Eleonora SCHIPOR: Nesecatul dor de Eminescu

       Dintotdeauna mi-a plăcut poezia lui Eminescu. De când am învățat prima sa poezie. Eram prin clasele primare. La noi acasă se vorbea de cultură, literatură, tradiții. Regretații mei părinți vorbeau frumos de Eminescu, ca și de alți mari clasici ai lumii. Mama mea Viorica, a avut un frate, Dumitru, Dumnezeu să-l ierte, care fusese student la politehnică. Era un mare pasionat de Eminesu, le recita și celor de acasă versurile lui. Pe urmă, prin clasa  a 6-ea se pare, într-o vară, păscând văcuța pe marginile imașurilor, din satul meu de baștină Pătrăuții de Jos, am învățat pe de rost 100 de poezii de ale poetului. Țin minte aveam o carte mare, groasă, cu copertele cafenii. Era de la bibliotecă.

          Fiind în clasele mari sorbeam cu nesaț totul ce găseam la bibliotecă despe Eminescu. De fapt dragostea de lectură o păstrez până azi în suflet. Țin minte și acum minunatele lecții de literatură predate de regretatul nostru profesor Dumitru Ștefureac. Trăia parcă acele versuri, acele momente când ne vorbea de marele poet, ca de altfel de toți marii clasici ai literaturii. La o lecție în clasa a 9-a, am recitat pe de rost „Luceafărul”. Prezent la lecție era și șeful de studii de atunci, și el profesor de limba și literatura maternă dl Vasile Gavriliuc. Până acum, când ne întâlnim, deși au trecut mulți ani, își aduce aminte de acea lecție. N-am uitat-o și n-o voi uita niciodată.

          Studentă fiind am început să procur cărțile Poetului. Mai întâi în limba moldovenească de atunci. Doar la librăria „Luceafărul” puteam găsi rareori câte o carte cu versurile sale în limba română.

          Pe parcursul anilor participând lea felurite întâlniri, prezentări de carte, Simpiozioane, conferințe, cenacluri literare am avut ocazia să procur, să primesc în dar mai multe cărți dedicate Poetului nepereche, dar  și cele cu opera-i nemuritoare. Astfel am sclipuit o mini-bibliotecă eminesciană.  Am și câteva portrete de ale poetului, unul din ele fiind chiar pe peretele din camera principală a casei.

          Cu mai mulți ani în urmă am scris o poezie, dedicată celui mai mare poet al nostru. A fost publicată în toate ziarele noastre bucovinene, am publicat-o în mai multe reviste și almanahuri din România, dar și în cartea mea de versuri „Lumea miraculoasă a poeziei”. Datorită poetei și traducătoarei ucrainene Maria Gulei, am și varianta ucraineană a acestei poezii. Am publicat-o în mai multe săptămânaluri ucrainene.

          Iată de data asta am pregătit o mică expoziție personală, cu doar câteva din cărțile de și despre Poet. Nemaivorbind de almanahurile, ziarele, revistele pe care dacă, ar trebui să le expun ar ocupa toată casa.

          Anual organizăm și la școală ( CIE Cupca) diferite expoziții, alteori lecturi literare, ședințe ale cenaclului literar „Lămâița” unde vorbim, citim, scriem, publicăm și gândim la Eminescu și la valoarea operei sale.

         Și în biblioteca de la Pătrăuții de Jos, anual, în preajma zilei de 15 ianuarie și 15 iunie sunt organizate expoziții, întâlniri cu poeții locali, cu elevii școlii medii. De toate acestea are grijă bibliotecara-șefă d-na Maria Ștefureac.

          De fapt, despre Eminescu și rolul său în literatura română, în literatura universală trebuie să vorbim în permanență, pentru ca tânăra generație să aibă și un cult al marelui poet. Astfel ne păstrăm valorile, limba, credința, identitatea…

 

Eminescu e poetul…

 

Mai presus de legea firii

Și de viață în cuvânt,

Eminescu e Poetul –

Taină, vis și legământ.

Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Nesecatul dor de Eminescu” →

Doina Zăvoianu: Scriitori clujeni gratulați cu diplome la Gala Excelenței Gutenberg din Arad

       

Cu ocazia manifestărilor culturale organizate de Salonul Gutenberg din Arad, sub sigla Universul cărții, condus de scriitoarea profesor Florica R. Cândea, în cadrul Galei Excelenței Gutemberg, 2020, scriitorii clujeni Titina Nica Țene și Al.Florin Țene au fost gratulați cu “Diploma aniversară “, pentru ”creșterea calității revistei și implicarea deosebită în promovarea acesteia în mediile socio- culturale arădene, naționale și ale diasporei românești”.

            Această recunoștiință este un simbol al respectului și aprecierii celor doi scriitori care o viață întreagă au slujit limba română, literatura neamului nostru, atât prin cărțile  publicate, cât și în revistele pe care le-au editat..

 

   Doina Zăvoianu

IOAN MICLAU despre CEZARINA ADAMESCU (Restituri)

“Florile-s gânduri, iar gândurile devin flori pe câmpia literară”

  (Ioan Miclau-2009)

 

     “…Desigur, cine va încerca a privi  ceva mai adânc acest subtitlu “Florile-s gânduri iar gândurile devin flori pe câmpia literară”, va sesiza izvorul inspirator folosit , deoarece, in  literatura română doar B.P.Hașdeu vorbea despre acea câmpie literară în care scriitorii si poeții erau  scototiți asemenea florilor din câmpie, fiecare  având frumusetea  culorii si a  parfumului  ei, iar în final, peisajul unei arte adevărate.

        Greu a înțeles asta până și Titu Maiorescu  ministrul Culturii acelei vremi,  cum în acest peisaj coloristic  artele primesc stralucire si armonie, robustete si o perenitate mereu îmbogățită.  Pe când,  acea ierarhizare de valori aducea o stare de  dispute între valorile noastre autentice referitor la Mihai Eminescu si Vasile Alecsandri, dispute încorporate ulterior sistemului de critica literară pe intinsul mai multor decenii, dacă nu secole.

   Revenind la scriitoarea și poeta zilelor noastre Cezarina Adamescu, vreau să se observe, desigur cu deplină satisfacție, apariția unui fenomen literar si de creație care din nou va da criticii literare românesti ocazia a defini o autentică valoare, care  azi lumineaza ca o lumina  stelară  arealul culturii  și literaturii noastre.

      Asadar, precaut, îmi admit chiar o sinceră  critică pentru îndrazneala mea de a face  referiri la adresa  personalitătii si a prodigioasei opere a doamnei Cezarina Adamescu. Mai ales că in corespondența noastră scriitoricească admiteam, scris negru pe alb, că ma simt mai mititel  in raport cu domnia sa. Stând desigur si eu în dimensiunea mea!

     Cu convingerea totuși, că și această prezentare va fi o contribuție adusă la volumul referirilor si aprecierilor celor de specialitate  în plan present si viitor, am  adunat acest manunchiu de impresii si admirații cu tot respectul ce îl port scriitoarei gălățene!

     “… Una dintre porțile de intrare in lumea imaginatiei si creatiei  literare a doamnei Cezarina Adamescu,  prin care se descoperă cu prisosință universalitatea gândirilor si framântarilor, arderilor interioare din care izvorăsc scrierile  talentului său atotcuprinzator, încărcat de frumuseti  artistice luate din realitatea vietii de zi cu zi, va fi fără îndoiala acea  superbă șoptire de credință si iubire recent scrisă sub titlul“Poezii pascale”. De Sfintele Pasti – Triumful Vietii asupra Mortii, si publicate in Revista de opinie si atitudine “Ecoul”-ARP-Bucuresti, 2009.

       Efervescența  talentului ei, caracterului ei  întotdeauna treaz si bine orientat, face posibile marile  realizări. In lumea poveștilor copiilor, în lumea prozatorilor, al  poeziei, lucrarile sale vin ca niște fluvii, rânduite într-un plan précis, păstrându-și albiile de comori prinse în tematicile deosebite pe care imaginația dumneaei, scânteetor le surprinde. Curg melodios spre Marea cea Mare, adica a facerii acelei Opere care, asa cum spuneam mai sus, critica literară, viitorimea, vor avea un adevărat munte de aur si lumini  din care îsi vor putea alimenta spiritul si mintea!

   Iată cum începe una din poeziile, poartă de intrare, despre care făceam referire, “Triumful Vieții asupra Morții”: “Cu logica noastră îngusta si slabă / In loc sa-ȚI fim recunoscatori pe vecie / Noi Te-am ucis, Doamne / Nimeni altcineva decat noi / Te-am ucis fără scrupule/”  Ca-ntr-un tablou virtual se răsfiră imagini fugare.Aceste imagini fugare, sunt redate apoi sub forma de sintagme, uneori deosebit de dureroase, rugaciuni de indreptare, cum sunt urmatoarele: ”Iubirea Însăși strivită de ură”, ”Pământ al măștilor de carnaval” ”Creatorul ucis de creatură” ”Cum mai poți răbda Mantuitorule / Să fii răstignit la infinit! Caci numai Tu esti ușa spre Paradis!”.

   Deci, observăm de îndată acea calitate creștină care de fapt definește și însoțește gândirea si expresia  verbului său creator. Găsesc perfectă si cu har cugetarea scriitorului Stefan Dumitrescu, atunci când afirma cum scriitorii talentați si nemuritori sunt aceia pe care Dumnezeu îi formează. Scriitoarea Cezarina Adamescu  este  întradevar una  ridicată de Dumnezeu si Duhul Sfant care sălășluiesc în cugetul si ființa scriitoarei.

