Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin Moşincat – Războiul românilor ardeleni

„Cine ne vorbea din adâncuri? Cine ne lămurea?

Ne vorbeau strămoşii. Toate şirurile de înaintaşi

jertfiţi cu gândul la hotare şi la strălucirea neamului.

Ne vorbea Ştefan cel Mare, din gropniţa de la Putna:

<<Dacă duşmanul vostru va cere legăminte ruşinoase

de la voi, atuncea mai bine să muriţi prin sabia lui, decât

să fiţi privitori, împilării şi ticăloşiei ţării noastre.>>

Ne vorbeau mormintele şi ne vorbea sângele românesc!”

(VASILE POSTEUCĂ)

Orădeanul istoric militar, Colonelul (r), dr. Constantin Moşincat a pornit dârz, drept, demn pe urmele demnităţii şi onoarei înaintaşilor săi care au lăsat posterităţii tot ce au avut ei mai bun: cinstea, munca, vorba bună, credinţa străbună, curajul, răbdarea, respectul, numele binecuvântat, fapte alese, frumuseţea sufletului lor brodată în regalele costume populare şi-n dăruirea fără măsură, patriotismul, jertfa, dragostea de Dumnezeu, „adevărate Icoane de încă ne exprimată recunoştiinţă,” care i-au lăsat drept moştenire: Adevărul, Iubirea, Onoarea, Patria şi Dumnezeu.

Admirabila sa Operă încadrată între frontierele istoriei militare: Marşul spre Marea Unire. Războiul românilor ardeleni, Campania 1916 a Diviziei 11 Infanterie, se adaugă cu demnitate celorlalte lucrări de referinţă care au fost şi vor mai fi scrise.

Cuvântul Înainte este urzit dintr-o aleasă ţesătură de idei, cuvinte şi recunoştiinţă de istoricul Comandor (r) prof. univ. dr. Jipa Gheorghe Rotaru, membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.

În şirul lucrărilor fundamentale, în pantheonul memorialisticii, în lumina altor noi izvoare de arhivă se află Colonelul (r), dr. Constantin Moşincat, „un profund cunoscător şi cercetător al istoriei contemporane româneşti, cu ample contribuţii ştiinţifice în domeniile care îi sunt cel mai aproape de suflet, istoria Ardealului şi istoria militară românească.” (pag. 5)

Munca titanică adunată cu migală de albină, strânsă cu strădanie de furnică, cu dârzenia Ostaşului de carieră, cu vigilenţa istoricului des încercat, l-a înrolat spre ofensiva frontului Arhivelor Militare Române, Austriece şi Ungare, peste care a presărat polenul memoriilor personale, cu nectarul moşilor şi strămoşilor nepreţuiţi la justa lor măsură, onoare, cu alte monumentale monografii şi lucrări de esenţă.

„Ineditul absolut al acestei lucrări l-am putut descifra în capitolul de bază Războiul românilor ardeleni pentru neatârnare. Subiect tabu în istoriografia românească dinainte de 1990, aspectele vizând contribuţia ostaşilor rămâni transilvăneni la războiul Puterilor Centrale împotriva Antantei, din care a făcut parte şi Regatul român, sunt minuţios şi în detaliu analizate, începând de la faza de pregătire a războiului şi mobilizarea armatei imperiale şi apoi pe parcursul operaţiilor.” (pag. 8)

Istoricul militar, orădean, Colonelul (r), dr. Constantin Moşincat, îşi elaborează strategia militară, prin pana sriitorului iscusit, printr-o contribuţie esenţială, ce se adaugă la temelia conştiinţei unităţii de neam, aşezată merituos în amvonul conştiinţei universale, probând mai întâi unitatea acestei lucrării în cadrul unicităţii ei, căruia destinul i-a îngăduit să pună în lumina sa taborică: sufletul românesc încărcat de Eroism, de Demnitate, de Jertfă, de Biruinţă, de Cruce, de Înviere.

„Fără a exagera sau generaliza faptele, trebuie să recunoaştem, continuă comadorul Jipa Gheorghe Rotaru, că fără profesionalismul, dăruirea, dar mai ales, patriotismul col. r. dr. Constantin Moşincat şi nu orice fel de patriotism, ci unul local ardelenesc, care nu poate fi cu nimic confundat, studiul unor asemenea subiecte ar fi rămas sterp, arid, poate chiar de nepătruns pentru cei cărora li se adresează. Oricum, pentru istoriografia românească, pentru specialişti, cartea de faţă rămâne ca un reper de bază pe lângă care nu se poate trece de către cei ce se vor apleca asupra problematicii războiului nostru pentru întregirea neamului.” (pag. 12)

Capitolul II, Contextul European de Alianţe este deschis de magistrala remarcă a savantului istoric Nicolae Iorga: „Ungurii şi evreii de la Pesta pot să se laude că măcelul acesta fără pereche de mare şi hâd ei l-au voit, ei l-au aţâţat, ei l-au adus. Asupra lor trebuie să cadă blestemele tuturor celor ce vor muri, ce vor rămânea schilozi, ce nu vor mai avea sprijin şi pâine.” (Nicolae Iorga, Războiul cel mare, în Neamul românesc, An V, nr. 27 Iulie 1914)

În contextul geopolitic european al veacului al XIX-lea, privind configurarea marilor state şi reconfigurarea alianţelor, autorul ne relevă dincolo de fulgerile şi tunetele războiului, starea monarhică, intrinsecă a Românului valah, parte bisericească şi parte lumească, cea de credinţă şi cea de datorie, cea de iubire şi cea de jertfă: „Înainte de a purcede să-şi facă datoria de oştean, el nu uită să-şi împlinească datoria de creştin. Preoţii satelor s-au sculat deci în faptul zilei, luminările bisericuţelor de lemn s-au aprins şi după ce au ascultat sfânta liturghie, în ecteniile pentru călătorie, cei chemaţi s-au cuminecat toţi după rânduiala legii creştineşti. Şi-au mai făcut o cruce, şi apoi, în sclipirea dimineţii de vară, nesfârşitele cete albe au început a roi spre marginea oraşelor– să se înşiruie sub pajura împărătească.” (p.24)

Capitolul III, Războiul Românilor Ardeleni pentru Neatârnare, debutează cu subcapitolul Strămoşii mei plugari.

Bravul Colonel orădean dr. Constantin Moşincat care, şi-a dăltuit destinul pe Osia imperială a Neamului nemuritor thraco-geto-dac, ne mărturiseşte cu mândrie de Român descendenţa sa regală din Dinastia milenară a Strămoşilor Daci. „Ei, strămoşii mei, au avut cu siguranţă un ideal, şi s-au îngrijit de nevoile casei lor, au mers pe cărarea lor, plină de asperităţi, la fel cum a fost şi drumul ţării pe care marii luminători duceau naţia spre cultura originală, populară, ori tradiţională specifică zonei locului. Ei, trăitori în satele din Ardeal, această frumoasă <<Grădină a lui Dumnezeu>>…, au învăţat şi cultivat: voia bună pentru munca ordonată, simţul ordinei, înţelegerea binelui obştesc şi al spiritului creştin, respectul pentru lege, şi nu în cele din urmă demnitatea şi mândria solidară de român.” (pag. 31)

Strămoşii autorului, acest grande Cavaler prin educaţie creştină şi formaţie ostăşească, şi-i glorifica sub pecetea şi heraldica lor ancestrală de la pelasgi: „conscrişi documentelor de evidenţă al voluntarilor de la Darniţa sau Roma, la depunerea jurământului de fidelitate, faţă de tronul Regatului României, pe crucile cimitirelor de pretutindeni, ori în evidenţele morţilor din lagărele de prizonieri: ortodocşi plugari…Libertatea era înţeleasă de ei ca mod slobod de a se asocia familial, a construi în clacă case după nevoi şi a munci cât le era de trebuinţă, de a petrece şi a proiecta viitorul, după placul lor. Unirea, şi puterea ei o manifestau zilnic în muncă: la facerea crucilor de grâu şi secară, la cositul ierbii şi clăditul înalt al fânului şi cazalului de paie. Voia bună, de la hora din bătătură, doina şi bocetul le pigmenta şi le făcea păcută viaţa. Au cântat din frunza codrului şi au zis, în gând ori la horele din bătătura satului, ce ştiau: Doina lui Lucaciu, Marşul lui Iancu, imnul Deşteaptă-te române!, Sara pe deal, La oglindă, etc.” (pag. 31-32)

Născut în satul Răduleşti, reflectat în podoaba sa mirifică, sub pavăza Bunicului Gavrilă, erou al răboiului de Reîntregire, sub călăuza binecuvântată a Bunei Floarea, sub dogoritoarea dragoste a mamei Ana, sub dârzenia, nefrângerea şi neaplecarea tatălui Vasile, istoricul nostru de prestigiu şi admirabilul Oştean se înregimentează şirului său străbun cuminecat în Potirul rubiniu al onoarei, al jertfei, al martiriului, al izbânzii, care circumscrişi Biruinţei lui Hristos, sunt de fapt şi Strămoşii noştri, ce ne înnobilează, alături de Duhul Sfânt – Proniatorul Neamurilor Creştine Ortodoxe, în care se „poate naşte Omul excepţional, om care, poate întrupa cel mai înalt ideal de umanitate al vremii sale.” (pag. 36)

Am avut privilegiul divin al unui Întregitor de Neam creştin ortodox, al unui Erou între Eroi, al unui ales Martir, al unei renaşteri spirituale creştin naţionaliste, care ne-a conferit libertatea unei monarhii pururi româneşti şi pururea suverană.

