington. Treptat însă, după 1989, am început să fiu întrebat de ce mă preocupa pe mine republica Moldova, chipurile o altă ţară…? Ce se schimbase între timp?

Continue reading „Nicholas DIMA: Iuliu Maniu văzut de românii americani” →

Gențiana GROZA: Epigrame pentru pandemie

POLITICĂ VIRUSATĂ

Virusache, prăpădit,

Peste toate-a năpădit

Și și-a vârât nasul tare

Chiar și la Parlamentare!

EXCEPȚIE ÎN PURTAREA MĂȘTII

De-ți dai masca la o parte

Să fumezi măcar o clipă

Fuuuge virusul departe

Speriat de a ta pipă.

DOI SOȚI INFECTAȚI

A intrat în izolare

Într-o cameră Didina,

Ion, fiindcă-o iubește tare

Izolat e cu… vecina.

TESTUL COVID AL BEȚIVULUI

Și-a testat pisica

Pentru că tușea,

Ea n-avea nimica

Avea el… când bea.

MÂNCARE ARSĂ „LA ȘCOALĂ”

Pune mama să se fiarbă ciorbă pentru masă,

Merge lângă fii la ore în on-line de-acasă,

Trec minutele grăbite, parcă sunt vrăjite

…Un miros suspect în casă…de ,,răbdări prăjite,,!

––––––––

Gențiana GROZA

Cluj-Napoca

23 ianuarie 2021

Nelu BARBU: Unirea reflectată în literatura română

Ideea de unire, de unitate de teritoriu, de limbă, de neam şi de credinţă, de religie apare încă de la strămoșii noştri traco-geto-daci şi se continuă ca un fir roşu până în zilele noastre. Aşadar, ideea de unire este ancestrală.

Epoca veche, literatura religioasă în limba română, secolele al XVI – XVII-lea sau literatura de ev mediu întârziat au avut un rol fundamental în lanţul continuităţii conceptului de unire la români. Recuperând hiaturile epocilor anterioare, perioadele amintite coincid cu începuturile scrierii în limba română.

Scrisoarea lui Neacşu din Câmpululg către Hans Benker, judele Braşovului (1521) este unul dintre cele mai îndreptăţite argumente privind procesul de unificare, de unitate a limbii şi de unire a teritoriilor locuite de români. Scrisă într-o limbă inteligibilă, clară, cursivă, dovadă că şi mai înainte s-a scris în româneşte, iar de vorbit, s-a vorbit din totdeauna, cu precizarea că, în perioada de bilingvism, se foloseau concomitent cu limbile băştinaşe (geto-dacă) şi latină, până la impunerea definitivă a cele din urmă şi transformarea ei în română comună, la începutul secolului a VII-lea (602), odată cu pătrunderea slavilor pe teritoriile locuite de români.

Cercetările actuale numesc această perioadă a limbii daco-române..

Rolul factorilor interni:

– necesitatea înţelegerii între românii din teritoriile locuite de aceştia, condiţia sine qua non a dezvoltării relaţiilor comercoale, sociale şi culturale, de bună vecinătate şi de producţie, a fost stimulat şi de către factorii externi:

– Reforma (Luther, Calvin, Hus) şi de începuturile umanismului şi iluminismului european. După slujbele care se ţineau în biserică, într-una din cele trei limbi ,,sfinte”: latina, greaca şi slavona, pentru enoriaşi, preoţii le traduceau în limba română, insistând pe problema unirii, pe filozofia ei creştină.

Limba română, ca mijloc de comunicare şi de luptă pentru unirea teritoriilor româneşti, a devenit un organism viu, în evoluţia literaturii române, în general, şi al celei despre unire, în special, şi prin creaţiile în care sunt vizibile dialectele ei. În munţii Pindului, evocaţi de Vasile Alecsandri, dialectul aromân (macedonean), vorbit şi în Grecia, în Albania, în Bulgaria. Dialectul meglenoromân, vorbit în golful Salonic şi pe Valea Vardarului, iar în peninsula Istria dialectul istroromân. Ultimele două sunt pe cale de dispariţie. Cel mai important însă pentru dezvoltarea literaturii române îl ocupă dialectul dacoromân, vorbit pe teritoriul României. Regionalismele acestui dialect au dat naştere unor variante numite graiuri: muntenesc, moldovenesc, maramureşan, bănăţean, crişan. Stau mărturie operele lui Creangă, Slavici, Rebreanu, Marin Preda. Eminescu, Arghezi, Ion Barbu, Blaga au sublimat atât dialectele cât şi graiurile.

