Olimpia MUREȘAN: „Poezii populare” de Nelu Danci

(note de lectură)

Volumul de „Poezii populare” scris de Nelu Danci a apărut la Editura Armonii Culturale-Adjud, Vrancea în 2019-cu o copertă prezentându-l pe scriitor la masa de scris într-o ambianță de primăvară- fiind îmbrăcat într-un superb costum național lângă o cruce și o poartă maramureșeană-dovadă că scriitorul din Plopiș-Maramureș iubește portul popular și-l poartă de câte ori iese în public la starostit, la recitat din poeziile scrise sau cu orice ocazie festivă la care este invitat.

Poezia populară este „o poezie naturală”, în care pulsează simțirea adâncă și sinceră în virtutea legilor firii, din care cauză ea reprezintă forma originară, de bază, a poeziei lirice și a tuturor genurilor poetice în general.(Liviu Rusu-„Estetica”).

Poeziile ne sunt prezentate ca o poveste a satului cu personajele lui tradiționale: mândruțele, pădurea, biserica, preotul, dorurile, bădița, oițele etc-de cele mai multe ori atmosfera poeziilor este din vremea tinereții poetului popular; caracteristica versurilor este simplitatea , firescul cuvintelor prin care se prezintă natura veșnic tânără în contrast cu viața omului supusă vremelniciei; folclorul literar fiind o descoperire a lumii moderne.

Nelu Danci culege folclor, recită poezii populare pe care le-a auzit, le transformă pe unele conform situației sale de staroste la nunți, boteze, întâlniri sociale; unele versuri sunt arhicunoscute și ne transmit mândria de a fi român: „Sunt român, român voi fi,/Cât pe lume voi trăi,/ România-i țara mea, Drag mi-e să trăiesc în ea./ Pentru țară, pentru neam,/ Bucuros dau tot ce am./ Dau și bani, dau și avere,/ Dau ce am tot din plăcere.”

Alte versuri ne duc la pilda greierului și a furnicii în variantă populară: „O veni iarna geroasă/ Și nimic n-ai adunat,/ Nu ai ce pune pe masă,/ N-o să trăiești din cântat!/ Așa sunt și printre noi,/ Una într-una se distrează,/ Plini de necaz și nevoi,/ Nici nu știu ce mai contează!” Obiceiul străbun al vergelului(o seară veselă organizată la țară de familiștii satului) ca să se distreze și ei, nu numai tinerii-fete și feciori-: „Când tinerel fecior eram,/ Multe mândre mai iubeam,/ De la noi și alte sate,/ Tinere, nemăritate./ Și la joc, și la Vergel,/ Unde zicea Puțânel,”…obiceiul spoveditului la popa din sat cu recunoașterea păcatelor și canonul primit pentru faptul că nu s-a purtat bine cu părinții: „Cinstit-ai pe mama ta?/ Toată ziua c-o nuia!/ Cinstit-ai pe tatăl tău?/ Toată ziua c-un macău./Atunci preotul s-a întristat,/ L-a mustrat pentru păcat/ Și i-a dat un canon mare,/ Ca să facă ascultare.”…În lumea satului e prezentă asistenta medicală: „Și tu ai umblat la școală,/ Să ieși asistentă, dară,/ Să tratezi pe cei beteji/ Și pe care amu-s trezi.”…Ca orice român gândul rapsodului popular se îndreaptă spre trecut, dar și spre prezentul nostru trist: „Bunicii noștri au luptat/ Și chiar viața ei și-au dat,/ Pentru al nostru sfânt pământ,/ Pe care guvernanți-l vând./ Continue reading „Olimpia MUREȘAN: „Poezii populare” de Nelu Danci” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Povești noi pe strune de străvechi alăute

În deceniul care a urmat acelui cumplit război când şi conceptul de umanitate a fost compromis, viaţa oamenilor, deşi se făceau eforturi uriaşe de normalizare, era încă însoţită zilnic de o sărăcie generalizată, de lipsuri şi nevoi de tot felul, dar şi de insecuritatea socială specifică schimbărilor de regim. Tocmai acest climat de insecuritate era cel ce inducea un fel de spaimă interiorizată, iar culoarea predominantă a lumii în care trăiam părea a fi cenuşiul.

Ei bine, exact în acest decor, o fetiţă dintr-un orăşel nordic al României citea fascinantele poveşti ale Şeherezadei, acela acompaniate de murmurul dulce al lăutelor, şi îndrăznea să viseze. Visa frumos, în culorile vii ale misteriosului orient, aşa cum le înţelesese ea din lecturi, iar pentru asta era răsplătită uneori cu o vizită în peştera lui Ali Baba de unde alegea, sfioasă şi cuminte, cea mai modestă bijuterie din argint: o broşă sau o pereche de cercei…

Tot în această vreme, undeva într-un orăşel aflat mult la sud, un băieţel, pe timpul vacanţelor, stând la umbra mai mult închipuită a unui prun, citea şi el aceleaşi minunate poveşti, însă visurile lui erau cumva altfel trăite în ceea ce acum am numi astăzi virtual. El era prieten cu Aladdin şi zburând pe covorul fermecat al acestuia aduceau bucurii şi dreptate unor oameni sărmani şi amărâţi.