„Pentru egalitate şi libertate, pentru neatârnarea lor, ardelenii au purtat propriul lor război: războiul pentru drepturi şi libertăţi politice şi sociale şi o dimensiune spiritual umană-culturală.” (pag. 39)

Bunul Dumnezeu – Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin preţuirea Daciei Mamei Sale – Fecioara Maria, şi a Lui, deci, ne-a dăruit Omul providenţial al fiecărei epoci: Zamolxis, Burebista, Decebal, Gelu, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Petru Dimitrie Cercel, Mihai Viteazul, Petru Rareş, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Horia, Tudor Vladimirescu, Iancu, Bălcescu, Cuza, Antonescu, Cavalerul Ziditor de Conştiinţă, preoţi, ierarhi şi cărturari de inimă, de suflet, de simţire românească, cu celebra ASTRA, Telegraful român, Gazeta Transilvaniei, Foaia pentru minte, inimă şi literatură a nemuritorului George Bariţiu, Tribuna, care înrolase în DIVIZIA NAŢIONALĂ toată intelectualitatea din Ardeal, Banat şi Crişana, Familia, Foaia Poporului, atâtea glasuri rostite, atâtea voinţe grăite, atâtea atitudini îndreptate „împotriva trufiei ungureşti s-au ridicat şi alte publicaţii. Preotul (de fapt protopopul) Ioan Moţa, alături de dr. Silviu Moldovan, redactor, şi Aurel Popovici Barcian în Revista Orăştiei, care au luat atitudine faţă de parastasul Mileniului, pripăşirii în Europa a „civilizaţiei hunice de sub şaua calului”. Căci vor fi având ei de ce se bucura, dar noi? Pentru că de 1.000 de ani ne calcă în picioare orice drept, ne smulg rodul muncii noastre din mâini şi se îmbuibă ei din el.” (Pr. Ioan Moţa, 42 de ani de gazetărie, Orăştie, 1935; Col. r. dr. Constantin Moşincat, Preotul Ioan Moţa gazetar şi luptător pentru drepturile românilor, militant pentru unire, în Art – Emis, 2017) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin Moşincat – Războiul românilor ardeleni” →

Constantin STANCU: Doinele mele, de Adrian BOTEZ

Adrian Botez este un poet incomod şi original. Scrie poezie de multă vreme, a publicat numeroase volume dense, cu mesaj. Poezia este un mod de viaţă, un loc unde el pune în lumină o viziune proprie.

În cartea Doinele mele*, apărută la Editura Rafet, în anul 2019, el îşi aşează cuvintele în palma cititorului, lămurind o bună parte din tot ce petrece cu fiecare, cu tot ce se întâmplă în lume. Viziunea este una de ansamblu, poezia aducând tuşele necesare, pentru a evidenţia căderea istoriei în superficialitate, durerea schimbării de la o epocă la alta, loviturile primite de mintea omului, în plină mişcare, pe trecerea de pietoni. El lansează şi un avertisment, teama de un final incomod a lumii este persistentă. Căderea se simte în fiinţa omului, o boală devine viaţa trăită într-un stil aleatoriu.

Volumul este structurat pe mai multe nivele, autorul fiind atent la mesajul general al cărţii:

Doinele mele;
Lume, lume;
Poeţilor doinei, în veşnicie;
Epilog.

La finalul cărţii, avem o scurtă biobibliografie a poetului, o personalitate complexă şi dedicată a literaturii de azi, cu un titlu expresiv: Cine este Adrian Botez?

Răspunsul vine, în principal, din lectura poemelor prezente.

Titlul volumului este deschis, autorul face trimitere la influenţele folclorului asupra poeziei sale, la sinceritate, la totala deschidere faţă de problemele spirituale ale cititorului şi ale lumii. Partea spirituală domină poezia, un dor special, după o lume pierdută, mătură cuvintele cu o iubire secretă, după un Dumnezeu depărtat. O revoltă faţă de căderea în ruină a lumii, o reacţie de suprasaturaţie faţă de acţiunea demonică, din viaţa oamenilor. O lume otrăvită de superficialitate, de diletantism, de lipsa de cultură – se relevă din conţinutul poemelor. Pe de altă parte, cultura poetului, un cărturar de ţinută, cu proiecte proprii, cu dedicare pentru actul artistic, răzbate din volum. El nu se joacă de-a poezia, mesajul are ceva din soliditatea unui demers religios. Misticul are un loc aparte, versurile fiind potenţate de marile mituri ale lumii, de legendele valahe bine structurate, de tainele creştine. Suferinţa domină cunoaşterea, iubirea, revolta, cântecul de jale.

Valorile spirituale domină peisajul poemelor, un romantism bine modelat de un realism dur şi un existenţialism elegant fac, din fiecare poem, un ŢIPĂT. Lumea se mişcă într-un amurg temperat, un cântec de jale atinge fiinţele, există o poartă a luminii, ceva de demult şi de departe, care bântuie totul.

Lumea este în evidentă cădere, resturile otrăvesc totul, până la stele, universul pare că nu se mai susţine, este un frig universal, o toamnă întârziată în poeme – …şi, iată, GHILOTINA, în toiul zăpezilor. Semnul revoltei celui integru în faţa minciunii, a ipocriziei, a luării în posesie a întregii istorii, de către omul căzut.

Pentru Adrian Botez, Poetul este personajul vremurilor, el comunică, asemenea profeţilor, în vârful picioarelor… – …lumea se blochează, în indivizi care nu mai ajung maturi. Personajul este Bătrânul poet tânăr (titlul unui poem)…

Umbrele pun în evidenţă epilogul, unul al sfârşitului de lume, prezis de profeţi, de gânditorii de toate religiile, de oamenii de ştiinţă. Este un secret care stă în spatele sărbătorilor, poetul exclamă disperat: Ce lume ticăloasă oamenii-şi făcură! Şi, totuşi – mai supravieţuieşte PATRIA, locul unde există saltul spre Hristos, spre arhetipul integru, neatins de mizeria lumii. Moartea este învinsă de cântec, de armonie, de starea de graţie.

În unele poeme, Adrian Botez foloseşte cuvinte luate din activităţile zilnice, din revoltele curente, din tristeţile provinciale. El le integrează în corpul acestora, ca anticorpi meniţi să apere FRUMOSUL, după un stil care îi este inconfundabil. Se recunoaşte modul de a scrie al Poetului, încrâncenarea şi indignarea, suferinţa, aşa cum am arătat mai sus.

Un poem dens, reprezentativ pentru viaţa artistului, este bine pus în pagină: „bagajele vieţii mi le duce/ altcineva – înainte: eu/ rămân într-un/ clarobscur odihnitor/ liniştitor – şi privesc din/ urmă – complet detaşat – cum nişte/ bagaje – ale/ unei vieţi – înaintează/ singure – spre o calmă/ autoiertătoare lumină…” (Bagajele vieţii, p.44). Poemul acesta condensează în el credinţele poetului, grafia lui este modernă, eliberată de rigorile normelor literare obişnuite, deschisă mesajului spre absolut.

Absolutul, iată, îl urmăreşte pe Poet, exercită o atracţie puternică: „e frig – cuţitele se-ascut în viciu/ şi singuri înjunghia-ne-vom pe-altare/ e frig – şi dumnezeul de serviciu/ s-a îmbrăcat în raze solitare” (Frig zelos, p. 48).

Atmosfera este creionată cu tuşe groase, evidente: „…e o înserare/ perpetuă – înserare/ grea şi/ firoscos gânditoare – ca nişte/ turme de bolovani – întorşi/ pe dos…” (E o înserare perpetuă, p. 58). Chiar Dumnezeu se revoltă în sine, entropia divină se descoperă poetului. Aceste teme au marcat poezia lui Bacovia, bine analizată de critica literară. La fel, poetul Aurel Pantea reia temele în cărţile sale. Titlurile lor sunt expresive: Negru pe negru, Nimicitorul, O înserare nepământeană. La Adrian Botez, putem observa rădăcinile crezurilor valahe, influenţa folclorului, ideile care au marcat evul mediu, preocupat de o viitoare globalizare prin religie (Cabala Nebunilor; Nălucirile abatelui Bernardo; Ion – Patria mea etc).

Marile mesaje se comunică în stări dureros de reale: „acum e linişte de/ catedrală – printre/ moleculele din sânge –mereu/ învrăjbite – ale staturii mele de/ ceas” (Comunicate celeste în vârful picioarelor, p. 77). Epica poemelor este escatologică, totul se petrece într-un timp stabilit de Creator, un timp ieşit de sub controlul oamenilor: „cu un ceas după/ Sfârşitul Lumii” (p. 78).

Poetul, ca personaj în dinamica istoriei, are Chivără de Poet, cu o privire de sus asupra cosmosului. Nimeni nu priveşte în ochi FULGERUL! Poetul, asemenea soldatului, are coiful armatei divine, mintea îi este apărată, el se simte sub vraja luptelor spirituale, peste zări alpine, peste zări marine… Este imaginea preluată din valorile vechii lumi, a celor chemaţi.

Imaginea morţii dezvăluie echilibrul între viu şi absenţă, între albastru şi neant. Cităm: „te rezemi – cu spinarea – de un/ oarecare copac din pădure – vertical – dar/ imemorial – asasinat de toamnă: pentru tine – însă/ acel copac fără viaţă – e-un/ altar – o întreagă/ religie (falsificată – fireşte – de/ teoriile tale): te simţi nevinovat ca un/ prunc – şi vinovat ca un diavol – în/ acelaşi timp/ întomnat” (Moartea – superb inumană, p. 82).

De reţinut grafia poemului, versurile frânte de o forţă iraţional de raţională, linioare care leagă ideile, în timp ce cuvintele sunt limitate – totul exprimă un zbucium, o frământare care răscoleşte fiinţa. Este tehnica poetului de a lansa ŢIPĂTUL, semnul artistului aflat pe un pod între două lumi. El nu cerşeşte, el dăruieşte, simte seminţele cum mişcă între aceste lumi, nu există sfârşit, e doar o treaptă, viaţa are regulile ei, care se perfecţionează, pentru că: „lumină ce-i tot mai crină/ scris şi lacrimă ce-alină/ nu vorbi – numai priveşte/ sufletul tău povesteşte” (Drum spre lir, p. 106).

Cititorul iniţiat va descoperi o lume în mişcare, o lume complexă, rădăcinile venite din folclor sunt evidente, mesajul bazat pe cunoaştere exhaustivă, tonurile de doină şi imprecaţie dau o lumină specială Cărţii. Sunt exerciţii, rugăciuni şi chemări asupra fanteziei, un jurnal al unui prizonier al cărţilor, ruptă din Cartea Eternă. El se revoltă scriind, se eliberează prin iluziile asupra adevărului brut. Martorii invocaţi de poet sunt munţii, natura, apele, zăpezile atinse de ghilotinele istoriei.

El exclamă cu pasiune: „în amurg adânc de seară/ sihăstriţi – hulubii cântă/ dar nu-i văd – pe drum de ceară/ cântul mistic mă-nveşmântă/ păşesc lin – ca împăraţii/ prin mulţimea de tăceri:/ am fost vis al unei Graţii/ în grădina unei veri…” (În amurg adânc de seară, p. 10).