Vasile Alecsandri afirmă că ele sunt tezaurul cel mai de preţ pe care-l moştenesc copiii de la părinţi… cartea unui neam, iar Delavrancea definea teritoriile în care se vorbeşte româneşte ca patria noastră, idee exprimată poetic de Nichita Stănescu (Limba română e patria mea).

Noul Testament de la Alba-Iulia (1648), editat de către mitropolitul ardelean Simion Ştefan, nuanţează ideea unirii: cuvintele trebuie să fie ca banii… numai acelea sunt bune carele le înţeleg toţi (1). Strălucita contribuţie adusă de către ardeleni redeşteptării conştiinţei naţionale a făcut posibilă apariţia sevelor literaturii unirii la moldoveni şi munteni. Trecerea însă prin sită a ideilor, scoţând din acestea mijloace de expresie curentă, le-au realizat muntenii. Ei au înlăturat pioasa confuzie dintre cultură şi literatură întemeind principiul sentimentului artistic. E prea mult spus a criteriului estetic, până la apariţia Daciei literare (1840). Rolul lui Mihail Kogălniceanu în orientarea culturii şi literaturii române paşoptiste, a fost important, dar apariţia studiului O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 de Titu Maiorecu, a pus bazele criteriului estetic. Importanţa constă în faptul că a făcut posibilă apariţia marii literaturi clasice din perioada Junimii reprezentată de Eminescu, Creangă, Slavici şi Caragiale. Noi am optat pentru principiul istoric, al continuităţii, abordând acolo unde a fost cazul şi principiul estetic aşa cum a procedat şi George Călinescu: Oricât de spontane ar fi actele de creaţie, ele profită de experienţele trecutului şi se produc în mediul tradiţional (2).

La 1643, Vaarlam tipăreşte în Moldova o culegere de cazanii intitulată Carte românească de învăţătură. Deşi în mare parte traduceri, limba vie, curgătoare şi naraţiunea cu iz oral, au avut o importanţă deosebită în dezvoltarea limbii şi literaturii române. Mântuitorul devine simbolul unirii întru ortodoxie. Tonul familiar este folosit şi de mitropolitul Moldovei, Dosoftei, în Psaltirea în versuri (1673). Ea se deschide cu motivul originii românilor prezentat în versuri, cam prozaice, ca şi acelea ale umanistului Miron Costin. Sunt însă şi versificaţii care sună folcloric, cu mireasmă biblică, prin care autorul exprimă vocaţia de pace a românilor din cele două ţări, Moldova şi Muntenia: Cine face zi de pace,/ Turnuri de frăţie/, Duce viaţă fără greaţă,/ Că-i mai bună, dempreună,/ Viaţa cea frăţească,/ De cât arma ce destramă,/ Oastea vitejească (3).

Umanismul cronicăresc (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce) vine din cel european şi din cel popular autohton. Afirmaţia lui Grigore Ureche: de la Rîm ne tragem semnifică continuitatea elementului roman în Dacia, unitatea de neam şi limbă, conservarea istoriei şi promovarea modelelor pentru urmaşi (Ştefan cel Mare, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir). Mândria de a fi român este subliniată de Miron Costin prin care cere urmaşilor să nu dea ţara, pentru că pământul românesc este frământat cu sângele moşilor şi strămoşilor noştri, dovedind că nasc Oameni şi în Moldova!

Un homo universalis a fost Dimitrie Cantemir (1673-1723), personalitate comparată de George Călinescu cu Lorenzo de’ Medici, iar de Voltaire cu umanistul care a unit talentele vechilor greci cu ştiinţa literelor şi aceea a armelor. El proclamă ideea că misiunea poporului nostru a fost aceea de a apăra civilizaţia Europei de invazia barbarilor. Cu toate acestea el şi-a păstrat fiinţa naţională, obiceiurile şi religia.

