Gheorghe APETROAE: “Ceasornicarul timpului” – Irina Lucia Mihalca (recenzie)

Poemul Irinei Lucia Mihalca, intitulat ”Ceasornicarul timpului”, din volumul de poezii ”Dincolo de luntrea visului” poate fi considerat un tratat excelent despre timpul substanțial, ca și categorie filosofică a trecerii în metafizica definirii fluxului formelor din ontologicul universal!

Chiar și între secunde se rulează un infinit de cardinali ce temporalizează pozitiv un infinit de obiecte, toate mișcate prin magnetismul universal al substanței în infinitezimalitatea lor cronologică sau în cea simultană, pozitive…

Toate acestea se divid sau se redublează în genomul universalului și se devoalează cu astralitatea luminii căzută pe oglinda minerală a existenței lor cosmice, socotită ca un vector temporal universalizat de subiectivare, tocmai spre a le data pe fiecare cu timpul lor, cu un timp de identificare și de purificare. Pentru penetrarea cronomă a contiguului pozitiv sau a discontinuului, poeta expune timpul subiectivat într-un registru de definire-receptare, reflexie și ipostaziere individuată cu un timp diferențial, într-un spațiu infinit diferențial și într-o permanentă pozitivare timp-spațiu-substanță, scopul fiind cel de penetrare a timpului din NEÎNCEPUTUL UNIVERSAL.

Continue reading „Gheorghe APETROAE: “Ceasornicarul timpului” – Irina Lucia Mihalca (recenzie)” →

Ioan MICLĂU-GEPIANUL: Nădejdea Phoenixului – O nouă carte a autorului Pavel Rătundeanu-Ferghete

Această nouă carte a autorului Pavel Rătundeanu Ferghete cu un titlu atât de semnificativ – Nădejdea Phoenixului – apare la Editura SITECH – Craiova, 2017, an recent încheiat, dar pe care autorul din Ciubăncuța de Cluj nu a vrut să-l lase să treacă așa oricum!

Este extrem de grăitoare până și coperta cărții care ne dezvăluie de la bun început direcția dedicației acesteia, desigur Phoenixului – Eminescian! Nădejdea reînvierii Neamului nostru asemenea legendarei Păsări Phoenix din Carpații noștri, care reînvia din cenușa propriului Cuib! Cartea aceasta cuprinde în cele 209 pagini, poeme deosebit de frumoase, dedicate în principal poetului geniu Mihai Eminescu. Cuprinde de asemenea file de jurnal, scrisori, s.a.m.d.

Autorul este un adept al unei culturi sănătoase, a acelei morale și respect pentru tradițiile românești care nu trebuiesc uitate. Cartea ne aduce din acele valori ale clasicilor, de care autorul se simte mult legat cu acel fir sufletesc al darului său scriitoricesc, nelipsiți fiind desigur Eminescu, Blaga, Brâncuși, Ioan Alexandru, dar și din generația lui!

De fapt prin cărțile deja publicate, dl. Rătundeanu se dovedește un pasionat culegător de folclor. Are deja publicate câteva volume de culegeri din tradițiile și obiceiurile creștine în preajma sfintelor sărbători la români.

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANUL: Nădejdea Phoenixului – O nouă carte a autorului Pavel Rătundeanu-Ferghete” →

Marian NENCESCU: Bolero despre turism și specificul național în Spania

Prima participare a Principatelor Unite la o expoziţie Universală are loc în 1867, la Paris. Responsabil de proiect cum s-ar spune în zilele noastre, savantul Alexandru Odobescu (1834-1895), ce ocupase această funcţie încă din timpul guvernării lui Cuza-Vodă, a expus pe Champ-de-Mars un întreg inventar de obiecte şi imagini ce constituie şi azi nucleul conceptului de specific românesc, de la costumele tradiţionale, la inventarul casnic şi de la planşele cu biserici, la modele decorative extrase de pe frescele de la Argeş. Cu totul, după cum reiese şi din broşura Notice sur la Roumanie, tipărită cu acest prilej, s-a urmărit a se elimina din imaginarul colectiv al lumii civilizate vechiul stereotip al cetăţii asediate, a insulei de latinitate dintr-o mare slavă, cum era perceput anterior spaţiul local românesc şi a se promova ideea, productivă economic, după care românii nu ar fi, ca popor, cu nimic mai prejos decât confraţii lor belgieni, francezi ori englezi, ba chiar din contră, identitatea românească, de la Bizanţ încoace, înseamnă un spaţiu cultural civilizat şi un interior confesionalizat.