Poetul poate avea un loc în Raiul promis, chiar pe un drum de ceară…

—————————

Constantin STANCU

Iunie 2019

*Adrian Botez, Doinele mele (poeme), 142 pagini, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019; coperta I: Peisaj de iarnă, la munte. O carte dedicată soţiei, Elena; carte sponsorizată de Iustinian Botez, fratele autorului.

Emilia STROE-ȚENA: Lumina și iubirea în psalmii preotului – poet Dumitru Ichim și în cei arghezieni

Personalitate de prim rang în cultura românească actuală, pe care o promovează în spaţiul canadian, unde locuieşte din 1974 cu familia, preotul Dumitru Ichim, având un doctorat în Teologie dogmatică, a publicat atât în ţară, cât şi peste hotare, versuri şi proză, devenind un nume de referinţă. Preot paroh la biserica „Sfântul Ioan Botezatorul” din Kitchener, Ontario din 1978, Dumitru Ichim a debutat editorial cu volumul de poezii ,,De unde începe omul”, editura „Litera” Bucureşti 1970 şi a continuat cu poezie de tip haiku si tanka, gen de poezie scurtă japoneză, care i-a adus un succes imens. În ţară a publicat la revistele: „Luceafărul”, „Tribuna”, „ Gazeta literară”, „Curierul românesc”, iar in străinătate la revistele: „ Cuvântul românesc”, „Luceafărul românesc”, „Lumină lină”.

A publicat volumele de proză: Planeta Ichtys-1974, Vinerea Mare-1975, Sub umbra Sfinxului, în colaborare cu Petru Răzuş-1978, Urmele (poeme haiku)-1977, Constantin Brâncoveanu (poem istoric)-1981, Melcul-1981, Agape-1982, împreună cu Nicolae Novac şi soţia sa, Florica Batu Ichim. Critici consacraţi i-au apreciat talentul creator, maturitatea scrisului, cultura şi sensibilitatea sa. Părintele mitropolit Bartolomeu Anania, care a fost si scriitor, spune că „arta lui se maturiza de timpuriu şi mai rămăsese perspectiva consacrării prin litera tipărită”. Fiica părintelui Dumitru Stăniloae, doamna Lidia Stăniloae-Ionescu îşi aminteşte de anii de studenţie ai preotului-poet Dumitru Ichim: „ studentul Ichim frecventa cenaclurile literare ale Bucureştiului, împreună cu viitoarea sa soţie, Florica Batu şi toata lumea era de acord în a spune că ambii se distingeau printr-un dar deosebit al cuvântului scris”.

Există în poezia sa mai recentă unele poeme intitulate „Psalmi”, care au aparut la editura „eCreator” Baia Mare 2018. Ca formă, ele sunt sonete de tip shakespearian, amintindu-ne cumva de Vasile Voiculescu, cu Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară. Fondul, conţinutul lor, plecând de la Psalmii davidieni, binecunoscuţi părintelui poet din textele biblice, ne poartă cu gândul la celălalt mare poet al nostru, Tudor Arghezi şi Psalmii săi.

La o primă abordare, psalmii părintelui Dumitru Ichim par o poezie închisă, ermetică, cifrată. Rămâne în minte o muzicalitate specifică, nemaiîntâlnită până la dânsul, iar aceasta te face să mai citești o dată şi încă o dată poemul, până când din urzeala-i deasă, încep să transpară motive poetice şi teme biblice, cuvinte şi înţelesuri noi.

Suntem in faţa plurivalenţei si ambivalenţei textului poetic. Poezia este prin excelentă textul literar în care cuvintele generează imagini noi, multiple, pornind de la un centru, de la un motiv sau temă dată ce rasfrânge in jur lumina lor, asemenea unor raze de soare. Tema iubirii şi a luminii este o constantă a psalmilor părintelui Dumitru Ichim. Iubirea îmbracă atât forma poeziei clasice, în care cei doi îndrăgostiţi străbat timpurile si lumea, înfrângând opreliştile, cât şi forma unei poezii mai subtile, în care personaje biblice ne invită la meditaţie şi transfigurare. Sonetul, ca poezie cu formă fixă, are o eleganţă aparte şi solicită un plus de concentrare, de unde frumuseţea sa, locul său de regină a poeziei. Unele dintre sonetele părintelui Ichim, au titluri hazlii, sunt uşor umoristice, dar numai aparent: Psalm in doi şi-o soacră-n plus; Psalm cu cârlionţi de aur; Psalm cules din spini de cactus. Alţi psalmi se referă la teme biblice: Psalm cu pilda carcasei; Psalm la uşa foişorului, Psalmul Apokastazei; Psalm dintr-un ciob de psalm.

O altă temă este aceea a condiţiei poetului, a destinului său: Psalmul crescătorului de stele; Psalmul la modul gramatical al iubindului. Peste toate domină însă iubirea, cuvânt magic ce guvernează universul, transcris de poet cu majusculă. Iubirea este de esenţă divină, iubirea dintre bărbat şi femeie este cheia vieţii şi sursă de lumină. Aproape toate sonetele fac referire mai mult sau mai puţin voalat la acest sentiment nobil, rafinat, uneori pătimaş, care este dragostea. Câteva sonete se detaşează chiar prin titlu: Psalmul iubirii nebune; Psalm din păgâna humă; Psalm cu Rumi în gradină; Psalm de închipuire a trandafirului. Pornind de la versetele biblice din Facerea (I,3): „Şi a zis Dumnezeu să fie lumină ! si a fost lumină” şi Ioan(XIII,34) „ Vă dau poruncă nouă, ca unul pe altul să vă iubiţi. După cum eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi”, poetul Dumitru Ichim, reluând tema iubirii şi a luminii in Psalm in doi şi-o soacră-n plus, adresează Iubirii intrebări, fără a aştepta raspunsuri. Ea este asemenea unei năluci care se inalţă până la cer, trecând peste barierele silogismelor şi ale matematicii, peste ecuaţiile ce se pretind deţinătoarele secretelor universului. Sonetul este construit antitetic, pe opoziţia gândire logică/iubire, sentiment. Antiteza nu este o simplă figură de stil, ci un mod de concepţie şi construcţie, de unde rafinamentul poemului şi frumuseţea sa.

Poetul pune in opoziţie „vocala”, adica poezia, „duhul” ei „de aur”, calitatea sa, puritatea sa, „zvonul din lumina” cu „ecuaţii”, „kilul si calupul”, mintea:

„Dar sceptrul îl vrea mintea, că-algebrei e despină,

Că totul se măsoară cu kilul si calupul,

C-ar prinde-n ecuaţii chiar zvonul din lumină,

Maşinarii de glande isprăvnicindu-mi trupul.”

Poetul Dumitru Ichim este un inovator in materie de limbă si vocabular, el creează cuvinte noi: „ despină”, „ ispravnicind”, „luminandă”. Acest „zvon din lumină” se uneşte cu „alchimii de cântec”, intrucât lumina de esenţă divină devine cântec, caleidoscop de melodii, mozaic pentru icoana cea nefăcută de mâna omenească.

Dragostea este „un numar”, iar nu „stupar de constelaţii”. Poetul achiesează la ideea numărului de aur din Renaştere, esenţa perfecţiunii. Poetul se adresează iubirii:

„Eu una ştiu, iubire, când păru-l laşi pe umăr,

Chiar Dumnezeu fereastra deschide si priveşte.”

Un proverb popular românesc spune: „Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place.”

Într-un psalm arghezian intitulat Sunt vinovat că am râvnit, Arghezi conturează un portret feminin, amintindu-ne parcă de picturile lui Paul Gauguin, cu femeile din Tahiti:

„ Iar când plecam, călare cu trofee,

Furasem si cîte-o femeie

Cu părul de tutun,

(…) cu ochii de lăstun.”

Într-un alt poem, Mâhniri, Arghezi pare a-i răspunde:

„Si Dumnezeu ce vede toate,

In zori la cinci si jumătate,

Pândind să iasă prin perdea,

O a văzut din cer pe ea.”

Iubirea este pictura unei nunţi tradiţionale, cu lacra de zestre adusă de mireasă ca ofrandă. Poetul închină iubirii un adevărat imn, în cele două versuri finale, care sunt şi concluzia sonetului. Iubirea învinge totul, inclusiv rațiunea, mintea, care se opune şi este ca o „soacră, poamă acră” , cum se spune in folclor:

„ L-atâta bucurie, ce n-o poţi strânge-n lacră,

De-i nuntă, ce contează că mintea-ţi va fi soacră?”

În Psalm cu Rumi în grădină, serenada cu cuvinte ambigue este cântată de însuşi poetul iubirii nemuritoare, Omar Khayyam, lângă un ulcior cu vin, spre eterna amintire a faptului că şi noi oamenii, tot din pământ suntem făcuţi, ca şi ulciorul. Poetul continuă pledoaria sa pentru iubire şi pentru îndrăgostiţi, pentru trăirea clipei ca sumă a trecutului, prezentului şi viitorului, pentru iubirea care topeşte inclusiv iadul, mustrând încă o dată ratiunea, „cugetul rău şi acru” :

„Iubeşti ? Ce mai contează trecutul, viitorul !

Nu-n toate e prezentul_ce-ai fost, vei fi Iubirii ?

Precum e veşnicia chip al dumnezeirii,

Subţire duh ce-ntrupă, unul din altul, dorul.

Când până-n cer sunt cântec, taci, cuget rău şi acru:

Iubesc, chiar însuşi iadul îl văd frumos şi sacru !”

Poetul ne oferă o primă şi ingenuă icoană a dumnezeirii în versul :

„Precum e veşnicia chip al dumnezeirii”.

Sintagma „subţire duh” ne trimite cu gândul la cealaltă persoană a Sfântei Treimi.

Arghezi în Psalm – Ruga mea e fără cuvinte, vorbeşte şi el de veşnicia dumnezeirii, la care se raportează:

„ Ruga mea e fără cuvinte,

Si cântul, Doamne, mi-e fără glas,

Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte,

Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.”

Cât despre păcatul care are drept plată iadul, Arghezi este ironic la adresa jalnicei sale făpturi, incapabile de a-i mulţumi Creatorului pentru ce i-a dat:

„Vreau să pier in beznă şi in putregai,

Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit.

Şi să nu se ştie că mă dezmierdai

Şi că-n mine însumi tu vei fi trăit.”

