Vasile FILIP: JURNALUL – probă a sincerităţii

În viziunea particulară a oamenilor de litere, Jurnalul este o specie literară prin intermediul căreia autorul se destăinuie fără nici o reținere, auto-portretizându-se în tușele cele mai intime, dezvăluindu-se pe sine prin consemnări şi comentarii neobturate de tentaţia firească a autoprotecţiei. Toate acestea au în vederea evaluarea de ansamblu a chestiunii, care, considerată individual, oferă judecăţilor de valoare şi posibilitatea disocierii, în funcţie de fiecare subiect în parte.

Într-o accepţie mai amplă, dicţionarele reţin o sumedenie de variante ale înţelesului cuvântului jurnal. „Scriere memorialistică în care un autor notează, sub forma unor impresii zilnice, evenimente semnificative legate de biografia sa; jurnal de călătorie; jurnal de bord; jurnal de front; jurnal de actualităţi, transmis prin radio-televiziune sau cinematograf; jurnal – gazetă; jurnal – registru, folosit în mod special în finanţe şi contabilitate” Nu toate dicţionarele, însă, fac trimitere şi către jurnalul ca literatură, şi nu doar de factură istorică. Acestea fiind, în fond, cele mai importante.

Evit să transcriu vreun nume de autor sau vreun titlu de carte, pentru simplul motiv că nu vreau să nedreptăţesc pe cineva, dar şi fiindcă oricum nu le cunosc pe toate. Ca atare, iau la… ţintă doar „Note de jurnal american – vol. 3”, semnat de scriitoarea Vavila Popovici şi apărut, în America, în anul 2019. Declar, însă, pe proprie răspundere, că nu numai această carte a scriitoarei născută în Noua Suliţă – Hotin, şcolită şi trăitoare ani mulţi în România, devenită… americană adoptivă, rămasă mereu „… suflet în sufletul neamului meu”, m-a determinat să o pun sub semnul sincerităţii. Toate cele 48 de volume anterioare pot fi considerate, între altele, şi ele modele de sinceritate.

Volumul este structurat pe evenimentele desfăşurate pe parcursul a trei ani – 2011, 2012, 2013 – şi pe luni. Anticipând parcă ceea ce aş putea eu să scriu despre el, autoarea îşi invită eventualii cititori, încă din primele alineate, în universul mirific al sincerității: „A mai trecut un an, da! Au trecut atâţia ani şi mă întreb unde s-au dus? I-am trăit, nu pot să spun că nu i-am trăit, fiindcă timpul i-a măsurat. Nu i-am folosit pe toţi cum trebuie? Poate! (…) E adevărat că visam ca şi cum viaţa îmi era veşnică şi visele nu ar fi putut avea sfârşit (…) Există lucruri pe care nu aş fi vrut să le fac, lucruri pe care nu ar fi trebuit să le fac, dar, într-adevăr, sunt şi multe lucruri de care mă bucur acum că le-am făcut…”

Viaţa. Viaţa ca un dar Divin, despre care Nicolae Iorga scria că „… trebuie s-o lărgim şi s-o ridicăm cât mai sus”. Şi despre care Vavila Popovici scrie, la rândul ei: „Asta înseamnă să nu lenevim, să nu renunţăm la a lucra pentru idealul nostru”.

Iarna îi produce nu numai fiori reci, o duce cu gândul şi către „Bisericuţa mea din România” şi şopteşte, împreună cu George Bacovia: „Te uită cum ninge decembre…” Şi speră în „zile minunate”, fiindcă „… trăiesc, mă mişc şi pot face frumos şi bun fiecare moment din viaţa mea, aici, pe noul pământ pe care mă aflu acum”. Iar bucuria, în bună măsură, vine dinspre copii. „7 ianuarie. Ziua Ioanei mele dragi”. Alte date care au marcat istoria unei familii neocolite de bucurii, dar, mai ales, apăsată de destule necazuri. „4 octombrie era ziua bunului meu tată! Este şi ziua în care Anca a sosit în America! Şi ziua de naştere a uneia dintre verişoarele mele din Germania”. Tot în această zi, Vavila Popovici consemnează în jurnalul său: „Este ziua, iată, în care am primit noua mea carte Poemele iubirii. M-am bucurat singură…” 12 august 2012 – „Ziua lui Dragoş”.

Despre propriile aniversări, Vavila Popovici se exprimă succint: „A trecut şi ziua mea. A mai trecut un an al vieţii mele!” – 24 ianuarie 2011. „24 ianuarie este ziua mea de naştere. Prietenii ştiu. Nu m-au uitat (…) Copiii m-au făcut să mă simt bine. Mi-au dăruit două buchete de flori. Seara am fost la restaurant”. A primit în dar „un delicios desert” din partea localului „Second Empire”. Acasă am gustat… pe săturate „tortul pregătit de Ancuţa, cu un pahar de vin marca „Cabernet”, preferat de mine…” – 24 ianuarie 2012. „Cea mai frumoasă felicitare pe care am primit-o de ziua mea, şi cea mai dragă: La Mulţi Ani, Mama! Să trăieşti mult, să fii sănătoasă şi să scrii mult! Te iubesc! Teodora.” – 24 ianuarie 2013.

Un atentat produs în Arizona de un tânăr cu probleme psihice, soldat cu şase morţi şi vreo şapte răniţi, deşi nu unul izolat în Statele Unite, dar şi prin alte părţi ale lumii, a determinat reacţii publice diferite. Comercianţii de arme susţin, prin reclamele lor, că nu „Armele ucid oameni. Oamenii ucid alţi oameni”. Mulţi americani se situează pe partea cealaltă a baricadei. Părerii celor care susţin că violenţa, răutatea, duşmănia, ura au rădăcini genetice pot fi corectate prin educaţie, Vavila Popovici le pune o întrebare fundamentală: „Dar când unora le lipseşte şi voinţa şi educaţia?”

Descreieraţi se găsesc, însă, pe toate meridianele şi paralele Terrei, care din cer se vede în albastru, de jos – mai mult în negru. Atac sângeros la Oslo. Bilanţul provizoriu este de 91 de morţi. 14 decembrie 2012: un tânăr de 20 de ani, după ce şi-a omorât mama, „a mers la o şcoală elementară din Newton şi a împuşcat mortal 26 de persoane, apoi s-a sinucis”. Evenimentul tragic a impresionat-o şi a scris articolul „Atac criminal”. „Veste cutremurătoare din Cernăuţi! (…) Românii din orăşelul Hliboca (Adâncata), regiunea Cernăuţi, au aflat că bustul lui Mihai Eminescu, poetul naţional al românilor, care urma să fie dezvelit, a fost decapitat de persoane necunoscute, în noaptea de 13 spre 14 iunie”. Cruciada statuilor a avut, însă, o desfăşurare diversificată. Două statui, una a lui Mihai Eminescu (Canada, 2004), alta a împăratului Traian (Bucureşti). Monumentul din Canada „îl înfăţişează pe Mihai Eminescu ca pe un bolnav, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte, desculţ, ca şi cum ar fi scăpat dintr-un spital de nebuni”. „Deşi împărat, Traian este reprezentat gol, ţinând o lupoaică în braţe”. Concluzia autoarei: „Mi s-a părut că batjocorim ceea ce este mai sfânt şi mai de preţ pentru poporul român…”

Continue reading „Vasile FILIP: JURNALUL – probă a sincerităţii” →

Petre ISACHI: Psaltirea apocrifă a dreptului Iov

„Epidemia de ziduri continuă şi toată populaţia globului a intrat în panică răspândindu-se vestea că, de fapt mormântul era gol”

(Dumitru ICHIM)

Această carte de excepţie a ajuns pe masa mea de lucru, graţie directorului Revistei „Credinţa ortodoxă”, Revistă de cultură, atitudine şi spiritualitate a Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului, Ioan Enache, şi nu ascund că mi-a stârnit, prin simbolistica titlului, interesul creştinului ce ştie că nu poţi să stăpâneşti Răul raportându-l la vreo vină anume, dar şi curiozitatea criticului, de a vedea ce anume actualizează/ transfigurează preotul din Kitchener, Canada, din „Cartea lui Iov”. Ceea ce susţinea proorocul Iezechiel (cap. 14, versetele 14 şi 20) care lăudându-i spiritul de dreptate („Nae, Daniel şi Iov, apoi aceştia, prin dreptatea lor, şi-ar scăpa numai viaţa lor, zice Domnul Dumnezeu” – V. 14) era convins că Iov nu s-ar salva decât pe el sau răbdarea în credinţă exemplificată în Epistola Sfântului Apostol Iacov: „Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul şi îndurător” (Cap. 5, V. 11). Desigur că poetul Dumitru Ichim figurează în „Psaltirea apocrifă…” un Iov, „pildă de suferinţă şi îndelungată răbdare”, dar şi un Iov spirit/ simbol al dreptăţii divine şi al nevinovăţiei, care a întâlnit „răul ca Cealaltă faţă a lumii”, Răul, lucrare a lui Satan, venit ca o fatalitate asupra robului „fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău” (Cartea lui Iov (cap. 1, V.8).

