„Epidemia de ziduri continuă şi toată populaţia globului a intrat în panică răspândindu-se vestea că, de fapt mormântul era gol”

(Dumitru ICHIM)

 

Această carte de excepţie a ajuns pe masa mea de lucru, graţie directorului Revistei „Credinţa ortodoxă”, Revistă de cultură, atitudine şi spiritualitate a Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului, Ioan Enache, şi nu ascund că mi-a stârnit, prin simbolistica titlului, interesul creştinului ce ştie că nu poţi să stăpâneşti Răul raportându-l la vreo vină anume, dar şi curiozitatea criticului, de a vedea ce anume actualizează/ transfigurează preotul din Kitchener, Canada, din „Cartea lui Iov”. Ceea ce susţinea proorocul Iezechiel (cap. 14, versetele 14 şi 20) care lăudându-i spiritul de dreptate („Nae, Daniel şi Iov, apoi aceştia, prin dreptatea lor, şi-ar scăpa numai viaţa lor, zice Domnul Dumnezeu” – V. 14) era convins că Iov nu s-ar salva decât pe el sau răbdarea în credinţă exemplificată în Epistola Sfântului Apostol Iacov: „Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul şi îndurător” (Cap. 5, V. 11). Desigur că poetul Dumitru Ichim figurează în „Psaltirea apocrifă…” un Iov, „pildă de suferinţă şi îndelungată răbdare”, dar şi un Iov spirit/ simbol al dreptăţii divine şi al nevinovăţiei, care a întâlnit „răul ca Cealaltă faţă a lumii”, Răul, lucrare a lui Satan, venit ca o fatalitate asupra robului „fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău” (Cartea lui Iov (cap. 1, V.8).

Pentru psalmistul Dumitru Ichim, asemenea marilor poeţi mistici de la David, la Juana de la Cruz, Eckhart, Iacob Böhme, Arghezi, Voiculescu, Blaga, Nichifor Crainic, Radu Gyr etc., dincolo de contingenţa istorică, de limitele individualităţii şi de dimensiunea etico-religioasă, poezia este în primul rând revelaţie, încât enigma Iov este transfigurată între vinovăţie şi nevinovăţie, între căinţă şi revoltă, între dreptate şi nedreptate, sub efectul frazei intuitive: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” care l-a salvat pe acest „maestru prin excelenţă al Omenirii” (Aubier – Montaigne) de la cădere. Revelaţia este prilejuită mai degrabă de spaimă decât de suferinţă, în spiritul: „Din spusele unora şi altora auzisem de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” (42, 5).

Preotul – poet ce slujeşte credincioşii din Kitchener are intuiţia poetică a divinului, pentru care Dumnezeu nu se poate revela în calitatea sa de a acţiona decât în Tot: „Oare acesta să-mi fie ceasul?/ Şi care mi-e paharul ce-o să-l beau?/ De azi noapte hiena/ îmi hă-hă-ie în faţă, în nas,/ şi nimic din mine n-a mai rămas/ să nu-mi batjocorească:/ „Iată-l pe Iov/ ce s-a-ncrezut în Dumnezeu!/ De ce nu vine/ acum să-l mântuiască?”/ Smeritu-m-am foarte/ îmbrăcat în sac şi cenuşă/ şi cu grumazul frânt;/ din rărunchi şi străfundul inimii strig:/ „Părinte, nu mai pot,/ mă soarbe pustiul,/ şi vârtutea din duh/ nici aceasta nu este cu mine;/ mi-e frică, mi-e foame, / mi-e sete, mi-e frig./ Înveleşte ciolanele mele/ cu pătura Ta de somn şi pământ./ Facă-se voia Ta/ chiar dincolo de moarte/ că iubitu-Te-am foarte.”// Pe când se ruga/ Iov/ a văzut la răscruce/ pe Fiul Omului/ căzând prima oară sub cruce./ Închise ochii şi, oftând, tot largul/ se prăbuşi alături, în genunchi,/ apoi amândoi se ridicară/ să-nalţe peste lume/ catargul.//” (Iov – fratele Domnului, 41-42).