Continuând cu Psalm de închipuire a trandafirului, poetul Dumitru Ichim trece de la un aparent elogiu adresat Iubirii, prin binecunoscutul simbol al trandafirului, la o poezie cu temă religioasă, în care trandafirul este subiectul unei profeţii despre o iubire jerfelnică, „zdrobită ca un strugur.”.

Este iubirea Celui ce s-a întrupat, a murit purtând pe cap o coroană cu ţepi, dar a înviat pentru noi toţi, pentru a ne Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Lumina și iubirea în psalmii preotului – poet Dumitru Ichim și în cei arghezieni” →

Gheorghe PÂRLEA: „I. C. Rada – Poem peste Oradea” de Marin Beșcucă, un volum care pecetluiește reînnodarea unei vechi prietenii

(Cuvânt de întâmpinare)

Poetul Marin Beșcucă nu se/ nu ne dezminte, e într-o perpetuă stare poetică. Iar povestea lui lirică adesea trebuie să aibă numaidecât, până „evenimentele” interioare devin text, un model deja întrupat care să-i transfere încă nenăscutului poem o efigie umană. De aceea, cărțile poetului Marin Beșcucă au pe coperta principală chipul omului anume ales spre a-i fi confesor eului său liric. Iată, în acest sens, câteva exemple de titluri ale unor volume pe care le semnează: „Scrisori către Gheorghe Pituț”, „Scrisori către părintele Dan”, „Haistru – Scrisori către fratele meu”, „Medica – Geneza suspinului ireversibil”, „Floricel – Baladă peste Livada de Bihor”, „Magister – Confesiunile unui poet din Grădina Maicii Domnului”.

Foarte recent, am primit din nou – de la poet, desigur – o carte voluminoasă cât un respectabil tratat de știință. Volumul are pe copertă un chip uman plăcut la privire, rotofei (dar fără nicio stridență), cu deductibile trăsături intelectuale și de o vârstă la care omul își depozitează roadele. Un zâmbet natural ne sugerează bonomia omului frumos la vârsta împlinirii. Aflăm din prefața doamnei Marta-Polixenia Beșcucă (care semneaza cu pseudonimul de poetă, Mărțișor) și, firește, din conținutul liric al volumului că posesorul chipului de pe copertă e cel care co-participă (fără condei) la nașterea cărții, un distins profesor universitar, inginer și doctor în științe, vechi prieten cu poetul. E de dedus că doctorul în științe a reprezentat pentru poet și oportunitatea confruntării libertății spiritului său romantic, prin excelență poetic, cu legile prin care știința subordonează viața exclusiv raționalului.

Mai aflăm din prefață că „mugurul” prieteniei dintre poet și profesorul orădean a dat primul „lăstar” poetic al mult întârziatei cărți cu 17-18 ani în urmă, dar că, din motive incerte, „fluidul” prieteniei celor doi „a tăcut o vreme”. Cât despre „opreliștile” care au trenat asupra concretizării roadelor prieteniei celor doi, anume transpunerea meditațiilor în poeme trecute prin operațiunile tiparului, autorul conchide: „Nu pomenesc de ele (de opreliști)! Sunt semne în viață când numele pot stâlci, așa că le las în desenul lor și încerc pastelul” (M. Beșcucă, din scrisoarea către prietenul său, text în proză care precede conținutul poetic al volumului). E de presupus, referitor la întreruperea „fluidului” prieteniei și la întârzierea apariției volumului, că la acestea a contribuit și faptul că poetul – pe atunci concitadin cu eruditul său confesor – se mutase cu traiul pe alte meleaguri (în prezent, moldave). Dar… prietenia relativ întreruptă „s-a dat luminii” (cum metaforic ne spune doamna Mărțișor) „și fluidul se reporni” în condițiile unei suferințe fizice a poetului, după ce „…un ecou, din boală, ajunse la Costică”, profesorul orădean.

Volumul „I C Rada – Poeme peste Oradea” (570 pg., Ed. Hoffman, 2019) are incluse poemele a două cicluri: „Somnostihii și , „Metafizica visului”, fiecare cu subtitlul „Scrisori către Profesorul Doctor în Științe IC Rada”, considerate de prefațatoare ca „respirând” unul din altul. Ciclurile împrumută titlurile a două poeme incluse în volum.

Primul ciclu, „Somnostihii”, cu 101 poeme (de fapt, 102; ultimul, nenumerotat, probabil e considerat de autor ca fiind o addenda la poemul precedent) „dezleagă prietenului Costică nodurile frământărilor interioare”, în conversații induse „care curg din real în imaginar”, conținând „filozozofii desprinse din social, din politic […], paralele din ieri și din azi, ruralul explicitat ca izvor de spiritualitate cuminte dar cumva apusă, urbanul, tăvălug modern care corupe prin așa-zisa emancipare” – sunt aprecierile prin care autoarea prefeței întâmpină cititorul, cu autoritatea sa de recenzent al cărții, dar si cu atributul celui mai avizat cunoscător al „fiziologiei” eului poetic beșcucian.

Al doilea ciclu, „Metafizica visului”, însumează 99 poeme mai recente, dar nu rupte de natura ciclului anterior. Au în plus, precizează autoarea prefeței, idei care, în curgerea lor, „rup malurile imaginarului, autorul dezlănțuie adevărate danubii ideologice.”

În încheierea fiecărui ciclu, autorul adaugă o recapitulație originală, poetizată, „o expunere de motive”, o numește poetul; pentru primul ciclu această inovație poartă denumirea „Transhumanța cuprinsului”, iar pentru al doilea împrumută titlul volumului (sau poate, invers). Spre edificare, iată secvența pentru poemul 003 din primul ciclu: <<„Sunt singur de când mă știu”(titlul),/ iar din acest singur aparte am reușit să zmulg gresia/ pe care să-mi ascut Hangerul de Argint,/ de peste trei ani înfipt în piept,/ să-mi fie pază, sângele să nu mi-l pierd!”>>

Răsfoind această a nouăsprezecea carte de poeme a lui Marin Beșcucă, din totalul de douăzeci și una (două dedicate interviului său luat celebrului om politic Corneliu Coposu), cititorul care încă nu a luat contact cu arhitectura și substanța poetică specifice acestui prolific creator va fi cumva surprins de forma constructului liric: versuri de dimensiuni lungi cât pagina ori reduse la un singur cuvânt, poeme întinse pe trei-patru pagini, abundând de majuscule și de post-scriptum-uri (poeme și ele). Apoi aceeași stare indusă de inedit ar încerca-o cititorul, legat de stilistica „poveștii” lirice: metafore ingenioase, îmbinate cu formule colocviale, puseuri epice, imagini suprarealiste, ironie acidă sau înțepături subtile, interjecții multiplicate – toate însă într-o curgere cu albie precisă și cu un ritm interior care ignoră iambii și troheii.

Poemele lui Marin Beșcucă, deși cu nuanțele sale de atipic, se încadrează, neîndoielnic, în ceea ce știm noi despre curentul post-modernist din literatura prezentului. Încadrarea este favorizată chiar de aleatoriul acestei distribuiri, de dificultatea acestei mode literare de a fi cuprinsă într-o definiție unică. În substanța lor, proeminența caracterului postmodernist al poemelor lui Marin Beșcucă rezultă și din stratul biografic al temei lirice, omniprezent în poezia sa, în care eul liric e într-o corespondență permanentă cu eul biologic. Poetul își poetizează nonstop viața (vezi prolificitatea editorială si activismul său în ciberspațiu), partea aceea a ei care crează contradicții interioare: aversiunea sa la politic, din care se reflectă și socialul, la cultura subțiată, specifică erei consumiste, la răsturnarea valorilor, la raportul său special cu Dumnezeu (aici în contrast sever cu atitudinea relativ blasfemiatoare a postmoderniștilor) și, nu în ultimul rând, erotismul subtil, pe alocuri îndrzneț. În cazul volumului aflat aici în atenție, e de înțeles, poetul își poetizează viața sub incidența relației de prietenie cu profesorul IC Rada, prietenie consumată întru trăirea adâncită în reflecții intelectuale majore, cu „dimensiuni care să suporte spiritul din poem” (M. Beșcucă).

Poetul Marin Beșcucă pare a fi trecut, în viață, prin ciur și prin dârmon, furcile caudine nefiindu-i străine. Aflu că starea sănătății l-a transportat de multe ori pe malul Styxului. Poate și din pricina asta e atât de avid să-și înțeleagă, până nu e prea târziu, condiția efemeră de viețuitor, dincolo de nevoile trupului. Iată, în acestă idee, câteva versuri impresionante: „…o boală imorală/ m-a purtat printr-o intruziune/ în trupul lumânării,/ carnea cerii îmi făcea loc,/ fâstâcită,/ printre fibrele mușchilor/ topiți de privirile mele,/ pețiolul de bumbac se reîncarna/ odată cu floarea pâlpâind/ vieți desenate asteroidal,/ temperatura morții era prezentă/ exact acolo unde fiorii se oțeleau/ în buricele degetelor,/ („O boală imorală”).

Atâtea „de ce”-uri în poemele cărții sale, explicit sau implicit, și atâtea încercări de răspunsuri! De aceea, cine are răbdare întru cunoașterea de dincolo de înțelesurile superficialului va observa că poemele lui Marin Beșcucă deschid cititorului căi rar umblate. Iată, extrase din volum, câteva titluri de poem, codificări sintetice ale frământărilor Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: „I. C. Rada – Poem peste Oradea” de Marin Beșcucă, un volum care pecetluiește reînnodarea unei vechi prietenii” →

Florica PATAN: Portret de autor – Anica Andrei-Fraschini

Absolventă a Facultății de Electronică, Anica Andrei-Fraschini, scriitoare de expresie română și franceză, trăiește la Iași și mărturisește că s-a dedicat scrisului „de când mă știu”, Limba și literatura română fiindu-i leagăn de suflet și primele încercări literare le datorează copilăriei și adolescenței, vârstelor de aur ale visului și creativității.

A continuat să scrie poezie și proză din care a publicat în diverse reviste, la care colaborează sau este redactor. Este activă în cenacluri importante, eu cunoscând-o în „Dialoguri culturale-Supliment literar”, ca o voce a adevărului rostit și dezvăluit clar, în metafore explicite, simboluri și construcții cerebrale, intelectualizate.

