Voi reveni asupra a ceea ce am spus pe una din cărțile lui Viorel Birtu-Pîrăianu: acest autor ne comunică stări, nu meșteșug poetic ce ne-ar putea îndepărta de cuvântul scris. Meșteșugul poetic nu devine o căutare stresantă, ca la alții, ci sclipește spontan, alipindu-se firesc stărilor ce ni se transmit: „ce lung este sfârșitul acestui început” (CERCUL), „am răstignit cuvântul/ pe o ușă”, „e rău că sunt aici/ între cuvinte neacordate” (LACRIMA TIMPULUI), „lacrima crudă a sărutului” (ANOTIMPURILE IUBIRII), „în jur totul e mister/ un spațiu apreciabil/ între mână și sticlă” (UN PAHAR GOL), „ gândul era violet de vânătăi/ timpul, o unghie ruptă/ în ochi” (LUMINA)
– „uneori desfac sufletul în două lacrimi” (LA POARTA DORULUI), „mă înțepasem în noapte” (ÎN NOAPTE), „aprind un sărut în spicul de grâu” (POIANA IUBIRII), „și voi vreți să trăiesc și să cânt/ în astă lume de două parale” (ÎNTR-O LUME DEȘARTĂ), „din cioburi nu poți face/ decât un pod stricat pe ape”, „mai dă, Ioane, o piatră/ să fac hotar peste ape/ pentru inimi pierdute și moarte (PODUL), „nu mai e mult/ azi e altfel decât ieri/ mâine va fi la fel” (ORBII).
E clar că lumea în care viețuim nu e pe potriva lui Viorel Birtu-Pîrăianu, de aceea o modifică, o face ca dânsul și ne arată și nouă cum, prin câte-o carte precum cea de față. Ar trebui să fim mai atenți la felul acesta de-a accepta ziua de mâine, să mai lăsăm la o parte banul și pistolul, să ne concentrăm câteva momente pe ceea ce suntem obișnuiți să ignorăm, poate că așa ne vom împușca mai puțin.
Nu știm de ce stările sale se materializează în versuri dar știm că acest fapt n-a întârziat să-l arunce într-o călătorie proprie, o călătorie a cărei valențe nu se potrivesc decât sieși. Exemplul este covârșitor și ușor de pus în practică.
Și iar: „ce să fac/ să strâng la cioburi/ pe o pagină pustie” (CIOBURI), „cuvintele s-au cățărat în suflet/ cum să le chem, cum să le adun/ într-un buchet” (O LACRIMĂ ÎNTR-UN SUSPIN), „m-am târât/ până la petrecerea mirilor/ întrebându-mă/ ce caut eu în țintirim/ pe trup creșteau colții istoriei” (PRIN SERPENTINELE SUFLETULUI), „așa am descoperit cuvântul/ s-a făcut dimineață… tată” (CUVÂNTUL), „un pod/ așteaptă o apă” (CERCUL), „murim puțin câte puțin/ în fiecare zi/ cu grijă, cu migală/ să nu murdărim mizeria din jur” (CUVÂNT CĂTRE VOI).
Nu ne-ar trebui multă vreme pentru a ne construi fiecare câte un spațiu de refugiu după modelul lui Viorel Birtu-Pârăianu. Natura a făcut-o, sedimentându-și convingerile.
————————————–
Ștefan Doru DĂNCUȘ
Târgoviște
3 februarie 2018