Erudiţia teologului, stilul biblic, când solemn, când smerit, permanent interogativ şi meditativ şi talentul poetului cuprins de cele sacre păstrează inefabilul şi paradoxul revoltelor lui Iov, dar mai ales enigma faptului că în cele din urmă Dumnezeu proclamă că nici unul din interlocutorii săi din Cartea sfântă „nu a vorbit despre el, aşa de drept, cum a vorbit robul Său, Iov”. În psalmistul Dumitru Ichim locuiesc confortabil poetul şi misticul, cel de-al doilea ajutându-ne să-l cunoaştem pe primul. Dacă poetul este fascinat de nevoia de a-şi comunica trăirea, supunerea faţă de o tradiţie îndelungată a credinţei din perspectiva căreia Dumnezeu guvernează Lumea, spre a-i controla dreptatea (după cunoscutul mecanism al greşelii şi al răsplătirii), misticul refuză dorinţa de a se comunica pe sine în integralitate. Cele două voci au ca numitor comun în Eul psalmistului, posedarea realului, adică adeziunea activă cu Divinitatea, realitatea realităţilor, „ deoarece psalmul revelează omul atins de Dumnezeu şi pe Dumnezeu înlăuntrul omului” (v. Tâlhărind înfloritul luminii, pp. 20-23, La ce v-ajută moartea mea, răspunse Iov, pp. 27-29, Spovedania lui Iov pp. 30-33, Psalmul 151 al lui Iov, pp. 38-40, Zidul plângerii, pp. 43-45 etc.).

Credem că poetul religios este „ales” nu numai pentru a spune, ci şi pentru a fi. (v. Tâlhărind înfloritul luminii). Limbajul, cititorul va fi observat deja, se încarcă cu o subtextualitate sacră neobişnuită creaţiilor profane şi cu o reflexivitate de intensă coloratură gnomică, încât structurarea discursului capătă inflexiuni sacral-psalmodice, imprimând Psaltirei apocrife a dreptului Iov o acută tensiune lirică, ce solicită capacitatea credinciosului de a intra în contact direct cu revelaţia însăşi: „Şi se făcea/ că Fiul Omului/ s-a oprit în faţa/ păcătosului Iov/ şi mi-a grăit:/„De ce te-ai îmbrăcat/ cu cactusul greşit?/ Haina se poartă/ cu spinii-n afară,/ că nu-s inimii ţineri./ Numai Fiul Omului/ o va purta ca tine/ la ceasul cucutei de Vineri,/ cu ţepii inverşi, de prigoană.”// Simţeam/ necunoscutul înflorit/ de vişin alb în răsărituri line…/ Iar ultima vorbă mi-a spus/ privind spre coroană:/ „Aşa se poartă,/ dar să ştii –/ e numai pentru Mine”.// …şi-a dispărut Iisus.//” (Visul lui Iov, pp.59-60). Psalmistul, un alter ego al fiecăruia dintre noi, dându-şi seama de propria stare de fiinţă păcătoasă îşi proiectează devenirea în aspiraţia de a fi creştin înfricoşat că l-a pierdut pe Dumnezeu (v. Ispitirea lui Iov, pp. 56-58, Ia – mi, Doamne, umbra, zise Iov, p. 68). De observat că nu poate exista un sens al idealităţii în absenţa ideii de păcat, nici o conştiinţă a păcatului în absenţa unei dimensiuni în raport cu care să poată fi definit acesta şi nici o dimensiune în absenţa necesităţii de raportare la ea.

Iov, în viziunea lui Dumitru Ichim, păstrează misterul inocenţei lui Adam, singura situaţie/ stare când individul era el însuşi şi specia, susţinându-şi nevinovăţia. Se ştie, inocenţa se pierde numai prin intermediul vinovăţiei. Depărtarea inexplicabilă a lui Dumnezeu, lupta sa cu Satan, nu reprezintă pentru Iov prilejul de apărare a unui Dumnezeu bun, ameninţat a posteriori de Rău (v. Dumnezeu respinge arderea de tot a lui Iov, 61-63). Probabil, trebuie să luăm în considerare ipoteza unui Dumnezeu rău, inaccesibil raţiunii, tiranic, care abandonează lumea atrocităţii, Locului său (v. Cartea lui Iov, Cap. 16 – Iov dovedeşte nevinovăţia sa), pentru a observa/ remarca realitatea indisociabilă de prezenţa răului. Aşa s-ar explica de ce Satan, Adversarul divin, adversarul lui Iov/ Omului nu mai apare ca atare la sfârşit şi este resorbit în misterul lui Dumnezeu. Părintele Dumitru Ichim se desparte, în Continue reading „Petre ISACHI: Psaltirea apocrifă a dreptului Iov” →