Pentru psalmistul Dumitru Ichim, asemenea marilor poeţi mistici de la David, la Juana de la Cruz, Eckhart, Iacob Böhme, Arghezi, Voiculescu, Blaga, Nichifor Crainic, Radu Gyr etc., dincolo de contingenţa istorică, de limitele individualităţii şi de dimensiunea etico-religioasă, poezia este în primul rând revelaţie, încât enigma Iov este transfigurată între vinovăţie şi nevinovăţie, între căinţă şi revoltă, între dreptate şi nedreptate, sub efectul frazei intuitive: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” care l-a salvat pe acest „maestru prin excelenţă al Omenirii” (Aubier – Montaigne) de la cădere. Revelaţia este prilejuită mai degrabă de spaimă decât de suferinţă, în spiritul: „Din spusele unora şi altora auzisem de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” (42, 5).

Preotul – poet ce slujeşte credincioşii din Kitchener are intuiţia poetică a divinului, pentru care Dumnezeu nu se poate revela în calitatea sa de a acţiona decât în Tot: „Oare acesta să-mi fie ceasul?/ Şi care mi-e paharul ce-o să-l beau?/ De azi noapte hiena/ îmi hă-hă-ie în faţă, în nas,/ şi nimic din mine n-a mai rămas/ să nu-mi batjocorească:/ „Iată-l pe Iov/ ce s-a-ncrezut în Dumnezeu!/ De ce nu vine/ acum să-l mântuiască?”/ Smeritu-m-am foarte/ îmbrăcat în sac şi cenuşă/ şi cu grumazul frânt;/ din rărunchi şi străfundul inimii strig:/ „Părinte, nu mai pot,/ mă soarbe pustiul,/ şi vârtutea din duh/ nici aceasta nu este cu mine;/ mi-e frică, mi-e foame, / mi-e sete, mi-e frig./ Înveleşte ciolanele mele/ cu pătura Ta de somn şi pământ./ Facă-se voia Ta/ chiar dincolo de moarte/ că iubitu-Te-am foarte.”// Pe când se ruga/ Iov/ a văzut la răscruce/ pe Fiul Omului/ căzând prima oară sub cruce./ Închise ochii şi, oftând, tot largul/ se prăbuşi alături, în genunchi,/ apoi amândoi se ridicară/ să-nalţe peste lume/ catargul.//” (Iov – fratele Domnului, 41-42).

Erudiţia teologului, stilul biblic, când solemn, când smerit, permanent interogativ şi meditativ şi talentul poetului cuprins de cele sacre păstrează inefabilul şi paradoxul revoltelor lui Iov, dar mai ales enigma faptului că în cele din urmă Dumnezeu proclamă că nici unul din interlocutorii săi din Cartea sfântă „nu a vorbit despre el, aşa de drept, cum a vorbit robul Său, Iov”. În psalmistul Dumitru Ichim locuiesc confortabil poetul şi misticul, cel de-al doilea ajutându-ne să-l cunoaştem pe primul. Dacă poetul este fascinat de nevoia de a-şi comunica trăirea, supunerea faţă de o tradiţie îndelungată a credinţei din perspectiva căreia Dumnezeu guvernează Lumea, spre a-i controla dreptatea (după cunoscutul mecanism al greşelii şi al răsplătirii), misticul refuză dorinţa de a se comunica pe sine în integralitate. Cele două voci au ca numitor comun în Eul psalmistului, posedarea realului, adică adeziunea activă cu Divinitatea, realitatea realităţilor, „ deoarece psalmul revelează omul atins de Dumnezeu şi pe Dumnezeu înlăuntrul omului” (v. Tâlhărind înfloritul luminii, pp. 20-23, La ce v-ajută moartea mea, răspunse Iov, pp. 27-29, Spovedania lui Iov pp. 30-33, Psalmul 151 al lui Iov, pp. 38-40, Zidul plângerii, pp. 43-45 etc.).

Credem că poetul religios este „ales” nu numai pentru a spune, ci şi pentru a fi. (v. Tâlhărind înfloritul luminii). Limbajul, cititorul va fi observat deja, se încarcă cu o subtextualitate sacră neobişnuită creaţiilor profane şi cu o reflexivitate de intensă coloratură gnomică, încât structurarea discursului capătă inflexiuni sacral-psalmodice, imprimând Psaltirei apocrife a dreptului Iov o acută tensiune lirică, ce solicită capacitatea credinciosului de a intra în contact direct cu revelaţia însăşi: „Şi se făcea/ că Fiul Omului/ s-a oprit în faţa/ păcătosului Iov/ şi mi-a grăit:/„De ce te-ai îmbrăcat/ cu cactusul greşit?/ Haina se poartă/ cu spinii-n afară,/ că nu-s inimii ţineri./ Numai Fiul Omului/ o va purta ca tine/ la ceasul cucutei de Vineri,/ cu ţepii inverşi, de prigoană.”// Simţeam/ necunoscutul înflorit/ de vişin alb în răsărituri line…/ Iar ultima vorbă mi-a spus/ privind spre coroană:/ „Aşa se poartă,/ dar să ştii –/ e numai pentru Mine”.// …şi-a dispărut Iisus.//” (Visul lui Iov, pp.59-60). Psalmistul, un alter ego al fiecăruia dintre noi, dându-şi seama de propria stare de fiinţă păcătoasă îşi proiectează devenirea în aspiraţia de a fi creştin înfricoşat că l-a pierdut pe Dumnezeu (v. Ispitirea lui Iov, pp. 56-58, Ia – mi, Doamne, umbra, zise Iov, p. 68). De observat că nu poate exista un sens al idealităţii în absenţa ideii de păcat, nici o conştiinţă a păcatului în absenţa unei dimensiuni în raport cu care să poată fi definit acesta şi nici o dimensiune în absenţa necesităţii de raportare la ea.

Iov, în viziunea lui Dumitru Ichim, păstrează misterul inocenţei lui Adam, singura situaţie/ stare când individul era el însuşi şi specia, susţinându-şi nevinovăţia. Se ştie, inocenţa se pierde numai prin intermediul vinovăţiei. Depărtarea inexplicabilă a lui Dumnezeu, lupta sa cu Satan, nu reprezintă pentru Iov prilejul de apărare a unui Dumnezeu bun, ameninţat a posteriori de Rău (v. Dumnezeu respinge arderea de tot a lui Iov, 61-63). Probabil, trebuie să luăm în considerare ipoteza unui Dumnezeu rău, inaccesibil raţiunii, tiranic, care abandonează lumea atrocităţii, Locului său (v. Cartea lui Iov, Cap. 16 – Iov dovedeşte nevinovăţia sa), pentru a observa/ remarca realitatea indisociabilă de prezenţa răului. Aşa s-ar explica de ce Satan, Adversarul divin, adversarul lui Iov/ Omului nu mai apare ca atare la sfârşit şi este resorbit în misterul lui Dumnezeu. Părintele Dumitru Ichim se desparte, în Continue reading „Petre ISACHI: Psaltirea apocrifă a dreptului Iov” →

Nicolae GEORGESCU: „Omul nou” și interculturalitatea

De la prolifica eseistă basarabeană Galina Martea mai rețin (după cartea În dialog cu creația umană, despre care am scris) volumul „Universul umanității – evoluție și involuție” (publicistică, eseuri, Editura Anamarol, București, 2017), o culegere de studii și articole, majoritatea publicate în reviste literare din stânga dar și din dreapta Prutului, cu toatele răspândite mult pe Internet unde „fanii” autoarei le consultă și comentează de regulă silabic-imagistic („Da”, urmat de un număr oarecare de stele), dar uneori și mai consistent. Autoarea este foarte atentă la fenomenele sociale, culturale și politice din Republica Moldova, dar și din România, analizându-le din două puncte de vedere oarecum fixe: acela al educației și al pedagogiei de grup. Galina Martea este convinsă că lumea se va schimba prin educație – și insistă ca aceasta să se desfășoare în siajul umanismului european.

Delimitările sunt, desigur, importante. În fond, perioadele istorice de dinaintea noastră au avut, mai toate, modele proprii de edificare a omului social. Să ne amintim doar de obsesia omului nou, din perioada interbelică, când opunea lui homo sovieticus construit cu vorba și pistolul de lumea lui Stalin – omul italian de sub semnul fasciilor, ori cel german al lui Hitler; a fost o dispută europeană la care a luat parte și cultura română, prin Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu (în mare parte, prin reprezentanții generației Criterion, la care s-au raliat intelectuali de vază precum Constantin Rădulescu-Motru cu teoria sa despre „românism”, dar și alți filosofi și sociologi ce discutau specificul național în genere). Acea dezbatere definea diferitele tipuri (imagini) culturale, pentru a se putea reconstitui un om nou european din cât mai multe modele subiacente – iar cultura română a simțit nevoia să participe la ea atât din sentimentul egalității cu celelalte culturi sincrone, cât și pentru că știa că are ce să arate, că „omul românesc” este o sinteză europeană demnă de luat în seamă. A fost, repet, o obsesie a secolului, aceea că se poate construi un om nou dincolo de granițele politice, culturale, lingvistice chiar. Să ne amintim, însă, că după război modelele au fost puse în conflict, homo sovieticus fiind exaltat – iar în paralel revoluția culturală chineză creând un model nou, iar democrațiile populare din umbra împărăției de la răsărit încercând, cu timpul, să se delimiteze, să se individualizeze. S-au făcut, și la noi, congrese, s-au elaborat studii pe tema eticii și echității socialiste, a culturii și educației socialiste, etc. Fiecare epocă pune adjectivul ei lângă termenii de cultură și educație, iar acesta, al nostru de dinainte de 1989, era, desigur, la fel de paradoxal ca celelalte, pentru că dorea să împace un sistem global, socialismul, cu unul local, specificul național. În general, imperiile mizează pe construirea unui om nou, indiferent față de nația din care provine, de limbă chiar.