Pentru copii, aripile fanteziei sunt mult mai mari decât ale legendarei păsări Rock, iar între realitate şi imaginaţie delimitările mult mai flexibile, aşa că, de multe ori visele lor sunt suportul unor transformări incredibile de-a lungul timpului. Realist vorbind, era imposibil ca aceşti doi copii să se întâlnească vreodată. Probabilităţile matematice plasau un asemenea eveniment, în mod sigur, spre limita zero.

Numai că, Logica Superioară, are cu totul alte criterii de calcul şi peste mult, foarte mult timp, pe acele cărări ascunse ale destinului, cei doi foşti copii s-au întâlnit. Erau acum bunici, plecaseră de mult din orăşelele natale, visele lor, într-un fel destul de ciudat, dar cât se poate de concret, se împliniseră, iar ei scriau acum poveşti pe care, poate, vreodată un copil sau chiar un adult cu suflet de copil ar fi putut să le citească şi cine ştie, chiar să viseze…

Cam acestea erau gândurile pline de amintiri nostalgice care mă încercau pe când citeam cea mai recentă carte a bunei mele prietene, doamna Francisca Stoleru, intitulată: „Glasul roţilor de tren” (Editura „24:ORE” din Iaşi. Prefaţă de Ion Holban). Cum scrierile doamnei îmi sunt cunoscute de ani de zile, pot spune că plăcerea şi interesul cu care am lecturat volumul nu au fost o surpriză. Savurez stilul fermecător, elegant şi atrăgător al scrierilor sale, ba aş putea spune că şi tehnica unui realism incontestabil care alunecă subtil spre o altfel de lume, una probabilă, dar destul de puţin posibilă îmi este aproape familiară însă toate acestea nu afectează cu nimic fascinaţia lecturii. Chiar dimpotrivă, ea devine deosebit de captivantă!

Am admirat şi modul în care autoarea nu se în postează în centrul acţiunii ca principal narator ci, cu multă abilitate, introduce un personaj interpus. O tânără studentă, poliglotă, care face zilnic o navetă dus-întors, cam două ore, cu un tren, între două oraşe. Se urcă în tren şi, extrem de discretă, atât de discretă încât pare invizibilă, se aşează liniştită pe un scaun şi ascultă poveştile celorlalţi călători, rostite cu glas tare, în diferite limbi, fiecare având Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Povești noi pe strune de străvechi alăute” →

Ben TODICĂ: Împușcat pentru o carte

Volumul editat la Iași, Editura PIM, 2019, intitulat „Jale și Eroism Românesc la Cotul Donului: Unice performanțe jurnalistice, semnat de prof. dr. Dumitru V. Marin, începe cu un citat al lui Bertrand Russel: „Războiul nu arată cine are dreptate ci doar cine învinge.” și cuprinde nouă interviuri luate unor participanți la cel de-al doilea război mondial. Pot spune că această carte sosește la timp, ca răspuns la întrebarea pe care doream să i-o trimit unui domn din diaspora, așezat confortabil într-un „scaun academic”, care ne critică ca generație, fost comunistă că nu respectăm generația din închisorile comuniste, când eu susțin că eram mai liber în copilărie în comparatie cu generația fiilor mei din Vest. Acuzația merge până într-acolo, susținând că nu aducem respect martirilor noștri care s-au sacrificat pentru democrație, că am uitat că aveam doar două ore de tv pe seară și de cozile interminabile la pâine și că a sosit timpul să avem și noi martirii generației noastre. Asta presupune să știu că nu era normal să stai la coadă și că în vest nu se stătea. În primul rând, stimate domn, în școlile comuniste nu se studiau martirii democrației sau cei anticomuniști ca să mă acuzi că nu-i respect. Pe cine să respect din acești pușcăriași? Pe cei care ieșeau din închisoare și dădeau cu pumnul în masă de supărare, așa din senin, (poate că pe drept, dar noi nu aveam de unde ști) încât noi, copiii ne speriam și chiar credeam ce ne spuneau comuniștii, ca să ne calmeze, că într-adevăr aceștia sunt niște oameni răi și țicniți la cap și că ar fi bine să ne ferim de ei? Ori pe cei care se întorceau mai devreme din arest ori închisoare, căzând la pace cu sistemul și devenind cozile lor de topor, apoi vânzându-și părintele, fratele, prietenul sau pe mulți oameni nevinovați și curați ca lacrima? Asta nu înseamnă că nu au fost și adevărate victime ale comunismului, oameni care au suferit îngrozitor, ei și familia lor, iar alții și-au plătit cinstea și corectitudinea cu prețul vieții.

Acum că a venit democrația și ar trebui să se discearnă între lucrurile bune și făcăturile și înfloriturile unora, care se erijează în eroi. În acest sens, ar trebui să scrieți voi, manuale și cursuri predate în școli și universități. Scrieți-vă povestea, domnule din „scaun academic” ca să vă cunosc sacrificiul și atunci am să înțeleg că înainte de comunism a fost mai bine și am să încetez să-mi mai cânt libertatea inocenței copilăriei mele, transformând-o în plângere.

