Lavinia Elena NICULICEA: Lui Nichita (Omagiu Nichita STĂNESCU)

In memoriam Nichita Stănescu, la 37 de ani de la moartea sa.

De Nichita Stănescu mă leagă amintiri frumoase. În copilărie, tata obişnuia să mă alinte „Nichita Stănescu”, după numele marelui poet, inconştient sau nu, că eu voi păşi pe tărâmul sublim al literaturii. Probabil că îi semănam (eram un copil cu părul blond, cu ochi jucăuşi, c-un surâs timid şi inocent în privire). Tata a fost cel dintâi care m-a familiarizat cu Nichita, în timp devenind un poet drag sufletului meu. Astfel, am ajuns să-i dedic acest poem:

 

Lui Nichita

 

Dacă inimii

i-ar fi crescut flori…

Ce primăvară!

Cuvintele ar fi umblat desculţe.

Timpul nu ar mai fi șchiopătat,

dacă i-ai fi sărut talpa,

secundele ar striga şi azi:

,,Ce bine că eşti!Ce mirare că sunt!…”

Ai răsturna clepsidra

să trec mereu către început?

Gândul să-mi fie verde

în miez de lume,

nestrivit de pasul nopții.

Fericirea-i perlă ascunsă

în scoica clipei,

stropită de o dulce amărăciune.

Mai lasă-mi dreptul la vis–

Paradis înflorind în tăceri.

Mută-i hotarele către mâine,

să glumim cu stelele

pe marginea unui râs neinventat.

Lacrima să-mi spună:

Îmi eşti ochiul din care curg.

Sunt a ta zbatere de dor…

Sub pleoape ni se odihnesc

Necuvintele.

 Autor: Lavinia Elena Niculicea

Al. Florin ŢENE: Amfora din cuvinte pentru Nichita

Amfora din cuvinte pentru Nichita

                                                           La 31 martie s-a împlinit 87 de ani de la nașterea Poetului

 

Pescăruşii cerul pe aripi l-au luat

Mutându-l unde se termină marea,

Oraşul a rămas pe înserat izolat

Şi Carul Mare şi-a pierdut cărarea.

 

Rătăcește pe malul pustiit de întuneric

În căutarea muzei  udată de ploi,

Gânduri robindu-l homeric

Sub pietrele lunii macină dorul de noi.

 

Doar vapoarele  uitând de univers

Trag întunecata mare după ele,

El stând pe-o stâncă de vers

Plămădeşte amfora din cuvinte şi stele.

––––––––––

   Al.Florin ŢENE

 

 

Fundaţia Nichita Stănescu: Ultimul interviu între Nichita Stănescu și Ilie Purcaru

„CARE CLASIC, CARE VIAŢĂ BRE?,,

 

NS– Dragă Ilie ţi-l prezint pe domnul Romeo Cătuneanu, de profesie economist şi de vocaţie poet. Din Constanţa. Şi mă ono-rează cu prietenia domniei sale. După cum sper să nu-l dezono-rez cu prietenia domniei mele.

   Şi tocmai îi spuneam că am devenit poet şi nu pictor sau mu-zician, cu prilejul unei cărţi care se numea… Unsprezece elegii…

 

                   Ilie cel bun…

 

IP – Auzi Nichita… când eram co-pil aveam talent la desen… Tu ştii cât talent aveam eu la desen?

NS – Te cred Ilie…

IP – Formidabil…

NS – Eu te văd cum scrii, parcă desenezi, numai cuvinte nu sunt alea, care… hai bre că am glumit, nu mă lua în serios…

IP – Nu măi, că aşa este, ai dreptate…

NS – Bre, îţi aduci aminte când eram noi tineri şi am făcut defi-larea la tine la redacţie… cu…

IP – Cu Vera…

NS – Cu Vera cu ochii de lebădă şi cum te-am păcălit cu toţii ca să plăteşti pensie alimentară…?

IP – Da mai ţii minte când am plecat eu cu tine la Praga…?

NS – Nu bătrâne…

IP – Am fost plecat cu tine şi cu… Anghel Dumbrăveanu… şi cu Bălăiţă… şi cu Paul Dobrescu?

NS – Bătrâne… am fost atât de fericit… a fost prima mea călăto-rie în străinătate…

IP – A fost în 1968…

NS – Da mă, era cu o săptămână înainte de ocuparea Cehoslova-ciei!

IP – Da, în 1968… exact cu o săptămână înainte…

NS – Da domnule şi am fost suspectaţi tot timpul pentru activi-tăţi anume…

IP – Şi cu ocazia aia mi-ai dat tu mie o poezie, după câteva zile în Bucureşti, aşa, poemul se cheamă Ilie cel bun o am acasă…

                      …eu însumi n-am păreri literare

 

NS – Mă bătrâne, vrei să mă repet ca să-ţi spun că singurii oa-meni sunt copacii…?!

