“Florile-s gânduri, iar gândurile devin flori pe câmpia literară”
(Ioan Miclau-2009)
“…Desigur, cine va încerca a privi ceva mai adânc acest subtitlu “Florile-s gânduri iar gândurile devin flori pe câmpia literară”, va sesiza izvorul inspirator folosit , deoarece, in literatura română doar B.P.Hașdeu vorbea despre acea câmpie literară în care scriitorii si poeții erau scototiți asemenea florilor din câmpie, fiecare având frumusetea culorii si a parfumului ei, iar în final, peisajul unei arte adevărate.
Greu a înțeles asta până și Titu Maiorescu ministrul Culturii acelei vremi, cum în acest peisaj coloristic artele primesc stralucire si armonie, robustete si o perenitate mereu îmbogățită. Pe când, acea ierarhizare de valori aducea o stare de dispute între valorile noastre autentice referitor la Mihai Eminescu si Vasile Alecsandri, dispute încorporate ulterior sistemului de critica literară pe intinsul mai multor decenii, dacă nu secole.
Revenind la scriitoarea și poeta zilelor noastre Cezarina Adamescu, vreau să se observe, desigur cu deplină satisfacție, apariția unui fenomen literar si de creație care din nou va da criticii literare românesti ocazia a defini o autentică valoare, care azi lumineaza ca o lumina stelară arealul culturii și literaturii noastre.
Asadar, precaut, îmi admit chiar o sinceră critică pentru îndrazneala mea de a face referiri la adresa personalitătii si a prodigioasei opere a doamnei Cezarina Adamescu. Mai ales că in corespondența noastră scriitoricească admiteam, scris negru pe alb, că ma simt mai mititel in raport cu domnia sa. Stând desigur si eu în dimensiunea mea!
Cu convingerea totuși, că și această prezentare va fi o contribuție adusă la volumul referirilor si aprecierilor celor de specialitate în plan present si viitor, am adunat acest manunchiu de impresii si admirații cu tot respectul ce îl port scriitoarei gălățene!
“… Una dintre porțile de intrare in lumea imaginatiei si creatiei literare a doamnei Cezarina Adamescu, prin care se descoperă cu prisosință universalitatea gândirilor si framântarilor, arderilor interioare din care izvorăsc scrierile talentului său atotcuprinzator, încărcat de frumuseti artistice luate din realitatea vietii de zi cu zi, va fi fără îndoiala acea superbă șoptire de credință si iubire recent scrisă sub titlul“Poezii pascale”. De Sfintele Pasti – Triumful Vietii asupra Mortii, si publicate in Revista de opinie si atitudine “Ecoul”-ARP-Bucuresti, 2009.
Efervescența talentului ei, caracterului ei întotdeauna treaz si bine orientat, face posibile marile realizări. In lumea poveștilor copiilor, în lumea prozatorilor, al poeziei, lucrarile sale vin ca niște fluvii, rânduite într-un plan précis, păstrându-și albiile de comori prinse în tematicile deosebite pe care imaginația dumneaei, scânteetor le surprinde. Curg melodios spre Marea cea Mare, adica a facerii acelei Opere care, asa cum spuneam mai sus, critica literară, viitorimea, vor avea un adevărat munte de aur si lumini din care îsi vor putea alimenta spiritul si mintea!
Iată cum începe una din poeziile, poartă de intrare, despre care făceam referire, “Triumful Vieții asupra Morții”: “Cu logica noastră îngusta si slabă / In loc sa-ȚI fim recunoscatori pe vecie / Noi Te-am ucis, Doamne / Nimeni altcineva decat noi / Te-am ucis fără scrupule/” Ca-ntr-un tablou virtual se răsfiră imagini fugare.Aceste imagini fugare, sunt redate apoi sub forma de sintagme, uneori deosebit de dureroase, rugaciuni de indreptare, cum sunt urmatoarele: ”Iubirea Însăși strivită de ură”, ”Pământ al măștilor de carnaval” ”Creatorul ucis de creatură” ”Cum mai poți răbda Mantuitorule / Să fii răstignit la infinit! Caci numai Tu esti ușa spre Paradis!”.
Deci, observăm de îndată acea calitate creștină care de fapt definește și însoțește gândirea si expresia verbului său creator. Găsesc perfectă si cu har cugetarea scriitorului Stefan Dumitrescu, atunci când afirma cum scriitorii talentați si nemuritori sunt aceia pe care Dumnezeu îi formează. Scriitoarea Cezarina Adamescu este întradevar una ridicată de Dumnezeu si Duhul Sfant care sălășluiesc în cugetul si ființa scriitoarei.