   Morala sănătoasă nu lipsește niciodata în munca sa scriitoriceascaă Generozitatea sufletească  este  prezentă în tot ceea ce face, în relatiile cu oamenii  generozitatea ei se așează în cele mai frumoase cuvinte, de o cultură aleasă, în același timp știind ce e modestia ca ingredient al înțelepciunii si sincerității. Toate acestea permit, de altfel sunt strict necesare, scriitorilor care făuresc scrieri pentru lumea copiilor povești si povestiri adecvate varstei lor , adecavate unei  bune creșteri si educatie,  ideile trebuiesc bine alese,  însasi scriitorul sa fie un adevărat pedagog, exemplar el insuși!

    De o aleasa sensibilitate doamna Cezarina dovedește o naturală chemare, cu o pătrundere aproape biologică înspre sufletele copiilor, cu gentilețe, cu iubire, cu înțelegere, ea înăsi parcă trăindu-și propria ei copilaăie. Fără a greși se poate remarca deja înalțimea sa spirituală care îndeamnă si deschide orizont spre o adevarata școală al viitorului, ridicarea unei generații sănătoase, morale, harnice, cu respect pentru credință, pentru iubire, cu respect pentru Limba, istoria și traditia neamului căruia aparținem.

      Toate acestea le-am înțeles eu si din  paginile revistei “Cărticica  Romanească pentru Copii”, revista on-line, concepută  tocmai pentru a servi acestei idei mari si nobile căreia scriitoarea gălățeană s-a dedicat cu toata puterea ei creatoare.

   Cezarina este mândra si se bucura de sfintele sale locuri natale, considerând orașul ei Galați o adevarată perlă pe marginea Dunării! Și are dreptate căci  este orașul acesta legat de mari fapte istorice înca de pe vremea lui Vlad Tepeș. Era ca o poartă ce oprea navaliri barbare sau primea oaspeți de bună credință! Pe aici se făcea comerț cu celelalte lumi, apele Dunarii duceau corabiile daco-romane spre  Marea Neagra si Mediterana, spre marile porturi ale Orientului. Deci este legitimă iubirea ce o poartă locului natal.

   Apoi, mai are dumneaei o convingere anume, despre care mărturisește foarte limpede, de aceea  mă simt îndatorat a o dezvalui aci, spre a intelege oricine   ce înseamna a fi un scriitor la care întradevăr cugetul-cuvântul-fapta  formeaza un întreg, un întreg zidit  pe bunatate si nu pe răutate!  Această convingere ne-o spune cam asa: “Se spune ca un exeget e cu atat mai bun cu cat este mai rău. Conform acestui paradox, consider că, no sa pot fi nicicând bună, fiindcă sunt incapabilă sa fiu rea. Si nici n-o doresc, de fapt, cu pretul acesta. Pentru ca prețul ar fi pentru mine incomensurabil”.   Convingerea  asta  ne-ar face mult bine fiecăruia, doar numai să ne-o însușim!

    Născută la 1951, viitoarea  poetă, prozatoare, eseistaă dramaturg, editor, avea să îsi înceapă studiile elementare  in orașul natal Galati, la Școala elementară nr.28. Urmează Liceul Mihail Kogalniceanu, profil umanistic, promoția 1970, la zi, Galati.

Continue reading „IOAN MICLAU despre CEZARINA ADAMESCU (Restituri)” →

PICURI DE ÎNȚELEPCIUNE – Deșteaptă-te, Române, cu „Geniul” României!

   

    1. „Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! DAR CE FEL DE ROMÂN? Român care vrea a-şi însuşi monopolul patriei, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. NAŢIONALITATEA trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adânc se pronunţă arareori!  Hebreii  (evreii)  cei  vechi  n-aveau voie să pronunţe numele dumnezeului lor!  IUBESC POPORUL ROMÂNESC FĂRĂ A IUBI SEMIDOCŢII ŞI SUPERFICIALITĂŢILE SALE!”.

 

+ + +

 

  1. „OMUL” e cel mai înaltă și mai nobilă operă de artă a naturii; într-un sens și mai nobil el ar trebui să fie și cel mai frumos „op” de artă al artei, al propriei sale puteri creatoare, libere, conștiente și morale.

 

+ + +

 

  1. „DUMNEZEU E UN ATOM, UN PUNCT MATEMATIC, PUNCTUL COMUN UNDE SE LOVESC TOATE PUTERILE PĂMÂNTULUI SPRE A CONSTITUI ORGANISMUL DE LEGI, SISTEMA COSMICĂ”.

 

+ + +

 

  1. „Cine neagă astăzi pe Dumnezeu neagă ordinea morală a universului. Dar e dovedit că oricine neagă ordinea morală este pierdut, fie ca individ, fie ca neam pe acest pământ- căci degenerează fizic și degenerează moralicește”.

 

+ + +

 

  1. „LEGILE UNUI POPOR, DREPTURILE sale nu pot purcede decât prin el însuși. Civilizația poporului nostru consistă nu în adoptarea cu deridicata (forța) de legi, forme, etichete, haine străine. Ea consistă în dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor facultăți ale sale. Un popor – oricum ar fi el are dreptul de a-și legiu (face) trebuințele și tranzacțiunile (afacerile) ce rezultă din necesitatea și trebuințele caracteristice poporului său”.

 

+ + +

 

  1. „DE CE CRISTOS E AŞA DE MARE? PENTRU CĂ PRIN IUBIRE A FĂCUT CA CEARTA ÎNTRE VOINŢE (OAMENI) SĂ FIE IMPOSIBILĂ. CÂND IUBIREA ESTE, – ŞI EA ESTE NUMAI CÂND E RECIPROCĂ – ŞI RECIPROCĂ ABSOLUT VA SĂ ZICĂ UNIVESALĂ; CÂND IUBIREA E, CEARTA E CU NEPUTINŢĂ, ŞI DE E CU PUTINŢĂ, EA NU E DECÂT CAUZA UNEI IUBIRI PREÎNNOITE Ş MAI ADÂNCI DE CUM FUSE-NAINTE”.

 

+ + +

 

  1. „CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE, / ȚARA MEA DE GLORII, / ȚARA MEA DE DOR? BRAȚELE NERVOASE, / ARME DE TĂRIE, / LA TRECUTU-ȚI MARE, MARE VIITOR!”.

+ + +

 

  1. „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă / Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! Atunci când după moarte răsplată nu v- aşteaptă, / Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, / Egală fiecare şi SĂ TRĂIM CA FRAŢI!”.

Continue reading „PICURI DE ÎNȚELEPCIUNE – Deșteaptă-te, Române, cu „Geniul” României!” →

Mariana BENDOU: Eminescu egal Cultura naţionalã

            În preajma noii aniversãri a poetului Mihai Eminescu şi, implicit, a Zilei Culturii Naţionale , o serie de întrebãri se ivesc şi mã frãmântã invitând la  reflecţie…

            Sã fi rãmas noi românii încremeniţi, blocaţi într-o anume buclã temporalã?! Pentru cã astãzi este ca şi cum nu am mai avea noi valori, este ca şi cum nu s-ar mai fi nãscut niciuna. Este parcã nu am mai putea descoperi noi genii literare, oameni care au depãşit firescul, omenescul. Nu vrem sau chiar nu mai existã deloc?!?

            În afarã de Eminescu nu pare a se mai fi nãscut nici un spirit înalt în cultura românã… Ori Mihai Eminescu însuşi a spus: “piarã oamenii cu toţi, s-or naşte iarãşi oameni!”

            Astãzi este ca şi cum  nu mai am mai gãsi şi alte moduri contemporane de a sãrbãtori, de a ne bucura singuri şi împreunã. Vorbim despre un “limbaj de lemn” comunist care ne caracterizeazã, care parcã ne-a intrat în ADN,… dar astãzi  îl stâlcim pânã şi pe acesta ! Comunicarea noastrã a ajuns ca sã se rezume la cuvinte tot mai puţine, tot mai simple şi mai disparate, dezgolite.  Înţeleg şi respect valoarea lui Mihai Eminescu, înţeleg necesitatea de etalon şi de poet important pentru umanitate. Îi recunosc genialitatea, mã înclin, …şi totuşi? Oare nu-l va mai depãşi nimeni niciodatã ?  Nu se vrea,  nu se mai vrea, nu se mai poate… sau ce? De ce?

            Un articol curajos postat pe internet (https://www.edupedu.ro/electrocardiograma-romaniei-pe-google-inima-lui-mihai-eminescu-bate-o-data-pe-an-de-ziua-lui-si-din-ce-in-ce-mai-slab-in-ultimii-ani/ ) şi semnat de Mihai Peticilã concluzioneazã trist cã « Inima lui Mihai Eminescu (mai) bate o datã pe an, de ziua lui, şi din ce în ce mai slab în ultimii ani. » Existã chiar şi o electrocardiogramã realizatã, mai în glumã, mai în serios, pe care o ataşez aici ; aceasta se bazeazã pe cãutãrile realizate de internauţi pe Google. Se pare cã cel mai des, poetul naţional este cãutat şi citit ori studiat, în preajma datei de 15 ianuarie şi, oarecum mai intens, cu ocazia unor examene de limba şi literatura românã. Şi cel mai accesat este de locuitori ai judeţelor Moldovei şi Republicii Moldova… Deci ?…

            Literatura englezã  nu s-a oprit  la William Shakespeare şi nici alte literaturi la un unic exponent valoros ;  de altfel ar fi destul de greu sã stabileascã cine a fost  cel mai valoros. Pentru cã trebuie avute în vedere etapa şi contextul în care au existat şi creat. Ori, ar putea cineva stabili în momentul de faţã, pentru etapa pe care o traversãm,  sã zicem de la ’89 încoace,  care a fost cel mai important poet român clasificându-l drept “poet naţional”?  Consider cã este necesar un etalon dar nu şi o barierã în calea evoluţiei creaţiei şi a creatorilor de literaturã. Cred cã este mai corect  sã se vorbeascã despre cel mai bun scriitor şi om de culturã al epocii sale, dar nu pot sã cred cã acesta nu va mai fi mãcar egalat dacã nu depãşit vreodatã de un alt exponent al unei alte epoci?…

            Dar de ce mereu Eminescu şi numai Mihai Eminescu?