IP – Nu. Singurii oameni sunt vulturii… spui tu de multe ori… Of Nichita, mi-era un dor de tine, pe cuvântul meu, mi-era un dor de tine nemaipomenit…

NS – Măi, ştiu, şi mie şi am avut o bucurie nebună să te văd şi ne-am nimerit amândoi pe aceeaşi lungime de undă…

IP – Da…

NS – Tu erai, când am vorbit la telefon, eu nu mai ştiu exact… dar bănuiesc că erai extrem de bucuros… iar eu eram extrem de nervos…

   Şi cum îţi spuneam pe propria mea soţie, dintr-o greşală, de întoarcere de mână… nu ştiu cum… am lovit-o…

IP – Ai lovit-o, da?

NS– Da, da, fără să vreau… a fost un plonjon… ştii, drept care stătea lipită de zid, acolo… că are păreri literare dom`le… şi mie îmi pare foarte rău că are păreri literare… eu însumi n-am păreri literare… dară-mi-te ea…!

IP – Dora este o femeie foarte drăguţă…!

NS – Auzi, auzi… dacă ţie îţi place ţi-o dau ţie… ha, ha, ha…

IP – Ha, ha, ha…

NS – Dacă ţie îţi place şi-o dau cu dragă inimă! Uşurat!

IP – Zău Nichita, e plăcută… e o femeie plăcută… este ea, aşa, cam şireată, ca ori ce puştoaică… pentru că e mică…

NS – Eeeeeee, eeeeeee!

IP – Astea mici… sunt şi ele… te iubeşte… ţine la tine…

NS – Aaaaaaa… eeeee!

IP – Acum ce vrei…?

NS – Aaaa… aaa, cu bani… cum sporeşte amorul…! Cum sporeşte amorul…!

IP – Te rog să-i transmiţi din partea mea…

NS – Cum… cum… cum sporeşte amorul…!

IP – Păi tu ai cunoscut-o de mică pe asta, nu?

NS – Ce să fac eu dacă am luat-o aşa… da de unde să ştiu că am de gând să mă însor cu ea?

IP – Drăguţă fată, zău… mai greşeşte şi ea…

NS – Nu mă Ilie, greşeşte foarte tare… când face pe doamna Stănescu… şi nu este cazul…! Numai în acte e aşa…!

IP – Nu-şi dă seama… nu pricepe… nu priecepe…

NS – Îmi dă telefoane, să-mi spună: vino acasă… vine doctorul, Dute-n pizda mătii…!

RC – Ştiţi ceva? M-am gândit şi eu aşa şi… că o femeie sau e muere… sau nu e muere.

NS – No, no, muerea este un lucru sfânt… curva e un lucru… res-pectabil… ha, ha, ha…!

IP – Ha, ha, ha, care şi cum, care şi cum…

NS – Ha, ha, pentru că muierea vine de la ,,muier, muerilli” care înseamnă femeie…

RC– Sau din spaniolă… muheres

IP – Sigur că da…

NS – Eu lupt să nu se deterioreze termenul de muiere…

 

…Care clasic, care viaţă bre?…

 

NS – Iar doamna profesoară – de a plecat acum pe uşe – este foarte emotivă, face parte din categoria acelor dăscăliţe care îi cred pe scriitori că există, care îi cred pe poeţi că există, care îi cred pe pictori şi sculptori că există…

IP – Vai de ea, păcat de ea…

NS– Şi odată la mine acasă, când da meditaţii lu` asta mică, la un moment dat mă întreabă: Domnule Stănescu ce părere aveţi des-pre limba latină?

IP – Ha, ha, ha, şi tu i-ai spus… o părere bună…!?

NS– Nu, nu. M-a întrebat atât de serios că m-am speriat şi atunci zic domnule să nu o zăpăcesc pe doamna profesoară… că în limba latină nu există cuvântul dacă… că verbul se pune la urmă şi că este o limbă de tip cazon…

IP – Exact ca şi limba engleză de fapt… limba latină…

NS – Că s-a inventat repetiţia… ca atunci când Senatul cerea… să-l salutăm pe Cesar… prin repetiţie să-l salutăm pe Cesar, de unde târziu a apărut ordinul milităros…

IP – Mă, da doamna profesoară este puştoaică, o ştiu de undeva, iar ea spune că mă ştie foarte bine şi mă predă la şcoală…