Copiii din orice orânduire, fără excepție au fost liberi și fericiți în lumea lor în care s-au născut pentru că nu au avut puncte de referință pentru o altă libertate până când au sosit exploatatorii și i-au pus la munci grele în fabrici și bordeluri ca să-ți poți tu cumpăra haine de 5 lei și i-a rupt de ea. Copiii din suburbiile sărăcăcioase și gropile de gunoi ale marilor orașe indiene se simt foarte liberi și fericiți în comparație cu cei din orașele mari ale lumii care joacă la calculatoare și suferă pentru că nu pot avea un telefon mobil de ultimă generație. Cine nu-i liber? Tu crezi că lumea este făcută doar din scaunul și burta ta, a capitalismului necruțător și lacom de azi? Un capitalist lacom e un capitalist bădăran. Eu te cred și nu te acuz pentru că tu ești doar instrumentul stăpânului tău și ai aceeași dorință ca și noi toți, să ne creștem copiii, într-un cuvânt să supraviețuim. Privește situația întregii lumi și întreabă-te cum o poți salva. Află cine ești. Așa cum o face de o viață prin reportajele și investigațiile sale jurnalistice domnul prof. dr. Continue reading „Ben TODICĂ: Împușcat pentru o carte” →

Vasilica GRIGORAȘ: Caruselul timpului în lirica Dorinei Carp Nenici

Dorina Carp Nenici debutează în poezie „Cu timpul de mână”, volum publicat la Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019, cu un material introductiv, intitulat „La Huși se naște poezie”, semnat de poeta Ana Anton, coperta și grafica de Cornelia Dinu și Ioniță Carmen Angheluș, editor Valentina Teclici. Printr-o colaborare fericită a mai multor hușeni sensibili și talentați nu putea să nu ajungă la tipar decât o carte deosebită, interesantă și plăcută.
De ce mi-am imaginat cartea asemenea unui „carusel al timpului”? Pentru că lirismul Dorinei se învârte cu grație în jurul timpului, mărturisire de început prin însuși titlul volumului. Și nu este vorba de orice fel de relație, ci de una amicală. Poți ține în mână sau de mână doar un obiect, element, entitate, o persoană apropiate sufletului tău. La prima vedere pare o joacă frumoasă, candidă și inocentă de copii. Poeziile înserate în carte sunt asemenea „căișorilor” care se învârt în jurul unui ax, acesta fiind TIMPUL. Firul timpului este tors de poetă cu abilă îndemânare și colorat într-o gamă largă de nuanțe, fiecare exprimând și transmițând o anume stare sufletească. De altfel, fiecare om are libertatea să-și țeasă din acest fir binecuvântat o haină pe măsură, care să-l reprezinte și să-l bucure.

Autoarea nu încearcă să dea o definiție timpului. Probabil că, dacă ar fi întrebată, ar răspunde asemenea Sfântului Augustin: „Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu. Dacă sunt întrebat, nu știu.” (Confesiuni) Și, totuși încearcă prin poezie să dea o minimă explicație a ceea ce este timpul pentru sine. În această lume bulversantă, în care stresul este la ordinea zilei, cu înțelepciune, autoarea a identificat modalitatea prin care se simte confortabil cu sinele său interior, iar eul liric zburdă pe aripi de vers pe imașul timpului, printre obstacole de tot felul, îndrăznind să tindă și chiar reușește să ajungă la Adevăr și Lumină.

Putem afirma că în lirica Dorinei Carp există un „timp profan” – văzut ca durată, ireversibil, dinamic, care curge, devine și se transformă și un „timp sacru” – reversibil, static, rotund, ciclic și cosmic, variante ale timpului în accepțiunea lui Mircea Eliade. Dorina mărturisește: „… aceste cuvinte, scăpate printre degetele firii sunt aici și vă spun că o clipă poate deveni eternitatea pe care și eu o voi stăpâni cândva și vă voi privi, vă voi îmbrățișa cu aceeași dragoste.”

Din pură curiozitate, dar și cu admirație să-i urmărim pașii (citind poeziile) și să parcurgem împreună cele patru anotimpuri ale vieții, vehicule bine ticluite și încărcate de sensibilitate. Înșirate pe firul cărții cele patru capitole sunt inspirat și sugestiv intitulate: I. Cu timpul de mână, II. Cerneala de foc, III. Metamorfoze, IV. Lacrima Domnului.
Abordarea timpului ca motiv de inspirație în poezie și nu numai este o problemă destul de delicată. Este un gest oarecum de temut pentru că, în general se spune că timpul este dușmanul omului, dușmanul vieții, el ne poartă, fără să ne întrebe, acolo unde dorește, când, cum și cât dorește. Îndrăzneață și temerară, deși nu pare, poeta își ia „timpul de mână” și pornește pe o cale de ea aleasă într-un periplu interior, dezvăluind trăirile din universul liric al inimii sale. Dorina, pur și simplu sfidează discret tăișul și ascuțișul timpului, însă, așa cum am afirmat mai sus încearcă să și-l aproprie, să-l îmblânzească și să-i devină prieten. Procedează astfel cu multă diplomație. Nu-i reproșează nimic, nu-l privește cu dușmănie și se pare că a reușit acest lucru pentru că împreună călătoresc grațios pe filele volumului de poeme. Își lămurește sieși unele nedumeriri, neînțelegeri, dă răspunsuri la întrebări de mult înstăpânite în minte și inimă. În acest context, în perimetrul trăirilor personale ne aflăm fiecare dintre noi.