            Pentru cã “toate acestea trebuiau sã poarte un nume”?…

            Pentru cã tremurãm pentru unitatea naţionalã ? De ce ne oprim şi de ce ne întoarcem tot la el?

            Nicolae Iorga studia arhivele germane la vârsta de 18 ani, Nicolae Labiş s-a afirmat la vârsta de 20 de ani, Mihail Sadoveanu a scris peste 100 de titluri… Dacã poetul Nichita Stãnescu s-a considerat pe sine însuşi o reîncarnare  a lui Mihai Eminescu, atunci poetul Adrian Pãunescu oare ce sã fi fost? Ceea ce vreau ca sã reliefez prin aceastã probabil discutabilã disertaţie este mai ales pericolul de a ne opri  la genialitatea lui Mihai Eminescu şi a ne crampona veşnic de el. A crede cã România nu a fost şi nu mai va fi capabilã sã dea literaturii , un poet, un scriitor ori un alt om de mare talent ar înseamna a accepta faptul  cã aceasta este o ţarã inferioarã altora, cu un popor aflat în involuţie şi cu o culturã minorã. Ne-am pierdut spiritul şi verticalitatea ?…

            Au trecut 30 de ani de la revoluţia consideratã un moment de cotiturã  în istoria şi civilizaţia poporului român. Nu am cunoştiinţã despre vreun congres ori  despre o altã întâlnire de mare anvergurã şi/sau de nivel înalt consacratã literaturii româneşti actuale, direcţiilor sale de evoluţie, problematicilor ei în care sã se fi discutat aceste aspecte, sã se fi stabilit criterii şi valori.

            Societatea culturalã româneascã este astãzi prea divizatã în instituţii, în organizaţii şi în grupãri, este mãcinata de orgolii şi de conflicte personale, este prea ocupatã cu lucruri mãrunte ca sã aiba o vedere  de ansamblu şi sã analizeze mersul real al literaturii române, sã urmãreascã devenirea ei. Existã astãzi o inflaţie de evenimente culturale, mai ales de concursuri şi de prezentãri ; nici  unul  dintre ele nu ia însã cu adevãrat în considerare criteriul valoric, utilitatea lor. Ierahizarea stabilitã pe aspectul financiar , pe nepotisme şi pe « manus manum lavat » nu conduce la nimic bun. Cine vrea şi, mai ales, cine poate, se laudã cu titulaturi mai mult sau mai pompoase, adeseori pe care şi le-a arogat de unul singur, îşi poate acorda distincţii, poate stabili valori şi, lucru mult mai trist de remarcat, de cele mai multe ori  persoanele ajunse în asemenea funcţii şi poziţii n-au avut anterior prea mult sau chiar deloc de-a face cu literatura !

            În momentul în care am iniţiat şi am organizat, la Oneşti, România, cele patru ediţii anuale ale Festivalului Internaţional “Cãlãtor prin stele” dedicat poelui Mihai Eminescu, s-a fãcut mare caz de calitatea  mea de profesor punându-se în discuţie calitatea (culmea !), capacitatea şi abilitãţile mele literare… Cum de nu sunt criticaţi şi contestaţi astãzi acei oameni care nu au nici studii superioare şi nici mãcar o infimã pregãtire anume în ceea ce priveşte  studiul limbii şi literaturii române, mai ales cã au ajuns lideri de opinie sau, şi mai rãu conducãtori  ai unor instituţii şi organizaţii cu profil literar ( USR, LSR, SSR şi nu mai ştiu eu ce) . Oare nici o astfel de organizaţie  nu-şi mai pune întrebãri la selecţia noilor membrii, nu mai ţine la prestigiul sãu ?! Pentru ce atâtea compromisuri care nu servesc nici pe departe literaturii române ? Astãzi se numãrã publicaţiile fãrã a se lua în considerare valoarea şi conţinutul lor cei care au mai multe cãrţi « scoase » fiind consideraţi “scriitori importanţi” dupã care sunt lesne acceptaţi în organizaţiile de profil. Se confundã facil noţiunile de poet/scriitor şi cea de membru  al unei organizaţii culturale aşa cum se confundã azi cultura … cu literatura! S-a ajuns ca dintr-o organizaţie culturalã cu profil literar sã facã parte şi artişti plastici,  ziarişti, cântãreţi, muzicieni, dansatori, magicieni, etc. (mai lipsesc saltimbancii !) care poate, doar accidental sã fi scris în viaţa lor un text literar cãci, vorba aceea: “tot românul s-a nãscut poet”. Jucându-ne cu noţiuni şi cu accepţiuni, se amestecã uşor lucrurile şi, uite aşa, scriitorul devine doar coleg de breaslã pierzându-se printre alţii…

            Existã în prezent o inflaţie de antologii “literare”, în realitate nu prea « literare »  pentru cã în ele se regãsesc astãzi tot felul de texte şi de autori, tot felul de ilustraţii, persoane  mai mult sau mai puţin avizate, pe criteriul “bani sã iasã!”. Cine mai verificã astãzi corectitudinea redactãrilor şi, mai ales, a exprimãrilor, cine mai verificã ce conţin majoritatea antologiilor puse pe piaţã?  Liberalizarea presei şi criza financiarã au cuvântul decisiv. Liberalizarea editurilor a sporit şi a diversificat oferta publicaţiilor astfel încât cine vrea şi cine are cu ce poate publica oriunde şi oricum doreşte. Editurile, în general, par cã nu mai au nici un cuvânt de spus. Şi atunci, cine mai stabileşte criterile valorice? Cine stabileşte prioritãţile ? Este nevoie de nişte delimitãri conceptuale pentru a evita confuziile… şi abuzurile ! Chiar oricine care  scrie ceva se poate numi scriitor? Se confundã autorul cu scribul ?!

            Dar sã revenim la Mihai Eminescu !

            Poeţii şi scriitorii români se înghesuie, unii chiar se şi întrec în a scrie texte dedicate marelui poet naţional. Mai ales cei care bat la uşile afirmãrii. Ei fac acest lucru mai puţin din patriotism sau dintr-o realã mişcare sufleteascã pentru Mihai Eminescu , ci mai mult (trist şi incredibil!)  pentru faptul cã reţeta nu dã greş: vorbind despre Eminescu sigur vor capta atenţia… Un Nichita Stãnescu sau un Adrian Pãunescu ori un Grigore Vieru care au scris punând o sincerã înflãcãrare în vorbele lor … nu vom mai întâlni în ziua de astãzi!

            Pânã şi critica literarã actualã tinde sã exagereze . Mã întreb în ce fel ar mai putea fi numit, calificat, evocat Mihai Eminescu peste câţiva ani? Ce se va mai scrie şi rescrie despre acesta ? Parcã nu pot sã cred cã, deşi un erudit, un autodidact şi un vizionar, Mihai Eminescu ar fi fost atât de complicat. Întruchipând esenţa românului şi graiul autentic românesc, Mihai Eminescu a redat în cuvinte  simple, dar profunde, la îndemâna tuturor, trãirile, aspiraţiile şi problematica poporului român. A scris  pe înţelesul tuturor. Şi, mai ales, a scris în limba românã ! Deşi ar fi putut scrie şi într-alta pe care o cunoştea… El nu a fost membru USR deşi ar fi  meritat sã fie , sincer. El nu a folosit  expresii  alambicate şi neologisme incifrate asemeni membrilor instituţiilor despre care am vorbit. De aceea, referitor la critici, îl apreciez pe Alex Ştefãnescu cel care, în lucrarea sa “Eminescu, poem cu poem”, îl descrie pe Mihai Eminescu în imagini simple  şi la îndemâna unui lector mai mult sau mai puţin avizat. Valoarea lui Mihai Eminescu constã în principal în universalitatea  în facilitatea datã de facilitatea pãtrunderii creaţiilor sale. (Sã nu uitãm cã Mihai Eminescu cunoştea folclor universal şi contemporan!)

            Dacã  dintr-o dragoste extraordinarã şi din respect pentru limba românã marele poet naţional nu s-a exprimat alambicat ori nu a pocit aceastã limbã prin împrumuturi lingvistice strãine, noi  de ce sã vorbim astfel despre Mihai Eminescu şi despre creaţia sa? Atâta vreme cât “Luceafarul poeziei româneşti” este analizat şi criticat sub aspect literar, valoarea sa rãmâne incontestabilã şi mai poate incita încã la alte studii şi cercetãri. În momentul în care se are în vedere spiritualitatea sa , mai ales aparenta rãtãcire eminescianã prin credinţe, prin religii, se poate ajunge la adevãrate rãtãciri  ale « specialiştilor »…

            Pânã la urmã, dacã s-a dorit a se face din Mihai Eminescu un “brand” de ţarã, nu doar un exponent al acesteia, de ce nu a devenit chiar “o marcã înregistratã”, de ce nu s-a dorit « rezervarea numelui » sãu ? Am fi evitat astfel utilizarea abuzivã sau nefericitã a acestui ilustru nume, cum ar zice românul ”pe toate gardurile” ; oricine şi orice grup uman ori instituţie , cu de la sine putere, îşi poate însuşi ori face uz de numele sãu… Cineva ar trebui totuşi ca sã decidã ce şi cum. Trebuie fãcutã o selecţie. De la ideea de poet naţional şi pânã la marketing este un drum scurt şi extrem de periculos!