Galina Martea discută, în articolele și conferințele sale, despre „evoluție și involuție” în preluarea și prelucrarea modelelor, și ne atrage, tocmai de aceea, atenția că orice nou sistem educațional trebuie să țină cont de cuceririle mari, necontestate, ale umanismului european, de teoriile filosofice care și-au dovedit viabilitatea în timpul lung. Există, desigur, calități umane care se pot transporta dintr-un popor într-altul, mai ales în zona civilizației, dar mai departe de atât nu se poate vorbi de un „om global” – și în acest sens strădaniile eseistei mi se par, ele însele, pedagogice: știe că nu se poate și întinde plasa argumentației numai cât se poate. Ca să fim încă mai tranșanți, am putea să-l recitim pe inflexibilul, tonicul Eminescu vorbind, de pildă, despre o sinteză imposibilă, cea grecoromână: „ Expresia greco-român e atât de improprie, ca și afirmația că iedul e fiul zimbrului. Nu există greco-român precum nu există greco-spaniol ori greco-englez.(…) Ori cineva e grec, ori e român; una din două: amândouă deodată nu poate fi nimeni.” Raționamentul se poate repeta la relația ruso-român, din Basarabia, și ne dăm seama de ce este sfâșietoare drama basarabenilor când o privim cu ochi eminescian: în stânga Prutului nu poți fi „amândouă deodată”, ori ești român – ori rus. Autoarea nu abordează subiectul atât de tranșant, dânsa se sprijină în științele noi ale secolului, cum ar fi comunicarea interculturală, atât de profitabilă social pentru spații mari ca cele americane (și nu numai), știință în care s-ar încadra mai lejer această carte. Vreau să spun că Galina Martea îndeamnă la „să facem ceva”, să nu lăsăm lucrurile așa, să încercăm o comunicare după coduri moderne, europene, după formula umanismului (în care să reintegrăm divinitatea).

Cartea este scrisă cu patos feminin aș zice, se citește cu încântare ca țesătură de raționamente, cuvântul Galinei Martea este cel al unui poet implicat în treburile mari ale cetății, găsind mai des frumosul din oameni; cum se spune, dânsa laudă cu două guri ce e de lăudat, și ceartă cu jumătate de gură ce nu (-i) place. Convențiile pe care le propune sunt mai degrabă protocolare, un fel de cod social-deontologic, dacă pot spune așa, iar pedagogia și educația ca puncte de pornire implică protocolul în vârstă, conștientizează copilul încă de la devenirea ca om că trebuie să fie el însuși în interior, în suflet, iar când iese în public trebuie să aibă comportament public, să-și uniformizeze, să-și standardizeze reacțiile. O experiență de viață profitabilă, în fond – cu condiția să fie respectată și de către celălalt – iar autoarea se adresează cu imperativul moral mai ales către celălalt.

Rezumând esențialul despre cartea „Universul umanității – evoluție și involuție”, de Galina Martea, aș reafirma (așa cum au remarcat și alți scriitori și oameni de știință în prefața cărții – Virgil Mândâcanu, Valentin Tomuleț, Nicolae Dabija, Iurie Colesnic, etc.) că aceasta este o lucrare de natură socială şi educaţională, cu eseuri jurnalistice de valoare, care reprezintă fenomenele existențiale ale omului și societății acestuia în epoca contemporană. Prin formula „identitatea universului uman” autoarea evidențiază elementele principale ce definesc relația dintre identitatea societăţii şi cea a omului, cu toate componentele sale. Cu referire la cele menționate, Virgil Mândâcanu (dr.hab., prof.univ., scriitor) se pronunță astfel: „Pe lângă descrierile realizate într-un stil destul de clar și minuțios, Galina Martea ne prezintă din plin noţiuni cu caracter filozofic prin care ne mobilizează să medităm asupra faptului care este esenţa existentei umane în sistemul valorilor/ în sistemul social şi, corespunzător, prin aspectele ce definesc rolul și importanța omului în societate, cu toate necazurile și nedreptățile vieții cotidiane. De o valoare aparte sunt ideile autoarei cu privire la rolul clasei dominante într-o societate și despre efectele guvernării statale în dezvoltarea omului și comunității, componente ce produc evoluția sau/și involuția dezvoltării factorului uman”. În continuare Virgil Mândâcanu spune: „Galina Martea vorbeşte şi descrie cu demnitate şi claritate despre legătura reciprocă dintre om şi societate, dintre evoluţie și involuție, marcându-le ca prioritare în dezvoltarea umană şi socială. Aceste lucruri ea le vede prin prisma procesului evolutiv al existenţei umane. Prin complexitatea ideilor filozofice prezente în această lucrare îşi găseşte teren și termenul de valoare, ca expresie prioritară a existenţei umane. Prin conţinutul valorii autoarea sincronizează omul, societatea, sistemul de învăţământ, întreaga complexitate a sistemelor/ subsistemelor din societate, viaţa şi existenţa umană. Ea conturează cuvântul şi ideea conceptului de creare a frumosului prin bunuri şi valori spirituale, intelectuale şi culturale pentru fiinţa umană şi societatea acesteia. Galina Martea, mereu preocupată de problemele sociale şi educaţionale, prin propria creaţie încearcă să deschidă calea acelor schimbări evolutive care să producă cu adevărat bunăstare în viaţa omului şi în dezvoltarea prosperă a sistemelor din societate. Cu această dorinţă, autoarea scrie şi meditează în cel mai inteligent mod, astfel redând ideea printr-o formă filozofică şi ştiinţifică prin care ne sugerează acceptarea schimbărilor de rigoare în relaţia şi atitudinea statului faţă de om, față de întreaga societate, nemijlocit, spunându-ne: „Aspectele birocratice trebuiesc eliminate integral din fenomenul mentalităţii şi al acţiunilor realizate de către om, fenomene care nu mai reprezintă nici o valoare pentru nimeni la ziua de azi, ci din contra sunt elemente ale trecutului şi nu a prezentului din lumea modernă…”. Iar Iurie Colesnic (scriitor, cercetător, istoric literar) scrie: „Scriitorul, pedagogul și filozoful Galina Martea este cea mai în drept să scrie despre marile noastre probleme. Autoarea îşi conturează sintezele nu din surse împrumutate, nu dintr-o lume imaginară creată special ca spaţiu ori platformă pentru meditaţie. Experiența proprie a facut-o să cunoască problema identităţii şi pe cea a autoexilării”.

———————————————-

Nicolae GEORGESCU

4 iunie , 2019

Silvia ANDRUCOVICI: Mirele lui Vasile Andru – romanul unei inițieri

Mirele de Vasile Andru, carte apărută în 1975, deși foarte bine primită la acel moment de cititori și de critică, până la reeditarea din 2018 la Editura Eikon, părea un roman cu destin uitat. Această ocultare s-a petrecut aproape independent de voința autorului, care parcă temându-se de reluarea temei, nu a mai încercat o republicare. Astfel, romanul este readus în atenția cititorilor la doi ani de la plecarea autorului dintre noi. Pentru scriitorul Vasile Andru, reeditările au fost mereu prilej de revenire, de rescriere a textului până la o formă perfectă, care se desăvîrșea prin renunțarea la varianta precedentă, socotită drept ciornă. Atât cât îl cunosc pe Vasile Andru și laboratorul său de creație, orice rescriere însemna o retrăire, o spovedanie, țesute împreună cu sugestii de destin, de vindecare, de optimizare, diseminate subtil în paginile cărții Cartea este un microroman, așa cum o numea însuși autorul, care era aproape obsesiv în restructurarea textelor proprii, în esențializarea lor.

Tema romanului, nunta postumă, este tulburătoare pentru junețea autorului (avea 33 de ani la apariția romanului), așa cum mărturisește acesta în prefața la ediția actuală, scrisă chiar înainte de a trece la Domnul: „Prea tânăr, prea netrezit. Acest scenariu al nunții postume era prima mijire a trezirii. Eram pe atunci, nepregătit pentru nunta postumă. Acum, când refac unele pagini, sunt la un alt pol biologic, prea departe de fierbințela unui mire pământean, și poate cu tendința unei nuntiri mistice.”