Morala sănătoasă nu lipsește niciodata în munca sa scriitoriceascaă Generozitatea sufletească este prezentă în tot ceea ce face, în relatiile cu oamenii generozitatea ei se așează în cele mai frumoase cuvinte, de o cultură aleasă, în același timp știind ce e modestia ca ingredient al înțelepciunii si sincerității. Toate acestea permit, de altfel sunt strict necesare, scriitorilor care făuresc scrieri pentru lumea copiilor povești si povestiri adecvate varstei lor , adecavate unei bune creșteri si educatie, ideile trebuiesc bine alese, însasi scriitorul sa fie un adevărat pedagog, exemplar el insuși!
De o aleasa sensibilitate doamna Cezarina dovedește o naturală chemare, cu o pătrundere aproape biologică înspre sufletele copiilor, cu gentilețe, cu iubire, cu înțelegere, ea înăsi parcă trăindu-și propria ei copilaăie. Fără a greși se poate remarca deja înalțimea sa spirituală care îndeamnă si deschide orizont spre o adevarata școală al viitorului, ridicarea unei generații sănătoase, morale, harnice, cu respect pentru credință, pentru iubire, cu respect pentru Limba, istoria și traditia neamului căruia aparținem.
Toate acestea le-am înțeles eu si din paginile revistei “Cărticica Romanească pentru Copii”, revista on-line, concepută tocmai pentru a servi acestei idei mari si nobile căreia scriitoarea gălățeană s-a dedicat cu toata puterea ei creatoare.
Cezarina este mândra si se bucura de sfintele sale locuri natale, considerând orașul ei Galați o adevarată perlă pe marginea Dunării! Și are dreptate căci este orașul acesta legat de mari fapte istorice înca de pe vremea lui Vlad Tepeș. Era ca o poartă ce oprea navaliri barbare sau primea oaspeți de bună credință! Pe aici se făcea comerț cu celelalte lumi, apele Dunarii duceau corabiile daco-romane spre Marea Neagra si Mediterana, spre marile porturi ale Orientului. Deci este legitimă iubirea ce o poartă locului natal.
Apoi, mai are dumneaei o convingere anume, despre care mărturisește foarte limpede, de aceea mă simt îndatorat a o dezvalui aci, spre a intelege oricine ce înseamna a fi un scriitor la care întradevăr cugetul-cuvântul-fapta formeaza un întreg, un întreg zidit pe bunatate si nu pe răutate! Această convingere ne-o spune cam asa: “Se spune ca un exeget e cu atat mai bun cu cat este mai rău. Conform acestui paradox, consider că, no sa pot fi nicicând bună, fiindcă sunt incapabilă sa fiu rea. Si nici n-o doresc, de fapt, cu pretul acesta. Pentru ca prețul ar fi pentru mine incomensurabil”. Convingerea asta ne-ar face mult bine fiecăruia, doar numai să ne-o însușim!
Născută la 1951, viitoarea poetă, prozatoare, eseistaă dramaturg, editor, avea să îsi înceapă studiile elementare in orașul natal Galati, la Școala elementară nr.28. Urmează Liceul Mihail Kogalniceanu, profil umanistic, promoția 1970, la zi, Galati.