Stilul pe care îl propune în creațiile sale poetice se întinde pe o paletă largă de mijloace pe care le exersează cu suplețe, înscriindu-se în linia postmodernismului poetic, trecând, ca orice poet al timpului actual, prin toate curentele literare ce-i permit propria exprimare, de la pasaje expresioniste, la vizionarism sau lirism cuantic. Anica Andrei-Fraschini are un mesaj de profundă efuziune față de om și tot ceea ce îi definește existența într-o lume complexă, în care Ființa se simte tot mai izolată, înstrăinată și însingurată.

Atentă la inflexiunile sufletului într-o lume atât de grăbită și confuză, poeta observă și rezonează puternic față de problematica vieții noastre căreia îi contrapune speranța în capacitatea umanității de a-și reconfigura sensurile și armonia.

„Slime și crin”

Titlul spune aproape totul. Să alături simbolul frumuseții morale, al idealului de fericire și de iubire, „crinul”, pe care ni-l imaginăm alb sau roșu și intens parfumat, de părți ale materiei informe, ce nu „promit” nimic în plan spiritual, nici material și de niciun fel, este deja o viziune acablantă, care pune presiune pe conștientul nostru, în sensul izbăvitor al meditației și al trezirii conștiinței.

Prima parte a poemului prezintă angoasa omului modern, conectat la sisteme informaționale, bombardat cu imagini obsesive, flori ce curg on line, fără bucuria de a le atinge, sau a le putea așeza în vază, dar curg obsedant, apoi lumea copiilor în care ei nu se mai văd, prezența lor este doar sugerată de „trotinete” performante, tehnologii, știri, meteo, filme cu „dinozauri diversificați”, ce pot fi chiar ființe umane percepute astfel, totul este posibil, dar inutil, nici ora nu mai contează, dacă e sau nu exactă, cafeaua este doar un gest mecanic, părem a ne robotiza, golindu-ne de sentimente.

Apar episodic știri despre „fermieri”, nimic emoțional, nimic esențial, lumea pare a intra în disoluție, existența păstrează doar aparențe, totul este confuz, se percepe un profil al Eului, cumva absent asupra sinelui, devenit un simplu observator și atât.

În partea a doua, începând cu versul „săpăm , căutăm, găsim (…) un drum pentru viață” și acela „vremelnic”, instabil și nesigur, cu incertitudini și „intemperii”, imposibil de ocolit, chestiuni naturale sau, putem crede, psihologice, spirituale, se încearcă întoarcerea privirii spre interiorul nostru, cu determinări, frământări ale sufletului istovit, perceput în esența lui, ca sensibilitate, cu neclarități ale ființării reflectate din exterior. Totul „seamănă” a ceva, nu se știe sigur cu ce, dar „seamănă a zbatere continuă” ; el se mixează , după creșterea în intensitate a sentimentului, „ cu resemnare” însă. Reflexivitatea exterior/ interior, ca o multiplicare de oglinzi paralele, augmentează starea se spirit de apăsare și îngrijorare, de neadaptare și spleen.

Refugiul nu mai poate fi nici timpul subiectiv, cu „un fel de slime”, corpuri informe, ce se pot amesteca precum plastilina, slime ale amintirilor „de la orele de psihologie” ; în culori diferite, calde sau aprinse, amintirile mixate dau simbolicul cenușiu al timpului prezent, unul, s-ar părea, aproape de alienare a lumii, căci gesturile de zi cu zi sunt trase la xerox.

Dacă nu mai există verticalitate, dacă lumea are inconsistența formală a nisipului, care se mulează în netemeinicia unui imaginar castel ce se surpă la primul val… dacă jocul din copilărie nu mai are magia de atunci, ci ne roade metaforic timpul, și existența devine o alergare, limitativă pentru ființa modernă, atunci eul poetic caută și propune soluția de reechilibrare. Pentru că alergăm haotic, fără direcție sau scop, mașinal, robotic. Trăim „pe fugă”.

Mesajul este formulat conclusiv în partea a treia, finală. Este despre condiția omului modern, luptând să se adapteze lumii actuale sau să modeleze cumva, supraviețuirea sa. Criticul Daniel Cristea-Enache spunea, vorbind despre scriitori, că ei sunt cei care caută și găsesc „răspunsuri care ne-ar putea folosi”. Exact ceea ce aflăm în partea a treia a poemului, ultimul vers :

„Mă limitez la contemplarea altui crin.”

Este o viziune recuperatorie, ceea ce oferă lumea de azi, „un crin” fals, fabricat, cenușiu și fără parfumul din adâncuri stropite cu lacrimi de rouă, nu poate înlocui „crinul” real, „alt crin”, de natură divină, dăruit cu iubire. Ceva ce nu se poate trage la xerox, el este simbol al unei lumi mai apropiate de natură, acel „dat” al existenței noastre, de Continue reading „Florica PATAN: Portret de autor – Anica Andrei-Fraschini” →

Vasile FILIP: JURNALUL – probă a sincerităţii

În viziunea particulară a oamenilor de litere, Jurnalul este o specie literară prin intermediul căreia autorul se destăinuie fără nici o reținere, auto-portretizându-se în tușele cele mai intime, dezvăluindu-se pe sine prin consemnări şi comentarii neobturate de tentaţia firească a autoprotecţiei. Toate acestea au în vederea evaluarea de ansamblu a chestiunii, care, considerată individual, oferă judecăţilor de valoare şi posibilitatea disocierii, în funcţie de fiecare subiect în parte.

Într-o accepţie mai amplă, dicţionarele reţin o sumedenie de variante ale înţelesului cuvântului jurnal. „Scriere memorialistică în care un autor notează, sub forma unor impresii zilnice, evenimente semnificative legate de biografia sa; jurnal de călătorie; jurnal de bord; jurnal de front; jurnal de actualităţi, transmis prin radio-televiziune sau cinematograf; jurnal – gazetă; jurnal – registru, folosit în mod special în finanţe şi contabilitate” Nu toate dicţionarele, însă, fac trimitere şi către jurnalul ca literatură, şi nu doar de factură istorică. Acestea fiind, în fond, cele mai importante.

Evit să transcriu vreun nume de autor sau vreun titlu de carte, pentru simplul motiv că nu vreau să nedreptăţesc pe cineva, dar şi fiindcă oricum nu le cunosc pe toate. Ca atare, iau la… ţintă doar „Note de jurnal american – vol. 3”, semnat de scriitoarea Vavila Popovici şi apărut, în America, în anul 2019. Declar, însă, pe proprie răspundere, că nu numai această carte a scriitoarei născută în Noua Suliţă – Hotin, şcolită şi trăitoare ani mulţi în România, devenită… americană adoptivă, rămasă mereu „… suflet în sufletul neamului meu”, m-a determinat să o pun sub semnul sincerităţii. Toate cele 48 de volume anterioare pot fi considerate, între altele, şi ele modele de sinceritate.

Volumul este structurat pe evenimentele desfăşurate pe parcursul a trei ani – 2011, 2012, 2013 – şi pe luni. Anticipând parcă ceea ce aş putea eu să scriu despre el, autoarea îşi invită eventualii cititori, încă din primele alineate, în universul mirific al sincerității: „A mai trecut un an, da! Au trecut atâţia ani şi mă întreb unde s-au dus? I-am trăit, nu pot să spun că nu i-am trăit, fiindcă timpul i-a măsurat. Nu i-am folosit pe toţi cum trebuie? Poate! (…) E adevărat că visam ca şi cum viaţa îmi era veşnică şi visele nu ar fi putut avea sfârşit (…) Există lucruri pe care nu aş fi vrut să le fac, lucruri pe care nu ar fi trebuit să le fac, dar, într-adevăr, sunt şi multe lucruri de care mă bucur acum că le-am făcut…”

Viaţa. Viaţa ca un dar Divin, despre care Nicolae Iorga scria că „… trebuie s-o lărgim şi s-o ridicăm cât mai sus”. Şi despre care Vavila Popovici scrie, la rândul ei: „Asta înseamnă să nu lenevim, să nu renunţăm la a lucra pentru idealul nostru”.

Iarna îi produce nu numai fiori reci, o duce cu gândul şi către „Bisericuţa mea din România” şi şopteşte, împreună cu George Bacovia: „Te uită cum ninge decembre…” Şi speră în „zile minunate”, fiindcă „… trăiesc, mă mişc şi pot face frumos şi bun fiecare moment din viaţa mea, aici, pe noul pământ pe care mă aflu acum”. Iar bucuria, în bună măsură, vine dinspre copii. „7 ianuarie. Ziua Ioanei mele dragi”. Alte date care au marcat istoria unei familii neocolite de bucurii, dar, mai ales, apăsată de destule necazuri. „4 octombrie era ziua bunului meu tată! Este şi ziua în care Anca a sosit în America! Şi ziua de naştere a uneia dintre verişoarele mele din Germania”. Tot în această zi, Vavila Popovici consemnează în jurnalul său: „Este ziua, iată, în care am primit noua mea carte Poemele iubirii. M-am bucurat singură…” 12 august 2012 – „Ziua lui Dragoş”.

Despre propriile aniversări, Vavila Popovici se exprimă succint: „A trecut şi ziua mea. A mai trecut un an al vieţii mele!” – 24 ianuarie 2011. „24 ianuarie este ziua mea de naştere. Prietenii ştiu. Nu m-au uitat (…) Copiii m-au făcut să mă simt bine. Mi-au dăruit două buchete de flori. Seara am fost la restaurant”. A primit în dar „un delicios desert” din partea localului „Second Empire”. Acasă am gustat… pe săturate „tortul pregătit de Ancuţa, cu un pahar de vin marca „Cabernet”, preferat de mine…” – 24 ianuarie 2012. „Cea mai frumoasă felicitare pe care am primit-o de ziua mea, şi cea mai dragă: La Mulţi Ani, Mama! Să trăieşti mult, să fii sănătoasă şi să scrii mult! Te iubesc! Teodora.” – 24 ianuarie 2013.

Un atentat produs în Arizona de un tânăr cu probleme psihice, soldat cu şase morţi şi vreo şapte răniţi, deşi nu unul izolat în Statele Unite, dar şi prin alte părţi ale lumii, a determinat reacţii publice diferite. Comercianţii de arme susţin, prin reclamele lor, că nu „Armele ucid oameni. Oamenii ucid alţi oameni”. Mulţi americani se situează pe partea cealaltă a baricadei. Părerii celor care susţin că violenţa, răutatea, duşmănia, ura au rădăcini genetice pot fi corectate prin educaţie, Vavila Popovici le pune o întrebare fundamentală: „Dar când unora le lipseşte şi voinţa şi educaţia?”