NS– Da mă şi am prins-o că-şi nota ce spuneam… Şi bagă un romantism atât de tare… Ce este aia poet bre? Este foarte roman-tică. Şi am prins-o notându-şi ce vorbeam…

IP– Aşa, vorbe ale clasicului în viaţă…

NS – Care clasic, care viaţă bre? Care clasic, care viaţă? Şi bagă un romantism aşa de tare… ce e aia poet bre? Ha,ha,ha…

RC – Da… e o femeie drăguţă…

NS – Este şi e foarte romantică…

Un câine realist socialist…

 

NS – Of, iertaţi-mă că stau atât de lăbărţat, căci mă dor gleznele de înnebunesc… cum se lasă seara… mă bătrâne… mă dor ca do-uă măsele de elefant…

IP – Nichita, e vina lui taică-tu, nu e vina ta, ce să-ţi fac, taică-tu a fost… sportiv…

NS– Da bre bătrâne… da unchiu-miu, ce pisica Penelopei… că el n-a fost campion… a fost militar… şi tot aşa l-au durut…

IP – Aceeaşi structură…

NS -Da, mă gândesc… aşa… tot de bine ce m-a iubit Dumnezeu … deşi nu cred… că putea să mă iubească cu adevărat… să am glezne subţiri şi un alt creier… Dar aşa nu mă mai neliniştesc…

IP – Lasă Nichita, altul nu mai avem pe lumea asta, e bun și el, că dacă ai avea unul mai bun…

NS– Auzi bătrâne, dacă cu acesta care este… şi atât de tare… nu prea îmi vine uneori să trăiesc, da dacă totuşi ar fi fost, probabil că eram ca Eminescu… pe la 33 de ani…

IP– Asta zic şi eu…

RC– N-am decât 31…

IP– Până la 39 mai ai timp…

NS– M-a invitat Ioana Crăciunescu la ea la Bulbucatele…

IP– Mă ce mai face?

NS – Bre nu prea ştiu, dar mi-a dat o carte de versuri foarte inte-resantă… Supa de ceapă… Mi-a plăcut foarte, foarte tare…foar-te interesantă bătrâne. Şi avea un câine seter… un câine realist socialist… ha,ha,ha…să-ţi spun de ce? Cum vine stăpâna… doar-me toată noaptea în prag şi nu lasă pe nimeni să intre…cum plea-că stăpâna cum fuge în sat după căţele…

IP– Şi poate să-i intre ori cine în casă…

…………………………………………………………………..

NS– (către RC) Pleci mâine, ai bani la tine?

RC– Plec mâine, nu-mi fac eu probleme, mi-am luat şi bilet.

NS– Eu nu pot să te culc la mine fir-ar a dracului de treabă…

RC– Nu, mulţumesc, dar nici nu-i vorba de asta, nu-i nici o problemă..

NS-Da… mai stăm ce mai stăm şi în cele din urmă plecăm…

 

…Documentări cu navele…

 

RC– Acum vre-o trei săptămâni a venit Marin Sorescu… la se-cretarul de partid de la întreprinderea NAVROM… A venit să se

documenteze cu navele… cu nu ştiu ce… mi-a spus un coleg…

IP– Ce chestie interesantă la nea Mărin… ce documentare cu navele…?

RC– Da, a venit… s-a plimbat…

NS– Un om franc…

IP– Să se documenteze cu navele?

NS– Şi mason… după aceea…

IP– Păi tocmai…

RC– Și a venit şi Amza Pelea cu soţia şi au găzduit la o navă… Dacă veniţi odată prin domnul Nichita şi dacă vrem aşa să orga-nizăm pe o navă românească… să ne întâlnim…

NS– Auzi Ilie, ştii ce ne propune Romeo… să organizăm pe o navă…

IP– Aşa o petrecere…

RC– Aşa exact…

IP– Gând la gând cu bucurie… o navă… o paranghelie…! Nichita te rog să mă ierţi pentru rimă asta penibilă… asta-i situaţia…

RC– Atunci să veniţi odată la Constanţa, să organizăm pe o navă o acţiune culturală… Eu acolo lucrez, în port. Să stăm, să ne în-tălnim aşa ca oamenii, să stăm de vorbă, să petrecem şi după aceea să mergem pe la mine pe acasă.

NS– Noi vrem să mergem pe mare…

RC– Să mergem pe mare, cu şalupa, să ne plimbăm, să vedem…

IP– De la Constanţa, până sus la Periprava şi înapoi…

RC– Eu nu cred că pot să rezolv aşa ceva, am să mă gândesc să-l aduc pe Directorul NAVROM, unde lucrez ca să poată să facă înlesniri şi să reuşim această plimbare, documentare…

 

Un nou convertit la un ortodoxism atroce

 

IP – Vorbeai de prietenul tău, de trădare, de o situaţie limită, de un comportament cum îi spuneai tu… mârşav… de un nou con-vertit la un ortodoxism atroce…!?