Autoarea, cu sinceritate și gentilețe împărtășește cititorilor și bucuriile și angoasele, neabătută de vânt și ploi, continuându-și parcursul indiferent de timp și anotimp, începând cu momentul inițial al existenței sale – nașterea: „M-am născut/ dintr-o mie de vieți/ pe-un cântar atârnat/ de-o crenguță uscată./ Câte ploi m-au udat/ și cât vânt m-a bătut/ pe-același cântar/ am rămas/ ne-ntrebată de timp,/ pe-aceeași crenguță uscată.” (Destin) Apoi, își creionează cu luciditate portretul: „Sunt/ un ciob de portret/ într-o ramă/ roasă de cari./ Sunt o pasăre/ fără menire,/ agațată de timp/ și mai sunt/ o umbră/ împrăștiată de vânt.” (Portret), și se caută continuu pe sine, dar nu în lume, ci în interiorul său: „Eu în mine,/ care sunt?/ Care râd/ Sau care plâng?/ Care sper,/ care disper,/ cea care-a visat/ dormind/ sau cea trează și visând?!/ Peste tot sunt eu/ cea care …/ Peste tot mă văd în mine!/ Sunt eu./ Și eu…/ și eu…” (Eu în mine) Descoperindu-se pe sine, dar și bună observatoare a universului în care trăiește, ne spune că în viață există multă neputință, dar și speranță: „Din nou/ m-afund/ până la gleznă-n cenușiu./ Și anevoie merg/ cu pasul meu rănit…/ doar mâinile/ mi le înalț/ spre cerul infinit.” (Neputință și speranță) Neputința se datorează păcatului lăuntric, înșelându-ne singuri ori ne lăsăm ispitiți de șerpi, iscoade ale păcatului. În atare situație se impune cumpănire și dreaptă judecată. Dacă nu reușim singuri, este musai să cerem ajutor, să avem în preajma noastră o mână puternică întru toate cele bune și de folos care să ne sprijine să lepădăm sau să înfruntăm răul pentru a merge pe calea cea dreaptă „Dă-mi mâna/ lumină/ și umbră/ să-mi acopăr ochii./ Cu degetele flăcărilor/ să dau foc pădurii/ din preajma clopotelor./ Să ardă!/Să ardă lemnul uscat/ din suflet,/ păcat conceput/ în lăuntrul haotic./ Dă-mi mâna/ lumină și umbră/ s-aprind lumânări/ în punctele cardinale,/ ale eu-lui meu/ cândva răvășit/ de amăgire.” (Dă-mi mâna) Și iubirea și amăgirea, și toate cele se manifestă cu întreruperi, sunt trecătoare: „Ți-am sărutat/ privirea,/ în taină,/ în treacăt./ Din crisparea/ clipei,/ am smuls/ nemărginirea./ Și în aceeași clipă,/ tăcuți/ ne-am depărtat…/ ca doi străini/ necunoscuți!”. (În treacăt) Poeta insistă asupra amăgirii pentru că aceasta se manifestă în orice clipă a timpului fugar: „O rază de-o secundă/ râde-n pustiul imens/ și clăi de idei se trezezc/ mărginite de ieri,/ de mâine, de-acum,/ În liniște, târziu/ cad păsări din vagul înalt…/ Departe-i de mine, acel mâine/ care de ieri…/ demult… s-a topit.” (Amăgire)

Recunoaște că uneori, omul este „nimic”, n-are nicio importanță, nicio relevanță, este pradă ușoară și poate fi răpus de cele mai mici intemperii: „Sunt nevăzută,/ fără culoare,/ uneori, insipidă./ Și mai ales/ sunt singură devreme,/ Sunt un micrOM,/ unitate de măsură/ în facerea lumii/ învălmășită de vremuri/ și timp./ Sunt nevăzută,/ fără culoare/ și uneori, insipidă.” (Transparență) Acest lucru se întâmplă pentru că, în opinia poetei, viața e doar vânt: „Împătimită de cer/ și de cuvânt…/ mai scriu, să țineți minte/ doar atît: că viața/ e doar… vânt!” (Viața e vânt) Cu toate acestea, Dorina, asemenea nouă tuturor este și învingătoare, eroină atunci când trudește pe tărâmul binecuvântat al vieții, găsind pârghiile potrivite pentru a se depărta de păcat și de lucrul cel rău: „Încep să prind/ în mine rădăcini/ și caut trudind/ prin cerul de albastru,/ să întâlnesc minuni./ E greu./ Dar mă agăț de ancore/ târziu,/ ca o liană și mă-mpletesc/ cu viața, ieșind anevoios/ dintre genuni./ Și tai din mine ramul/ cu frunzele uscate/ lăsând lăstar cu muguri/ să-mi împodobească/ cerul plin de-albastru…/ Și liniștea adoarme,/ pe patul cald al lunii,/ pe perna,/ cu flori de albastru.” (Rădăcini în cer) Prin liberul arbitru, putem alege și putem fi ceea ce ne dorim, putem trăi în lumină și pace doar păstrându-ne credința în Dumnezeu. Căutând și simțind intervenția divină, omul devine fericit.

