Elena BUICĂ: Farmecul poeziei Emiliei Dănescu

Parcurgând paginile volumului „Vocile umbrei”, apărut în 2017, la Editura „Antim Ivireanu” din Râmnicu Vâlcea, printre rânduri m-a urmărit chipul autoarei, Emilia Dănescu, rămas același din timpul când am cunoscut-o. Tonalități diferite i-au învăluit întreaga ființă, dar a rămas aceeași față îndreptată spre soare, același zâmbet cald și plin de cordialitate, ca o promisiune că e gata să se dăruiască dacă am nevoie, așa cum a făcut-o de atâtea ori. De atunci, cam de zece ani, i-am păstrat un gând curat pentru acea rază de soare care o însoțeşte și pe care, mai apoi i-am zărit-o și în poeziile sale, chiar dacă uneori se aud și ecouri ale tristeții subterane: „Dă-mi un semn de prietenie,/ ori o jumătate de lună./ Hai să împărțim în două/ singurătatea,/ într-o zi bună.// Și mai dă-mi un sâmbure/ de speranță,/ să-l sădesc în inima mea.// Poate va încolți la primăvară,/ poate va înflori la vară/ și va rodi în toamna mea/ târzie,/ într-o altă carte/ de poezie.// Pentru tine, prietene” (Pentru tine, prietene).

Revărsarea caldă și echilibrată a confesiunii din poezia sa, cred că a ținut clipa în loc dilatând-o prin farmecul cuvântului bine temperat. La aceasta, cred că a contribuit și starea de grație numită fericirea personală, născută din fericirea în doi, așa cum își dorește: „Și doi să fim doar cu iubirea noastră,/ În răsărit și-n asfințit de soare” (Să fim doi).

Tema dominantă a volumului este iubirea pe care poeta o trăiește din plin în cea de a doua parte a vieții sale. „Poemul rugăcine”, cu dedicația „lui Mihai Antonescu” este edificator, „Dacă aș ști să cânt,/ ți-aș cânta./ Dacă aș ști să pictez,/ te-aș picta.// Cum știu doar să scriu,/ uite, îți dărui poemul ăsta, să-ți fie de liniște/ și rugăciune în zi de post,/ să-ți alunge umbrele dimineților/ și ceața din priviri.// Apoi tocmesc o ceată de îngeri, / dimpreună cu Dumnezeu,/ să-ți aprindă lumina/ în paginile cărții tale,/ ce stă să se nască.”

În această etapă de viață, prin poezie, Emilia Dănescu trăiește victoria existențială izvorâtă din iubire. Iubirea ei e ca o întoarcere la anii primei tinereți, ca şi cum ar dori să o ia de la început, să întoarcă clepsidra vieții, dar, în același timp, se apleacă cu atenție la semnele timpului său. Frumusețea poeziilor sale izvorăște dintr-o voluptate controlată, calmă, stăpânind bine echilibrul interior. Năzuința ei de împlinire prin iubire este ceva de neînlăturat, e o cerință fundamentală a naturii și a destinului omenesc. Iubirea este cea mai pozitivă stare umană, indiferent de vârstă. Toți aspirăm spre starea de grație numită iubire, dar puțini sunt aceia care o spun atât de frumos ca poeta Emilia Dănescu.

Ea trăiește prin și pentru iubire, acolo se află provizia subtilă a viețuirii sale. Iubirea este volanul vieții sale. Farmecul feminității, delicatețea, tandrețea, spontaneitatea și sinceritatea trăirilor îi sporesc valențele creației.

Deși iubirea este dominantă în acest volum, lăsând impresia că, prin iubire, poeta se renaște în fiecare dimineață, totuși și alte teme își au un spațiu în care pot să respire. Credința își găsește un loc destul de larg, precum în poeziile: “Am strigat”, “Arată-mi, Doamne, calea” , „Altceva”, chiar și în poezia care face trimiterea la semnificația titlului acestui volum . „Dă-mi putere, Doamne, /să înfrunt obstacolele,/ să dărâm zidurile,/ să accept dezvăluirea/ neputinței.// Dă-mi curaj, Doamne,/ să înving teama începutului/ de drum.// O să-mi învelesc în mănuși /cuvintele de vineri/ Și tăcerile, în straie/ de duminică.// O să ascult cuminte/ vocile din umbra Ta/ târzie.// Mulțumesc, Doamne!” (Rugăciune)

Poeziile de inspirație foclorică sunt și ele prezente: „Cântă-mi tu, stejar bătrân,/ Foșnetul să ți-l îngân,/ Dă-mi să beau o apă vie,/ De alean și dor să-mi fie.// Bate clopotul în dungă/ Înspre lacrima nătângă./ Dinspre soarele răsare/ Zborul mierlei în cântare.// Să-mi dai, Doamne, o chilie/ De rugat în veșnicie”.

Continue reading „Elena BUICĂ: Farmecul poeziei Emiliei Dănescu” →

Vasilica GRIGORAȘ: De ce spune Mihaela Meravei – „Cu oraşul meu se întâmplă ceva ciudat”?

Volumul de poezii „Cu oraşul meu se întâmplă ceva ciudat”, publicat la Editura EX PONTO, Constanţa, 2019 este rezultatul unei activităţi literare prolifice a poetei şi criticului literar, Mihaela Meravei. Parte dintr-un bogat palmares de publicaţii, cartea se impune în lirica actuală prin originalitate, un stil viu, profund şi atractiv de a transmite stări şi emoţii.