Continue reading „IOAN MICLAU despre CEZARINA ADAMESCU (Restituri)”
În preajma noii aniversãri a poetului Mihai Eminescu şi, implicit, a Zilei Culturii Naţionale , o serie de întrebãri se ivesc şi mã frãmântã invitând la reflecţie…
Mihai Eminescu, cel mai mare poet român din toate timpurile, s-a născut pe 15 ianuarie 1850, la Ipoteşti, ca al şaptelea copil al familiei Eminovici. A studiat la Cernăuți în limba germană, atunci oraș sub ocupație habsburgică, iar primul său debut literar ca elev a semnat cu numele Mihail Eminovici. În ianuarie 1866, elevul Mihail Eminovici a debutat cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, închinată memoriei profesorului său şi apărută în broşura scoasă la moartea acestuia, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”. Totuși, adevăratul său debut literar se leagă de revista ”Famila” a lui Iosif Vulcan, care apărea la Pesta, în Ungaria. În luna iunie a anului 1865, intelectualul greco-catolic Iosif Vulcan întemeiază revista ”Familia” la Pesta, al cărei program era de a răspândi cultura românească în Transilvania. Lui Iosif Vulcan, deși avea studii de Drept nu prea i-a plăcut avocatura și s-a îndreptat spre literatură. Așa a dorit destinul ca să-l debuteze pe cel mai mare poet român și să îi fie naș literar. În iarna anului 1866, Iosif Vulcan primea la redacţia revistei „Familia”, aflată la primele apariţii (fiind editată la Pesta doar din iunie 1865), o scrisoare însoţită de câteva poezii ale unui elev din Cernăuţi. Tânărul autor, care se numea Mihail Eminovici şi se recomandase ca fiind elev „privatist” la gimnaziul din oraş, ruga a i se publica în revistă primele sale încercări poetice. Iosif Vulcan își amintea mai târziu despre frumoasa întâmplare a acestui botez literar a marelui poet național: “înainte cu douazeci de ani în o dimineață de februarie a anului 1866, redactiunea noastra primi o epistola din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele încercări ale unui tânăr care se subsemna Mihail Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai spunea ca autorul lor este de numai 16 ani. Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și etatea tânără a autorului ne indica un talent adevarat, care avea un viitor frumos în literatura română. De aceea publicarăm cu placere acele inspirațiuni juvenile, prima aparu în nr. 6 al Familiei din anul acela. Redactorul insa isi permise o mica schimbare. Numele Eminovici nu-i suna bine… româniza dară numele, modificând terminațiunea și astfel poeziile acele apărură în foaia noastră sub numele E m i n e s c u. Autorul n-a protestat, ba a adoptat însuși acest nume și semna apoi așa toate poeziile și scrierile sale în viitor. Astfel fu introdus numele E m i n e s c u în literatura noastră, scriitorul acestor șire i-a fost nașul…”
Iosif Vulcan peste câțiva ani, la 1879, mută sediul redacției ”Familiei” la Oradea, care își continuă neîntrerupt activitatea până în zilele noastre, când administrația județeană a desființat-o ca personalitate juridică. Primele întâlniri dintre Iosif Vulcan și tânărul Eminescu, care bătea Ardealul cu o trupă de teatru condusă de Pascaly, nu a lăsat urme în amintirile patronului ”Familiei”, deși noi poezii ale lui Eminescu văd aici lumina tiparului. „Din străinatate” (nr. 21 din 17/29 iulie 1866), „La Bucovina” (nr. 25 din 14/26 august 1866), „Speranţa” (nr. 29 din 11/23 septembrie 1866) şi „Misterele nopţii” (nr. 34 din 16/28 octombrie 1866). În paginile reviste mai apar „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” (nr. 14 din 2/14 aprilie 1867) şi „La Heliade” (nr. 25 din 18/30 iunie 1867). Iosif Vulcan e primit în Academia Română și reia colaborarea cu Mihai Eminescu după 1871. Iosif Vulcan este zguduit de situaţia grea prin care trecea Eminescu, începând din 1883, când e făcut nebun de autoritățile complice cu agenții austrieci, datorită naționalismului din societatea secretă Dacia. Iosif Vulcan îi trimite, ca drept de autor, primul şi ultimul onorariu (un mandat de 100 de lei) pe care acesta l-a primit vreodată pentru poeziile sale, „o avere pentru săraci”. Mihai Eminescu emoționat îi scrie: „Mult stimate domnule și amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vr-odată în viaţă. În România domnește demagogia și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aci necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al românimii, din Oradea-Mare, – când în ţara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepţie făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Și-apoi să nu fiu pesimist?” Debutul și botezul literar al lui Mihai Eminescu este legat de Iosif Vulcan și a sa revistă ”Familia”.
Motto: „Pour Mircea Eliade, l’histoire des religions a pour but de retrouver le type de l’homme quasi éternel, dont les comportaments s’opposent à ceux de l’homme désacralisé de nos sociétés contemporaines. […] Cette méditation toujours active, parfois angoisseé mais jamais achevée, sur le sens de l’existence humaine fait que l’oeuvre d’Eliade […] deborde une seule discipline scientifique. Elle se relie ainsi à son experience littéraire”. (Michel Meslin, Remise du doctorat honoris causa a Mircea Eliade, Universite de Paris-Sorbonne, 1976).