            Omul Mihai Eminescu  a iubit simplitatea şi a fugit de onoruri. Nu a umblat dupã titluri şi distincţii. El s-a dat pe sine tuturor de la inimã la inimã şi nu pentru a fi imortalizat în diverse produse cultural – comerciale. Dacã cineva şi-ar dori sã îşi deschidã mâine un bar sau o altã afacere pe care sã o denumeascã “Eminescu”, “Pe lângã plopii fãrã soţ” sau “Geniu pustiu”, etc. n – ar fi Continue reading „Mariana BENDOU: Eminescu egal Cultura naţionalã” →

Ionuț ȚENE: Debutul și botezul literar al lui Mihai Eminescu este legat de ”Familia” lui Iosif Vulcan!

Mihai Eminescu, cel mai mare poet român din toate timpurile, s-a născut pe 15 ianuarie 1850, la Ipoteşti, ca al şaptelea copil al familiei Eminovici. A studiat la Cernăuți în limba germană, atunci oraș sub ocupație habsburgică, iar primul său debut literar ca elev a semnat cu numele Mihail Eminovici. În ianuarie 1866, elevul Mihail Eminovici a debutat cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, închinată memoriei profesorului său şi apărută în broşura scoasă la moartea acestuia, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”. Totuși, adevăratul său debut literar se leagă de revista ”Famila” a lui Iosif Vulcan, care apărea la Pesta, în Ungaria. În luna iunie a anului 1865, intelectualul greco-catolic Iosif Vulcan întemeiază revista ”Familia” la Pesta, al cărei program era de a răspândi cultura românească în Transilvania. Lui Iosif Vulcan, deși avea studii de Drept nu prea i-a plăcut avocatura și s-a îndreptat spre literatură. Așa a dorit destinul ca să-l debuteze pe cel mai mare poet român și să îi fie naș literar. În iarna anului 1866, Iosif Vulcan primea la redacţia revistei „Familia”, aflată la primele apariţii (fiind editată la Pesta doar din iunie 1865), o scrisoare însoţită de câteva poezii ale unui elev din Cernăuţi. Tânărul autor, care se numea Mihail Eminovici şi se recomandase ca fiind elev „privatist” la gimnaziul din oraş, ruga a i se publica în revistă primele sale încercări poetice. Iosif Vulcan își amintea mai târziu despre frumoasa întâmplare a acestui botez literar a marelui poet național: “înainte cu douazeci de ani în o dimineață de februarie a anului 1866, redactiunea noastra primi o epistola din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele încercări ale unui tânăr care se subsemna Mihail Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai spunea ca autorul lor este de numai 16 ani. Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și etatea tânără a autorului ne indica un talent adevarat, care avea un viitor frumos în literatura română. De aceea publicarăm cu placere acele inspirațiuni juvenile, prima aparu în nr. 6 al Familiei din anul acela. Redactorul insa isi permise o mica schimbare. Numele Eminovici nu-i suna bine… româniza dară numele, modificând terminațiunea și astfel poeziile acele apărură în foaia noastră sub numele E m i n e s c u. Autorul n-a protestat, ba a adoptat însuși acest nume și semna apoi așa toate poeziile și scrierile sale în viitor. Astfel fu introdus numele E m i n e s c u în literatura noastră, scriitorul acestor șire i-a fost nașul…”

Vulcan îi publică cu entuziasm lui Eminescu una dintre poeziile trimise, „De-aş avea”, în numărul 6 din 25 februarie/9 martie1866, însoţită de o notă plină de generozitate şi de încurajare: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a surprins plăcut.” De asemenea, la Poşta redacţiei îi comunica următorul mesaj, care trădează impresia plăcută ce i-a facut-o poezia, dar şi dorinţa de a continua colaborarea: „Cernăuţi. M.E. Şi corespundinţe am primi cu bucurie.” Mihai Eminescu a așteptat cu nerăbdare să-i parvină revista, iar când și-a văzut numele schimbat a avut o tresărire. A acceptat repede botezul literar făcut de Iosif Vulcan, cu care a început o colaborare fructuoasă, publicând în timp mai multe poezii cu numele Mihai Eminescu. Răspunsurile concise de la Poşta redacţiei ”Familia” dovedesc schimbul de scrisori dintre Vulcan şi Eminescu (de exemplu „Familia” nr. 8 din 15/27 martie 1866: „Vom primi tote cu bucurie, numai Te rugăm ca, în cât se pote, să scri după ortografia ce o urmăm și noi” sau nr. 10 din 15/17 aprilie 1866: „Cernăuţi. M.E. Ţi-am trămis epistolă privată”). Urmează, în „Familia” nr. 14 din 15/27 mai 1866 să apară cea de-a doua poezie semnată Mihai Eminescu, „O călărire în zori”, poezie scrisă sub influența liricii lui Bolintineanu. Iosif Vulcan peste câțiva ani, la 1879, mută sediul redacției ”Familiei” la Oradea, care își continuă neîntrerupt activitatea până în zilele noastre, când administrația județeană a desființat-o ca personalitate juridică. Primele întâlniri dintre Iosif Vulcan și tânărul Eminescu, care bătea Ardealul cu o trupă de teatru condusă de Pascaly, nu a lăsat urme în amintirile patronului ”Familiei”, deși noi poezii ale lui Eminescu văd aici lumina tiparului. „Din străinatate” (nr. 21 din 17/29 iulie 1866), „La Bucovina” (nr. 25 din 14/26 august 1866), „Speranţa” (nr. 29 din 11/23 septembrie 1866) şi „Misterele nopţii” (nr. 34 din 16/28 octombrie 1866). În paginile reviste mai apar „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” (nr. 14 din 2/14 aprilie 1867) şi „La Heliade” (nr. 25 din 18/30 iunie 1867). Iosif Vulcan e primit în Academia Română și reia colaborarea cu Mihai Eminescu după 1871. Iosif Vulcan este zguduit de situaţia grea prin care trecea Eminescu, începând din 1883, când e făcut nebun de autoritățile complice cu agenții austrieci, datorită naționalismului din societatea secretă Dacia. Iosif Vulcan îi trimite, ca drept de autor, primul şi ultimul onorariu (un mandat de 100 de lei) pe care acesta l-a primit vreodată pentru poeziile sale, „o avere pentru săraci”. Mihai Eminescu emoționat îi scrie: „Mult stimate domnule și amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vr-odată în viaţă. În România domnește demagogia și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aci necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al românimii, din Oradea-Mare, – când în ţara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepţie făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Și-apoi să nu fiu pesimist?” Debutul și botezul literar al lui Mihai Eminescu este legat de Iosif Vulcan și a sa revistă ”Familia”.

—————————

Ionuț Țene

 

ZAMFIR ANGHEL Dan: Cuanta Eminesciană

           Eminescu nu este doar în inima mea. El vine din inima plaiurilor  bucovinene și înnobilează inima limbii române, inima poporului român.

          Dar, ca să îl găsești pe adevăratul Eminescu trebuie să cauți în inima  universului. Cuanta lui aparține unui spațiu de timp universal și steaua din care el a răsărit  este una  din cele  mai mândre stele pe care universul le-a creat în mișcarea lui apoteotică.

          Eminescu este un Dar al creației pe care poporul român, în blândețea lui, l-a primit spre  a-și putea marca sărbătorile.

         Să vorbim despre  el cu șoapta serilor pe deal când  turmele vorbelor lui urcă spre  cer  și ne umplu limba cu infuzii solare.

         Eminescu din inima mea  nu are margini, cum nici universul din care  el a venit, margini nu va avea vreodată.

         Cine are putere să asculte SEARA PE DEAL interpretată de corul Moldova, poate ajunge, cât de cât la una din dimensiunile spațiale eminesciene. Sunetele acelei melodii izvorăsc din versurile lui și se propagă în univers ca un cântec al stelelor.

        Cât de mare  este Eminescu? Uneori, unii dintre noi, nici măcar nu putem pricepe. Ascultați ,,Seara pe  deal,, și veți înțelege. Mulțumim, V Popovici.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Actualitatea şi autoritatea profetică a lui Mihail Eminescu

   „Cel mai mare păcat al oamenilor

   e frica, spaima de-a privi în faţă ş-a

   recunoaşte adevărul. El e crud, acest

   adevăr, dar numai el foloseşte.”

(MIHAIL EMINESCU)

 

  

   Pentru acest ADEVĂR – unicul Adevăr revelat Mihail Eminescu, Poetul nepereche, filosoful, istoricul, jurnalistul, naţionalistul creştin-ortodox şi Profetul Neamului dacoromân a devenit LIBER, dar a fost omorât din înaltă poruncă regală.

   Martiriul sângelui său curat şi nobil la aşezat însă deasupra muritorilor în ceata Drepţilor neamului unde sălăşluiesc iubitorii de Frumos întru Adevărul-Hristos.

 

   Hărăzit de Dumnezeu –Omul – Iisus Hristos şi de Maica Domnului – Fecioara Maria să fie chemat şi ales Profet al acestui Neam binecuvântat, Mihail Eminescu s-a întrupat deopotrivă creaţiei naturale, spirituale şi religioase, ca o stare serafică de veghe, de luptă, de apărare, de continuitate şi dăinuire  a admirabilei sale naţiuni.

   În Simfonia creaţiei creştin-ortodoxe dacoromâne, mamele, geniile, profeţii, artiştii, pedagogii,  ţăranii, preoţii, vlădicii, poeţii, filosofii, teologii, arhitecţii, istoricii, ctitorii, eroii, martirii, sfinţii, sunt note distincte, dar aceeaşi partitură sangvinică, aceeaşi gamă de caracter şi acelaşi refren al sufletului frumos. Fiecare creând însă ceva propriu, ceva sublim şi nemuritor pentru spiritualiatea naţional-universală.