Titlul alcătuit pe un ton emfatic este foarte incitant. Pare a fi o sentinţă, însă este mai degrabă o ghicitoare, care ne determină să punem întrebări. Despre ce oraş să fie vorba? În mod firesc, mergem cu gândul la oraşul natal al autoarei, Constanţa. Se referă oare autoarea la oraşul port, vechiul Tomis aşezat pe ţărmul Pontului Euxin, în care Ovidiu, unul dintre clasicii literaturii latine, din motive încă învăluite în mister a fost exilat şi a scris în limba dacilor? La oraşul în care a poposit poetul naţional Mihai Eminescu, despre care spune că este o „aşezare foarte frumoasă dar de mici dimensiuni” şi îi scrie Veronicăi Micle că marea îi creează senzaţia unei „nemărginiri pururea mişcate”? La aceste întrebări mai adăugăm: De ce, ceea ce se întâmplă o fi ciudat? Şi ce conotaţie a cuvântului „ciudat” ar fi potrivită pentru a ne dumiri? O fi vorba de ceva bizar, straniu, excentric, neobişnuit, miraculos, admirabil, extraordinar…?

Mai trebuie să decriptăm un înţeles. Mihaela Meravei nu ne spune că „în” oraşul domniei sale se întâmplă ceva, ci „cu” oraşul său. Dacă s-ar întâmpla „în”, ar însemna că ceva anume, un lucru singular sau câteva aspecte ale existenţei au intrat în derapaj ori, dimpotrivă urcă pe val, însă spunându-ne „cu”, ne dă a înţelege că întregul oraş, în totalitatea părţilor componente, în ansamblul fiinţării sale este în continuă schimbare.

Dar să le luăm pe rând. Începând lectura poemelor, treptat apele se cern şi un şuvoi de apă cristalină se strecoară sub ochii cititorului curios şi dornic să se îmbăieze liniştit, senin şi blând în marea cu apă vie a sensurilor cuvintelor, a rosturilor versurilor şi poemelor. De la început, descoperim că oraşul despre care face vorbire Mihaela Meravei este „ inima” sa, fără să intuim, să întrevedem încotro ne duce conţinutul ideatic al poemelor. Doar ne face atenţi, ne provoacă să citim cartea pentru a înţelege cu mintea şi inima noastră apropourile ori dezvăluirile stărilor şi trăirilor sale.

În condiţiile unei presiuni, ale unor schimbări neconforme cu un parcurs firesc al lucrurilor, observăm la autoare nevoia imperioasă de confesiune, dar şi dorinţa arzătoare de a căuta soluţii pentru a construi ceva bun şi solid în destinul „oraşului” său. În acelaşi timp, are o adevărată vocaţie în a-şi comunica trăirile cu lumini şi umbre, însă cu o discreţie ingenuă şi o rafinată împărtişire a acestora. Cu o conştiinţă temerară, lucidă şi atentă mărturiseşte această nevoie cu sinceritate, cu subtilitate, fără melancolie, fără monotonie. Lirica Mihaelei Meravei, deşi meditativă este profund echilibrată, punând totul în termenii unei înţelegeri simple şi concrete.

Poezia este pentru Mihaela Meravei o trambulină cu ajutorul căreia poate ajunge la esenţa trăirilor, pe care le exprimă printr-un repertoriu bogat de cuvinte aflate în misiunea lor de luminare şi înduhovnicire. Pentru a o înţelege pe autoare, cu frământările şi bucuriile inerente vieţii, este musai să-i înţelegem poezia, pentru că evocarea din poemele sale răsună în ecouri inefabile şi îndrăzneţe spre desluşirea sensului vieţii, jocul dificil din imperiul inimii.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: De ce spune Mihaela Meravei – „Cu oraşul meu se întâmplă ceva ciudat”?” →

Vasilica GRIGORAȘ: Taina unui destin în „Necunoscuta”

Citind „Necunoscuta”, editată la Buzău, Editgraph, 2019, am retrăit o călătorie de acum câţiva ani, aproximativ pe acelaşi itinerariu cu cel din roman. De data aceasta, însoţită de eroii cărţii scriitorului buzoian, Tudor Cicu. Probabil, autorul s-a călăuzit în scrierea volumului după spusele lui Leonardo da Vinci: „Cine se poate duce la izvor nu-şi va lua apă de băut din ulcioare”. Aşadar, în mod firesc şi în total acord cu lumea zilelor noastre, pleacă într-o călătorie în Grecia, cu o istorie, cultură şi civilizaţie respectabile şi vrednice de toată lauda. Porneşte la drum cu dorinţa de a cunoaşte cât mai multe despre poporul grec, despre acest pământ scăldat de apele a trei mări, Egee, Ionică şi Mediterană, bucurându-se de lumina şi căldura razelor soarelei şi de reîntâlnirea cu fostul coleg de facultate, prietenul său grec, Ahileas, arheolog. La venirea lui în micul oraş Platamonas, Ahileas este plecat „cu o delegaţie de arheologi în Turcia”.

La prima vedere, volumul „Necunoscuta” poate fi considerat un jurnal de călătorie (ca multe altele) al unui turist român venit în concediu pe litoralul Greciei. Aflăm unele informaţii despre geografia şi istoria vechii Elade, cu luminile şi umbrele vremurilor. Pitorescul locurilor vizitate, descrierile de natură au un farmec aparte. Scriitorul ne reaminteşte şi de lupta de la Thermopile, unde Leonidas cu 300 de spartani şi 700 de greci a ţinut piept unui milion şi jumătate de persani, din păcate înfrânţi în urma unei trădări. Trădarea „la modă şi astăzi” şi „Cât de trist este, Dumnezeule, cât de trist, să constaţi şi azi că trădările, fie ele şi de aur, nu s-au oprit! Doar trădările care au schimbat cursul istoriei sunt de aur, afirma un filosof antic”, ne spune Tudor Cicu.