Cu totul, participarea României la acest conclav al economiei mondiale a avut ca rezultat reinventarea folclorului şi a vârstelor de aur ale istoriei naţionale, de la tradiţia romană, la cea bizantină, şi în sfârşit, la Şcoala Ardeleană, prilej de reflexie asupra latinităţii dar şi a civilizaţiei româneşti, în ansamblu. Surprinzător, reeditarea manifestării, din 1937, pe aproximativ acelaşi amplasament, nu a făcut decât să reconfirme tezele lui Odobescu, de data aceasta promovate de Dimitrie Gusti, iniţiatorul, între altele, a unei sociologii originale, purtând chiar numele de ştiinţă a naţiunii române, bazată pe metoda monografică şi promovată cu succes de Şcoala Sociologică de la Bucureşti.

În mod surprinzător, expoziţia a promovat cu succes conceptul de noua Românie, amestec de naţionalism (romantic) şi clasicism de inspiraţie ariană. Prin concepte precum Delta Dunării – edenul melancolic, ori bisericile maramureşene din lemn – România organică şi profundă, Regatul român făcea dovada că ştie să gestioneze „ştiinţa naţiunii”, orientând-o către un specific local, sănătos şi unitar. Alături de emblema – Regele Carol, Mecena al culturii, românii au folosit cu succes şi elementul folcloric, etalat din plin la Pavilionul-restaurant, construit după planurile lui Octav Doicescu, unde concertau zilnic taraful lui Grigoraş Dinicu, naiul lui Fănică Luca, căluşarii selectaţi de Harry Branner, şi vocea jovială şi distinsă a Mariei Tănase.

Continue reading „Marian NENCESCU: Bolero despre turism și specificul național în Spania” →

Răzvan VONCU: Hoinar de suflet, hoinar prin suflet

Recent lansat la ICR Tel Aviv, volumul „Hoinar de suflet halandala”, al scriitorului și gazetarului Roni Căciularu, poate concura cu succes la titlul de cea mai bună carte a anului, publicată în limba română în Israel. Dar, mai mult decât atât, este o carte care trece fără probleme Mediterana, adresându-se cititorului din țară și integrându-se firesc în literatura română, cea, vorba lui Călinescu, indivizibilă.

Aceasta, în pofida faptului că, în chip firesc, locuind în Țara Sfântă din 1983, majoritatea „hoinărelilor” băcăuanului Roni Căciularu au loc prin realitatea israeliană. In special prin Tel Aviv, un oraș prin care scriitorul este (pe bună dreptate!) îndrăgostit, și pe care îl cunoaște în toate aspectele sale. „Hoinarul” este, de fapt, un iscusit reporter literar, un prozator care se plimbă nu numai pe străzi, în galerii de artă sau parcuri, ci și prin stări de spirit, prin amintiri și cultură.

„Hoinărelile” încep cu o „luare în posesie” a Tel Aviv-ului: poartă de intrare în Israel a noilor „olim” și, totodată, fascinantă metropolă a spiritului evreiesc, întâiul mare oraș întemeiat de poporul lui Israel din timpurile biblice încoace. Prima proză, care dă și titlul volumului, este o „mise en abîme” a întregului, căci, redactată în fragmente, punctează toate „popasurile” pe care următoarele proze le vor face prin realitatea israeliană și românească. Străzile, parcurile, forfota, arhitectura, colțurile vechi din Yaffo: toate instituie o stare, sub semnul căreia receptăm textele următoare.