În Muntenia, apar Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Antim Ivireanul tipăreşte Didahiile, iar stolnicul Şerban Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti. Ultimele două aparţin deopotrivă atât literaturii cât şi istoriei. Dizertaţiile sunt asemănătoare cu ale lui Miron Costin, iar cele ale cronicarilor Radu Popescu şi Radu Greceanu, scriitori de talent, stau la baza literaturii artistice.

În Transilvania, prima mare personalitate umanistă a fost Nicolaus Olahus, Hungaria, fiind prima lucrare care afirmă originea comună latină a celor trei ţări şi unitatea de neam şi de limbă, aducând argumente de ordin religios, etnografic şi lingvistic.

Iluminismul Şcolii Ardelene porneşte de la situaţia românilor transilvăneni consideraţi venetici şi toleraţi, pentru care au fost excluşi de la viaţa politică. Injusteţea vechiului tratat Unio Trium Naţionum (1437) este combătut de către memorandişti prin Supplex Libellus Valachorum Transsilvanie (1791), consemnând revendicările românilor din Transilvania, motivate prin vechimea şi continuitatea neîntreruptă pe aceste meleaguri şi originea latină a poporului român.

Operele corifeilor Şcolii Ardelene: Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor de Samuil Micu, Hronica românilor şi a mai multor neamuri de Gheorghe Şincai, Istoria pentru începutul românilor în Dacia de Petru Maior şi Ţiganiada de Ion Budai Deleanu, ilustrează conţinutul iluminst. Convieţuirea paşnică, folosirea alfabetului latin în locul celui chirilic, egalitatea în drepturi sunt ideile fundamentale. Au existat şi exagerări: scrierea etimologică şi purificarea limbii române de elementele nelatine. Ţiganiada este expresia artistică a acestei mişcări ideologice, prin promovarea unor idei cum ar fi: libertatea şi lupta împotriva stăpânirii otomane, precum şi emanciparea prin înlăturarea unor infirmităţi omeneşti (parazitismul, lenea, îngâmfarea, parvenitismul). Iluminsmul este cea mai fidelă continuare a umanismului din cele trei ţări româneşti.

Visul de la 1 Decembrie, 1918, transfigurat de Octavian Goga în volumul de poezii Acasă (1905): Avem un vis de împlinit,/ Copil al suferinţei,/ De jalea lui ne-au răposat/ Şi moşii, şi părinţii…(Noi) este urmarea firească a sacrificiilor făcute de Basarab I în bătălia de la Posada (1330) în urma căreia întemeiază primul stat român feudal, motiv ilustrat şi de Dragoş Vrânceanu: Cu bolovani urcaţi pe bolovani,/ ei au spart coaja sutelor de ani/ şi-au tropăit cu zgomot, ducând prada/ pe valea păduroasă din Posada. (Chronicum pictum (4)

Poet al muntelui, cetate naturală dăruită de către Dumnezeu românilor, pentru a-şi apăra sărăcia, şi nevoile, şi neamul…, după expresia lui Mihai Eminescu din Scrisoarea III, Dragoş Vrânceanu salvează, metaforic, pe baza criteriului estetic al expresivităţii (poetice, n.n.) involuntare(5), ideea continuităţii unirii în literatura română.

Nelu BARBU

Lucian VASILESCU: N-am nicio carte, dar citește-o dacă vrei

Reflecții despre volumul:

Instucțiuni

de Daniel Ioniță

editura ROCART

București 2020

Am căutat-o, am citit-o, am găsit-o și mărturisesc că este. Daniel Ioniță a mai scris o carte, și anume aceasta. A scris-o în limba română, în Australia, unde trăiește de patru decenii. Este al patrulea său volum de autor, după „Agățat între stele/ Hanging Between the Stars” (Editura Minerva – 2013), „ContraDicție/ContraDiction” (editura PIM, 2016) și „Insula cuvintelor de acasă” (Editura Limes, Cluj – 2017).

L-am însoțit pe autor, cu drag de dânsul și de poezia sa, și la volumele anterioare – ba cu un text, ba cu o vorbire cu prilejul lansărilor. L-am însoțit, spuneam, cu bucurie, dar și cu admirație și respect. Pentru că așa cred că se cuvine când ai șansa să întâlnești și să cunoști un om care se întoarce acasă, într-o sufragerie care nu mai există, într-o încăpere fără pereți, unde cărțile sale se așază una lângă alta.