Descreieraţi se găsesc, însă, pe toate meridianele şi paralele Terrei, care din cer se vede în albastru, de jos – mai mult în negru. Atac sângeros la Oslo. Bilanţul provizoriu este de 91 de morţi. 14 decembrie 2012: un tânăr de 20 de ani, după ce şi-a omorât mama, „a mers la o şcoală elementară din Newton şi a împuşcat mortal 26 de persoane, apoi s-a sinucis”. Evenimentul tragic a impresionat-o şi a scris articolul „Atac criminal”. „Veste cutremurătoare din Cernăuţi! (…) Românii din orăşelul Hliboca (Adâncata), regiunea Cernăuţi, au aflat că bustul lui Mihai Eminescu, poetul naţional al românilor, care urma să fie dezvelit, a fost decapitat de persoane necunoscute, în noaptea de 13 spre 14 iunie”. Cruciada statuilor a avut, însă, o desfăşurare diversificată. Două statui, una a lui Mihai Eminescu (Canada, 2004), alta a împăratului Traian (Bucureşti). Monumentul din Canada „îl înfăţişează pe Mihai Eminescu ca pe un bolnav, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte, desculţ, ca şi cum ar fi scăpat dintr-un spital de nebuni”. „Deşi împărat, Traian este reprezentat gol, ţinând o lupoaică în braţe”. Concluzia autoarei: „Mi s-a părut că batjocorim ceea ce este mai sfânt şi mai de preţ pentru poporul român…”

Continue reading „Vasile FILIP: JURNALUL – probă a sincerităţii” →

Petre ISACHI: Psaltirea apocrifă a dreptului Iov

„Epidemia de ziduri continuă şi toată populaţia globului a intrat în panică răspândindu-se vestea că, de fapt mormântul era gol”

(Dumitru ICHIM)

Această carte de excepţie a ajuns pe masa mea de lucru, graţie directorului Revistei „Credinţa ortodoxă”, Revistă de cultură, atitudine şi spiritualitate a Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului, Ioan Enache, şi nu ascund că mi-a stârnit, prin simbolistica titlului, interesul creştinului ce ştie că nu poţi să stăpâneşti Răul raportându-l la vreo vină anume, dar şi curiozitatea criticului, de a vedea ce anume actualizează/ transfigurează preotul din Kitchener, Canada, din „Cartea lui Iov”. Ceea ce susţinea proorocul Iezechiel (cap. 14, versetele 14 şi 20) care lăudându-i spiritul de dreptate („Nae, Daniel şi Iov, apoi aceştia, prin dreptatea lor, şi-ar scăpa numai viaţa lor, zice Domnul Dumnezeu” – V. 14) era convins că Iov nu s-ar salva decât pe el sau răbdarea în credinţă exemplificată în Epistola Sfântului Apostol Iacov: „Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul şi îndurător” (Cap. 5, V. 11). Desigur că poetul Dumitru Ichim figurează în „Psaltirea apocrifă…” un Iov, „pildă de suferinţă şi îndelungată răbdare”, dar şi un Iov spirit/ simbol al dreptăţii divine şi al nevinovăţiei, care a întâlnit „răul ca Cealaltă faţă a lumii”, Răul, lucrare a lui Satan, venit ca o fatalitate asupra robului „fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău” (Cartea lui Iov (cap. 1, V.8).

Pentru psalmistul Dumitru Ichim, asemenea marilor poeţi mistici de la David, la Juana de la Cruz, Eckhart, Iacob Böhme, Arghezi, Voiculescu, Blaga, Nichifor Crainic, Radu Gyr etc., dincolo de contingenţa istorică, de limitele individualităţii şi de dimensiunea etico-religioasă, poezia este în primul rând revelaţie, încât enigma Iov este transfigurată între vinovăţie şi nevinovăţie, între căinţă şi revoltă, între dreptate şi nedreptate, sub efectul frazei intuitive: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” care l-a salvat pe acest „maestru prin excelenţă al Omenirii” (Aubier – Montaigne) de la cădere. Revelaţia este prilejuită mai degrabă de spaimă decât de suferinţă, în spiritul: „Din spusele unora şi altora auzisem de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” (42, 5).

Preotul – poet ce slujeşte credincioşii din Kitchener are intuiţia poetică a divinului, pentru care Dumnezeu nu se poate revela în calitatea sa de a acţiona decât în Tot: „Oare acesta să-mi fie ceasul?/ Şi care mi-e paharul ce-o să-l beau?/ De azi noapte hiena/ îmi hă-hă-ie în faţă, în nas,/ şi nimic din mine n-a mai rămas/ să nu-mi batjocorească:/ „Iată-l pe Iov/ ce s-a-ncrezut în Dumnezeu!/ De ce nu vine/ acum să-l mântuiască?”/ Smeritu-m-am foarte/ îmbrăcat în sac şi cenuşă/ şi cu grumazul frânt;/ din rărunchi şi străfundul inimii strig:/ „Părinte, nu mai pot,/ mă soarbe pustiul,/ şi vârtutea din duh/ nici aceasta nu este cu mine;/ mi-e frică, mi-e foame, / mi-e sete, mi-e frig./ Înveleşte ciolanele mele/ cu pătura Ta de somn şi pământ./ Facă-se voia Ta/ chiar dincolo de moarte/ că iubitu-Te-am foarte.”// Pe când se ruga/ Iov/ a văzut la răscruce/ pe Fiul Omului/ căzând prima oară sub cruce./ Închise ochii şi, oftând, tot largul/ se prăbuşi alături, în genunchi,/ apoi amândoi se ridicară/ să-nalţe peste lume/ catargul.//” (Iov – fratele Domnului, 41-42).

Erudiţia teologului, stilul biblic, când solemn, când smerit, permanent interogativ şi meditativ şi talentul poetului cuprins de cele sacre păstrează inefabilul şi paradoxul revoltelor lui Iov, dar mai ales enigma faptului că în cele din urmă Dumnezeu proclamă că nici unul din interlocutorii săi din Cartea sfântă „nu a vorbit despre el, aşa de drept, cum a vorbit robul Său, Iov”. În psalmistul Dumitru Ichim locuiesc confortabil poetul şi misticul, cel de-al doilea ajutându-ne să-l cunoaştem pe primul. Dacă poetul este fascinat de nevoia de a-şi comunica trăirea, supunerea faţă de o tradiţie îndelungată a credinţei din perspectiva căreia Dumnezeu guvernează Lumea, spre a-i controla dreptatea (după cunoscutul mecanism al greşelii şi al răsplătirii), misticul refuză dorinţa de a se comunica pe sine în integralitate. Cele două voci au ca numitor comun în Eul psalmistului, posedarea realului, adică adeziunea activă cu Divinitatea, realitatea realităţilor, „ deoarece psalmul revelează omul atins de Dumnezeu şi pe Dumnezeu înlăuntrul omului” (v. Tâlhărind înfloritul luminii, pp. 20-23, La ce v-ajută moartea mea, răspunse Iov, pp. 27-29, Spovedania lui Iov pp. 30-33, Psalmul 151 al lui Iov, pp. 38-40, Zidul plângerii, pp. 43-45 etc.).

Credem că poetul religios este „ales” nu numai pentru a spune, ci şi pentru a fi. (v. Tâlhărind înfloritul luminii). Limbajul, cititorul va fi observat deja, se încarcă cu o subtextualitate sacră neobişnuită creaţiilor profane şi cu o reflexivitate de intensă coloratură gnomică, încât structurarea discursului capătă inflexiuni sacral-psalmodice, imprimând Psaltirei apocrife a dreptului Iov o acută tensiune lirică, ce solicită capacitatea credinciosului de a intra în contact direct cu revelaţia însăşi: „Şi se făcea/ că Fiul Omului/ s-a oprit în faţa/ păcătosului Iov/ şi mi-a grăit:/„De ce te-ai îmbrăcat/ cu cactusul greşit?/ Haina se poartă/ cu spinii-n afară,/ că nu-s inimii ţineri./ Numai Fiul Omului/ o va purta ca tine/ la ceasul cucutei de Vineri,/ cu ţepii inverşi, de prigoană.”// Simţeam/ necunoscutul înflorit/ de vişin alb în răsărituri line…/ Iar ultima vorbă mi-a spus/ privind spre coroană:/ „Aşa se poartă,/ dar să ştii –/ e numai pentru Mine”.// …şi-a dispărut Iisus.//” (Visul lui Iov, pp.59-60). Psalmistul, un alter ego al fiecăruia dintre noi, dându-şi seama de propria stare de fiinţă păcătoasă îşi proiectează devenirea în aspiraţia de a fi creştin înfricoşat că l-a pierdut pe Dumnezeu (v. Ispitirea lui Iov, pp. 56-58, Ia – mi, Doamne, umbra, zise Iov, p. 68). De observat că nu poate exista un sens al idealităţii în absenţa ideii de păcat, nici o conştiinţă a păcatului în absenţa unei dimensiuni în raport cu care să poată fi definit acesta şi nici o dimensiune în absenţa necesităţii de raportare la ea.

Iov, în viziunea lui Dumitru Ichim, păstrează misterul inocenţei lui Adam, singura situaţie/ stare când individul era el însuşi şi specia, susţinându-şi nevinovăţia. Se ştie, inocenţa se pierde numai prin intermediul vinovăţiei. Depărtarea inexplicabilă a lui Dumnezeu, lupta sa cu Satan, nu reprezintă pentru Iov prilejul de apărare a unui Dumnezeu bun, ameninţat a posteriori de Rău (v. Dumnezeu respinge arderea de tot a lui Iov, 61-63). Probabil, trebuie să luăm în considerare ipoteza unui Dumnezeu rău, inaccesibil raţiunii, tiranic, care abandonează lumea atrocităţii, Locului său (v. Cartea lui Iov, Cap. 16 – Iov dovedeşte nevinovăţia sa), pentru a observa/ remarca realitatea indisociabilă de prezenţa răului. Aşa s-ar explica de ce Satan, Adversarul divin, adversarul lui Iov/ Omului nu mai apare ca atare la sfârşit şi este resorbit în misterul lui Dumnezeu. Părintele Dumitru Ichim se desparte, în Continue reading „Petre ISACHI: Psaltirea apocrifă a dreptului Iov” →

Nicolae GEORGESCU: „Omul nou” și interculturalitatea

De la prolifica eseistă basarabeană Galina Martea mai rețin (după cartea În dialog cu creația umană, despre care am scris) volumul „Universul umanității – evoluție și involuție” (publicistică, eseuri, Editura Anamarol, București, 2017), o culegere de studii și articole, majoritatea publicate în reviste literare din stânga dar și din dreapta Prutului, cu toatele răspândite mult pe Internet unde „fanii” autoarei le consultă și comentează de regulă silabic-imagistic („Da”, urmat de un număr oarecare de stele), dar uneori și mai consistent. Autoarea este foarte atentă la fenomenele sociale, culturale și politice din Republica Moldova, dar și din România, analizându-le din două puncte de vedere oarecum fixe: acela al educației și al pedagogiei de grup. Galina Martea este convinsă că lumea se va schimba prin educație – și insistă ca aceasta să se desfășoare în siajul umanismului european.