Povestea romanului se țese în jurul nunții postume, pe scurt o fată tânără, care moare nelumită, necăsătorită, este îmbrăcată cu veșminte de mireasă și primește un mire temporar, care o însoțește pe tot traseul către cimitir și care îndeplinește ritualic rolul de mire. Înmormântarea se desfășoară respectând ritualul creștin, cu participarea unui preot, dar și a unui taraf de lăutari, care-l completează pe preot, îmbinând astfel ceremonia înmormântării cu cea a nunții.

Au existat multe voci apreciative la adresa acestui roman la momentul apariției. De altfel, cartea a fost premiată de Uniunea Scriitorilor cu premiul de debut pentru proză. Unii au fost de părere ca aceasta proză șlefuită, muncită ar fi fost maximul din ce-a scris Vasile Andru. Alex Stefanescu chiar spune că: „Primele cărţi ale lui Vasile Andru conţineau o proză subtilă, inspirată din experimentele prozatorilor francezi din noul val, dar fără nimic epigonic.” Romanul a trezit entuziasme și prin tema sa, care făcea parte din registrul prohibit în epocă. Preotul și istoricul Constantin Hrehor, dar și poetul Mihai Prepeliță au fost atât de încântați de acest roman, încât îl vedeau ca stând la baza unui scenariu de film. Poate un regizor precum Emil Lotteanu ar fi fost în stare să facă un film din acest roman! Marian Popa în Istoriile sale, socoate că în acest roman, autorul era preocupat de orfism, întrezărind în Mirele o asemănare între ritualul autohton al nunții postume și mitul lui Orfeu și Euridice.

Despre acest ritual, Henry Stahl scrie într-un studiu, care se numește Teoria neistovirii vieții și căsătoria cu moartea, unde moartea din ethosul popular apare ca fiind un izvor de primejdii și groază. Ceremonia întreagă a înmormântării este un procedeu pentru omorârea definitivă a mortului, lucru care se poate desfășura în două moduri: blând – prin încercarea de definitivare a trăitului celui care a murit, de împlinire a rostului acestuia pe pământ, prin nuntire. Sau violent, agresiv, în cazul ritualurilor aplicate strigoilor, moroilor, prin înfigerea unui obiect ascuțit în inimă.

Tema nunții postume probabil că vine din preistorie, o găsim abundent în literatura populară balcanică sau în literatura cultă antică elenă. Era obiceiul ca la mormântul tinerilor necăsătoriți să fie adus un brad, bradul fiind simbol nupțial. Comunitatea împlinea acest ritual cu un scop precis: ca să aibă și mortul nunta lui. Este o simbolică istovire a vieții celui decedat, necesară mai ales dacă moartea a intervenit printr-o curmare bruscă a vieții unui membru prea tânăr, care pleca cu zile netrăite, neviecuite.

Constantin Brăiloiu într-un studiu despre acest subiect, spune că aceste ritualuri se practicau frecvent în satele românești dintre cele două războaie mondiale, și le definește ca fiind rituri funebre, cu proveniența în precreștinism.

Mircea Eliade privește acest ritual dintr-o perspectivă mai largă, integrându-l în conceptul de creștinism cosmic. Creștinismul cosmic – caracteristică a societăților țărănești din arealul Europei orientale, misterul cristologic proiectat asupra naturii însăși, are drept rezultat o participare a tot și toate la liturghia cosmică, mai ales în actele esențiale ale viului, cum ar fi nașterea, căsătoria, moartea. Poate fi privit și ca o teologie populară, o rămășiță a religiilor păgâne, omul de acum două milenii încercând astfel o creștinare a religiilor strămoșilor. Această blândă creștinare o găsim și în suprapunerea unor sărbători creștine peste cele păgâne, cu preluarea denumirilor preexistente ale sărbătorii. Astfel, Intrarea Domnului în Ierusalim, cu o săptămână înainte de Paște, Floriile, a fost suprapusă peste sărbătoarea antică a Floraliilor.

Moartea la români, mai ales moartea persoanelor tinere, netrăite, nelumite, cum este cea din Miorița, este o resemnare în fața morții, o împăcare, o reîntoarcere în natură, care împlinește un rol integrator, mângâietor, matern. Moartea capătă astfel proporții cosmice.

Continue reading „Silvia ANDRUCOVICI: Mirele lui Vasile Andru – romanul unei inițieri” →

Al. Florin ŢENE: Barocul sătesc în volumul de nuvele “Blestemele iubirii“ de Toader T. Ungureanu

Despre scriitorul Toader T. Ungureanu, membru al Ligii Scriitorilor din România, am mai scris, inclusiv despre poeziile sale publicate în volumul “Mi-e dor “, apărut la editura Dokia, 2001. Însă, mi-a atras atenția proza sa, despre care spuneam că este continuatoarea nuvelisticii și a romanelor lui Liviu Rebreanu. Am publicat în diferite reviste literare cronici despre trilogia “Rătăcitoriul “, care ne-a convins că autorul de care vorbim este un scriitor viguros, având o mare artă de a învia amintiri sau visuri ce le îndreaptă către un sens, care nu e niciodată același pe măsura complexității nesfârșite a vieții și a oamenilor mai ales din mediu sătesc. E la el o adevărată obsesie a totalității românești. Romanele și nuvelele sale sunt adevărate tablouri al unei trude, așezată în dorința de a exprima oamenii din mediul rural cu complicațiile lor, părțile nevăzute ale istoriei, mentalitățile și tradițiile acestora. De la iluzie, poezia mediului la luciditate, de la stabilitate le cele mai complicate stări de conștiință-acesta e drumul lui Toader T.Ungureanu urmând mersul unor vremi ale căror cărări sporesc indefinibil, făcînd omul și mai complicat.

Pentru a justifica titlul acestei cronici, voi spune câteva cuvinte despre baroc. Literatura barocă reprezintă un stil literar european, care s-a dezvoltat în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Ea este caracterizată printr-o ornamentație stilistică bogată, prin jocuri de cuvinte, prin căutarea emoției și a plăcerii estetice. Spre deosebire de literatura renascentistă, literatura barocă pune accentul pe dezamăgire și pesimism. Printre tematicile frecvente ale acestei literaturi sunt viața ca o luptă, ca un vis sau ca o minciună și caracterul efemer al acțiunilor omenești, prezentate într-un stil somptuos și încărcat. Literatura barocă folosește în mod disproporționat adjectivele, hiperbolele, elipsele, metaforele, perifrazele, antitezele și aluziile mitologice.

Autor a 29 volume de poezie, proză și monografie, Toader T Ungureanu, urmare a operei sale și a dragostei de literatură, face parte din multe cenacluri, recompensat cu diplome și Medalia jubiliară 2016, iar trei volume ale sale au fost premiate de diferite organizații de cultură..

Volumul „Blestemele iubirii„ apărut anul acesta la Editura Napoca Star, se deschide cu un “Cuvânt al autorului” în care își caracterizează personajele ca având un comportament ce depășește limita unei morale creștine și sociale. Amplu studiu introductiv semnat de Jenica Romanică și prezentarea criticului literar Lazarius Panac sub titlul “Moralitate, credință, caracter “ întregesc aprecierea favorabilă despre acest volum ce cuprinde opt povestiri, și care se încheie cu „Date despre autor „.

Pentru a înțelege mai bine ideile transmise de povestirile publicate în acest volum, să începem să descifrăm sensul transmis de titlul cărții:”Blestemul iubirii“. Blestemul mai este numit imprecație, maledicție, afurisenie sau anatemă. Acesta este o invocare a unei nenorociri sau a unui ghinion asupra unei alte entități: una sau mai multe persoane, un loc sau un obiect. În particular, „blestemul” se poate referi la o astfel de dorință prin invocarea unor puteri supranaturale sau spirituale, cum ar fi Dumnezeu sau zeii, un spirit sau o forță naturală, sau ca un fel de magie sau vrăjitorie. În multe sisteme religioase blestemul, sau ritualul însoțitor, este considerat a avea un efect asupra celui împotriva căruia este plasat. Inversarea sau înlăturarea unui blestem este numită uneori „rupere” și necesită adesea ritualuri elaborate sau rugăciuni.

Acum să vedem ce înseamnă iubire:” Să dărui totul, să sacrifici totul fără speranță de răsplată; asta inseamna iubire”, spunea Albert Camus. Iar iubirea în viziunea lui Einstein:” Este o forță extrem de puternică pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guverneaza totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA”.

Deci, titlu spune totul, povestirile evocă unele nenorociri prin blestem contrazicând sentimentul universal al sacrificiului fără speranță, care este iubirea. Pornind de aici plonjăm în subiectele narațiunilor din această carte.

În ansamblu povestirile:“Blestemele iubirii”, ”Iartă-mă” ,”La săniuș”,” Moșul”,”Garsoniera”,”Trei bărci”,”Gemenele” și “Poveste în miez de vară”, sunt adevărate fresce ce glisează spre un fabulos poetic, cu originea într-o impenetrabilă arhaitate, într-un soi de continent realo- imaginar, un tărâm al satului bucovinean.