Unul dintre cele mai frumoase este „Vechea stație centrală de autobuze”. Un text încărcat de nostalgie, dar și de sens, pentru că această stație a jucat un rol-cheie în viața tânărului stat israelian, asemeni unei inimi ( metafora e a lui Roni Căciularu ) care „pompează” oameni în „arterele” Israelului. Care în anii 80, când are loc prima întâlnire a scriitorului cu stația, încă se construia și își căuta un drum printre incertitudinile politice. Prozatorul simte și strecoară în pagină, cu o artă de invidiat, freamătul și mișcarea, zgomotul și mirosurile, agitația orientală și, în același timp, siguranța unor oameni care, veniți din toate colțurile lumii, se simt acasă în Țara Sfântă, pe pământul dat lor de bunul Dumnezeu. Continue reading „Răzvan VONCU: Hoinar de suflet, hoinar prin suflet” →

Radu BOTIȘ / Mircea BOTIȘ: Reflecții…

Recent ne-a atras atenția cartea ,,Reflecții templiere în Transilvania”, apărută la Editura Primus din Oradea, 2017, având autor pe Remus Barna. Ca prim impact vizual, regăsim pe coperta I imaginea impozantă a castelului păstrător de istorie și legendă alături de prezența cavalerului,a statorniciei cu care, oricând acesta veghează întru buna rânduială a curgerii vremilor. Emblematicele cuvinte ,,Non Nobis Domine, non Nobis, sed Nominii Tuo da Gloriam” vin parcă dintru începutul lecturii să reamintească faptul că Supremația Divină a fost și a rămas în permanență călăuza templierului.

Structurată pe treisprezece capitole și completată de o bogată listă bibliografică lucrarea conține o amplă incursiune în istoria (Cuvânt introductiv) Ordinului Suprem Militar al Templului din Ierusalim, al Marelui Priorat General Magistral al României (OSMTH), reușind să scoată în evidență faptul că, iată, autorul simțea, ca o datorie de căpetenie, aducerea la lumină a unor date necunoscute suficient sau deloc cu privire la Cavalerismul Templier precum și existența lui în Transilvania.

Acesta, în capitolul al II lea, face un expozeu al Ordinului tocmai pentru ca cititorul să-și poată forma o cât mai amplă imagine pe baza datelor existente, generos oferite. Avem o prezentare cronologică a legăturilor purtate de către demnitarii medievali din Transilvania cu cavalerii templieri dar și cu monahii (călugării) cistericieni de la Igris și Carta. O simplă perspectivă a situaţiei din acea perioadă ne va dezvălui că Transilvania, se află într-o zona de frontieră, a teritoriilor creștine ,,Christianitas”, unde spre nord se desfăşoară o puternică misiune, sprijinită armat şi degenerând în cruciadă, de creştinare a păgânilor baltici, în timp ce în sud-est există masive proiecte și chiar realităţi misionare în rândul celor ce aparţin confesiunii răsăritene. Chiar dacă considerăm înfiinţarea unei mănăstiri cisterciene în Transilvania ca fiind un act făcut în virtutea strategiilor curiei Romane, nu trebuie uitat totuşi rolul de ,,protecțio”, exercitat din umbră de către templieri, pentru această zonă a Europei. Existenta pașilor acestora precum și amprenta lăsată,conform lucrării prezentate,au păstrat urme de netăgăduit precum cele descoperite la Turda, Tălmaciu, Ciceu, Cristeștii Ciceului, Cristuru Secuiesc, Geoagiu, Oradea sau Vălișoara, etc.

În castelul de la Vălișoara se află și sediul Balivatului Transilvaniei al Ordinului Suprem Militar al Templului din Ierusalim, al Templierilor, din România, condus de către un baliv (pag.157). De consemnat faptul că în anul 2003, septembrie, a fost înființat Marele Balivat al României, sub jurisdicția Marelui Priorat al Franței, în România existau patru Comanderii, pentru ca în anul 2004 să fie fondat Marele Priorat al României iar în 2006 acesta să fie ridicat la rangul de Mare Priorat General, apoi în 2008, iunie, la rangul de Mare Priorat General Magistral.
Elita Cavalerilor Templieri a transmis din generație în generație învățături care se dovedesc aplicabile și astăzi, totul depinzând de liberul arbitru în alegerea căii și scopului în viață. Misiunea principală a Ordinului este de a reuși, exprima și forma grupuri de creștini care să se asocieze în dorința de a face mai responsabilă și mai eficace slujirea lor creștină pentru comunitate, colaborând în fraternitate și recunoscuți fiind totodată la justa lor valoare, totul, de dragul lui Hristos, Domnul comun (pag.194).
O carte complexă, bazată pe mărturiile unor documente expuse dau posibilitatea creionării indubitabile a prezenței cavalerilor templieri în spațiul transilvan dar și profunzimea spirituală și demnă a unui ordin care,pare-se că nu a apus și nici nu are de gând să o facă.