Volumul poate fi apreciat ca fiind un veritabil roman psihologic, o poveste de dragoste, un roman social, prezentând drama unei familii din Grecia zilelor noastre, însă cartea are şi puternice viraje cu irizaţii poliţiste. Toate aceste faţete sunt armonios alcătuite, şlefuite cu migală încât dă scriiturii coerenţă şi provoacă cititorul să continue lectura până la dezlegarea misterului.

Cititorul îl poate identifica cu uşurinţă pe autorul cărţii ca personaj din poveste, plasat cum nu se poate mai inspirat, în postura poetului Vlad Mateescu, un tip „sincer şi cuceritor”. Privind visător spre mare, observă în curtea vecină o tânără „cu ochii mari, tip grecoaicelor frumoase şi cu fruntea ca de marmoră a zeiţelor”, plimbându-se zilnic până la poartă şi înapoi, care îi stârneşte oarece curiozitate. Deloc întâmplător o cunoaşte pe doamna Oteea, „cu aerul ei de visătoare incurabilă”, cu „chipul drăgălaş, luminat de o bunătate deosebită”, care în tinereţe înfiase de la orfelinat o fetiţă de şase ani, cu numele de Iriana. Dintr-o „dragoste nebună” pentru tânărul Nikos, Iriana „părea că a înnebunit, nu mai ştie cine este şi ce i se întâmplase”.Tendinţele de izolare, retragerea în sine şi lipsa dorinţei de comunicare, în contrast flagrant cu abilităţile pentru muzică şi interpretarea de o „stranie frumuseţe” a operelor marilor compozitori ai lumii trezesc semne de întrebare. În atare situaţie, Iriana se afla în atenţia şi sub îndrumarea doctorului Mazuriss.

Pentru a afla mai multe, poetul decide să se întâlnească cu doctorul; o idee minunată, având multe de vorbit pentru că „Literatura şi ramura psihologiei moderne pot oferi multe subiecte de discuţie”, în general, dar, se gândea el, şi despre cazul Irianei.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Taina unui destin în „Necunoscuta”” →

Heidi S. SIMON: Valeriu Câmpeanu – Oameni, valori și destine

Poetul, scriitorul, eseistul Valeriu Câmpeanu este cunoscut de mult timp cititorilor israelieni din scrierile sale publicate în „Revista mea” cu ani în urmă, și mai recent, nu o dată în „Revista familiei”. Pe pagina de față simt nevoia să exprim impresiile mele despre volumul de memorii ale scriitorului, întitulat atât de sugestiv, „Oameni, valori, destine”. Țin în mână o carte subțire de 132 de pagini, întrebându-mă cum a reușit autorul să cuprindă într-un spațiu atât de mic amintiri minunate despre niște oameni de cultură români, pe care i-a cunoscut în diferite perioade de viață. Cu unii prin relații de lucru, cu alții prin legături de prietenie, simpatie și admirație profundă. Cititorul reușește însă să-i cunoască sau să-i recunoască pe toți, datorită portretelor fidele, cinstite și fără ascunzișuri pe care ni le oferă scriitorul acestui volum de amintiri. Acțiunea cărții se petrece în Craiova, deseori și în București, în perioada comunismului, apoi și în timpul revoluției din 1989 la care autorul participă cu entuziasm tineresc, cu dăruire și speranțe într-un viitor frumos pentru țara sa.

Urmează apoi dezamăgirea, întrebările pe care și le punea fiecare participant la acest act patriotic despre adevărații conducători ascunși în spatele elanului patriotic al multor tineri care și-au sacrificat viața, fără a afla cine împotriva cui luptă cu adevărat, cine va obține până la urmă victoria pentru a se bucura de ea. Ajungând în acest punct, autorul se retrage din mișcarea revoluționară, fiind dezorientat și depășit de situație. Și nu era singurul, astfel că în perioada următoare, postrevoluționară, au intrat în conducere alte persoane, interesate de a ocupa poziții înalte, lăsând idealurile în urmă, pe mormintele victimelor.

Pe lângă problemele ideologice însă, cartea domnului Câmpeanu este o frumoasă biografie a unui tânăr poet talentat, dornic să-și facă talentul cunoscut în lumea literară. Ceea ce desigur nu era o treabă simplă, și nicicând nu este ușor pentru tinerele talente să înainteze în carieră. Uneori este nevoie și de ajutorul destinului, de o întâmplare fericită, de oameni încrezători în potențialul tinerilor care să întindă o mână de ajutor.Cred că autorul a avut uneori șanse benefice care l-au ajutat să pătrundă în lumea scrisului. Cum a fost de pildă întâlnirea cu totul întâmplătoare cu Zaharia Stancu, șeful Uniunii Scriitorilor de atunci, care a aruncat o singură privire indiferentă peste poeziile autorului, după care a chemat pe secretarul de partid să se ocupe de,, acest tânăr care se pare că are ceva mâzgă în ce scrie „mâzgă fiind probabil potențial/”.

Acesta fiind începutul, tânărul a intrat cumva în mod oficial în rândul truditorilor de condei. O persoană mai apropiată de autor în acea perioadă de început a fost poetul Ștefan Augustin Doinaș, care s-a comportat sincer și prietenește, explicându-i multe situații de care un nou venit nu avea de unde să afle. L-a luat și într-o deplasare la șantierul naval din Galați în scopul scrierii unui reportaj, la care participau Doinaș, Ion Manolescu și autorul, Valeriu Câmpeanu. Prezența lor pe șantier, ca și scrierea reportajului constituie o ironie, uneori chiar satiră la adresa obiceiurilor comuniste.