Povestirea “Blestemul iubirii “evocă o dramă a unei răzbunări, din cauza geloziei, într-un sat izolat de dincolo de neguri, protagoniști fiind tineri profesori. Personajele principale Maricica, Mirela, Doru, Petrișor intră într-un conflict de gelozie care duce la bătrâneasca și înțeleapta zicală: “cine sapă groapa altuia poate cădea în ea. “

Dacă în această narațiune sentimental iubirii duce la răzbunare, în povestirea “Iartă-mă “intervine răutatea unei tinere soții originară din Oltenia, de la țară, față de socrul infirm, căsătorită cu un fost soldat din nordul Continue reading „Al. Florin ŢENE: Barocul sătesc în volumul de nuvele “Blestemele iubirii“ de Toader T. Ungureanu” →

Ana URMA: Despre cărţi, cu respect şi sensibilitate

Seninul din inima cărţilor, volum recent apărut, autor Vasilica Grigoraş este al doilea din seria referinţe critice, după Izvoare nesecate – însemnări despre oameni şi cărţi, aceeaşi editură Pim, anul 2016. Propriile cărţi, bogata experienţă ca profesor, apoi studiul şi exerciţiul asiduu ca specialist în domeniul bibliografic întru facilitarea accesului la informaţie după anii 1990-1991, implicată fiind în cercetarea, identificarea şi restituirea unor documente interzise în vechiul regim, o recomandă pe Vasilica Grigoraş ca om al cărţilor. Cu generozitate şi respect faţă de cuvânt acordă atenţie scrisului mai multor autori făcându-ne cunoscută propria viziune asupra poeziei sau prozei contemporane. Imprevizibilul, metafore memorabile, lirismul involuntar, abilitatea de a schimba registre, ludic sau grav, transpar în dorinţa autoarei de a ne împărtăşi bucuria descoperirii unui text reuşind să ne facă complici seninul-ui din inima cărţilor, prin lectură. Prefaţată şi postfaţată încă din stadiul de manuscris de către scriitorul, eseistul şi criticul literar Nicolae Busuioc (Iaşi), respectiv scriitoarea, poeta şi jurnalista Veronica Balaj (Timişoara), cartea este o culegere de recenzii publicate online sau în periodice de literatură, începe cu câteva citate despre carte şi se încheie cu referinţele critice ale unor cunoscuţi oameni de litere, culese din perioada 2001 – 2019.

Aruncând o privire asupra cuprinsului observ că sub lupa criticului s-au aflat douăzeci şi cinci de titluri: proză, poezie clasică şi modernă, interviuri, haiku, senryu şi gogyohka, şi evident autorii, prin personaje sau mesajul cărţilor. O diversitate de genuri literare sunt interpretate minuţios şi responsabil din perspectiva cunoscătorului fiecărui gen, acestea regăsindu-se şi în propriile volume. Discursul fluent, uşurinţa şi capacitatea de a diseca conţinutul, evocarea situaţiilor şi descoperirea talentului autorilor de a crea şi planta personajele în propriile scenarii realiste, romantice, metafizice etc., sunt surprinse şi creionate în adevărate exegeze, presărate pe alocuri cu judecăţi de valoare asumate: pilde, îndemnuri, remarci. Vom întâlni pe parcursul lecturii nume sonore ale poeziei actuale: Valentina Teclici, Simion Bogdănescu, Mariana Gurza, Girel Barbu, Anna Nora Rotaru, Brânduşa Dobriţă, Lorena Gabriela Gheorghe, şi nu în ultimul rând poeţii-autori şi volumele lor de haiku: Cezar-Florin Ciobîcă, Dan Norea şi Eugen Deutsch, Maria Oprea, antologator şi subsemnata beneficiind de o cronică elaborată la volumul Urma Soarelui. Gravitând în jurul eului liric şi mergând pe firul textelor, autoarea ilustrează cu pasaje aducând un spor de frumuseţe şi expresivitate spontană prin reflecţii proprii, din care nu lipsesc punctele de reper, termenii de comparaţie, sugestiile lirice. Ar fi nedrept să analizăm modul de abordare al fiecărui autor prezentat în acest spaţiu, însă putem spune că stilul degajat, sinteza şi viziunea de ansamblu captivează, antrenează şi ne atrag în mod plăcut atenţia.

Dacă poezia autorilor de mai sus îmi este în parte cunoscută datorită propriilor lecturi, pot spune că nota de inedit al volumului este dată de prezentarea romanului: Căutând după mere – un dialog amical. Un dialog rod al muncii a doi scriitori cu destine diferite, diferiţi ca personalitate şi formaţie profesională dar asemănători prin naturaleţea fiinţei, lucida analiză a vieţii, gingaşa acurateţe a iubirii...(n.a.). Ben Todică, artist-muncitor plecat de pe meleaguri vasluiene, de ani buni cetăţean australian, prin popria strădanie devenit beneficiar al celor mai noi şi sofisticate mijloace ale tehnicii, şi Pavel Rătundeanu-Ferghete, intelectualul-ţăran, cunoscătorul direct al vieţii satului participant activ şi observator implicat al comunităţii în care trăieşte. Fire nevăzute ale destinului fac ca cei doi autori să se întâlnească şi să făurească împreună… o carte. Stiluri diferite a doi patrioţi, în a căror opinie scrierea este o rugăciune iar pâinea şi pacea sunt liturghia luminii. Relatările în amănunt despre ţară şi oameni, despre locuri şi fapte, despre transformări şi conservare a unor valori legate de obiceiuri şi tradiţii, scot la iveală asperităţile vieţii într-un dialog cu inserţii filozofice tinzând spre sacru, o spovedanie în doi… o upanişadă (George Anca), lăsând să se înţeleagă că autorii poartă în sufletul lor o Românie abisală. Cartea este considerată un roman social al contemporaneităţii. În aceeaşi notă elaborată este prezentat volumul Răspântiile (pg. 33), autor Dan Plăeşu. Aflăm că este alcătuit din şapte miniromane insolite. Autoarea face trimitere la simbolistica biblică a numărului şapte şi artele nipone bazate pe minimalism: ikebana, haiku, senryu etc., făcând o paralelă inspirată între miniromanele lui Dan Plăeşu şi nuvelele lui Ernest Hemingway. Cu aceeaşi dedicare explicită vom descoperi peste mai multe pagini referinţe la romanul Vinovatele meandre (pg. 143), acelaşi autor Dan Plăeşu. Un roman de sertar, scris înainte de 1989, apărut şi premiat U.S.R. în 2011, filiala Galaţi. Poetul şi eseistul Ioan Nicolae Muşat, fondatorul ASCIOR Buzău, este prezentat cu cele două cărţi-document de susţinere a ortodoxiei: Catedra Sfântului Mare Mucenic Sava, proză şi Paştile tău, Doamne, poezie. Din cele două cărţi, transpare mesajul autorului sau strigătul de ajutor adresat omului, societăţii, umanităţii aflată într-un vizibil proces de degradare. Soluţia redresării în viziunea autorului fiind înălţarea în spirit prin cunoaştere a valorilor religioase, prin smerenie, credinţă, iubire, răspândirea învăţăturilor creştin-ortodoxe. Deduc din cronica prezentă că scriitorul Ioan Nicolae Muşat se află în continuă armonie şi Continue reading „Ana URMA: Despre cărţi, cu respect şi sensibilitate” →

Valentina TECLICI: Destăinuire prin Cuvânt

În PARNASUL românesc, Vasilica Grigoraş a intrat relativ târziu, cu paşi discreţi, subtili, dar siguri. Autoarea vine spre poezia modernă din sfera liricii de inspiraţie niponă, încununată de numeroase premii şi menţiuni primite de-a lungul anilor pentru esenţa şi imaginile strălucite create în senryu, gogyohka şi, în special, în tanka şi haikuurile publicate în limba română şi în ediţii bilingve (română-engleză).

Multiplele sale abordări sunt rezultanta firească a unei vaste acumulări cultural-literare, spirituale, pe care şi le-a interiorizat şi le-a acordat timpul necesar pentru decantare şi exprimare. În toate formele de exprimare descoperim faţete ale personalităţii sale, ale formării şi împlinirii, dar opera rămâne unitară în ansamblul său. Se desprinde setea de armonie, de lumină, de credinţă, de autodepăşire, de dăruire, ceea ce dă originalitate şi prestanţă scriiturii sale.

Emoţiile, sentimentele, trăirile şi ideile constituie materia primă prelucrată cu măiestrie, de data aceasta în volumul „O corabie la timp potrivit”, Editura PIM, Iaşi, 2018.

Cartea începe cu o destăinuire sinceră a poetei (motto). În opinia sa: „Poezia este un monolog interior, o căutare de sine, o evadare din labirintul vieţii, e amintire şi visare. Este un mod de a sta de veghe, o cale de a te reinventa; te descoperi pe tine însuţi pentru a te dărui celorlalţi, spunând ceea ce nu ai îndrăzni să spui altfel… Este focul aprins de o scânteie divină. Este O CORABIE LA TIMP POTRIVIT”.