Daniel Ioniță nu este singurul român care s-a întors acasă după mai multe decenii. Nu puțini alții s-au întors – unii cu avionul, alții cu trenul, alții cu bani ca să facă și mai mulți bani. Daniel Ioniță este, însă, unul din puținii care s-a întors acasă în cel mai frumos fel în care ar putea-o cineva face: s-a întors cu Poezia. Și asta când? Într-o vreme în care dumneaei, Poezia, este din ce în ce mai mult (și de mai mulți) văzută drept o pierdere de vreme.

Autorul, cum am spus, locuiește pe continentul-insulă care, pentru el, este „Insula cuvintelor de acasă”. Dacă lui Daniel Ioniță i s-ar face un test ADN, s-ar descoperi că spiralele cu pricina pot fi citite în limba română.

Povestea poetului Daniel Ioniță a început atunci când a vrut să transmită această moștenire genetică și copiilor și nepoților lui și a trudit să alcătuiască o Antologie a poeziei române. Prima ediție a apărut în anul 2012 și s-a numit „Testament – Antologie de poezie română modernă” (Edit. Minerva, 2012), unde se regăsesc 56 de poeți români născuți în intervalul 1821-1960.

Acesta a fost începutul unei lucrări la care Daniel Ioniță a trudit vreme de șapte ani și, în anul 2019, a apărut în România o monumentală (1152 de pagini) carte-tezaur, în ediție bilingvă – „Testament – 400 de ani de poezie românească/ 400 Years of Romanian Poetry” (Edit. Minerva, 2019 – volum ce a primit premiul „Antoaneta Ralian” decernat de Târgul de Carte Gaudeamus 2019), (și publicat în afara României sub titlul „Romanian Poetry from its Origins to the Present/Poezia românească de la Origini și până în prezent” de către Australian-Romanian Publishing în 2020). O asemenea „îndrăzneală” nu a mai avut nimeni de la regretatul critic Laurențiu Ulici care a publicat, în 1997, o colecție de 10 volume cu titlul „O mie și una de poezii românești”.

Și tot citind, și tot antologând și tot traducând poezie românească, autorul volumului de față a ajuns, în sfârșit. Unde a ajuns? A ajuns la el însuși, adică la poetul Daniel Ioniță. Iar acesta a început să scrie „cu bucurie”, așa cum remarca criticul Alex. Ștefănescu în prefața întâiului său volum de versuri, iar poezia a devenit, pentru el, un fel de a fi, complementar unui fel de a scrie. Dovada cea mai bună a afirmației de mai înainte sunt prezentele „Instrucțiuni”.

Așa cum îmi par și apar, acestea sunt un fel de „prospect” însoțitor al unui „produs”. Atâta doar că „prospectul” cu pricina nu a fost livrat odată cu „produsul”, ci la multă vreme după ce acesta din urmă a tot fost întrebuințat. Atunci, la ce mai e bun „prospectul”, dacă tot a venit (prea) târziu? Este foarte bun bun de transmis celorlalți, fiindcă și ei au primit, la rândul lor, același „produs”, dar tot fără „prospect” tot fără… instrucțiuni… Pentru ca măcar ei să știe (dacă vor să ia aminte) cam cum ar trebui întrebuințată viața asta, fiindcă ea este „produsul” despre care vorbeam – și pe care nu-l putem trimite înapoi dacă nu ne place.

Am găsit, în „Instrucțiuni”, un poem al cărui titlu reia numele volumului publicat de autor în 2017 – „Insula cuvintelor de acasă”. Și este bine că Daniel Ioniță reia acest poem, fiind este, cred eu, ancora artei poetice a autorului, matricea sa fecundă, născătoare de Poezie: „Am plecat de acasă demult,/ de pe vremea când aducerile aminte erau mult prea/ fragede/ și se sfărâmau ușor,/ așa că s-au pierdut repede printre firele de nisip ale/ timpului (…)” La o vreme, însă, autorul a prins de veste cum „din mijlocul tuturor acelor mări/ a început să se ridice o insulă,/ mică la început, așa că nu i-am dat importanță (…)” Și: „Dar din când în când am început să aud dinspre ea,/ seara târziu, după ce soția, copiii, nepoții, adormeau -/ mai întâi încetișor ca un susur -/ cuvinte stranii, singuratice și sfâșietoare -/ «mamă», «tată», «durere», «bucurie», «iubire», «inimă» (…)” Sau, în doar trei litere – Dor. Cuvânt care, ca și Poezia, este generator și păstrător de identitate. Identitate pe care poetul Daniel Ioniță și-a afirmat-o încă de la primul său volum de autor – acum câțiva ani – și pe care, acum, o confirmă.