Uneori singurătatea ne dă târcoale, izolându-ne de lume într-o carapace de gânduri, stăpânindu-ne propriile amintiri. Poeta analizează cu migală și conștientizează ceea ce se întâmplă cu ea, timpul de ieri s-a cuibărit în prezentul trăirii ținând-o ostatic, timp în care dorința de libertate devine și mai stringentă, mai vie: „Amintirile/ se joacă de-a rândul/ printre zăbrele de ani./ Sunt singură/ și încuiată printre rânduri/ necitite,/ într-o carte,/ ce-ai scris-o cândva/ pentru mine./ De-atunci, au trecut/ timpuri/ și astăzi, nu-i nimeni,/ nu-i nimeni pe-aproape,/ să-mi dea libertatea-n lumină/ să plec din închisoarea/ de gânduri.” (Închisă în timp) Existența trăită prin constrângere îi sporește dorința și dorul de libertare, aceasta devenind adevărată ispită, însă de data aceasta este vorba de o ispită măgulitorare, asemenea unei flori nobile (crinul, poate chiar unul imperial!), înmiresmate, atrăgătoare și cuceritoare: „M-ajunge câteodată/ dorul,/ de tot ce nici/ nu mi-am dorit./ Și știu că-i doar/ ispita înflorită/ cu miros alb/ și cald de crin./ De unde vine-atâta dor, când ochii mei/ au adormit?/ E taină mare/ și ispita asta!/ Da-s fericită,/ fiindcă m-am trezit!” (Ispita) Are și o explicație a ceea ce se întâmplă – adormise și dorul a trezit-o la fericire. Merge mai departe, cugetând asupra dorului: „Mă-mbăt cu dor,/ dorit/ la ceas târziu de clopot…/ Și ochii mi-i acopăr/ de fior,/ când inima, nesocotit/ de jucăușă,/ s-a încuiat cu lacătul / de dor,/ să nu pășească nimeni/ pragul de la ușă!” și reușește să deschidă acest „Lacăt de dor” pentru a se trezi în „Dimineața cu dor”, când: „…Și picurau lacrimi de sânge/ pe câmpul nins și-ntroienit/ cu flori de liliac și maci/ când bezna, de stele strivită,/ sapă adânc să-și facă rădăcină/ în ceasul orelor ce ruginesc,/ când taci.” Descoperă că atunci când rădăcinile-i sunt puternice, încet, încet apare și: „O scânteie/ mi-a aprins/ lumina în suflet./ Și ochii, din vis/ mi-au trezit privirea/ care-și făcuse cărare/ spre zâmbetul tău./ Apoi/ scânteia/ mi-a smuls cuvântul/ ce-mi stătuse în umbră/ închis/ și rostirea se aprinse/ cu tot/ ce în mine fusese/ adormit./ A fost vis?/ M-am trezit?/ Spre cer mă înalț/ cu privirea/ și tângui iertare/ pentru tot ce-am greșit.” (Scânteia) Poeta ne recomandă să fim mereu în stare de veghe și trezvie, cu atenție sporită la tot ceea ce facem și la tot ceea ce se întâmplă pentru a avea un comportament adecvat locului și timpului, dar mai ales plăcut Domnului. Și chiar dacă uneori mai greșim, poeta ne spune că vine și o vreme de „Trezire”: „Mă întorceam/ din legea firii,/ cu dragostea frântă/ de dor./ Îmi uitasem/ și zâmbetul/ pe oglinda lacului,/ unde-și făcea loc/ o stea căzută,/ plictisită/ de-atâta înalt.” Și astfel, zburăm asemenea pescărușului, fie el și eșuat pentru că nu contează rezultatul, ci zborul în sine, exercițiul prin care putem învăța o lecție: „Demult, te-așteptam,/ rătăcind pe undeva/ între cer și pământ./ În mine e o mare/ de liniști./ Cânt/ și m-amestec cu zborul/ statornic/ al unui pescăruș/ eșuat.” (Revenire) Așadar, calea adevărată este să ne lăsăm în voia Domnului și să trăim în iubire, instanță majoră a planului divin. „Să fiu mereu/ un dor de anotimp,/ să fiu răspuns la orice întrebare/ să fiu blestem, ca-n rău/ să nu cuprind/ cea mai fierbinte-mbrățișare./ Să fiu orice sub soare/ prin care să mă înalț/ și nu, să fiu un rest de mine,/ să umplu goluri sufletești/ și uneori singurătăți…/ Eu vreau/ pentru-ntuneric,/ să strălucesc mai tare.” (Să fiu)