——————————

Continue reading „Radu BOTIȘ / Mircea BOTIȘ: Reflecții…” →

Radu BOTIȘ: Între simbol și joacă

La începutul anului 2018 am avut deosebita bucurie să lecturez un volum de teatru pentru copii și tineret „Reuniune“, autor Ana-Cristina Popescu, apărut la finalul anului 2017 la Editura InfoRapArt, Galați, 2017.
Volumul cuprinde douăzeci și șase de piese de teatru. Unele piese de teatru pornesc de la jocurile copilăriei ca de exemplu „Unde să mă ascund?“, de la jocul ascunsa, pe urmă ajunge să surprindă complexele unor personaje, traumele lor, copii fiind și încercarea lor de a le depășii. Grasu, complexat datorită aspectului său fizic, dar și pentru faptul că rămâne mereu ultimul la joc, se ascude în spatele unei sobe pentru a nu fi găsit. În spatele sobei adoarme și este căutat de personaje precum „Dragostea“, „Timpul“ și chiar „Death“, moartea, de care se ascunde, le evită, până ce „Death“ îi șoptește că a murit și el se trezește din vis datorită colegilor ce-l găsesc în spatele sobei. Visul acesta îl va ajuta să se schimbe. Alte piese de teatru au ca punct de plecare unele povești ale copilăriei ca de exemplu „Fata babei se mărită“, respectând tradițiile și obiceiurile populare de nuntă, dar totodată încercând să vindece personajul anunțat încă din titlu de lăcomie. Sunt și piese de teatru ce prezintă momente din viața unor sfinți ca de exemplu „Sfântul Mare Mucenic Mina, ocrotitorul celor păgubiți“, secvențe din Sfânta Scriptură „Cândva, în noaptea sfântă“, „Magii“, „De Paște“, „Înfricoșata judecată“, încărcate de învățături. Frumusețea limbii române este elogiată în piese de teatru precum „Să iubim limba strămoșească“, piesă în care un personaj se lovește la tot pasul de englezisme sau în „Balul verbelor“ sau chiar „Fazan“, piesă de teatru ce pornește de la un joc al copilăriei și ajunge să arate frumusețea, melodicitatea cuvintelor limbii române.
Se poate observa că piesele de teatru, cu toate că sunt destinate copiilor și tinerilor, sunt încărcate de simboluri.
Continue reading „Radu BOTIȘ: Între simbol și joacă” →

Cezarina ADAMESCU: Pelerin pe tărâmul cuvintelor – Virginia Vini Popescu

Popescu V Virginia

„Faţete de cristal”

Editura, Dandes Press

Drobeta Turnu-Severin, 2018

Cine deschide această carte, pătrunde în acele „Lumi filtrate de gând”, pe tărâmul cuvintelor potrivite, aşternute cu intenţia de a fixa în timp şi a prezenta cât mai fidel, o personalitate deosebită axată pe studiul asiduu, pe cercetarea tainelor omeneşti ale cunoaşterii, pe revărsarea unor sentimente şi întâmplări care şi-au pus amprenta pe existenţa sa. Şi nu în zadar, fiindcă Virginia Vini Popescu este profesoară, om de ştiinţă, scriitoare, cu un palmares remarcabil, cel puţin în aceste importante domenii ale existenţei. E bine de ştiut, de fiecare dată, când un om ales, se remarcă prin anumite lucrări, creaţii, printr-o vocaţie certă de dascăl, dar mai ales, printr-o suită de cercetări ştiinţifice în domeniul fizicii, atingând performanţe recunoscute în mai multe direcţii.