Continuă firul confesiunii: „Scriu/ pentru că astfel/ sunt liberă/ de trecut şi viitor/ mă-mbrac în liniştea clipei/ şi-mbrăţişez chipul senin/ continui mişcarea minţii/ căpitan de echipă/ în maratonul vieţii/ dansez vals după vals/ pe clapele pianului/ încă verde al timpului/ şi cânt Odă bucuriei/ pentru tot ceea sunt.”(De ce scriu)

Poezia Vasilicăi Grigoraş este o călătorie în lumea sufletului, în lumea ideilor, dar şi în lumea reală. În opinia poetei, lacrima este utilă fiinţei umane pentru că ea ne ajută să ne eliberăm de trăirile negative: „Prin ceaţa vălurită/ mă-ntâmpină/ unde nesătule/ şi contradictorii,/ venite din direcţii diferite/ care-mi sfarmă şi seacă/ într-un glas unic/ dorul de comoara/ din sufletu-mi tremurând.// În dansul stropilor/ îmi deschid aripile/ cu dorinţa/ de a-mi recupera/ lacrima pierdută/ în somnul de veghe.”(Lacrima pierdută) Autoarea doreşte să-şi recupereze lacrima pierdută deoarece simte o imperioasă nevoie de reflectare şi înţelegere pentru a-şi interioriza nădejdea ca virtute: „cu pumnii plini de mătănii/ şi rugăciunile/ stropi de lumină/ mă lepăd de învelişul/ înţelesului de-altădată/ punându-mi nădejdea/ în cele ce vor veni/ dând glas înfiorării/ verdelui molatic al tufarilor/ cu scântei de licurici/ şi veselie de prunci.” (Nevoia de înţelepciune)

O pondere însemnată în volumul de faţă este poezia de dragoste: „O privighetoare fără nume/ trubadur celest/ la căderea serii/ în calde armonii/ îmi cântă doar mie/ despre dragoste./ Şi ţie, pentru că altfel/ polenul n-ar mai fecunda/ bucuria clipei.// O corabie la timp potrivit/ dragostea ta ancorează/ în inima mea.// Dragostea noastră” (O corabie la timp potrivit) Întâlnim aici o lirică erotică de tip spiritualizat. Se adresează în primul rând sieşi şi Dumnezeului său interior. „Întâia-mi dragoste/ eşti Tu, Doamne!/ Te rog, pune pecetea Ta/ pe inima mea/ şi cu voia Ta,/ mântuieşte-mă!”( Întâia-mi dragoste) Delicateţea şi duioşia sentimentelor se răsfrâng subtil asupra celorlalţi pregătiţi să înţeleagă şi să primească emoţia estetică. „Vino, iubite/ să ne plimbăm/ prin marele atelier/ al cunoaşterii,/ inspirând vraja/ aştrilor neadormiţi!” (Vino, iubite)

Vasilica Grigoraş închină un poem profund femeii, văzută ca un: „Sunet solemn de orgă/ or ton de vioară-n surdină,/ tablou în lumini şi umbre,/ filă de carte scrisă cu migală/ într-un alfabet indescifrabil.” (FEMEIA, făptură de taină adâncă) şi unul trist, dar înălţător, mamei: „Ne trezim dintr-un somn prelung/ împovăraţi de lucrurile nespuse la timp,/ conştientizând că suntem eroii negativi/ dintr-o poveste pe care doar EA/ a făcut-o cea mai frumoasă.” (Prea târziu, Mamă!)

În volumul „O corabie la timp potrivit” se observă o evoluţie ascendentă a autoarei pe scara poeziei. Cu pana-i cizelată prin cultivarea ideii poetice într-o aleasă exprimare intelectuală, poeta îşi descoperă vocea proprie, distinctă, echilibrată. Ea spune cât are de spus, acel sâmbure de adevăr: „deznod/ cifrul pulsului/ din miezul spiritului/ înlătur / funinginea din suflet/ şi inspir/ parfumul blând mirositor/ al crinilor imperiali” (Liberă de contract)

Vasilica Grigoraş este un poet interiorizat, un soliloc, un prieten loial, iubitor de oameni, de înţelegere şi de linişte, un spirit conciliant. Strigătul durerii, al revoltei interioare, dar şi al descătuşării vine din iubire: „Stăpânită de lacrimi,/ îşi pipăie blând/ cicatricile nevindecate,/ printre suspine/ pune surdina gândurilor/ şi descoperă farul înalt/ din sinele său/ din care ţâşneşte/ şi se revarsă lumina.” (Agonie de noiembrie)

Continue reading „Valentina TECLICI: Destăinuire prin Cuvânt” →

Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan

Pentru o sensibilitate artistică precum aceea a poetului Vasi Cojocaru-Vulcan, creator de poezie niponă, a contempla, a privi în adâncul sau în înaltul realităților, a medita în templul muntelui, al naturii cu miracolul și inefabilul său, o lume de o fastă cuprindere, toate acestea devin hrană spirituală, adevărat izvor al poemelor sale, acolo, în solitudine și reflecție. Ochiul atent deschis asupra frumuseții miraculoase a poienilor sau a pădurii foșnitoare, cu poteci pătrunzătoare în mirific, în vârtejul copleșitor al imaginilor, cu văzutele și nevăzutele de noi, oamenii cetății, a surprins pentru „a ne arăta” clipa de față, scena, instantaneul din mijlocul naturii, momente din experiența personală pe care poetul nu le evocă, ci ni le arată în chiar spațiul săvârșirii lor, simultan cu fenomenul care le-a produs, acum și aici.

Auzim în haiku-urile sale, clasice sau de tip contemporan, de la scârțâitul ușii, la glasul clopotelor în noaptea de Paști, auzim chiar în momentul producerii „toaca bătrânului schit”, pentru că poetul ni le arată, apoi buciumul, „briza prin cetini”, „clipocitul stelelor”; sau, altădată, țârâitul de greier, șoapte peste trestii, ori tunete. Noaptea e neagră, serile albastre, dar mușcatele sunt albe și, în general, lumea lui Vasi Cojocaru-Vulcan este un univers în alb în care vezi nufăr plutind vara sau ninsoarea, iarna, când „trosnește jarul” în liniștea colibei, afară simți o pală de vânt, arșița nopții de vară sau ploaia, toate văzute și „arătate” în dimineața, amiaza, amurgul sau asfințitul zilei, când au fost trăite cu inteligența de a se sustrage împrejurărilor lipsite de ochiul căutător care are răbdarea și finețea observației și a consemnării atente:

„Vrei să cunoști rostul vieții?

Prinde în pumnul tău vântul,

du pumnul la ureche

și, în tăcere,

ascultă!

(Gogyohka)

Apar răzlețe atingeri ale trăirilor personale , dorul sau suspinul, lacrima sau regretul, și acestea mai mult sugerate, căci poetul vede clocotul și splendoarea lumii miniaturale (Mono no aware – un patos al lucrurilor), acolo, în firele de iarbă sub salcâmii scuturați și razele de lună, sau simte, întrevede o lume nerăbdătoare să fie rostită, pornind de la ceaiul din ceașcă, până în depărtări orientale, originare ale stilului său poetic: templul Shoji, Casa de ceai, Marea Galbenă, gheișa cu evantai, kimono-ul, fie ca imagini concrete, fie ca simboluri:

„Marea Galbenă –

un lan de răsărită

vălurit de vânt”

Vasi Cojocaru-Vulcan scrie poezie niponă, de la Haiku, la Senryu, Sedoka, Tanka, până la Katauta și Gogyohka. Dintre direcțiile sau categoriile estetice ale poeziei nipone, prin care poetul configurează spațiul lui „acum și aici”, ne aplecăm atenția în mod special asupra a două concepte definitorii: estetica Frumosului (Aware) și Efemeritatea (Ryuko). Dacă în estetica occidentală Frumosul este un concept al admirației pentru conținutul său intrinsec, în estetica niponă el este perceput din perspectiva a ceea ce aduce el ca folos și prezentat ca accesoriu al grației și al calității.

În unicitatea destinului său, poetul simte respirația lumii, atent înafara sinelui, la ambientul existențial, dispoziția sufletească a zilei sau a scenei aflate „în obiectiv”, în vremuri sofisticate; având libertatea interioară și vocația de a trăi impactul cu miraculosul, cu fascinația lumii, el surprinde un spațiu al măreției care infiorează, o forță care copleșește cu impresia tonică a firii stăpânitoare, ca o lecție unică a naturii ce pecetluiește taina primordialității:

„Ceruri și ape –

maculând albastrul

un pescăruș alb

Conceput în formula clasică de 5-7-5 silabe, acest haiku este structurat în două planuri unite estetic prin Kireji, și vizual prin fenomenul reflectării cerului în ape, primul este fragmentul care proiectează privirea spre Unde? ( pe linia imaginară în universul mare, între apele și cerul reflectat ), cu o sugestie de Kigo, Când? ( Vara ). Spațiul sugerat este linia imaginară care unește pe verticală apele cu cerurile, realități reprezentînd eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a universului nostru (Fueki). Expresia descriptivă sau Sintagma, „un pescăruș alb”, reprezintă răspunsul la întrebările Cine? / Ce? ca dimensiune trecătoare a naturii, efemeră (Ryuko); apariția aici și acum a pescărușului pare că nuanțează albastrul într-un degradé cu alb, dând tabloului acea măreție și splendoare, un Aware intens, armonios. Este o stare emoțională de optimism al omului care-și oferă un răgaz restaurator și o odihnă a sufletului, imaginea și tâlcul ei fiind concentrate în șaptesprezece silabe, cu un verb la gerunziu, câteva substantive și un adjectiv „alb”, al culorii; termenul „albastrul” intră în caregoria substantivelor, nume de culoare, prin conversiune. „Aici” se concretizează în universul mare, iar „acum” este momentul zborului în văzduhul dintre cele două planuri unite prin reflectarea culorii albastre, în plan vizual și prin juxtapunere, gramatical. Natura oferă momente de meditație profundă asupra Frumosului său, cu antiteza etern / efemer, iar privirile noastre se pierd în infinitul întrebărilor despre existență.