Ulterior scriitorul a cunoscut multe personalități ale vremii, povestind despre aceștia diverse întâmplări care amintesc momentele primei întâlniri, apoi realizează portretele fiecăruia, multe scrise cu deosebită simpatie și admirație. Din aceste descrieri foarte reușite din punct de vedere literar se simt sentimentele sincere ale autorului față de aceste personalități. De pildă, o persoană încântătoare din viața scriitorului este actorul Florin Piersic: un om prietenos, deschis cu toată lumea, volubil, gata să fie prietenul tuturor, nu are nici o urmă de aroganță în caracterul său, este gata să ducă discuții infinite cu oricine despre orice subiect.

Deoarece am avut plăcerea să-l cunosc și eu pe acest mare actor când a răspuns unei invitații a Asociației Scriitorilor din Israel, pot spune că portretul făcut în carte este atât de autentic, atât de bine i s-au creonat trăsăturile de caracter, încât am avut impresia că mă aflam fizic în preajma sa.

Alt moment minunat din carte este călătoria nocturnă prin București a autorului pe urmele lui Marin Preda. Șoferul taxiului, un personaj pitoresc cum rar se întâlnesc, a fost întâmplător și șoferul lui Marin Preda. El cunoștea toate locurile unde se oprea maestrul în nopțile când se plimba prin oraș, ca leac împotriva insomniei. Astfel aflăm multe lucruri interesante despre marele scriitor român, cunoaștem locuri de distracții unde nu intrau cetățenii de rând, dar întâlnim mulți actori renumiți care se întâlneau pe acolo pentru o „deconectare” în jurul unor halbe cu bere; dar mai ales aflăm despre colțurile retrase, pline de farmec din Cișmigiu, unde Marin Preda prefera să se retragă în liniștea nopții pentru a scăpa de gălăgia și fumul dens din interiorul restaurantelor. Șoferul fiind singurul martor al acestor momente de reverie. Și a locurilor unde puteau vorbi fără a fi auziți de nimeni: nu lângă tufișuri în parc, dar nici lângă masa din local, dotată cu microfoane.

Ultimile două capitole sunt dedicate unor personalități pe care autorul îi venerează din tot sufletul, îi iubește și respectă fără limite. Primul fiind Tudor Gheorghe, actor, care ține minte mii de versuri populare, dar și ale marilor Continue reading „Heidi S. SIMON: Valeriu Câmpeanu – Oameni, valori și destine” →

Al. Florin ŢENE: Lucia-Elena Locusteanu “Lecturi subiective “sau fiecare lectură a unei cărți reînoiește textul în imaginația noastră

Volumul doi, semnat de profesora Lucia-Elena Locusteanu “Lecturi subiective-Conexiuni,Trimiteri metodologice – Proză și dramaturgie“, apărut la Editura Risoprint, 2017, Cluj-Napoca, cu o prefață de Ion Cristofor este un evantai policrom de idei, analize și eseuri “aplicate asupra unor texte canonice, studiate sau nu în cadrul programei școlare, văzute nu neapărat din unghiul didactic, cât din cel al unui cititor care și-a impus o –riguroasă disciplină a lecturii “(Ion Cristofor ).

În „Cuvânt înainte„ autoarea își justifică demersul, încă de la început, prin fraza: “Literatura română ocupă un loc esențial. Studiul literaturii cultivă interesele cognitive, educă în spirit umanist, dezvoltă dragostea de lectură, gustul esthetic. “

Titlul substanțialului volum care cuprinde, pe lângă adevăratele studii despre autorii și operele lor cuprinși în programa școlară, planșe schematice, policolor, explicative și sugestive despre personajele cărților incluzând și autorul, mă face să abordez o digresiune despre adevărul din titlul cărții.Lucrarea se deschide cu Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului Hanăș Begner (Hans Benkner) a fost redactată probabil în 29 – 30 iunie 1521 la Dlăgopole (numele slav al orașului Câmpulung-Muscel). În scrisoare nu este menționată data, stabilirea acesteia făcându-se pe baza evenimentelor istorice descrise și a persoanelor implicate. Din acea vreme mai există și alte documente istorice privind campania de cucerire a Ungariei a sultanului Soliman I.

Scrisoarea se încadrează în ansamblul istoric al relațiilor foarte strânse dintre negustorii sași din Brașov și cei din orașele din Moldova și Țara Românească. Numele lui Neacșu Lupu este menționat deja într-un document din anii 1510 -1512 în legătură cu un proces de datorii pe care îl avea cu negustorii brașoveni. Hans Benkner este cunoscut ca jude sau primar al Brașovului din 1511. Numele care apare în epilogul Tetraevanghelului din 1561 al lui Coresi, este cel al fiului său Johann Benkner care este prezentat ca sprijinitor al scrierilor în limba română : …mai bine a grăi cinci cuvinte cu înțeles decât 10 mie de cuvinte neînțelese în limbâ striinâ….

Cartea doamnei Luciei-Elena Locusteanu este o adevărată bibliotecă .Aceasta este o lume văzută prin miile de ochi ale autorilor. Iar Emerson spunea că este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite. Înţelegem lumea prin ochii autorilor şi prin spiritul de percepere al cititorului. Când citim o carte, este o întâlnire a acesteia cu cititorul său, atunci se declanşează actul estetic. Altfel cartea este un obiect mort. Însă, remarcăm, că aceeaşi carte se schimbă, din moment ce noi suntem în permanentă schimbare. Vorba lui Eminescu din Glossa: „Vremea trece, vremea vine/ Toate-s vechi şi nouă toate “, sau cum zicea Heraclit: „Omul de ieri nu este omul de azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine”. Iar dacă noi, cititorii, ne schimbăm necontenit, pot spune că fiecare lectură a unei cărţi, fiecare recitire, fiecare rememorare despre această carte în imaginaţia noastră reânoieşte textul. Când eram la vârsta de 14 ani citeam cu plăcere cărţile lui Jules Verne, iar la 21 de ani „Martin Eden” ,de Jack London. Carte pe care am citit-o până la 30 de ani de cinci ori. Azi, nu mai am aceleaşi emoţii estetice la cărţile autorului romanului „Insula misterioasă “, iar romanul „Martin Eden “ nu mă mai îndeamnă la experienţe scriitoriceşti. În concluzie şi o carte, nu numai noi, poate fi considerată „râul schimbător”, de care făcea vorbire Heraclit.