Delimitările sunt, desigur, importante. În fond, perioadele istorice de dinaintea noastră au avut, mai toate, modele proprii de edificare a omului social. Să ne amintim doar de obsesia omului nou, din perioada interbelică, când opunea lui homo sovieticus construit cu vorba și pistolul de lumea lui Stalin – omul italian de sub semnul fasciilor, ori cel german al lui Hitler; a fost o dispută europeană la care a luat parte și cultura română, prin Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu (în mare parte, prin reprezentanții generației Criterion, la care s-au raliat intelectuali de vază precum Constantin Rădulescu-Motru cu teoria sa despre „românism”, dar și alți filosofi și sociologi ce discutau specificul național în genere). Acea dezbatere definea diferitele tipuri (imagini) culturale, pentru a se putea reconstitui un om nou european din cât mai multe modele subiacente – iar cultura română a simțit nevoia să participe la ea atât din sentimentul egalității cu celelalte culturi sincrone, cât și pentru că știa că are ce să arate, că „omul românesc” este o sinteză europeană demnă de luat în seamă. A fost, repet, o obsesie a secolului, aceea că se poate construi un om nou dincolo de granițele politice, culturale, lingvistice chiar. Să ne amintim, însă, că după război modelele au fost puse în conflict, homo sovieticus fiind exaltat – iar în paralel revoluția culturală chineză creând un model nou, iar democrațiile populare din umbra împărăției de la răsărit încercând, cu timpul, să se delimiteze, să se individualizeze. S-au făcut, și la noi, congrese, s-au elaborat studii pe tema eticii și echității socialiste, a culturii și educației socialiste, etc. Fiecare epocă pune adjectivul ei lângă termenii de cultură și educație, iar acesta, al nostru de dinainte de 1989, era, desigur, la fel de paradoxal ca celelalte, pentru că dorea să împace un sistem global, socialismul, cu unul local, specificul național. În general, imperiile mizează pe construirea unui om nou, indiferent față de nația din care provine, de limbă chiar.

Galina Martea discută, în articolele și conferințele sale, despre „evoluție și involuție” în preluarea și prelucrarea modelelor, și ne atrage, tocmai de aceea, atenția că orice nou sistem educațional trebuie să țină cont de cuceririle mari, necontestate, ale umanismului european, de teoriile filosofice care și-au dovedit viabilitatea în timpul lung. Există, desigur, calități umane care se pot transporta dintr-un popor într-altul, mai ales în zona civilizației, dar mai departe de atât nu se poate vorbi de un „om global” – și în acest sens strădaniile eseistei mi se par, ele însele, pedagogice: știe că nu se poate și întinde plasa argumentației numai cât se poate. Ca să fim încă mai tranșanți, am putea să-l recitim pe inflexibilul, tonicul Eminescu vorbind, de pildă, despre o sinteză imposibilă, cea grecoromână: „ Expresia greco-român e atât de improprie, ca și afirmația că iedul e fiul zimbrului. Nu există greco-român precum nu există greco-spaniol ori greco-englez.(…) Ori cineva e grec, ori e român; una din două: amândouă deodată nu poate fi nimeni.” Raționamentul se poate repeta la relația ruso-român, din Basarabia, și ne dăm seama de ce este sfâșietoare drama basarabenilor când o privim cu ochi eminescian: în stânga Prutului nu poți fi „amândouă deodată”, ori ești român – ori rus. Autoarea nu abordează subiectul atât de tranșant, dânsa se sprijină în științele noi ale secolului, cum ar fi comunicarea interculturală, atât de profitabilă social pentru spații mari ca cele americane (și nu numai), știință în care s-ar încadra mai lejer această carte. Vreau să spun că Galina Martea îndeamnă la „să facem ceva”, să nu lăsăm lucrurile așa, să încercăm o comunicare după coduri moderne, europene, după formula umanismului (în care să reintegrăm divinitatea).

Cartea este scrisă cu patos feminin aș zice, se citește cu încântare ca țesătură de raționamente, cuvântul Galinei Martea este cel al unui poet implicat în treburile mari ale cetății, găsind mai des frumosul din oameni; cum se spune, dânsa laudă cu două guri ce e de lăudat, și ceartă cu jumătate de gură ce nu (-i) place. Convențiile pe care le propune sunt mai degrabă protocolare, un fel de cod social-deontologic, dacă pot spune așa, iar pedagogia și educația ca puncte de pornire implică protocolul în vârstă, conștientizează copilul încă de la devenirea ca om că trebuie să fie el însuși în interior, în suflet, iar când iese în public trebuie să aibă comportament public, să-și uniformizeze, să-și standardizeze reacțiile. O experiență de viață profitabilă, în fond – cu condiția să fie respectată și de către celălalt – iar autoarea se adresează cu imperativul moral mai ales către celălalt.

Rezumând esențialul despre cartea „Universul umanității – evoluție și involuție”, de Galina Martea, aș reafirma (așa cum au remarcat și alți scriitori și oameni de știință în prefața cărții – Virgil Mândâcanu, Valentin Tomuleț, Nicolae Dabija, Iurie Colesnic, etc.) că aceasta este o lucrare de natură socială şi educaţională, cu eseuri jurnalistice de valoare, care reprezintă fenomenele existențiale ale omului și societății acestuia în epoca contemporană. Prin formula „identitatea universului uman” autoarea evidențiază elementele principale ce definesc relația dintre identitatea societăţii şi cea a omului, cu toate componentele sale. Cu referire la cele menționate, Virgil Mândâcanu (dr.hab., prof.univ., scriitor) se pronunță astfel: „Pe lângă descrierile realizate într-un stil destul de clar și minuțios, Galina Martea ne prezintă din plin noţiuni cu caracter filozofic prin care ne mobilizează să medităm asupra faptului care este esenţa existentei umane în sistemul valorilor/ în sistemul social şi, corespunzător, prin aspectele ce definesc rolul și importanța omului în societate, cu toate necazurile și nedreptățile vieții cotidiane. De o valoare aparte sunt ideile autoarei cu privire la rolul clasei dominante într-o societate și despre efectele guvernării statale în dezvoltarea omului și comunității, componente ce produc evoluția sau/și involuția dezvoltării factorului uman”. În continuare Virgil Mândâcanu spune: „Galina Martea vorbeşte şi descrie cu demnitate şi claritate despre legătura reciprocă dintre om şi societate, dintre evoluţie și involuție, marcându-le ca prioritare în dezvoltarea umană şi socială. Aceste lucruri ea le vede prin prisma procesului evolutiv al existenţei umane. Prin complexitatea ideilor filozofice prezente în această lucrare îşi găseşte teren și termenul de valoare, ca expresie prioritară a existenţei umane. Prin conţinutul valorii autoarea sincronizează omul, societatea, sistemul de învăţământ, întreaga complexitate a sistemelor/ subsistemelor din societate, viaţa şi existenţa umană. Ea conturează cuvântul şi ideea conceptului de creare a frumosului prin bunuri şi valori spirituale, intelectuale şi culturale pentru fiinţa umană şi societatea acesteia. Galina Martea, mereu preocupată de problemele sociale şi educaţionale, prin propria creaţie încearcă să deschidă calea acelor schimbări evolutive care să producă cu adevărat bunăstare în viaţa omului şi în dezvoltarea prosperă a sistemelor din societate. Cu această dorinţă, autoarea scrie şi meditează în cel mai inteligent mod, astfel redând ideea printr-o formă filozofică şi ştiinţifică prin care ne sugerează acceptarea schimbărilor de rigoare în relaţia şi atitudinea statului faţă de om, față de întreaga societate, nemijlocit, spunându-ne: „Aspectele birocratice trebuiesc eliminate integral din fenomenul mentalităţii şi al acţiunilor realizate de către om, fenomene care nu mai reprezintă nici o valoare pentru nimeni la ziua de azi, ci din contra sunt elemente ale trecutului şi nu a prezentului din lumea modernă…”. Iar Iurie Colesnic (scriitor, cercetător, istoric literar) scrie: „Scriitorul, pedagogul și filozoful Galina Martea este cea mai în drept să scrie despre marile noastre probleme. Autoarea îşi conturează sintezele nu din surse împrumutate, nu dintr-o lume imaginară creată special ca spaţiu ori platformă pentru meditaţie. Experiența proprie a facut-o să cunoască problema identităţii şi pe cea a autoexilării”.

———————————————-

Nicolae GEORGESCU

4 iunie , 2019

Silvia ANDRUCOVICI: Mirele lui Vasile Andru – romanul unei inițieri

Mirele de Vasile Andru, carte apărută în 1975, deși foarte bine primită la acel moment de cititori și de critică, până la reeditarea din 2018 la Editura Eikon, părea un roman cu destin uitat. Această ocultare s-a petrecut aproape independent de voința autorului, care parcă temându-se de reluarea temei, nu a mai încercat o republicare. Astfel, romanul este readus în atenția cititorilor la doi ani de la plecarea autorului dintre noi. Pentru scriitorul Vasile Andru, reeditările au fost mereu prilej de revenire, de rescriere a textului până la o formă perfectă, care se desăvîrșea prin renunțarea la varianta precedentă, socotită drept ciornă. Atât cât îl cunosc pe Vasile Andru și laboratorul său de creație, orice rescriere însemna o retrăire, o spovedanie, țesute împreună cu sugestii de destin, de vindecare, de optimizare, diseminate subtil în paginile cărții Cartea este un microroman, așa cum o numea însuși autorul, care era aproape obsesiv în restructurarea textelor proprii, în esențializarea lor.