   În Operele lor de referinţă a erudiţiei, se răsfrânge caracterul Naţiunii creştin-ortodoxe deopotrivă cu faima poporului, a Elitei spirituale, a Neamului, prin Eroi, Martiri, Mărturisitori, Cuvioşi, Sfinţi cărora cultura şi civilizaţia lumii le datorează mult.

   În ţesătura pe care îşi brodează modelele: Eroii, Martirii şi Sfinţii urzesc trăsăturile definitorii, de esenţă pentru continuitatea şi dăinuirea spiritual-religioasă a Neamului.

   Mircea cel Bătrân sau cel Mare (1386-1418), fiul lui Radu I, a traversat istoria ca un Voievod valah neînfricat, ca un luptător creştin de excepţie, imprimând un caracter unitar statului naţional, prin unirea deplină a tuturor teritoriilor peste care a domnit.

   Înveşmântat în înţelepciunea străbună prin atributele: Bătrân şi Mare, s-a înfiiat Patriei şi Iubirii divine: „Eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea, mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi părţile de peste munţi şi pe amândouă părţile peste toată Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului” [Durostorului].

   (Documentul din anul 1409, prin formula care-i atesta sceptrul suveranităţii regale)

   Uimit de admiraţie Mihail Eminescu l-a ales pe Marele Voievod ca model de virtute, curaj, credinţă, eroism, iubire de Patrie şi de Dumnezeu, în poemul-capodoperă Scrisoarea a III-a, în care descrie genial catastrofala înfângere a lui Baiazid I Yildirim, la Rovine şi totodată teribila victorie valahă din Octombrie 1394:

   „Şi abia plecă bătrânul…/ Ce mai freamăt, ce mai zbucium!/ Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,/ Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,/ Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;/ Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn/ Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,/ Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,/ Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,/ Şi ca norii de aramă şi ca ropotul de grindeni,/ Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,/ Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…/ Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.// …Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,/ Care vine, vine, vine calcă totul în picioare;/ Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,/ Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;/ Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,/ Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri/ Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată.” (Mihai Eminescu, Poezii, Ed. Perpessicius, 1958, p. 113-114)  

   Opera de geniu şi cea profetică sunt DAR şi TAINĂ care le conferă valoare eternă!

   Creatorii spiritului creştin trăiesc geniul poporului ortodox, care la rândul lui produce geniile, profeţii, nu în mulţimile turmei sterile contemporane, bezmetice, ce dau suportul specific de vot de care au nevoie aleşii, pentru a se debarasa apoi de ele…

   Aşadar, prin iconomia divină se impune un raport de comuniune a reciprocităţii creatoare: poporul trebuie să aibă cultul geniilor, profeţiilor lor – geniile, profeţii, cultul poporului lor. Poporul, Naţiunea, Neamul ortodox au atins slava serafică prin Fiii lor cei mai reprezentativi: creştinii – naţionalişti, care au trăit şi manifestat plenar sacralitatea Tradiţiei, ca mesaj apostolico-evanghelic şi ca revelaţie divină.

   „Geniile sunt culmile, pe care le atinge naţionalitatea: ei sunt adevăraţii educatori ai popoarelor.” (A.C. Cuza, Prefaţă la Opere Complecte, Colecţia Opera Omnia, Ed. Librăria Românească, Iaşi, 1914)

   Sfânta Tradiţie, care a receptat, a integrat creator şi a subordonat Tradiţia populară, implică la rândul ei creaţie, înnoire, diversitatea, geniu, profetism, libertate.

   Alături de Fecioare, Femei, Mame, Părinţi, Poeţi, Filosofi, Teologi, Pedagogi, Învăţători, Profesori, Duhovnici, Călugări, Monahii, Cuvioşi, Vlădici (nu ierarhi), Voievozi (nu lideri), Eroi, Martiri, Mărturisitori şi Sfinţi, Geniile, Profeţii, Artiştii, Militarii, Medicii, Arhitecţii, Inginerii trăiesc plenar sentimentul românesc al fiinţei întrupat Frumuseţii ca valoare etică, estetică, epistemologică, morală, metafizică, religioasă, mistică, isihastă, liturgică, filocalică, sofianică, cosmică şi divină.

   În tradiţia pelasgă, protoromână lumea geto-dacă era aşezată între Frumuseţe (cosmos) şi Lumină (lumen). Lumea dacoromână precreştină a adăugat luminii naturale reflectată din Astrul ceresc, Creştinismul ortodox – lumina spirituală pogorâtă din Frumuseţea absolută – Iisus Hristos – Lumina lumii.

   În centrul lumii Dumnezeu a aşezat OMUL – ca și chip al Său, pentru a da sens lumii.

   Frumuseţea lumii se revelează Omului de valoare, ca valoare, ce reflectă natura relaţiei ontologice dintre creatură şi Creator. „Frumuseţea este o valoare perenă. Această valoare revelează un sens. Lumea este frumuseţe, lumină, armonie, maiestate, ordine şi bunătate tocmai pentru că nu este închisă în sine, suficientă sieşi. Frumuseţea ei este o relaţie cu sens. Frumuseţea aceasta luminează pentru oameni o existenţă mai presus de ea. Oamenii caută în lume un sens, dar îl găsesc dincolo de ea. Pentru că numai în raport cu Creatorul lumii se revelează sensul deplin al omlui, Dumnezeu este Creatorul sensului.” (Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, Prelegeri de Estetica Ortodoxiei. Vol. I, Teologie şi estetică. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Ed. Doxologia, Iaşi, 2009, p.274)

   Frumuseţea şi Lumina trăiesc în Frumuseţea absolută şi Lumina Dumnezeirii!

 

   Frumuseţea şi Lumina se pogoară peste lume dându-i demnitate şi sens!

 

   Ele sunt după mărturia filosofului Lucian Blaga, „Transcendentul care coboară.”

 

   Frumuseţea şi Lumina întrupate omului creator îi călăuzesc Calea mesianică!

 

   „Viaţa în Ortodoxie este o călătorie. O călătorie din această lume căzută, cum mărturiseşte profesorul Nemoianu, spre Împărăţia veşnică. Fiind o călătorie, în mod necesar, trebuie urmată o „Cale” şi nu întâmplător, repet, viaţa creştină, din bun început, a fost numită „Cale”… Iar, fiind o călătorie şi urmând o „cale”, aceasta nu poate fi împlinită decât în Hristos şi cu Harul Lui.” (Alexandru Nemoianu, Naşterea Mântuitorului şi Calea Românească, Ajunul Crăciunului 2020, istoric, USA)    

 

   Bunul Dumnezeu, când aşează un neam în Vatra dăinuirii sale, îl aşează în funcţie de caracterul lui firesc, suprafiresc, de virtuţiile sale, de chemarea sa, credinţa sa, alegerea sa, creaţia sa, jertfa sa, crucea sa, iubirea sa, frumuseţea sa, lumina sa, calea sa, de sinergismul lui permanent cu Atotcreatorul şi Proniatorul său.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Actualitatea şi autoritatea profetică a lui Mihail Eminescu” →

Al. Florin ȚENE: Poeziile lui Eminescu izvor de inspirație pentru compozitori

Încă din timpul vieții Poetului, unele poezii eminesciene, datorită muzicalității lor, au intrat în atenția compozitorilor.

           G. Călinescu remarca în ”Opera lui Mihai Emi­nescu” (vol. II): ”Sunt în opera de maturitate a lui Eminescu câteva poezii pe care prin forma şi con­ţinutul lor e nimerit să le numim romanţe. Cam aşa le-au numit şi contempo­ranii, căci junimiştii le socoteau cantabili şi le cântau în cor. Devenite populare (unele din ele pe calea melodiei), înjo­site chiar de prea multă frecare cu vulgul, ele au avut o înrâurire conside­rabilă, nu însă de mare soi, aşa de intensă în­râurire, încât poeţi mo­derni, venind în urma unei îndelungate tradiţii a romanţei, s-au arătat în sfârşit dezgustaţi de această latură a poeziei eminesciene”.Datorită ritmului și rimei perfecte aceste poezii eminesciene se cântă, practic, singure. Precum ”S-a dus amo­rul”, ”Când amintirile…”, ”Adio”, ”Ce e amorul?”, ”Pe lângă plopii fără soţ”, ”De-or trece anii”, ”Te duci”, ”De ce nu-mi vii?”, Situându-ne într-un aseme­nea context de analiză a poe­ziei eminescie­ne, rămâne de la sine înţeles că printre ro­manţele cele mai cunoscute se găsesc ”De-acuma nu te-oi mai vedea (Adio)” de Ionel G. Brătianu, ”Când amintirile” de Vasile Popovici (autor şi al ”Dorinţei”), ”S-a dus amorul” de Victor Ceaikovski, ”Ce te legeni, codrule” de Gheorghe Scheletti, ”Și dacă ramuri bat în geam” de Guilelm Şorban (autor și al valsurilor ”Mai am un singur dor” și ”Pe lângă plopii fără soț „ compozitorul Guilelm Şorban s-a născut la Arad în 1876 și a decedat la Dej în 1923, a fost o personalitate prestigioasa a epocii, autor al romantelor „Mai am un singur dor” (Eminescu), „Pe lângă plopii fără soţ” (Eminescu), „Numai una” (,,Pe umeri pletele-i curg râu” –George Coşbuc) ş.a.Descinde dintr-o veche familie nobiliara româneasca din Ardeal, atestata inca din 1266, printr-o diploma a regelui Bela al IV-lea. Mama provine dintr-o familie alsaciană și aduce cu ea zestrea genetica germana și franceza.Tatal moare tanar,la 47 de ani,se pare,  otravit de un adversar politic.”), alături de ”Somnoroase păsărele” de Tudor Flondor (piesă corală), ”Mai am un singur dor” (populară) ș.a.