Această constatare ne poate conduce la doctrina lui Benedetto Croce – şi anume ideea că literatura este expresie. Iar aceasta ne duce la o altă doctrină a criticului italian, care, spune: dacă literatura este expresie, iar literatura este alcătuită din cuvinte. Atunci şi limbajul este un fenomen estetic. Spunem, spre exemplu, că spaniola este o limbă sonoră, că româna o limbă semi-sonoră, că rusa îşi formează cuvintele în cerul gurii, că engleza este o limbă cu sunete variate, că latina are o distincţie aparte la care aspiră toate limbile apărute după aceea. În concluzie, aplicăm la limbi categorii estetice. În general, se presupune, în mod eronat, că limbajul corespunde realităţii- acest fapt atât de misterios căruia îi spunem realitate.Dar, limbajul este altceva. Este o creaţie estetică. Nu este nicio îndoială, dovadă este că atunci când studiem o limbă, când suntem obligaţi să vedem cuvintele de aproape, le simţim ca fiind frumoase sau nu. Este ca atunci când studiem o limbă, când aprofundăm cuvintele şi gândim că acest cuvânt este urât, sau celălat frumos, acesta este greoi…

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Lucia-Elena Locusteanu “Lecturi subiective “sau fiecare lectură a unei cărți reînoiește textul în imaginația noastră” →

Valentina TECLICI: Femeia eterna poveste, cântată pe strunele timpului de trubadurul zărilor

„Tic-tac, Tic-tac…”

Viorel Birtu-Pîrăianu

Editura Singur,

Târgoviște, 2017

Literatura românească s-a îmbogățit cu încă un volum de poezie autentică. Este vorba de volumul „Tic-tac, Tic-tac…” al poetului Viorel Birtu-Piraianu, care de-a lungul anilor a rămas fidel genului liric și a publicat până în prezent 28 de cărți și și-a presărat poemele în peste 30 de antologii. Teme diverse, cum ar fi destinul poetului, căutarea de sine, ireversibilitatea timpului, tristețea despre declinul țării, iubirea efemeră și eternă străbat volumul.

Obsesia pentru timpul și viața risipite prea repede de poet și orice ființă trecătoare, oboseala, tristețea, acceptarea și o oarecare împăcare de sine, sunt prezente ca un laitmotiv și justifică titlul dat cărții: „mă sufocă timpul/ iar privirea curge/ între dor și sânge/ flăcări ard în ceruri/ țipă în mine ultimul atom/ poate ești aceea/ ce o aștept în ani” (Amurgul pustiu); „offf, câte aș vrea/ dar jocul ăsta s-a sfârșit/ așa că am plecat și eu un pic/ să dorm o clipă/ am obosit, să mor în fiecare zi…” (Aș vrea); „azi sunt bolnav/ timpul a trecut/ risipit de mine, de tine/ de oricine ce trece, ce vine” (O lacrimă într-un suspin); „sunt atât de obosit/ de viață/ de mersul orb, prin ceață” (Aștept)

„Tic-tac, Tic-tac…” este un volum al permanentei căutări de sine: „nu știu cine sunt/ mă doare tăcerea/ arde durerea ultimului cuvânt/ privesc la cer/ mă uit la viată/ cum se scurge/ cum picură/ implacabil în gol” al acceptării și resemnării: „merg pe picioare amputate/ rostesc cuvinte frânte / adun cuvinte din cioburi de gânduri/ și tac printre rânduri” (Printre gânduri amputate); „am înțeles că sunt acel/ ce nu mai sunt” (Drumul) Dar și de autodefinire și despre destinul poetului: „sunt un copac/ pe țărmul unui gând/ lovit de oameni, timpuri/ curg și curg” (…) „în zori,/ eu înverzesc mereu/ doar pentru voi” (Copacul): „eu nu’s de aici/ nici de dincolo/ sunt un absent prezent” (…) „stau trist și obosit în goliciunea zbuciumată a sufletului/ o proiecție finală/ a unui vis ucis/ de oameni, de viață” (În față); „sunt o păpușă stricată” (Păpușa stricată); „eu trubadur al zărilor” (Pașii iubirii): „sunt suflet obosit/ dezvelit de idei/ chinuit de gânduri” (…) „sunt parte dintr-o parte/ găsită ieri în altă parte” (Timp rătăcit); „trubadurul clipelor ce trec” (Pe corzile gândurilor); „sunt flacără aprinsă/ în trupul ăsta efemer” (Lacrima sufletului); „sunt pescarul mărilor albastre/ o umbră/ rătăcită în timp peste ape” (Pe țărm); „scriu și scriu/ cu pana gândului și sângele trupului/ pe scoarța sufletului” (Scrisoarea).