Timpul își urmează cursul, ajungem în toamna vieții, și asemenea frunzei care-și pierde treptat verdele primăvăratic al sevei hrănitoare și se desprinde de ramura susținătoare și omul în: „În cântecul toamnei,/ amurgu-ntunecat, sângeriu/ a făcut ca frunza să tacă./ Resemnată,/ fără nicio adiere de vânt/ s-a desprins și s-a rupt/ ca din mine…/ Și-amândouă am plîns/ și am curs/ pe sub ploi adunate de vânt,/ pe sub nori fără soare./ Sub ninsori, amândouă/ ne vom preface… pământ.” (Metamorfoză)

Timpul profan este finit. Oamenii, doar niște frunze sunt supuși unei metamorfoze prestabilite de timpul sacru, de providență. Dacă viața este un zbucium continuu, poeta ne recomandă să căutăm în noi și dincolo de noi, în lumea de lângă noi și din depărtare; această căutare trebuie făcută din iubire, în iubire și pentru iubire pentru că nimic nu reușim fără iubire. Pe lângă iubirea familiei, a semenilor, pentru autoare: „Viața- Sclav/ mereu mi-a Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Caruselul timpului în lirica Dorinei Carp Nenici” →

Lucia-Elena LOCUSTEANU: ,,ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ” de Al. Florin Ţene

,,Comuniunea cu Dumnezeu înrestrişte

a fost din totdeauna actul de tărie

al sufletului românesc

prigonit, strivit şi răstignit.”

***

,,Înfrânt nu eşti atunci cănd sângeri,

nici ochii când în lacrimi ţi-s.

Adevăratele înfrângeri

sunt renunţările la vis.”

Radu Gyr

Scriitorul polivalent, Jurnalistul anului 2019 – cu o eferfescanţă creatoare ieşită din comun – Al. Florin Ţene ne uimeşte, a nu ştiu câta oară, cu publicarea romanului ,,INTOARCEREA DIN CRUCIADĂ – Viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste”.

,,ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ” e un roman document, nu doar al vieţii şi al creaţiei profesorului universitar – Radu Dumitrescu, al poetului Radu Gyr, ci, mai ales, roman ce aduce în faţa cititorilor un evantai larg de evenimente, cuprinzând o vastă perioadă zbucimată a omenirii,o perioadă. a realităţilor istorice trăite nu doar de români, realităţi determinate / impuse de interesele meschine ale unor state, corporaţii, bănci, etc., interese care au dus la răsturnări de guverne şi nu numai.

Aparent un roman – biografie romanţată a lui Radu Gyr – cartea e în realitate o adevărată frescă istorico – socială şi politică a perioadei de la instaurarea Regalităţii, a Primul Război Mondial, a crizei economice din 1929, a evenimentelor de la Griviţa din 1933, a mişcării legiomare, cu încercarea de motivare a asasinării lui Nicolae Iorga, a perioadei antonesciene, a instaurării regimului comunist cu consecinţele-i dramatice, apoi, a perioadelor de detenţie ale poetului, a eliberării şi moarţii acestuia.

Acurateţea unor date istorice, sociale, politice, rod al unei munci titanice de documentare, dau şi veridicitate faptelor narate.

De aceea, autorul reuşeşte să te facă părtaş la evenimentele narate cu mare artă, evenimente desfăşurate în Continue reading „Lucia-Elena LOCUSTEANU: ,,ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ” de Al. Florin Ţene” →

Daniel MARIAN: Întâlnindu-se neprielnicul şi năpasta

(Vasile Rodian – „Calendarul nisipurilor şi al ierbii”,

Ed. Anthropos, 2007)

Îl tot văd pe poet muşcat de timp prin intersecţii puse grămadă pe unde trebuia să fie drumul întins şi limpede. Povara unor retorisme istorice îl plantează acolo şi nu îl mai lasă să plece. Întreg viul este la un moment dat discutabil, o mână sau o creangă pot fi uşoare deformări ale unor umbre de trecut ţara şi veacul în care se scufundă şi se confundă mersul sufletului şi al minţii.

Vasile Rodian parcurge cu duiumul stări complicate dând din subînţeles în inexplicabil. Atunci când el spune că e noapte, înseamnă că deja s-a făcut de mult, la fel şi cu ziua, de parcă fazele acestea de trecere existenţială ar fi foarte meticulos măturate, urcate pe lopată şi în roabă.

„Calendarul nisipurilor şi al ierbii” reprezintă un registru sinuos însoţit de un formular completat pentru ieşirea din imponderabilitate. Fără a fi o rigurozitate opacă la sentimente, doar pentru a da bine pentru căutătorii de recensăminte şi statistici.