O serie de mărturii ale unor personalităţi, întregesc profilul profesional şi moral al acestei distinse doamne. Un parcurs profesional de excepţie, în domeniile largi ale Fizicii, în care este doctor, Chimiei, Biofizicii, Biochimiei şi Managementului Calităţii, dublat de o pasiune arzătoare pentru cultură, în special pentru literatură, sunt chezăşie a vieţii rodnice a acestei prodigioase autoare. La toate acestea se adaugă şi aprecierile privind integritatea morală, date de cei în drept, inclusiv de la ministrul învăţământului.

Pentru întreaga activitate profesională desfăşurată în învăţământul de toate gradele, Virginia Vini Popescu a primit ordine, distincţii, medalii, diplome, gradaţii. Dar, pe lângă aceste semne ale recunoaşterii aproape unanime, a primit şi recunoştinţa şi simpatia celor care i-au fost elevi, studenţi, colegi de catedră, ceea ce nu e puţin lucru într-o viaţă. Încununarea acestei activităţi de excepţie a fost primirea Ordinului „Meritul pentru Învăţământ în Grad de Cavaler”, care i-a fost conferit de Preşedintele României în anul 2004.

În domeniul literaturii s-a evidenţiat prin creaţiile sale poetice, remarcate de unii critici literari din ţară şi de peste graniţe. Autoarea a creat poezii, eseuri, proză, în antologii şi reviste care apar în ţară şi peste hotare. Dar şi volume proprii. Temele de predilecţie se regăsesc în lumea savanţilor, cercetătorilor, inovatorilor, pe care o cunoaşte atât de bine, trăind o viaţă întreagă în preajma lor. Istoriei, strămoşilor, lumii ţărăneşti din judeţul de baştină le închină poeme autoarea, dar în aceeaşi măsură, naturii, iubirii, tinereţii. Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Pelerin pe tărâmul cuvintelor – Virginia Vini Popescu” →

Mariana GURZA: Arta poetică a Irinei Lucia Mihalca, ziditoare de suflete

Motto:

,,Poezia – trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos”.

M. Eminescu

Poeta Irina Lucia Mihalca, este o călătoare în univers, ,,înghițând / din lacrimile Maicii Domnului / în secțiunea de aur a Timpului cu Veșnicia. Un drum lung și încărcat de sentimentele autoarei ce sunt prezente între cer și pământ.

Volumul ,,Dincolo de luntrea visului” apărut în condiții excelente la editura Mușatinia, Roman, 2016, surprinde poeta la porțile cerului vorbind cu sine, cu freamătul pământului, cu valurile iubirii răscolite de timp. Astfel transcede tainic într-o altă lume plină de înțelesuri. ,,Prin lumina felinarelor, / aripi de înger sfâșie tăcerea, / Prelinse în urmă, două din umbrele mele / se întind către cer”. Urmele sufletului caută urmele poetei în timpuri.

Lirismul autoarei inundă paginile ca un susur cristalin. Trăiri unice își găsesc locul în sacralitate. O poezie existențială, mitologică, erotică, așa cum pentru antici, poezia era o aventură a spiritului care caută, instruiește și ne comunică o cunoaștere. Pentru Irina Lucia Mihalca „destinul lumii se vesteşte în poezie”(M. Heidegger). În căutarea sufletului pereche, cutreierând prin cer, prin ierarhia îngerilor, se simte ,,manifestarea Absolutului…”

Găsim în discursul poetic idei care au fost abordate la majoritatea scriitorilor preocupați de timp și spațiu, de dorința de a atinge veșnicia. Se știe că omul prin creație, descoperă prin el însuși, dumnezeirea. „Dacă poeziei îi e dat atît de mult – să păstreze în cuvînt adîncimile fiinţei şi uneori să le redea ecoul sau cutremurul – cum poţi cuteza să fii poet?” (C. Noica)

Continue reading „Mariana GURZA: Arta poetică a Irinei Lucia Mihalca, ziditoare de suflete” →