Poetul, „stingher într-o lume/ străină şi rece/ în care timpul trece, se petrece” își exprimă speranța că poate odata va sta alături de Divinitate (El): „o zi, o clipă/ sau poate pe vecie/ cuvântul meu/ are vârsta sufletului, a singurătății” (Un om printre stele). Conexiunea cu divinitatea este prezentă și în alte poeme: „eu azi/ nimic nu cer/ nimic nu mai sper/ cu cât înaintez în viață/ devin mai ușor/ mai pur/ pășesc încet-încet/ către cer” (Drum)

Prezente sunt și regretul, neputința, deznădejdea, confuzia despre regresul țării, declinul lumii contemporane: „trăiesc suferința și umilința/ unei clipe eterne/ o țară eșuată lamentabil/ în drumul/ spre marele nimic/ ei au totul…/ au construit din/ nimicuri si minciuni/ o splendidă viață inutilă” (Poveste neterminată); „sunt doar un mic nimic/ în lumea asta de nimic/ aveam în față mii de căi/ mă întrebam mereu/ pe care să apuc…” (Sfârșit)

Viorel Birtu-Pîrăianu, poet ajuns la varsta maturității depline, este frământat nu numai de intrebari și probleme existențiale, ci este într-o continuă căutare a femeii visate și asteptată toată viața, într-o permanentă preocupare de-a retrăi intensitatea, dogoarea carnală și puritatea primei iubiri, cât și poezia, patima și țipătul altor iubiri care au lasat ca amprente amintiri eterne. Pot afirma că în cartea de versuri „Tic-tac, Tic-tac…”, subiectul central este „femeia, eterna poveste”, fără de care poetul nu poate trăi și pe care o cântă într-o gamă de sentimente profunde, intense, pline de nostalgia speranțelor și așteptărilor și o picteaza cu cele mai strălucitoare nuanțe și lumini. Cel mai frecvent decor unde iubirea (amorul) joacă roluri de intensități diferite este marea cu toate elementele ei: algele, scoicile, nisipul, țărmul (fericirii, solar, de vrajă, al unui gând), valurile, ancora, corăbii (de vânt), sirenele, barca (pustie), marea de corali, pescărușii, delfinii, năvoadele, etc.

Impresionantă este complexitatea și frumusețea figurile de stil cu care descrie femeia: „mirifică fecioară” , „vis alb și pur” care primește în dar inelul poetului „croit din alge, scoici” (Visul), „femeie,/ diamant din celulele iubiri/ giuvaier de tainice gânduri/ ascunse, de nimeni atinse, pătrunse/ gura poem” (…) „pur poem de iubire” (…) „albă stea” chemată pe altarul iubirii ca poetul să-i așeze „ușor/ pe deget de dor/ inelul iubirii eterne” (Inelul); „femeie, parfum divin de orhidee/ deschide-te în zorii iubirii…” (Parfum de orhidee); „femeie, fărâmă pură de suflet/ izvor de albă lumină”; „femeie, lacrimă și dor” (Pe bolta sufletului)

Poetul retrăiește intensitatea primei iubiri: „timpul se curba pe trupul tău/ a dulce chemare/ în pașii dorului/ atunci am sărutat prima oară glezna unui vis/ tremurai feciorelnic în noapte/ dimineața te-ai învelit cu alge/ pășind pe țărmul solar” (Cronica unei iubiri); „ce frumos ardeam amîndoi/ în fiorul iubirii dintâi/ atât de puri, atât de goi/ doi nebuni amândoi/ vorbeam, trăiam, visam, pluteam” (În iarba verde de-acasă); „cuprind un trup, un sân dezvelit/ uitat într-o ie deschisă de vânt” (În arșița iubirii)

Prin elogiul adus femeii si iubirii profunde, poetul vorbeste de fapt despre sine, despre capacitatea lui infinită de-a iubi femeia și despre latura lui vulnerabilă, imposibilitatea de-a trăi fără ea: „în iarba verde-crudă/ aroma pură a iubirii/ a două trupuri împletite/ în prima clipă de amor” (…), „în altarul iubirii eterne/ pe trupul tău curg ape curgătoare” (Parfum de orhidee); „mi-e dor de tine, femeie/ mă arde crunt/ tăcerea dintre noi” (…) „îți scriu femeie/ pe trupul gol/ surâsul unui doi/ doi pescăruși în zbor” (…) „iubește-mă femeie în noaptea asta/ doar o clipă, îți mai cer” (O clipă de iubire); (…) „te chem, te vreau femeie/ pe țărmul fericirii/ în sărutul dintâi” (În arșița iubirii); „deschide-te femeie în noapte/ tu lotus închis de tăceri feciorelnice cuprins/ de nimeni deschis/ lasă iubirea să-ți dezbrace trupul de taine/ să-ți mângâi fiorul, patima și dorul/ privește femeie prin mine/ vâlvătaia arde în noi/ să ardem, să ardem în doi” (Calea iubirii) „nu pot trăi fără tine, / femeie,/ cu tine port/ dureri, lacrimi, tăceri și păcate/ de-a pururi, în veci și în toate/ și totuși mă întreb/ de ce nu pot fără tine, femeie…” (Întrebare).Figurile Continue reading „Valentina TECLICI: Femeia eterna poveste, cântată pe strunele timpului de trubadurul zărilor” →

Maria POPESCU-MONTEZ: Cunoscutul scriitor Al. Florin Țene a debutat cu un roman polițist

Autor a numeroase volume de poezie, proză, romane, eseuri, teatru, interviuri, critică și publicistică, președintele Ligii Scriitorilor Români este prezent în librării cu primul său roman polițist.

Romanul polițist e un roman al cărui subiect îl constituie o anchetă condusă cu metode criminaliste specifice, de un polițist sau de un detectiv privat. Primul roman polițist modern a fost scris de Edgar Allan Poe și se numea The Murders in the Rue Morgue (în română Dubla crimă din strada Morgue). Maestrul absolut al genului rămâne însă Sir Arthur Conan Doyle, creatorul detectivului Sherlock Holmes, asistat de doctorul Watson. Plictisit de succesul seriei, l-a „ucis” pe detectiv în povestirea Ultima problemă (1893), dar a fost forțat de public să-l învie. Ca fapt divers, unul dintre autorii de ficțiune cei mai vânduți din lume, după Biblie și Shakespeare, este Agatha Christie, celebra autoare de romane polițiste. Printre primii autori români de romane polițiste se număra și Liviu Rebreanu, cu romanul Amândoi, o serie de astfel de romane au fost transpuse pe ecran ca film polițist.