            Ionel G. Brătianu, publică romanța ”De-acuma nu te-oi mai vedea“, versuri de Mihai Eminescu, romanță  dedicată domnului D.G.Kiriac la Editura Magazinul de Muzică-ARTA-M. Brsaunstein.Pe fiul compozitorului Guilelm Șorban l-am cunoscut, este vorba de Raoul Șorban, scriitor, pe care l-am vizitat la conacul său de lângă Dej, cu care am discutat literature și istorie.

            Pri­mele lieduri într-adevăr evoluate aparţin, la noi, unui muzician de şcoală germană, Gheorghe Dima (1847–1925), printre cele mai valo­roase numârându-se ce­le cinci creaţii pe versuri eminesciene, la sfârşitul veacului al XIX-lea: ”Dorinţa”, ”De ce nu-mi vii”, ”Peste vârfuri”, ”Şi dacă ramuri bat în geam”, ”Somno­roase păsărele”. Prin ele, în cadrul întregii sale muzici vocale, compozi­torul realizează o primă sinteză între elementul popular romantic, cân­tecul popular şi romanţa orăşenească. După studiile de la Bucureşti, George Stephănescu şi-a Continue reading „Al. Florin ȚENE: Poeziile lui Eminescu izvor de inspirație pentru compozitori” →

Mircea Dorin ISTRATE: 15 Ianuarie – Ziua Culturii Naționale

EMINESCULUI

 

            Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici încă din străvechime, Începătorul Lumii ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre celălat capăt al veşniciei. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zalmoxe, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ,  sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic, apărător al gliei străbune, creştin adevărat,  smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răscruce de înşelătoare timpuri.

           Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puşi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranţă şi jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, aşa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam care să-şi pună viaţa în palmele lui Dumnezeu şi să ne înşiruie după el ca să răzbim împreună în  a schimba lumea.

            Dar mai avem în cerescul vieţii noastre şi alte modele, înroiţi luceferi care să ne mângâie şi să aline inima şi sufletul nostru cel îndestulat cu amar şi tristeţe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiţi ai cuvântului, cei dăruiţi cu har, picuraţi cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie şi să dezmierde simţitorul nostru suflet. Şi dintre toţi luceferii care înstelează nopţile vieţilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veşnicit în ţandăra gândului şi în tainiţele sufletului nostru cel de toate iertător şi îndurător.

           Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simţirea şi fiorul versului său să fi fost şoapta pe care însăşi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al  iubirii, al deznădejdii, ca mai apoi mintea şi inima sa bună şi iertătoare să le veşnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai aşa putem înțelege dece poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalţă, ne dă curaj, putere, speranţe, ne-adună, ne uneşte.

          Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da inimi şi sufletului nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc.

           Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului tău spre veşnicire şi mărire, lasă-ne mărite Eminescu să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de mulţumire că ai existat şi că ne putem înşirui după Domnia Ta să mergem prin lume în fală, demnitate şi mărire.  Şi să şti mărite, că în tremurul flăcării unui muc de lumânare ce-l punem spre pomenirea ta la altarul sufletului nostru, se va afla, cu siguranţă şi boaba lacrimi noastre cea fierbinte, talantul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinţi şi veşnici acolo, în nesfârşitele grădini ale raiurilor Sale.

           Așa că, avându-te de-acum pe tine dimpreună cu noi, putem rosti fără a greși, cum că:

                   Porni Luceafărul din humă de lumesc, spre-a veșnici cel sufletului românesc!

 

Mircea Dorin Istrate

Preşedintele Ligii Scriitorilor Români

Filiala Mureş

 

Tg.Mureș la 15.01.2021

***

                   ÎNVREDNICEȘTE-NE  MĂRITE  EMINESC

 

Renaști, în fiecare an,  a câta oară?

În luna înghețat-a lui Gerar,

Când fulgi de nea din ceruri lin coboară

Și scârțâie pe uliți, lungi urmele de car.

 

Renaști a fi o nouă Bobotează

A sufletului nostru creștinesc,

Ca să ne ții a noastră veghe trează,

Să nu ne-ndepărtăm de cel ceresc.

 

Să ne aduci aminte că sub humă

Sunt moșii noștrii ceia înțelepți,

De care în povești, smerita Bună,

Mereu spunea că fost-au buni și drepți.

 

Și ei aminte încă să ne-aducă

Că-ndatorați îi suntem ăstui neam,

Ce di-nceput arareori apucă

Trăiască-n pace doar bucăți de ani.

 

Și  ăstei țări smerelnice și bune,

Mereu prea risipită-n guri de rai,

Ce-n timp din timpuri vrea mereu s-adune

Pe cei de-o limbă, pe-un picior de plai.

 

Și crângului pădure să se facă,

Poteci să-mi ai de-acum de cărărit,

Pe-un lac cu nuferi barca să te treacă,

Cu dulcea ta codană-n tăinuit.

 

Și-n nopți cu lună, mintea ta isteață,

Colinde-mi infinitu-n lung și-n lat,

Dezlege-mi taine de-nceput de viață

Și umble-mi prin tărâmul celălalt.

 

Când vii ‘napoi în versuri să ne-nveți

Învredniciți să fim apoi în tot și-n toate,

În urma ta-s puzderii de poeți

Să-ți poarte rima-n suflete și-n șoapte.

 

Și-apoi mărite, pune-ne pe geană

Înlăcrimate boabe de iubire,

Și-n sufletele noastre de prihană

Iertare la păcate… mântuire.

 

 

MĂRITE  DOMN  AL  POEZIEI

 

Mihai Eminescu

15.01.1850—15.06.1889

 

Motto: Trecător prin ceruri ninse/ Cu luceferii în roi,

            Însfințești cu-a tale vise/ Urma carului cu boi.

 

 

De nu ți-o fi cu supărare, te-ntreb mărite Eminesc,

Ce faci domnia ta acuma, pe-acol’, prin ‘naltul Rai ceresc?

Mai scrii poeme ca odată, râmăie pentru veșnicire,

În care pui, ca-ntotdeauna, scânteie de dumnezeire?

 

Te plimbi, cum încă tot dorit-ai, prin încâlcite căi cerești?

Să deslușești acele taine ce încă nici că le gândești?

Să vezi cu ochii-ți necuprinsul? să-i cauți clipa de-nceput

În care tot ce e pe-acolo, într-un nimic a încăput?

 

Prin lumile de sus tu dat-ai  de mări de liniști și de haos?

De mari genuni îngrozitoare, de lume vie și repaos?

De Universuri cât nisipuri într-un deșert de necuprins

Pe care gândul tău de-o clipă, n-atale brațe l-a cuprins?

 

Ai dat cumva de cel Luceafăr, ce pe aici sa-nnamorat

De-o pământeancă preafrumoasă, ce-a vrut s-o ducă în înalt?

I-ai spus în pace să mi-o lase, că e din neam de omenesc

Și-aici își va găsi norocul, nu-n sfere ‘nalte din ceresc?

 

Gustat-ai cum îmi e vecia prin înălțimile de sus?

Îmi e mai altfel ca pe-aicea din lumea-n care tu te-ai dus?

Nu îți dorești n-apoi te-ntoarce să-ncerci mai înc-odat’ pruncia?

Și tot ce-n gând de-apururi pus-ai când ți-ai trăit copilăria?

 

Pe-acolo ai un codru verde și-o apă rece de izvor?

Și crângul cela de poveste, cu vre-o codană prinsă-n dor?

Și plopii tăi fără pereche și lacul veșnic tremurat?

Și o fereastră luminată, c-o fată stând în așteptat?

*

Mărite ,,Domn al Poeziei”, eu nici nu cred că ai plecat,

Tu ești în noi, în fiecare, când versul tău înfiorat

Înmoaie sufletele noastre și-atât de-aproape te simțim,

Că nemurit vei fi poete, cât versul tău încă-l iubim.

 

Tu spui în câteva cuvinte, cum nimeni încă poate spune

Ce noi simțim, visăm și încă, dorim să fie-n astă lume,

Ne-alinți cu versul tău măestru, ce-i leac la inimile noastre,

Cu-aripa clipei de poveste, care ne plimbă printre astre.

 

La-ltarul sufletului nostru îți pun aprinsă lumânare

Și-ți mulțumesc în gând poete, într-o smerită închinare,

Că Domnul ni te-a dat pe lume să spui în versul tău mărit,

Ce noi nicicând, cei muritorii, n-aveam cuvinte de rostit.

 

N-am să te caut sus pe boltă, acolo-n sferele cerești,

Că tu ești, cum îmi sunt mai  toate minunile dumnezeiești,

Înrisipit în noi și-n lume, în largul cer și pe pământ,

În cei de-acum și-n viitorii, în a lor suflete și-n gând.

**

Când pus-ai slovele-ți ales, în marea cupă de rubin,

Ne dat-ai mierea din cuvinte și-nfiorarea din divin,

Să știm că tu ai fost alesul de însuși Domnul din ceresc,

Să fii cel ,,Domn al Poezie”, pe-al nostru suflet, românesc.

 

 

DE  CITESC  A  TALE  VERSURI

 

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

 

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

 

Mai apoi,  în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

 

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

 

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.

 

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare  şi virtute.

 

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

*

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

 

 

                    LUI  EMINESCU

 

Când moare clipa zilei cuprinsă-ntr-un fior,

Când tremur plopi-n frunze stârniţi de-un vânt uşor,

Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,

Vecernii tu coboară pe obosita seară.