Maniera încifrată a poetului este binecunoscută celor ce au trăit înlăuntrul poeziei în ultima jumătate de secol. Transformările care vin de la o carte la alta sunt insignifiante şi respectă cu sfinţenie consecvenţa. Nu avem deci de-a face cu un poet schimbător după vreme sau, mă rog, după modă. Vasile Rodian este de un principiu al firescului, ori simte ori nu simte, ori trăieşte ori nu trăieşte, ori scrie ori nu scrie.

Nu putem spune cu exactitate, delimitativ: aici avem nisipurile, dincolo avem iarba. Ştim însă că împreună acestea fiind, avem un calendar din acelea care te bântuie şi îţi dau fiori.

Pornind pe firul cărţii, mă încumet la ceea ce atârnă mai greu în ecuaţia om-real-ireal. Şi desigur nu din ambiţia vreunui record în diverse materii, nici din nevoia unei demonstraţii aplicate, ci ca urmare a senzaţiei aceleia de magnetism indiscutabil pe care ţi-o oferă anumite situaţii de acest gen.

O peisagistică a limitei eistenţiale, fără însă a fi un liman pentru stânga sau dreapta trecerii pe lume: „Eiti/ în nemărginirea femeie-bărbat/ ce jocuri pe internet la Circul din vale/ mulţi se aud din alte vieţi/ eu cad la învoială cu moartea/ să fiu mort dar să fiu viu/ la ora închiderii ultimului beţiv/ să-ţi pun într-o pungă o sticlă şi el/ că e Continue reading „Daniel MARIAN: Întâlnindu-se neprielnicul şi năpasta” →

Virginia PARASCHIV: Clipa astrală a lui Radu Gyr

Al. Florin Țene – Întoarcerea din cruciadă

Al. Florin Țene propune în volumul său Întoarcerea din Cruciadă( editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca 2020) o incursiune ” între realitate și poveste”, potrivit mărturiei auctoriale, în viața poetului Radu Gyr. Profesiunea de credință a acestui roman o reprezintă dedicația consacrată tuturor martirilor chinuiți și executați în temnițele regimului criminal communist. Declarația publică explicită nu lasă nicio umbra de îndoială a lui Al. Florin Țene cu privire la principiile sau la convingerile sale. Așadar spiritualitatea cărții excede normativelor unui simplu roman biografic dedicate poetului roman. Notorietatea autorului adaugă volumului o receptare cuvenită, vădită și prin cronicile de întâmpinare , colegiale și avizate. Demersul meu se raportează mai degrabă unor aspecte poate mai puțin vizibile , dar revelatoare, în esența lor. Cartea este tutelată de sintagma sibylinică a poemului lui Radu Gyr. Opțiunea pentru invocarea întoarcerii își are și aceasta semnificația ei. Ne vedem obligați să poposim asupra versurilor celebrului poem, ”Întoarcerea din Cruciadă” , și să reflectăm la înfrângerea cavalerilor ” sub vechi armuri, cârpite strâmb cu sfori”. Antinomia tragică între armura elitistă și plebeizare.

Autorul Al. Florin Țene este devorat de pasiunea adevărului istoric, de unde largi digresiuni istorice inserate în secvențele colocviale naturale și vivace, de unde și caracterul erudit, minuțios al lucrării. Această trăsătură este de natură să-i țină deoparte pe amatorii de lectură superficială. Apoi, să ne gândim la obiectivele autorului, declarate sau insinuate. Cartea despre întoarcerea cruciaților înfrânți îl are în prim plan pe Radu Gyr poetul, poet care are o postumitate strălucitoare. O postumitate care contrazice flagrant evaluările critice oficiale. Prefațatorul Ionuț Țene sintetizează limpede postumitatea oficială, în etapizarea sa nefastă :

1)Introducerea lui Radu Gyr în Antologia Poezia română modernă, antologie publicată în 1968, de către Nicolae Manolescu, ediție dată la topit, la reclamația lui Eugen Jebeleanu. Semn limpede al cenzurii. Nu se poate să nu observăm prezența activă și extrem de vizibilă a cenzurii, într-un an fatidic, când cetățenii contaminați de ingenuitate, chiar au crezut în liberalizarea culturală , și au trăit cu iluzia libertății de opinie și de exprimare.

2)Marginalizarea maximală prin evaluarea aceluiași Nicolae Manolescu, care nu l-a inclus în Istoria critică, din 2008. Criticul l-a considerat pe Radu Gyr un poet de antologie, ”oarecum minor”. Autocenzură sau insensibilitate ?

Radu Gyr este poet, cu sau voia criticii canonice, este poet citit și declamat, cu devoțiune.

Al. Florin Țene, autorul cărții asupra căreia încercăm să emitem considerații care să îndemne la lectură, se ocupă cu minuțiozitate de formarea spiritualității și dezvoltarea creativității poetice a lui Radu Gyr. POETUL și POEZIA par a fi noțiunile supreme în jurul cărora gravitează atenția și efortul auctorial. Și se pare că și receptivitatea și comentariile lectorilor se instaurează și se îndreaptă pasional, anume tot în direcția POETULUI și creației sale poetice. Este o atitudine ce precede lectura cărții, o atitudine aproape cutumiară, exaltarea operei și a poetului care l-a coborât pe Isus în celula damnaților.