Am făcut acest excurs în istoria romanului polițist cu scopul de a înțelege mai bine primul roman de această factură al lui Al.Florin Țene. Apărut la Editura Napoca-Star, 2019, romanul “Cursă pentru șobolan“ redă acținunea și tehnica psihologică a unui polițist pentru a afla adevărul crimei chiar din gura criminalului.

Acțiunea se petrece în municipiul Drăgășani și într-o comună din județul Olt.În această narațiune este implicat un locotenent major de la Poliția din Drăgășani și mai mulți jandarmi și polițiști.

În descoperirea criminalului sunt folosiți polițiști sub acoperire, un medic și o femeie, colaboratoarea Continue reading „Maria POPESCU-MONTEZ: Cunoscutul scriitor Al. Florin Țene a debutat cu un roman polițist” →

Tehodor-Marin BARBU: Al. Florin Țene, jurnalistul a cărei călimară a devenit un Vezuviu

Prolificul jurnalist și scriitor Al. Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor Români, membru UZPR, este prezent din nou în librării cu o nouă apariție editorială. Este vorba de două volume apărute sub titlul “Orice călimară poate să devină un vezuviu “, un aforism al lui Honore de Balzac.

Primul volum se intitulează “Compendiu la o Istorie a jurnalismului pe teritoriu carpato-danubiano-pontic “, apărut la Editura Napoca-Star, 2019 și al doilea volum “Aventura ideilor “ care a văzut lumina tiparului la Editura UZPR, în anul 2018.

Cele două cărți cuprinse de o manșetă, având titlul aforismului scriitorului francez, mai sus amintit, ne dau dimensiunea la care a ajuns talentul, puterea de muncă și de analiză a jurnalistului și scriitorului Al.Florin Țene, despre care prefațatoarea cărții profesoara Lucia-Elena Locusteanu scrie: “ Al. Florin Ţene îşi structurează carțile aşezând într-o ordine aleatorie articolele de istorie a jurnalismului – eseuri, dar şi de critică literară, apoi câteva date biografice, de activitate profesională şi literară, urmate: de aprecieri recente asupra ,,omului şi operei”; de pagini în care apar ,,Premii naţionale” şi ,,Premii internaţionale”; de tabelul cu titlurile celor peste 80 de ,,Opere” ale autorului, apoi, în ce publicaţii ,,Este prezent”;şi ,,Referinţe critice (selectiv). Câteva fotografii edificatoare încheie volumul ,,AVENTURA IDEILOR”, volum ce adună doar o mică parte din opera gazetarului ce-şi exprimă cu prestanţă şi demnitate opiniile sale, ale omului ce şi-a dedicat întreaga viaţă cunoaşterii, militând pentru adevăr, valoare, înalt şi autentic sentiment al iubirii de ţară. “

În primul volum, structurat în două părți: “Drumul de la cronicari la profesionalismul ziariștilor de astăzi “ și “Atitudini jurnalistice “, autorul ne surprinde prin faptul că așează pe cronicarii din cele trei provincii românești în categoria primilor jurnaliști din istoria acesei categorii profesionale. Lucru ce ne convinge prin exemplele date din opera acestora, inclusiv prin imaginile cu pagini din lucrările cronicarilor.

Remarcăm articolele și eseurile din partea a doua a compendiului, în care autorul dezbate interesante idei despre democrație, rolul jurnaliștilor în apărarea statului de drept, despre ambiguitatea și sensul în jurnalism etc.

Multitudinea de date, fapte și analize asupra evoluției ziaristicii în țara noastră conturează o interesantă istorie despre jurnalismul ca o meserie ce surprinde clipa, care nu este altceva decât timpul istoric al neamului românesc.

Al doilea volum, intitulat “Aventura ideilor “, apărut la Editura UZPR și având un text pe ultima copertă semnat de Doru Dinu Glăvan,, cuprinde eseuri ce dezbat probleme de stil, raportul dintre expresie și conținut.

Lucia-Elena Locusteanu, în prefață, subliniază; “ Al. Florin Ţene, completându-l pe Titu Maiorescu, consideră că,,Stilul unui poet trebuie dedus din consecvenţa sa la sistemul de semnificaţii care, în final, îl defineşte .”, că Continue reading „Tehodor-Marin BARBU: Al. Florin Țene, jurnalistul a cărei călimară a devenit un Vezuviu” →

Al. Florin ŢENE: Mihai Sălcuțan sau vocația spiritului ironic și moralist

Am primit de la Buzău cartea cunoscutului prozator Mihai Sălcuțan, intitulată “Ce-i lipsește milionarului“, apărută la editura “editgraph”, Buzău, 2019, care încă din titlu și desenul de pe copertă cu un porcușor, ne atenționează de subtilitatea ironiei strecurată în texte.

Volumul l-am primit cu dedicația: “Domnului academician Al.Florin Țene, cu apreciere pentru serviciul credincios adus literaturii și culturii române. 29, iunie 2019, Cluj-Napoca, ss Mihai Sălcuțan“,frază care mă onorează.

Desenul de pe copertă mă duce cu gândul la simbolul acestuia în tradiția românească, engleză, austriacă, irlandeză, prin care se spune că porcii aduc noroc – în special de Anul Nou – tradiție e aparentă de origine teutonă, neavând vreo legatură cu alimentul interzis (carnea de porc) din cultura arabă și nici vreo origine în cultura iudaica. Proverbialul „porc în trifoi” echivaleaza invariabil cu prosperitatea financiară și bunăstarea.

Apărută în condiții grafice, tipografice și estetice de excepție, cartea cuprinde 31 de narațiuni și o prefață semnată de Paul Androne, profesor la Liceul Pedagogic din Buzău, șcare este un bun cunoscător al limbi și literaturii române, și nu numai.