Continue reading „Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan” →

Galina MARTEA: „Constelaţii Diamantine” – calitate şi valoare în cultura naţională română

Revista de cultură universală „Constelaţii Diamantine”, editată sub egida Ligii Scriitorilor Români, este iarăşi prezentă în spaţiul cultural românesc, fondatorul şi redactorul şef al acesteia fiind neobosita scriitoare Doina Drăguţ. De această dată revista îşi face apariţia în luna mai a anului curent, cu numărul nr. 5 (105), anul X, evident având în palmares 10 ani de activitate editorială în promovarea creaţiei literare, creaţiei culturale româneşti.

Publicaţia lunară „Constelaţii Diamantine”, mereu într-o inovaţie evolutivă, îşi însumează cuprinsul cu eseuri de analiză literară, studii din domeniul creaţiei artistice, cicluri de poezii, articole şi recenzii despre diverse genuri literare etc., toate acestea fiind realizate de către scriitori români de notorietate din întreaga lume, printre aceştia regăsindu-se Al. Florin Ţene, Livia Ciupercă, Doina Drăguţ, Nicolae Georgescu, Florian Copcea, Dragoş Niculescu, Florentin Smarandache, Nicolae Busuioc, Vavila Popovici, Luca Cipolla, Radu Ivan, George Teodor Dincă, Teodor Gherasim Nistor, Ionel Popa, Daniel Marian, Nicolae Rotaru, Vasilica Grigoraş, Ştefania Oproescu, George Baciu, George Petrovai, Galina Martea, Gavril Glodeanu, Varga Istvan Attila, Constantin Miu şi alţii.

Din primele pagini ale revistei facem cunoştinţă cu o recenzie literară a scriitorului Florian Copcea asupra volumului de eseuri „Ficţiunea jurnalului intim. Există o poetică a jurnalului?”, autor Eugen Simion (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2018). Urmând acţiunea aprecierilor critice, Florian Copcea face referinţă la întregul conţinut al lucrării, în esenţă relatând: „De fapt, Eugen Simion acceptă dreptul artei de a devia de la «motivaţiile subiective şi obiective care explică apariţia scriiturii intime» (p. 29) şi face recurs la arhetipuri estetice consacrate. Autorul realizează o întoarcere în timp la valorile culturale standard, nicidecum pentru «a ajuta memoria celui care scrie să nu le uită, şi, evident, să nu se uite, în această nesfârşită trecere şi petrecere care este viaţa lui» (p. 31), ci pentru a potenţa influenţa lor în spaţiul eului profund, cum îi spune Proust, sau al eului pur, cum îl numeşte Valéry”.

În pagina 7 a revistei ne întâlnim cu creaţia literară a scriitoarei Doina Drăguţ, descrierile fiind realizate asupra volumului de versuri „Melancolia”, scris de distinsul poet Mihai Duţescu (Editura Eminescu, Bucureşti, 1997). Prin analiza respectivă criticul literar Doina Drăguţ valorifică cu multă atenţie şi simpatie conţinutul acestei lucrări, astfel afirmând: „Lirică prin excelenţă, poezia scrisă de Mihai Duţescu are un profund caracter reflexiv ceea ce o integrează în arta modernă contemporană”.

În pagina 8 scriitorul şi academicianul Al. Florin Ţene este prezent cu eseul literar „Viaţa satului românesc şi a ţării în literatura epistolară”. Aici Domnia sa ne expune lucruri interesante despre corespondenţa marilor scriitori români precum Titu Maiorescu, Mihai Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri şi mulţi alţii, în concluzie făcând referinţă la conceptul „scrisorii”, cu următoarea declaraţie: „În secolul nostru, dacă ţinem seama de mijloacele moderne de transmitere (internet, telefonie mobilă etc.), scrisoarea pare a fi condamnată la pieire. Tocmai de aceea apariţiile unor cărţi conţinând corespondenţe sunt savurate de cititori”.

În pagina 15 criticul literar Livia Ciupercă scrie cu multă pasiune şi înţelepciune despre „Focul suferinţei – focul credinţei”, aceasta fiind o înregistrare despre valorile culturale şi creştineşti ale omenirii. Un exemplu viu este înscris despre Catedrala NOTRE DAME din Paris, capodoperă arhitecturală, care recent a fost supusă suferinţei, în centrul atenţiei fiind pusă Legea şi morala creştinească.

La pagina 20, scriitorul Dragoş Niculescu prezintă un studiu despre „Impasurile fenomenologice şi condiţia transcendentală (completare)”, unde sunt abordate aspecte despre Analiza semnificaţiei în cadrul cercetărilor logice husserliene, despre conştiinţa fenomenologică a timpului, despre Obiectivismul ştiinţific şi tensiunea internă a sensului de la Descartes şi Hume la Husserl, despre Nefiinţa voinţei, despre Eroarea husserliană în aprecierea sensului conştiinţei, despre Fenomenologia husserliană în calitate de filozofie lipsită de ontologie, despre Divinul – între cogito-ul decartian şi alter ego-ul husserlian, despre Diferenţa dintre Kant şi Husserl la nivelul interpretării intenţiei şi intuiţiei, despre Fericirea şi necesitatea iluziei, despre sentiment.

La pagina 25, profesorul şi scriitorul Florentin Smarandache, din SUA, împreună cu Andruşca R. Vătuiu, în eseul „Căutări în negura timpurilor”, ne vorbesc despre fiinţa umană şi rolul acesteia în Univers, despre originea speciei umane şi despre fenomenul evoluţiei acesteia în viitor.

Continue reading „Galina MARTEA: „Constelaţii Diamantine” – calitate şi valoare în cultura naţională română” →

Constantin GEANTĂ: Răbdarea pietrei sau fiinţarea prin poezie

Cunoscutul om de litere Al. Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor Români, cu sediul la Cluj-Napoca, este o personalitate culturală complexă şi proteică, care prin zecile de volume de poezie, proza,teatru, eseu, critică literară a îmbogăţit literatura şi cultura română.

Creaţia se naşte din căutare şi suferinţă. Autorul care pornind de la cele spuse de Constantin Tsatos: „Omul de cultură estre copilul durerii” mărturisea undeva în volumul Cu inima în palmă: „Tot ce am trăit a trecut mai înainte prin înainte durere, chiar şi bucuriile. La baza edificiului de mai târziu, pe care l-am construit cu ajutorul creaţiei, se află o rană. Fiindcă şi atunci când construim o casă, un monument, producem o rană Pământului, prin săparea temeliei. Viaţa mea a fost consacrată artei cuvântului şi aceasta îmi aminteşte de rana care însemnă pentru mine începutul rodniciei şi, în final, bucuria lucrului bine făcut.”

Lucrul bine făcut străbate de la un capăt la altul cartea de faţă, care constituie, fără îndoială, un monument literar.. Poetul a surprins în versurile sale o lume aflată sub mirajul cuvântului. Dimensiunea orfică a fiinţei umane este surprinsă în volumul de poezie Răbdarea pietrei într-un mod magistral.: „Poezia se întrupează când soarele/ şi Hades se ating până şi-n vis- / spune Odysseas Elytis,/ atunci în amiaza susţinută de cariatidele pădurii, marele/ cer încălţat cu pielea picioarelor mele/ mă primeşte rătăcind printre stele/ şi ars de dor,/ îmi pune aripi, şi zbor/ cu sufletul meu ancestral / şi călător/ când sub şa mi-a murit şi ultimul cal./ Iar strugurii sunt sâni în via/ din care mulg lapte pentru zei./ Aceasta este Poezia/ din care te invit, cititorule, să bei” .( Poezia)

Poemul Răbdarea pietrei din iarbă ascultând sonata ( În loc de ”Cuvânt Înainte “ ) cu care începe volumul de versuri, este un adevărat crez poetic, care ne duce cu gândul la autorul Cuvintelor potrivite, inegalabilul Tudor Arghezi, la creatorul Florilor răului, părintele poeziei moderne Charles Baudelaire, la maestrul Antonio Machado, autorul mirificului volum Singurăţi, galerii şi alte poeme, precum şi la alţi creatori care iniţiază şi invită pe cititor la descifrarea mirificei lume cuprinsă în operele lor.