 

Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire

Şi-n ‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,

Speranţa viu le-o ardă dorinţele în şoapte,

Și dulcea cea iubire, topească-mi-i  din noapte.

 

Că tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,

Ce-i rugul din iubire şi-a chinului genune,

Ce-nseamnă-ombrăţişare, arsura din sărut,

Şi mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut.

 

Smeritul şi curatul de fată ne-ntinată,

Căldura din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,

Plăcerea mângâiată şi ruga visătoare

Şi lacrima-ndurării ascunsă în iertare.

 

Şi dorul plâns în Doină de-un suflet pătimit

Şi-al mamei chip-icoană pe-altare însfinţit

Şi neamul din ţărână la ceruri ridicat,

Strămoşul din Columnă în piatră înstelat.

 

Să nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,

Că din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,

Pe cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie

Ca-l  nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.

***

Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,

Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,

Iar din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire

Şi peste noi revarsă speranţe şi iubire.

 

Noi încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,

Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină

Şi-n candelă de suflet, tu muc de nemurire

Vei licări cât vremuri, s-or face amintire.

 

 

    CÂNTEC  LUI  EMINESCU

 

Ne-ai învăţat cuvântul  ne fie înviere

Şi moştenita limbă un fagure de miere,

Să nu-nşelăm speranţa ce încă ne-a fost dată,

Să ardem în iubirea bobocului de fată.

 

Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul

Să urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,

Plecând spre zări deschise şi large infinituri,

Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.

 

Să guste din plăcerea puterilor divine,

Să-mi fie călătorul  prin lumile străine,

Să ţină soarta lumii în mâna-i tremurândă,

Să scurme taina vieţii din mintea lui flămândă.

 

Ne-ai dat apoi Luceafăr să-nfiorăm iubirea

Si-n căile celeste să ne aflăm menirea,

Si vârsta cea de aur cu inima curată,

Şi-ntorsul în pruncia fiinţei nepătată.

 

Pădurea fermecată cu lacul de cleştar,

Şi-n nopţi sub clar de lună iubirile de jar,

Şi lebăda pe ape ducând a noastre vise

Prin căile luminii din ceruri necuprinse.

 

Tu ne-ai lăsat icoane ce-or atârna la grindă,

Iar sufletu-ţi altare pe toţi să ne cuprindă,

De ochiul vieţii noastre va lăcrima lumină

Vom nemuri cu tine, în veacuri ce-or să vină.

 

 

 DE   S-AR   PUTEA

 

Preamăritul de-o să-mi deie înmiita Lui putere

Să te-nviu pe loc aş face-o, şi un pumn de ani avere

Ţi-aş mai da să duci în spate, să visezi,  ca-n nemurire

Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.

 

Că doar tu îmi ştii ca nimeni harta celor infinituri

Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,

Şi prin Căile Lactee drum făcut-ai de iubire

Întorcând a lumii timpuri, spre a ta copilărie.

 

Şi-un  Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare

Cu iubire suflet tânăr de fecioară să-nfioare,

Să se-mbete-n fericire şi-n iatacul cel ascuns

Schimb să de-a pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.

 

Ne-a mai dus prin codri negri şi la margine de mare

Să-i cunoaştem începutul şi sfârşitul de cărare,

Şi-n istorie cu sine ars-am inima în pară

Să-nstelăm pe veci trecutul, cu iubirea lui de ţară.

 

Nu sunt eu nici Preamăritul şi nici am a Lui putere,

Dar a tale versuri toate îndulcite-n a lor miere

Înălţa-vor a mea minte searbădă, nepârguită,

Către căile celeste ce-i în toate veşnicită,

 

Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n mişcare

Şi nimicul care suntem pe a timpului cărare,

Doar atuncea vom pricepe câte-au stat în el tăcând

Şi-nfinitul cum străpuns-a cu sclipirile-i de gând.

 

Fără el, în veci rămânem prinşi în tina frământată,

Iar în nopţi neadormite, sus, pe bolta înstelată

Vom vedea doar galbeni aştri, stând sleiţi şi-n nemişcare,

Negândind că şi pe-acolo, viaţa-ntinde-a ei hotare

 

Înfrăţiţi cu Eminescu în lungimea unui vers

Veşnicie îi vom face, nelăsându-l lumii şters,

Leac la suflet îl vom pune, şi-n fântâna unui gând

Zburător cu negre plete, îndrăgite-om, rând la rând.

 

 

  UNDE   ÎNCĂPUT-A  OARE?

Motto: ,, Al tău vers de poezie/  E fior şi e trăire’’

 

Unde oare încăput-a  într-o minte omenească

Câte toate-s cunoscute despre viaţa cea lumească,

Şi-ncă taine neştiute ce-s ascunse-n mii de mituri

Despre lumi necunoscute din adânc de infinituri.

 

Despre cât de larg e cerul cu puzderia-i de stele

Ce se-adună-n roi de astre îndesate-n Căi  Lactee,

Despre neagra cea Genune ce născut-a-ntr-o clipită

Din nimica Universuri şi-apoi lumea infinită.

 

Despre Timpul care n-are nici trecut nici început

Unde noi suntem nimicuri trăitori pe-un fir de lut,

Despre dâra de Lumină ce străbate-n fulgerare

Cu iuţeala ei distanţe, greu cuprins-n numărare.

 

Despre taina Nemuririi cunoscută doar de Zei,

Despre fiii de lumină întrupaţi în Dumnezei,

Despre toate ce se-ntâmplă sus prin căile celeste

Unde noi, neştiutorii, zicem: file-s de poveste.

***

Mai apoi, el adunat-a din cea lume pământescă

Doruri cât-s din iubire în fiinţa omenească,

Patimi, lacrimi, înălţare din cel suflet ars de dor,

Coborârea în genune când iubirile îmi mor.

 

Şi –apoi dragosta de ţară moştenite din strămoşi,

Şi durerea din robia unor ani nenorocoşi,

Şi pomelnicul de fapte ce urcatu-ne-a-n mărire

Când cu viaţa dată vamă ne-am făcut, cea dăinuire.

 

Unde oare încăput-a în lărgimea minţii sale

Câte-n lume îs ştiute, bucurii, durere, jale,

Şi de-asupra, peste toate, cea de geniu scânteire

Ce îi face al său nume, veşnicească-n nemurire.

 

 

O  CLIPĂ  DOAR  GÂNDIND  LA  TINE

 

Într-un rând de poezie, tu, mărite Eminesc,

Ale noastre toate simțuri înălțat-ai la ceresc,

Să gustăm dumnezeirea ce ai pus-o în cuvânt,

Să-nfiori un suflet care, trecător e pe pământ.

 

Ale tale fost-au toate în a ta copilărie:

Cea pădure arămită, frunza galbenă din vie,

Șipotul cu apa-i rece, crângul cela înflorat

Și poveștile pe care niciodat nu le-ai uitat.

 

Tu ne-ai dus, întorși cu gândul, în cea vreme de-nceput

Când strămoșii noști jertfelnici erau vetrei noastre scut,

Când iubirea de moșie era viața dată vamă,

Când sub umbră de credință, de nimic n-avut-am teamă.

 

Toate tu le-ai pus măestru în lungimea unui vers

Ce cuprins-a-n el pământul, nesfârșitul univers,

Bolta noapți  înstelate cu luceferii în roi

Și iubirea unei fete, pământene ca și noi.

 

Nimeni n-a știut ca tine ce-i iubirea-adevărată,

Cât divin și cât durere-i într-o lacrimă de fată,

Ce-i genunea care naște universul din nimic,

Și cum el, cât e de mare, stă în degetul tău mic.

*

Har ți-a pus în a ta minte Domnul nostru din ceresc

Să fii steauă lucitoare peste-ntinsul omenesc,

Să ne pui, cu-a noastre toate, într-un vers de poezie,

Și din ce suntem nimicuri, tu ne fă să fim, vecie.

 

Noi, întinători  în toate, într-o rugă lăcrimată

La Măritul îi vom cere, deie-ți veșnicia toată,

Să rămâi în scânteiere pe întinsul Lui ceresc,

Câtă viață încă fi-va, pe aicea, prin lumesc.

 

 

TU MARE  DOMN  AL  LIMBII  ROMÂNEŞTI

 

Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti

Ce-n noi ai pus fior şi nostalgie,

Cu-n vers ne-ai dus prin lumile cereşti

De la izvorul lor, spre veşnicie.

 

Să ştim că pe acol’, prin nesfârşituri

Sunt alte legi ce-s greu de înţeles,

Pe care noi le-am întrupat în mituri

Ce minţii noastre dau adesea ghes.

 

Tu ne-ai întors trăirea în pruncie

Să mai simţim cum fost-am la-nceput,

Să ştim că-n puritate-a fost să fie

Curatul vieţii-n care-am încăput.

 

Apoi ca taină, tu ne-ai dat iubirea

Să ne-nfioare simţul omenesc,

Divinul să ne-mbete fericirea

Şi să ne-nalţe sufletu-n ceresc.

 

Şi ne-ai purtat prin crânguri şi pădure

Să ne-ndulcim simţirea cu senin,

Să ştim că frumuseţea-n veci purure

Îmi stă şi-n firul ierbii, de-l privim.

 

De suntem slabi, tu datu-ne-ai puterea

Purtându-ne în lupte cu-a mei Buni,

Ca-n mari Columne să ne spunem vrerea

Cum au făcut vitejii mei, străbuni.

 

În vers ţi-ai pus din suflet lăcrimare

Să-i picuri pe acei ce pătimesc,

Să mi-i  înalţi pe rând, pe fiecare,

Din păcătoasa tină, spre ceresc.