NS– Domnule, o secundă, o secundă, un trădător este un om care iubeşte şi lasă… cum zice doamna Maria şi cine iubeşte şi lasă Dumnezeu să-i dea pedeapsă… iar dacă iubeşti şi nu laşi ţi se ri-dică şi statuie…

IP– Sigur, sigur…

NS– Uită-te la noi că suntem cu tâmpla albă, eu sunt alb total…

IP – Eu la fel…

MP– Tu nu mergi spre casă, mai stai?

NS-Te sărut bătrâne, te sărut bătrâne. O să ai noroc, este prima oară când te văd la lumină şi nu te-am recunoscut… dă-mi un sărut pe chestia asta… ori eu am orbit, ori tu te-ai schimbat… Continue reading „Fundaţia Nichita Stănescu: Ultimul interviu între Nichita Stănescu și Ilie Purcaru”

Ziua Internațională a Poeziei

„Mi-am spălat mai întâi mâinile, ca să fie curate pe stilou și pe hârtie; mi-am spălat fața și mai ales ochii, dinadins, ca să vadă fiece literă scrisă în parte, veghind împotriva întâmplării și inspirației (nedivine) ; mi-am spălat inima.”

(Nichita Stănescu).

LA MULȚI ANI, tuturor celor care modelează, în cuvinte, visul de frumos al sentimentelor!

Colectivul de redacție al revistei „Logos și Agape”

 

POEZIA

 

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este talpa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O, voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.

                                                                       Nichita Stănescu

Nichita Stănescu către Eminescu

Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău care vorbeşte cu vorbele tale
Când drag îmi este mie pe lumea asta
cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
Mihai, dacă-ai şti cât de tare îmi lipseşti
ca şi ochilor, ca şi pietrelor şi curcubeilor.
Le-am zis de tine,
că-ntârzii, le-am zis,
că nu treci de sânge ne trebuie să renaşti
şi nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de faţă.
Mihai, tu care eşti mai tânăr decât mine
gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc
Mihai, nu de înţelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Cineva trebuie să guste această apoie coaptă
şi miezoasă
Creierul sâmburos al acestei apoi
nu este creier descreierat.
Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede ce ni s-a dat
ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu
ca dovadă singurătatea mea
care nu credeam să învăţ a muri vreodată.

Mariana GURZA: Arta poetică a Irinei Lucia Mihalca, ziditoare de suflete

Motto:

,,Poezia – trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos”.

M. Eminescu

 

 

Poeta  Irina Lucia Mihalca, este o călătoare în univers, ,,înghițând / din lacrimile Maicii Domnului / în secțiunea de aur a Timpului cu Veșnicia. Un drum lung și încărcat de sentimentele autoarei ce sunt prezente între cer și pământ.

Volumul ,,Dincolo de luntrea visului apărut în condiții excelente la editura Mușatinia, Roman, 2016, surprinde poeta la porțile cerului vorbind cu sine, cu freamătul pământului, cu valurile iubirii răscolite de timp. Astfel transcede tainic într-o altă lume plină de înțelesuri. ,,Prin lumina felinarelor, / aripi de înger sfâșie tăcerea, / Prelinse în urmă, două din umbrele mele / se întind către cer”. Urmele sufletului caută urmele poetei în timpuri.

Lirismul autoarei inundă paginile ca un susur cristalin. Trăiri unice își găsesc locul în sacralitate. O poezie existențială, mitologică, erotică, așa cum pentru antici, poezia era o aventură a spiritului care caută, instruiește și ne comunică o cunoaștere. Pentru Irina Lucia Mihalca „destinul lumii se vesteşte în poezie”(M. Heidegger). În căutarea sufletului pereche, cutreierând prin cer, prin ierarhia îngerilor, se simte ,,manifestarea Absolutului…”

Găsim în discursul poetic idei care au fost abordate la majoritatea scriitorilor preocupați de timp și spațiu, de dorința de a atinge veșnicia. Se știe că omul prin creație, descoperă prin el însuși, dumnezeirea. „Dacă poeziei îi e dat atît de mult – să păstreze în cuvînt adîncimile fiinţei şi uneori să le redea ecoul sau cutremurul – cum poţi cuteza să fii poet?” (C. Noica)

Continue reading „Mariana GURZA: Arta poetică a Irinei Lucia Mihalca, ziditoare de suflete”