Tema romanului, nunta postumă, este tulburătoare pentru junețea autorului (avea 33 de ani la apariția romanului), așa cum mărturisește acesta în prefața la ediția actuală, scrisă chiar înainte de a trece la Domnul: „Prea tânăr, prea netrezit. Acest scenariu al nunții postume era prima mijire a trezirii. Eram pe atunci, nepregătit pentru nunta postumă. Acum, când refac unele pagini, sunt la un alt pol biologic, prea departe de fierbințela unui mire pământean, și poate cu tendința unei nuntiri mistice.”

Povestea romanului se țese în jurul nunții postume, pe scurt o fată tânără, care moare nelumită, necăsătorită, este îmbrăcată cu veșminte de mireasă și primește un mire temporar, care o însoțește pe tot traseul către cimitir și care îndeplinește ritualic rolul de mire. Înmormântarea se desfășoară respectând ritualul creștin, cu participarea unui preot, dar și a unui taraf de lăutari, care-l completează pe preot, îmbinând astfel ceremonia înmormântării cu cea a nunții.

Au existat multe voci apreciative la adresa acestui roman la momentul apariției. De altfel, cartea a fost premiată de Uniunea Scriitorilor cu premiul de debut pentru proză. Unii au fost de părere ca aceasta proză șlefuită, muncită ar fi fost maximul din ce-a scris Vasile Andru. Alex Stefanescu chiar spune că: „Primele cărţi ale lui Vasile Andru conţineau o proză subtilă, inspirată din experimentele prozatorilor francezi din noul val, dar fără nimic epigonic.” Romanul a trezit entuziasme și prin tema sa, care făcea parte din registrul prohibit în epocă. Preotul și istoricul Constantin Hrehor, dar și poetul Mihai Prepeliță au fost atât de încântați de acest roman, încât îl vedeau ca stând la baza unui scenariu de film. Poate un regizor precum Emil Lotteanu ar fi fost în stare să facă un film din acest roman! Marian Popa în Istoriile sale, socoate că în acest roman, autorul era preocupat de orfism, întrezărind în Mirele o asemănare între ritualul autohton al nunții postume și mitul lui Orfeu și Euridice.

Despre acest ritual, Henry Stahl scrie într-un studiu, care se numește Teoria neistovirii vieții și căsătoria cu moartea, unde moartea din ethosul popular apare ca fiind un izvor de primejdii și groază. Ceremonia întreagă a înmormântării este un procedeu pentru omorârea definitivă a mortului, lucru care se poate desfășura în două moduri: blând – prin încercarea de definitivare a trăitului celui care a murit, de împlinire a rostului acestuia pe pământ, prin nuntire. Sau violent, agresiv, în cazul ritualurilor aplicate strigoilor, moroilor, prin înfigerea unui obiect ascuțit în inimă.

Tema nunții postume probabil că vine din preistorie, o găsim abundent în literatura populară balcanică sau în literatura cultă antică elenă. Era obiceiul ca la mormântul tinerilor necăsătoriți să fie adus un brad, bradul fiind simbol nupțial. Comunitatea împlinea acest ritual cu un scop precis: ca să aibă și mortul nunta lui. Este o simbolică istovire a vieții celui decedat, necesară mai ales dacă moartea a intervenit printr-o curmare bruscă a vieții unui membru prea tânăr, care pleca cu zile netrăite, neviecuite.

Constantin Brăiloiu într-un studiu despre acest subiect, spune că aceste ritualuri se practicau frecvent în satele românești dintre cele două războaie mondiale, și le definește ca fiind rituri funebre, cu proveniența în precreștinism.

Mircea Eliade privește acest ritual dintr-o perspectivă mai largă, integrându-l în conceptul de creștinism cosmic. Creștinismul cosmic – caracteristică a societăților țărănești din arealul Europei orientale, misterul cristologic proiectat asupra naturii însăși, are drept rezultat o participare a tot și toate la liturghia cosmică, mai ales în actele esențiale ale viului, cum ar fi nașterea, căsătoria, moartea. Poate fi privit și ca o teologie populară, o rămășiță a religiilor păgâne, omul de acum două milenii încercând astfel o creștinare a religiilor strămoșilor. Această blândă creștinare o găsim și în suprapunerea unor sărbători creștine peste cele păgâne, cu preluarea denumirilor preexistente ale sărbătorii. Astfel, Intrarea Domnului în Ierusalim, cu o săptămână înainte de Paște, Floriile, a fost suprapusă peste sărbătoarea antică a Floraliilor.

Moartea la români, mai ales moartea persoanelor tinere, netrăite, nelumite, cum este cea din Miorița, este o resemnare în fața morții, o împăcare, o reîntoarcere în natură, care împlinește un rol integrator, mângâietor, matern. Moartea capătă astfel proporții cosmice.

Continue reading „Silvia ANDRUCOVICI: Mirele lui Vasile Andru – romanul unei inițieri” →

Al. Florin ŢENE: Barocul sătesc în volumul de nuvele “Blestemele iubirii“ de Toader T. Ungureanu

Despre scriitorul Toader T. Ungureanu, membru al Ligii Scriitorilor din România, am mai scris, inclusiv despre poeziile sale publicate în volumul “Mi-e dor “, apărut la editura Dokia, 2001. Însă, mi-a atras atenția proza sa, despre care spuneam că este continuatoarea nuvelisticii și a romanelor lui Liviu Rebreanu. Am publicat în diferite reviste literare cronici despre trilogia “Rătăcitoriul “, care ne-a convins că autorul de care vorbim este un scriitor viguros, având o mare artă de a învia amintiri sau visuri ce le îndreaptă către un sens, care nu e niciodată același pe măsura complexității nesfârșite a vieții și a oamenilor mai ales din mediu sătesc. E la el o adevărată obsesie a totalității românești. Romanele și nuvelele sale sunt adevărate tablouri al unei trude, așezată în dorința de a exprima oamenii din mediul rural cu complicațiile lor, părțile nevăzute ale istoriei, mentalitățile și tradițiile acestora. De la iluzie, poezia mediului la luciditate, de la stabilitate le cele mai complicate stări de conștiință-acesta e drumul lui Toader T.Ungureanu urmând mersul unor vremi ale căror cărări sporesc indefinibil, făcînd omul și mai complicat.

Pentru a justifica titlul acestei cronici, voi spune câteva cuvinte despre baroc. Literatura barocă reprezintă un stil literar european, care s-a dezvoltat în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Ea este caracterizată printr-o ornamentație stilistică bogată, prin jocuri de cuvinte, prin căutarea emoției și a plăcerii estetice. Spre deosebire de literatura renascentistă, literatura barocă pune accentul pe dezamăgire și pesimism. Printre tematicile frecvente ale acestei literaturi sunt viața ca o luptă, ca un vis sau ca o minciună și caracterul efemer al acțiunilor omenești, prezentate într-un stil somptuos și încărcat. Literatura barocă folosește în mod disproporționat adjectivele, hiperbolele, elipsele, metaforele, perifrazele, antitezele și aluziile mitologice.

Autor a 29 volume de poezie, proză și monografie, Toader T Ungureanu, urmare a operei sale și a dragostei de literatură, face parte din multe cenacluri, recompensat cu diplome și Medalia jubiliară 2016, iar trei volume ale sale au fost premiate de diferite organizații de cultură..

Volumul „Blestemele iubirii„ apărut anul acesta la Editura Napoca Star, se deschide cu un “Cuvânt al autorului” în care își caracterizează personajele ca având un comportament ce depășește limita unei morale creștine și sociale. Amplu studiu introductiv semnat de Jenica Romanică și prezentarea criticului literar Lazarius Panac sub titlul “Moralitate, credință, caracter “ întregesc aprecierea favorabilă despre acest volum ce cuprinde opt povestiri, și care se încheie cu „Date despre autor „.

Pentru a înțelege mai bine ideile transmise de povestirile publicate în acest volum, să începem să descifrăm sensul transmis de titlul cărții:”Blestemul iubirii“. Blestemul mai este numit imprecație, maledicție, afurisenie sau anatemă. Acesta este o invocare a unei nenorociri sau a unui ghinion asupra unei alte entități: una sau mai multe persoane, un loc sau un obiect. În particular, „blestemul” se poate referi la o astfel de dorință prin invocarea unor puteri supranaturale sau spirituale, cum ar fi Dumnezeu sau zeii, un spirit sau o forță naturală, sau ca un fel de magie sau vrăjitorie. În multe sisteme religioase blestemul, sau ritualul însoțitor, este considerat a avea un efect asupra celui împotriva căruia este plasat. Inversarea sau înlăturarea unui blestem este numită uneori „rupere” și necesită adesea ritualuri elaborate sau rugăciuni.

Acum să vedem ce înseamnă iubire:” Să dărui totul, să sacrifici totul fără speranță de răsplată; asta inseamna iubire”, spunea Albert Camus. Iar iubirea în viziunea lui Einstein:” Este o forță extrem de puternică pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guverneaza totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA”.

Deci, titlu spune totul, povestirile evocă unele nenorociri prin blestem contrazicând sentimentul universal al sacrificiului fără speranță, care este iubirea. Pornind de aici plonjăm în subiectele narațiunilor din această carte.

În ansamblu povestirile:“Blestemele iubirii”, ”Iartă-mă” ,”La săniuș”,” Moșul”,”Garsoniera”,”Trei bărci”,”Gemenele” și “Poveste în miez de vară”, sunt adevărate fresce ce glisează spre un fabulos poetic, cu originea într-o impenetrabilă arhaitate, într-un soi de continent realo- imaginar, un tărâm al satului bucovinean.

Povestirea “Blestemul iubirii “evocă o dramă a unei răzbunări, din cauza geloziei, într-un sat izolat de dincolo de neguri, protagoniști fiind tineri profesori. Personajele principale Maricica, Mirela, Doru, Petrișor intră într-un conflict de gelozie care duce la bătrâneasca și înțeleapta zicală: “cine sapă groapa altuia poate cădea în ea. “

Dacă în această narațiune sentimental iubirii duce la răzbunare, în povestirea “Iartă-mă “intervine răutatea unei tinere soții originară din Oltenia, de la țară, față de socrul infirm, căsătorită cu un fost soldat din nordul Continue reading „Al. Florin ŢENE: Barocul sătesc în volumul de nuvele “Blestemele iubirii“ de Toader T. Ungureanu” →