–––––––––

Lucian VASILESCU

20 Decembrie 2020

București

***

Din volum…

INSTRUCȚIUNI

Voi fi sau nu acasă, când vei reveni.

Supa e-n frigiderul gol – pune-o pe foc.

Un duh de ceapă, hrean şi nişte păpădii –

destul ca să te saturi; sau poate deloc.

Iar tusea… n-ai ce să-i mai faci, dacă persistă;

n-am nicio carte, dar citeşte-o, dacă vrei –

mai ales paginile lipsă, ale lui sau ale ei –

şi aşteaptă-mă-n sufragerie, dacă mai există.

REVELAȚIE

M-ai lăsat mască

şi fără cască

pe trotinetă –

mă râde Clujul –

graso brunetă,

când în poşetă,

foarte cochetă

îţi cauţi rujul.

Buzele pline

zâmbesc spre mine,

roze şi line –

ca din reclamă.

E oare vis?

Am zis ce-am zis

şi n-am prezis –

că-mi dai o palmă…

…cu-aşa putere!

Ah ce durere

şi ce plăcere –

mi-ai provocat!

Coşmar şi vis

devin proscris

cad în păcat…

Fără-ndoială

eşti colosală,

imperială,

ba chiar mortală,

iar conjugală –

cel mai probabil

şi reprobabil –

eşti unicat!

SCRUM DE STELE

Din vehiculul Său interstelar

Dumnezeu îmi zice „fii atent

că într-o zi toate stelele astea

pe care le-ai adunat cu atâta efort

cu atâta grijă şi sacrificiu

vor arde – se vor face scrum”.

Nu L-am crezut, n-am vrut să-L cred.

Dar acum mie-mi ard stelele, au ajuns chiar aşa…

aproape scrum. Toate deodată.

Au stat ce-au stat, au aşteptat,

le-am tot dus cu vorba –

dar azi mi-au zis că s-au săturat

şi că se vor aprinde.

Nimic nu le-a convins să mai aştepte.

Mi-am recunoscut vina, nici nu se putea altfel,

le-am promis marea cu sarea,

le-am rugat cu pământul (că cerul le aparţinea deja),

dar nu le-am putut convinge cu nimic.

Acum strâng cenuşa după ele

ca s-o pun într-o urnăde cristal.

Sunt maestru de pompe funebre

pentru propriile mele stele.

MARIA – WHAT’S IN A NAME?

Iubeam o fată, Maria, zveltă, sânii mici,

brunetă, ochii verzi.

Dar, Doamne! – după o săptămână, ce să vezi?!

Când i-am citit biografia

am sesizat

că era Alexandra, nu Maria…

Maria se ascunsese-n şifonier

şi se iubea acolo cu-n bancher.

Iubeam o fată, Maria.

Cu mijloc strâns şi şolduri de sirenă.

Dar, bulversant! – când a avut migrenă

mi-a făcut o scenă…

s-a dat de gol,

că era, de fapt, Magdalena, nu Maria.

Maria a gândit oportunist

şi m-a lăsat pentru un baschetbalist

sau fotbalist, mă rog, ecologist

taximetrist recidivist

balkanturist.

Iubeam o fată, Maria,

cu buze fragede şi voce de soprană.

Dar vacs… picasem iar într-o capcană

căci ea urla profund „eu cred că-s lesbiană;

şi-apoi în buletin îmi zice Coca, nu Maria”.

Ce naiba… eu iubeam

toate Mariile mai vechi, mai noi…

şi tot speram… credeam… că sunteţi voi.

Într-un final, după un car de ani,

vâslind spre libertate,

m-am deşteptat la o realitate

cu basme de doi bani!

Şi am descoperit…

acum admit… că mai degrabă

voi sunteţi doar erzaţuri pentru mine

– trei la doi lei în piaţă, pe tarabă – mam’selle cu

apucături spre rău, spre bine,

spre mine uneori, sau spre oricine.