Astfel autorul îndeamnă cititorul să deschidă: „această carte,/ Fereastră spre alcătuirea universului la loc”, unde va găsi „sângele iubirii ce se-nparte/Zvâcnind din amintirea unui foc.” Citind-o va înţelege cum: „din ţeava puştii/ Se întorc căprioarele-n păduri/ Iar porumbeii din zăbrelele cuştii/ Fac în libertate zborului cununi// Piatra ajunsă stâncă tot mai sus/ Tânjeşte după creşterea ierbii/ Vibrând sonata pe râu în apus/ Întors la izvor să-l soarbă cerbii. .” Ţinând această carte-n mână, va cunoaşte: „lumina din câmp deschis”, „drama pietrei şi-a tăcerii”. Deschizând această carte care este:” Fereastră spre alcătuirea universului la loc”, cititorul, va găsi: „sângele iubirii ce se-nparte/ Zvâgnind din amintirea unui foc”.

Poem de o mare complexitate ideatică Răbdarea pietrei din iarbă ascultând sonata,, iniţiază pe cititor într-o lume a creaţiei care se vrea o oglindă a Univesului, părând să spună ca şi ilustrul predecesor Stéphane Mallarmé că a înţeles: „ corelaţia intimă a Poeziei cu Universul”.

După ce împreună Nietzche respiră aerul pur al lui Zarathustra (Vorbind cu Nietzche), poetul prezintă viaţa ca o luptă (Viaţa ca o luptă). La fel ca şi Artur Rimbaud sau Nichita Stănescu a perceput realitatea prin alte simţuri, (Văzul din urechea dreaptă), încercând să o transfigureze în artă (Urcare în metafizic).

Versuri precum cele din Suveica timpului transfigurează modalitatea artistului de a se raporta la temporalitate: „Plimb timpul de la o clipă la oră/ De se plictiseşte pisica torcând/ Ghemul creşte şi-o soră/ Îl croşetează în zerseul ei din gând”.

Fiorul metafizic este transfigurat magistral în versuri precum cele din Sunt seva poemului meu: „Sevă sunt şi via mă fierbe vin/ Pe dealuri în boabe de aur/ Prietenul mă bea, am gust de pelin,/ Ascultând înserarea colorată de-un graur.// Din rădăcini urc şi-n boabe mă coc,/ Mă beau pe-ndelete în căni de lut/ Ciobanii doinind din fluiere de soc,/ Când eu fierb în butoaie tăcut…//Prietenul sunt eu şi mă sorb/ Din cupa mea de trup şi gând,/ Încă se scrie poemul în orb/ Din care n-am plecat nicicând”.

În poemul Speranţa binelui relativ întâlnim îndoiala carteziană, dar şi credinţa creatorului în autotputernicia Cuvântului, care a fost la început şi care va dăinui şi în viitor.

Spectacol de dincolo de cortina cerului ne prezintă o modalitate de a pătrunde dincolo de latura contigentului: „Cortina cerului s-o deschid am dorit,/ Dar îngerii maşinişti m-au împiedicat s-o fac,/ Cu bisturiu minţii tăiat-am un pătrat însorit/ Şi-am privit scena celor ce tac”. În acest poem sunt amintiţi mari creatori precum Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski într-o manieră care sugerează modalitatea în care autorul se raportează la lumea artei ca trăire şi interpretare. Manole, creatorul care şi-a zidit sufletul, adică pe Ana, în creaţie pentru a dura întru cuvânt. Dar în final Cortina va cădea, în schimb cititorul, are posibilitatea să intuiască ceea ce s-a desfăşurat în „jocul secund” după cum ne-a sugerat şi Ion Barbu.

În Sfârşitul, început perpetuu…într-o modalitate care se înrudeşte cu cea a lui Walt Whitman, creatorul Firelor de iarbă suntem invitaţi să ascultăm cum „iarba creşte”, pentru înţelege taina Universului „Înţelegi sonata unui timp evolutiv -/ Spirală ce cu infinitul ne uneşte/ Într-un spaţiu al ecoului, repetitive…” totul desfăşurându-se sub semnul Poeziei – Doamna.

Naşterea lui Iisus, de către Fecioara Maria, este un eveniment cu conotaţii cosmice când prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a început o nouă eră. Este era iertării de păcate, în care omul nou are şansa mântuirii, precum în S-a născut Iisus: „Aleargă ziua desculţă prin sate/ S-anunţe minunea venită de Sus,/ E vremea să fim iertaţi de păcate/ Când în ieslă s-a născut Iisus.// Alerga Maria pe la uşi încuiate/ Dar în spatele lor stăpânii nu-s,/ Stelele clipeau lumină pe cer desferecate/ Când Fecioara a născut pe Iisus.”

Cititorul întâlneşte peste tot imagini, metafore, trăiri transfigurate în vers. Frumuseţea imaginii poetice se împleteşte cu profunda meditaţie asupra existenţei şi rostului artistului în lume. Pentru ilustrarea celor arătate mai înainte amintim câteva versuri din poemul Păşind pe lumină care ne amintesc de creatorul Morţii căprioarei, Nicolae Labiş : „În dezlănţuita simfonie iese visul,/ din fuiorul nopţii păşind pe cărare,/ levitează peste noi aducând abisul,/ sfidând lumina din exploziile solare.// Aici se întâlnesc minunile cu povestea/ hălăduind prin imperiile de vise/ şi glasul rămâne urmă în vestea/ cu căprioare la izvor ucise”.

Pasărea zborului imaterial, ne aminteşte de poemul dedicat de către Lucian Blaga, Păsării măiastre , a lui Constantin Brâncuşi : „S-a născut o lume din Cuvânt/ Ce-n univers ne leagă şi prin Legi/ Când acolo sus e ceva mai sfânt/ Însămânţând în noi sfinţirile întregi.// E-n noi un cer întreg de rostiri/ Şi-n suflet n-i se coc fructe neoprite ,/ E vremea marilor sfinţiri/ Şi-a anotimpului voinţelor călite.// Mă simt zborul pasărei, imaterial,/ Legiferând poemul ideal/ Ne cerând nimic în schimb”.

Coborând în Pântecul cuvântului, poetul descoperă „ diafanul înţeles eminescian/ şi miezul îndoielii lui Cioran…” Trecând prin Ora de ninsoare unde „Istoria e alta în fiecare fulg de nea…” poetul priveşte în oglindă cum: „Loveşte dunga cerului secolul XXI/ păsări zboară de-a lungul râului/ asemeni Terrei/ în toamnă…”( Oglinda din secolul trecut).

Poeme precum Obicei, Nu răspund, Noaptea din ideea mea, sau Muzele datoare, ne dezvăluie alte faţete ale unui poet autentic care în Ne odihna poeţilor ne spune că : „Poeţii nici morţi nu se odihnesc,/ Versul lor scris cu sânge cutreeră veşnicia,/ Din lutul unde dorm tot mai cresc/ Alţi arbori în care se coace Poezia.” În Memoria zilei de ieri aflăm că: „ Ziua după ce şi-a scris jurnalul/ înşirând evenimente pe pergamentul clipei,/ banalul,/ şi-a pus capul pe dealul din apropiere/ pentru odihnă”.

O încărcătură emoţională deosebită are poemul Lumină pentru Mama, în care pioşenia pentru fiinţa care i-a dat viaţă se amestecă cu regretul de a fi părăsit satul natal. Versurile acestui poem au o duioşie care îi dau aspectul unei adevărate elegii. Pe alocuri întâlnim accente tragice care ne duc cu gândul la marele Serghei Esenin : „În fiecare zi îţi aprind din inimă lumina,/ Lumânare, mamă, pentru sufletu-ţi umil,/ De am greşit, îmi port şi-acuma vina/ furnicilor strivite sub călcâiul de copil.// Îmi port crucea plecării mele din sat,/ Alergând după fluturi sub cerul depărtării,/ Iar dacă, uneori, am căzut în păcat,/ Îţi cer iertare, mamă, la ceasul înserării”.

În Incident istoric întâlnim o viziune tragică şi totodată profundă asupra adevărului fiinţei umane în timp : „În piaţa Patriei istoria desculţă ca o fată bătrână/ Urlă din tot plămânul îmbâcsit de războaie:/ Sunt fecioara ce visează sub lună/ la Bărbatul ce-şi pune în cui Războiul/ Şi-n faţa femeii – Pacea, genunchiul şi-l îndoaie”.

Versuri precum: „Brazda ţării în care clocote sângele străbunilor/ Ţi-a deschis Calea/ Spre Lumina întoarceri în Sine” (Înainte de sfârşitul frazei), sau „Azi l-am văzut înălţându-Se pe Iisus/ Urca cu cântecul mierlei spre nori,/ Era în stropul de lumină tot mai sus/ Şi-n aer mângâiat de cocori.”( Înălţare în Cuvânt) , produc în cititor o emoţie estetică deosebită. Continue reading „Constantin GEANTĂ: Răbdarea pietrei sau fiinţarea prin poezie” →