Ștefan Doru DĂNCUȘ: Ar trebui să fim mai atenți

Voi reveni asupra a ceea ce am spus pe una din cărțile lui Viorel Birtu-Pîrăianu: acest autor ne comunică stări, nu meșteșug poetic ce ne-ar putea îndepărta de cuvântul scris. Meșteșugul poetic nu devine o căutare stresantă, ca la alții, ci sclipește spontan, alipindu-se firesc stărilor ce ni se transmit: „ce lung este sfârșitul acestui început” (CERCUL), „am răstignit cuvântul/ pe o ușă”, „e rău că sunt aici/ între cuvinte neacordate” (LACRIMA TIMPULUI), „lacrima crudă a sărutului” (ANOTIMPURILE IUBIRII), „în jur totul e mister/ un spațiu apreciabil/ între mână și sticlă” (UN PAHAR GOL), „ gândul era violet de vânătăi/ timpul, o unghie ruptă/ în ochi” (LUMINA)

– „uneori desfac sufletul în două lacrimi” (LA POARTA DORULUI), „mă înțepasem în noapte” (ÎN NOAPTE), „aprind un sărut în spicul de grâu” (POIANA IUBIRII), „și voi vreți să trăiesc și să cânt/ în astă lume de două parale” (ÎNTR-O LUME DEȘARTĂ), „din cioburi nu poți face/ decât un pod stricat pe ape”, „mai dă, Ioane, o piatră/ să fac hotar peste ape/ pentru inimi pierdute și moarte (PODUL), „nu mai e mult/ azi e altfel decât ieri/ mâine va fi la fel” (ORBII).

Continue reading „Ștefan Doru DĂNCUȘ: Ar trebui să fim mai atenți” →

Ana URMA: Anotimpul Ottiliei

Pe tibia-n jos, autor: Ottilia Ardeleanu, editura Rafet 2017, carte premiată în cadrul Festivalul internațional de creație Titel Constantinescu, ediția a X-a, Râmnicu Sărat 2017, premiul Mircea Micu. Postfață: Ioan-Florin Stanciu, copertă: grafician Mihai Cătrună, ilustrație: Alina Astăluș

Cartea este structurată în două părți cu titluri distincte: umblă păsările cu vorba și timpul cu flori în sân, conține poeme în vers alb, bogat nuanțate în discursuri lirice la limita dintre confesiune și revelație târzie (Ioan-Florin Stanciu), înviind între două coperte o lume apusă. Luând ca sistem de referență această lume aproape uitată, Ottilia Ardeleanu pare să fi descoperit și concentrat în Pe tibia-n jos comoara străbunilor. Resursele ei sunt inepuizabile, trăirile, experiențele, sentimente cu învolburări idilice sau întorsături de destin recompun un tablou cu eroi decupați din trecut, al căror rol este acela de scoatere la lumină a rădăcinilor, de vindecare a memoriei și limpezire a unor afecte impregnate cu amintirile copilăriei trecute prin filtrul poetic al gândirii mature. Oamenii simpli fără ifose sunt ecoul observatorului lucid și sincer cu el însuși, în speță poeta, cu spirit critic și de autoanaliză privindu-se peste ani ca subiect al acțiunii. Pagini intacte ale copilăriei și adolescenței par scoase anume din vechiul album pentru a reconstrui acel univers, dând senzația că fiecare întâmplare relatată este un eveniment istoric de extremă importanță: dădurăm ce dădurăm cu mâinile/ și din piatră începură să iasă toate/ istoriile (pe tibia-n jos) sau iote mi-adusei aminte de satul meu din care m-am tot duuus (mă îndrăgostii a doua oară da nu-mi pare rău). Plecând din ținutul unde umblă păsările cu vorba călătorim alături de copila zburdalnică pe când umărul// nu-i ajungea la umăr-ul tatălui (mama ne aștepta cu sufletul la gură iar), treptat descoperim pe tânăra pasionată de învățăturile filozofilor (n.a. cioran) și ajungem în timpul cu flori în sân, când mama avea o rochie de jerse roz// mi-o dăduse mie eram la liceu (niște rude). Pentru reflecții și întrebări existențiale moartea stătea lângă mine// mă păzea și își făcea de lucru prin bătătură/ seara dădea pagina lui cioran (singurul lucru de care mă tem ar fi să vadă că nu-mi pasă), răspunsurile nu întârzie să vină, necruțătoare: …în straie/ ca tăciunele treceau sătenii/ cum pacea în căutarea ilincăi/ o îmbrăcară în mireasă și plânseră (pe-a lui măria din deal a petrecut-o tot satul).

Continue reading „Ana URMA: Anotimpul Ottiliei” →