Aprecierile la proza acestui scriitor buzoian de pe ultima copertă a cărții, semnate de Ion Roșioru, Nică Janet și Tudor Cicu, completează “biografia” stilistică și de limbaj a unui scriitor polivalent, puterea de observație și punerea în dialog a spiritului parodic, creând acel spectacol umoristic și parodic degustat de cititori, precum un pahar bun de vin, fără sifon, de Drăgășani

Prozatorul are simțul subtil al observației, aptitudine ce surprinde ca o imagine negativă a unei stări fotografice, la care îi adaugă o tușe pentru a-i mării portretul personajului și atitudinea lui într-un contest social. Această explicație evidențiază o stare tehnică prozodică savuroasă insolită ce provine din filozofia caragialistă. Tablouri de gros-plan construite de Miahi Sălcuțan are o excepțională forță de plastician-caricaturist și de restaurator al atmosferei, a clipei surprinse în preajma unui preot la un pahar de vin. (Un autograph…pe cinste!). Narațiunea este dedicateă regretatului Nicolae-Paul Mihail (Nicomah ).

Povestirile din cartea scriitorului Mihai Sălcuțan ilustrează o structură subtil-umoristică de personalitate și situații de caz cu un stil ironic.Sunt ilustrate tablouri hilare, ce te conduc, vrând ne vrând, să te gândești la Kafka cel care a influențat scriitori precum Jorge Luis Borges, Albert Camus, Jean-Paul Sartre sau Gabriel García Márquez,(“Efectele pestei porcine africane asupra umorului românesc“ ).

În “Atac de panică “, descoperim o structură reflexivă, a emoțiilor trăite de o familie care câștigă un autoturism la un concurs organizat de un supermarket, unde tocmai la sfârșitul narațiunii descoperim “cheia” învățăturii de minte. Aici, sufletul baroc al lui Gheorghe, personajul principal, trăiește emoția unui eventual accident săvârșit de șoferul angajat care toată viața a condus numai o mașină de pompe funebre. În acest sfârșit al povestirii autorul strecoară, subtil, o posibilă cotitură care ar fi putut avea loc, în asumarea unui destin. Întâmplare ce tangențiază cu aforismul lui Mihail Lermontov:’ Viaţa… e o glumă fără niciun haz. “

“Solidaritatea în cadrul comunității “este o narațiune meditativă ce pune pe gânduri edilul comunității unui oraș, astfel că în finalul acesteia morala stârnește o cazuistică lapidară în marginea unei acțiuni suspendate.

Paradoxul unei întâmplări desfășurată într-un magazin de către un hoț, datorită unei tuse tabacică îl descoperim în relatarea “Fumatul dăunează grav libertății “, lucrare în care autorul are marea calitate, paradoxală, de a ne face să știm puține despre personajele lui, fiindcă le ascunde într-o penumbră, dar, care în final, se iluminează o morală.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Mihai Sălcuțan sau vocația spiritului ironic și moralist” →

Paraschiva CĂRBUNAR: Suflet duios de poet al doamnei Titina Nica Țene

Iubită poetă, în al tău vers

Cuprinzi neînțelesul vremii mers

Și te întorci mereu cu dor

La obârsie la izvor

La obârșie la izvor!

Căutând îngusta cărare

A vieții pe acest pământ

Poetă cu suflet de floare

Eu vremurile tale le cânt

Eu vremurile tale le cânt!

Porți în suflet meleagurile oltenești

Părinții și grădina casei părintești,

Oamenii din sat pe care i-ai iubit

Pământul natal, prin credință și scrierile tale nemurit,

Prin credința și scrierile tale nemurit!

La ”SFÂNTA PRIMĂVARĂ” gândind

La toate dorurile tale

Te-alintă al toamnei soare blând

Copiii și nepoții rând pe rând

Lăsând o floare albă pe-a vieții cărare.

Cu versul tău ca arcușul viorii

Strecori în suflete încet

Mângâieri pe dunga înserării,

Tu, suflet duios de poet

Crescut în grădina primăverii.

În Icoana din Cuvânt

Prin perdeaua ochilor înlăcrimați

Privesc pașii mei, de eternitate ……………….

Doar ochii sufletului meu vreau să mă vadă

Cum străbat pământul din baladă,

Purtând roua în picioare

Pădurea îmbrăcată-n strai de sărbătoare;

Și mâinile plugarilor cu căldura lor

Dând eternitate semințelor;

Plugul, blazonul truditorului de pământ

Culorile spre cer suind

Spre patria visului unind,

Mirosul cerului sfânt

Cu mirosul sfântului pământ,

și râurile sufletului meu

Suind spre Dumnezeu;

Înțelegând cuvintele adânci

Prin omeneasca mea făptură

Din a vieții învățătură,

Și botezul Nemărginirii

Din taina iubirii

Scris în cartea omenirii,

În altarul vețniciei

În iubirea gliei,

În glasul pământului

În lacrima timpului,

În glasul sfânt

În Icoana din Cuvânt!

Cartea limbii noastre în viziunea cititorilor de excepție

Partea a II-a

Cititorul, interesat de valorile limbii noastre literare, cultivate în paginile revistei ”Agora literară”, publicație editată de LRS (Director: Al. Florin Țene, Redactor șef: Iulian Patca), oprindu-se la Poeme însingurate – volum semnat de poeta Titina Nica Țene, își exprimă admirația pentru această poetă remarcabilă care aduce în creația sa idei poetice și limba noastră armonioasă, exprimând bucuria vieții în mijlocul Naturii, măreția arhitecturală și eternitatea ei, Continue reading „Paraschiva CĂRBUNAR: Suflet duios de poet al doamnei Titina Nica Țene” →