*

Tu MARE  DOMN al Limbii Româneşti

În suflet te vom face veşnicie,

Că tu de-apururi, Eminesc ce-mi eşti

Vei fi în viaţa mea, jertfelnicie.

 

 

MULȚUMIRE

 

Cum de oare încăput-au în scurtimea unui vers

Câte taine tu cuprins-ai din  adânc de univers,

Câte doruri, cât simțire, cât nălțare spre ceresc,

Pusu-ți-ai în al tău suflet, nemurite Eminesc.

 

Tu le știi ca nimeni altul, fiindcă toate le-ai simțit

Și-n căușul minții tale, puse-n slove, rânduit,

Ni le-ai dat să ne-nfioare vremi ce fi-vor nemurire,

Iar în ele Domnul pus-a, boabă de dumnezeire.

 

Gândul tău a fost n-aintea câtor multe n-am știut,

Simțul tău a fost simțirea lumi-n care-am încăput,

Că tu har primit-ai încă din înaltul ăst ceresc,

Să-nfiori cu a ta slovă, păcătosul omenesc.

 

Tu ai ars făclie vie, în scurtimea vieții tale

Să ne-arăți cum doar iubirea e a lumii veșnic cale,

Și că-n cerurile vaste sunt minuni dumnezeiești,

Iar aici, prin tina noastră,  păcătoase firi lumești.

 

Pentru Sine, Iertătorul, te-a luat să-i fii o liră,

Să-i încânți a Sale gânduri privegheați de o feștilă,

Să-i fii iară  Zburătorul coborând din înălțimi,

Să-nfioare-n nopți de taină‚ preacuratele iubiri.

*

Mintea mea n-are cuvinte ca în gând să-ți mulțumescă

Pentru toate cât făcut-ai în trăire-ți cea lumească,

Așa-dară, te voi pune într-un bob de lăcrimare

Când citind a tale versuri, tu mă urcă în visare.

 

 

 JUDECATA

 

Pe Eminescu-n lanţuri de robie

L-au dus să-i facă aspră judecată,

Ca numele să-i facă pomenire

La viaţa ce-au găşit-o vinovată.

 

C-a instigat să ţinem la moşie

Că-n ea ni rădăcina sănătoasă,

De-acol veni-va încă bărbăţie

De la străbunii cei căzuţi sub coasă.

 

Că ne-andemnat ne fie dor de ţară

De multe pustiite, dar întreagă,

În jalea doinei s-o cântăm în vară

Şi mult ne fie încă nouă dragă.

 

Apoi că ne-a purtat prin ceruri’nalte

Ca să gustăm din fructul nemuririi,

Să ştim şi alte taine numărate

Ca să-nţelegem jocul nepieirii.

 

Că a furat săruturi şi iubire,

Şi-arama la pădurea de stejar,

Să-mi facă poeziei dăinuire

Topindu-le pe toate-n dor şi jar.

 

Că fost-a vrăjitor şi că-n magie

Copil nevinovat mi s-antrupat,

Preumblător prin câmpuri c-an pruncie

De nimenea acolo tulburat.

 

Iar jurii nemiloşi i-au dat sentinţă

Ulei să-mi fie-n candela visării,

Să ardă ne-ncetat în cea fiinţă

Pâ-n s-o topii în moartea învierii

 

 

 IUBINDU-TE-NDRĂGINDU-TE

 

Tu steaua mărilor,

Luceafăru-nserărilor,

Lumina veacurilor

Care-au trecut,

 

Făne-nceput

Citindu-ți gândurile,

Iubindu-ți cânturile,

Simțindu-ți dorurile

Ce le-ai avut

Și ți-au trecut,

Înfiorându-te,

Smerindu-te,

Căindu-te,

Că n-ai putut

Să fi avut,

Toate pământurile,

Cu toate cerurile,

Și toate mările

Să le păzești,

Să le-mblânzești,

Să le-ndulcești,

Cu dragostea ta.

 

Seca-vor mările,

S-or stinge zorile,

Veni-vor uitările

Peste pământ.

Da-n al nost’ gând,

Mereu tu stând

Ne fi-vei sfânt,

De închinat,

De lăudat,

De neuitat

Vecii la rând.

 

 

REÎNTORSUL

Lui Eminescu

Motto:     Din teiul neuitării înflorit

Înmiresmată ploaie mi se cerne,

Să plângem cel Luceafăr nemurit

Plecat în amitire, prea devreme.

 

Rătăcitor prin Căile Lactee

Spre stele ce se văd ori au apus,

O clipă s-a oprit din drum să-mi steie

De vorbă cu Măritul, colo sus.

 

Să-i spuie câte multe îl apasă,

Şi ce bolnavă-i lumea părăsită,

Ce dor i-o fi de-acum de sfânta-i casă,

De cel izvor, de iarba înverzită,

 

De fata ce i-a dat o sărutare

Făcându-i fericirea înmiită,

De marea necuprinsă-n legănare,

De lacul din pădurea adormită,

 

De viaţa lui trăită în durere,

De cei străbuni din mituri care-l cheamă,

De Doina noastră veche, unsă-n miere,

De luncile-n florite fără seamă.

 

Măritul îl ascultă, şi îl doare

Că mi l-a pus devreme-n veşnicie,

Porunci a dat, din ceruri să coboare

Şi-n noi sălaş să-şi cate, vremi o mie.

 

 

  HOŢ DE VISE

 

Pe lângă plopii fără soţ

Trecut-a Eminescu ieri

Şi pe furiş, dibaciul hoţ

S-a dus să fure primăveri

 

Şi-o floare-albastră din grădină

Şi-arama codrilor de fag

Şi un Luceafăr de lumină

Şi-o fată ce-l aşteaptă-n prag

 

Şi-un vers din doina întristată

Şi o crăiasă din poveşti

Atât de fragedă luată

De Cupidon, cel îndrăzneţ.

 

Şi viaţa sa, cea scurtă clipă

Şi doruri ce s-au risipit

Şi mari iubiri trăite-n pripă

Într-o clepsidră de argint.

 

Şi anii săi de fericire

Şi timpu-acela necuprins

Şi un crâmpei de nemurire

Şi-un colţ de rai, trăit în vis.

 

Şi un sărut cât o vecie

Şi-o lacrimă de dulce rouă

Şi-o clipă-amară de iubire

Trăită-n doi, sub lună nouă.

 

Cu toate astea ce-a furat

S-a dus purtat de dor în vânt,

Mi le-a topit în gând curat

Şi le-a turnat într-un cuvânt.

 

Tu, Eminescu, hoţ pribeag,

Mai vin’ la noapte de mă fură,

Te-oi aştepta cu dor şi drag

S-aud un vers din a ta gură.

 

Voi spune la vecinii mei

Că stai ascuns în amintire

Şi parfumat cu flori de tei

Te-ai dus pe valuri de iubire.

 

 

                  EMINESCU  E  CU  NOI

 

După sfințirea bustului Eminescului

de la Mănăstirea din orașul Sărmaș.

 

Acum, că  suntem singuri, veniți puțin aproape

Ca să vă spun că-n voie am petrecut în noapte

La sfânta mănăstire cu toții împreună

Și cântece cânta-am ținându-ne de mână.

Și îmbiat de gazde, așa cum e firesc,

La masa noastră-ntinsă chiar domnul Eminesc

A cobort din soclu de ziua dumnealui

Lăsându-și cea scurteică-n chilie, într-un cui.

Și cu-n pahar în față din vinul bun, popesc,

Am povestit de toate ce încă-s în lumesc.

Apoi, când cel luceafăr a scânteiat în noapte,

Când vinul ne făcut-a ca să vorbim în șoapte,

El dusu-s-a-n rotire spre lumile de vis,

Luceafăr să se-aprindă, pe cer de necuprins

 

 

ÎN  SCLIPIREA  UNUI  VERS

 

În sclipirea unui vers

Ai cuprins un univers

Şi-apoi datu-te-ai ca vamă

Să te punem leac pe rană,

Să ne stâperi cu-al tău dor

Visele ce-odată mor.

 

Noi , Luceafăr te vom face

Licărind în nopţi de pace

Peste lumea adormită,

Peste doruri de ispită,

Peste ape tremurânde

Vălurite-n large unde.

 

Peste visele celeste,

Tu, venit-ai fără veste

Şi ni-i duce fim cu tine

Până unde lumea ţine,

Să-ţi fim astre călătoare

Prin vecii rătăcitoare.

 

Tu, ne-arătă ce-i prin stele,

Unde-s lumile rebele,

Cât departe-i nesfârşitul,

Cât de lung şi de lăţitu-i

Universul în mişcare,

Unde-s marginile sale.

 

Taine fără de-nţelesuri,

Legi ce parcă nu au sensuri

Ce-ncâlcesc a noastră minte

Mult prea slabă şi cuminte,

Să vedem că-n astă lume

Suntem nimeni, doar cu-n nume.

 

Ne adu apoi acasă

Pe ţărâna păcătoasă

Şi-n nemernicii ne lasă

Să fim clipă trecătoare

Undeva, într-o uitare,

Neştiuţi, în lumea mare.

 

Doar atunci vom şti ce mare

Fost-ai lumii trecătoare,

Cât avut-au din cea minte

Ne-nţelesele-ţi cuvinte,

Ce ne-au fermecat simţirea

Şi ne-a-nfiorat iubirea.

 

Cere-i-om de-acum iertare

Sufletului dumitale,

Că prea mici suntem, mărite,

Într-o lume ce ne minte

Şi-unde ştiu acuma bine,

N-am fost vrednici noi de tine.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: 15 Ianuarie – Ziua Culturii Naționale” →