Şi că vă cheamă, aşa, de-a valma:

Gianine, Beatrise, Augustine,

Betine, Caroline, Clementine,

Codruţe, Flavii, Dane şi Georgete,

Elvire, Genoveve, Antoanete,

Iolande, Laurenţii, Isabele,

Letiţii, Luciane, Mirabele,

Elene, Delii, Doine şi Diane,

Melisse, Melanii şi Loredane,

Emilii, Laurenţii sau Felicii.

Olimpii, Pauline şi Patricii,

Aline, Angeline sau Simine,

Zerline, Marceline, Mădăline,

Larise şi Clarisse, Sânziene,

Măline, Melidonii şi Marilene,

Victorii sau Zamfire sau Amalii,

Otilii sau Ozane sau Rozalii.

Dar până la urmă voi închide ochii,

voi apuca o mână, un călcâi sau tivul unei rochii,

iar tu, cea apucată, mai mult ca sigur că vei fi

Georgeta,

sau Frederica,

sau Florica…

de ce nu, Julieta?!

Şi când te voi căra pe braţe peste prag şi zăplaz,

mugind adânc, sărind din stări civile spre extaz,

nu te speria… dacă din când în când te voi striga

…Maria

căci sigur nu-ţi voi mai citi, atent sau neatent,

biografia.

UNCHIU’ GOGU

Unchiu’ Gogu divorţase când era mai tânăr.

Trăia singur de mai mulţi ani.

Îmi spunea că vrea să se însoare

cu o femeie cu ţâţe mari – pe una din ele să se culce

iar cu cealaltă să se învelească.

Şi până la urmă aşa a făcut.

Doamna P. era exact pe gustul lui –

cel puţin în privinţa acestor două detalii importante,

care erau satisfăcător de masive.

Ea avea vreo 65 de ani, el vreo 75 când s-au luat

şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi

încă vreo zece ani.

Uneori, când îmi amintesc de el,

mă întreb dacă lui unchiu’ Gogu

nu-i transpirau neuronii când dormea.

Continue reading „Lucian VASILESCU: N-am nicio carte, dar citește-o dacă vrei” →

Dumitru PREDA: De Ziua Culturii Naționale – 15 Ianuarie 2021

Aniversările marilor personalități şi ale evenimentelor care au marcat drumul multimilenar, străbătut cu curaj, credință, osârdie şi nenumărate sacrificii de neamul nostru, constituie o probă de trăinicie şi tărie, de voință întru păstrarea valorilor şi trăsăturilor care au definit identitatea proprie a ființei noastre naționale. Printre acestea se înscrie de un deceniu, urmare a inițiativei devotate a unor cărturari luminați şi patrioți, ZIUA NAŢIONALĂ A CULTURII ROMÂNEŞTI sărbătorită la început de fiecare an la 15 ianuarie, de ziua nașterii geniului spiritualității româneşti Mihai Eminescu.

Devenită Ziua Culturii Naționale prin legea adoptată de către Parlamentul României, la 7 decembrie 2010, ea trebuie să marcheze an de an afirmarea cu putere a solidarității românilor de pretutindeni, limba și cultura română constituind fundamentul legăturilor de suflet şi credință între fiii şi fiicele Neamului nostru.

Liga Culturală, înființată în toamna anului 1890 pentru apărarea drepturilor românilor la viaţă liberă, la unitate, dar și a memorandiștilor, reconstituită în zilele lui decembrie 1989 prin gândul şi lucrarea unor oameni minunați, animați de aceleași sentimente şi de datorie față de Țară şi Neam, în frunte cu regretatul profesor Dr Victor Crăciun, a construit alături şi împreună cu Biserica şi Academia Română, cu alte instituții de prestigiu, cu organizații şi asociații româneşti, un reper de referință şi un pod de strânse legături şi de îndemnuri pentru toți cei care simțim românește.

Iată motivul argumentat pentru care, în pragul acestei alese aniversări, am ținut să reamintim rolul deosebit jucat de Liga Culturală în înscrierea acestei ZILE în calendarul Marilor Sărbători Naționale, organizația noastră fiind unul dintre inițiatorii Legii Nr. 238.

Continue reading „Dumitru PREDA: De Ziua Culturii Naționale – 15 Ianuarie 2021” →