Avem așadar o atitudine anticipată, în fața lecturii unei cărți ce abordează o tematică dificilă și abruptă. Se întrevăd două direcții disociate care se statuează în privința Lui Radu Gyr.

– O direcție a judecății politice, de tip Jebeleanu și ai lui, o condamnare în eternitate pentru apartenența lui Radu Gyr la Mișcarea Legionară și promovarea de către acesta a ideologiei legionare. Din motivele politice evidente, se creează premisele absolute ale excluderii acestuia din Pantheonul Cultural.

– Cea de a doua direcție, mitul Poetului, cu eludarea chestiunilor politice. Un poet haric, să zicem, născut fără prihană din spuma mării.

Al. Florin Țene s-a angajat, în cartea sa, cu temeritate, la pătrunderea în magia poetică, laolaltă cu efortul de evocare biografică a lui Radu Gyr, în limitele verosimilității. Scriitorul își anunță intenția auctorială de a pendula între realitate și poveste. Nu ne propunem, în calitate de comentator, ipostaza infatuată a criticului preocupat de verdicte, nu ne-am propus nici prezentare descriptivă, nu ne dorim să prezentăm un rezumat. Încercăm să descifrăm un tâlc al unui text complicat, tocmai prin alternanța narațiunii cu volutele istorice.

Sub aspectul narațiunii, textul își urmează firul cronologic, metodic și cursiv. Aflăm despre o copilărie paradisiacă a unui copil vioi și dotat, într-o familie iubitoare a unui unic copil. Părinții se preocupă de educația fiului, comunică intens cu el, îl îngăduie, moderat, în compania adulților apropiați casei. Cu tact și cu răbdare, îi îndrumă spiritualitatea, pregătirea intelectuală. Părințiii acceptă cu bucurie evidența dotării copilului înspre zona de cunoaștere umanistă. Patriotismul nutrit de tradiția literară românească formativă, cu nuanțe naționaliste, specifice intelectualilor epocii, nu este în contradicție irevocabilă cu europenismul cultural. Reținem percepția copilului privind duritățile de război prezente în orașul Craiova, unde locuia cu părinții. La numai 11 ani este recrutat și el, în calitate de cercetaș, să ajute ca brancardier la transportarea răniților de război. Smuls cu brutalitate din lumea paradisiacă a tatonărilor idilice în poezie, copilul face cunoștință cu o realitate pentru care nu a fost pregătit. Șocul experienței de război, șocul violenței și al morții, îl va marca pe viață. Copilul ajunge la disperare și face legământ că nu va mai vorbi niciodată în limba lui Goethe. Presiunea discretă a părinților, îndeosebi a mamei, îi adusese o competență foarte specială a limbii germane. O studiase nu cu prea mare bucurie, iar acum, la 11 ani cunoaște ororile unui război cu germanii. Faptul biografic al unui tânăr în devenire, este completat printr-o sintetică evocare istorică. Documentele privind istoria Craiovei în timpul primului război se află , punctual, în arhivele naționale ale României. O fericită complementaritate între ficțional și documentar. Am făcut opțiunea pentru capitolul 2 ”De aici vremea se măsoară” pentru a ilustra măiastra contopire între realitate și poveste, în structura compozițională a volumului. Simbioza între poveste și document este rodul unei osteneli aparte, demnă de prețuire autentică .

Mai semnalăm și echilibrul de abordare a faptului literar și cel politic. Din fericire, deși cartea, în integralitate este dedicată cu reverență și empatie POETULUI Radu Gyr, Al. Florin Țene nu evită realul politic, cu întunecimile și alunecările sale în hău istoric. Poetul se formează, la tinerețe, în mediul elitist literar. Face carieră didactică universitară. Un intelectual ponderat, de succes. Se afiliază mișcării legionare cu toată fervoarea și exaltarea de artist. În imaginar, demonizarea bolșevicilor, merge mână în mână cu violența și autarhia naționalistă sterilă. Credința religioasă alunecă în fundamentalism strident. Și nu mai continuăm în subiect. Pentru că acesta este dătător de reflexii amare. Societatea care a generat ispita și practica ideologiei legionare nu a fost o lume ideală, nu a avut anticorpi. O societate a ratării sistemelor democratice , pe plan intern și cu import dintr-o Europă strivită de menghinea bolșevică și nazistă deopotrivă. O societate cu tineri în derivă, planificați și confiscați pentru politici tenebroase. Nu mi-am propus curs didactic asupra mișcării legionare. Constatăm cu stupoare aderarea a mii de oameni, intelectuali și țărani, la acest fenomen al unei frății blestemate. Evident un mare iubitor de POET și de Poezia lui Radu Gyr, iubire mărturisită în fiecare vocabulă a cărții, Al Florin Țene nu ocolește temele sensibile de epocă, antisemitismul, cultul morții și al violenței, altminteri spus, elementele extremei drepte naționalist-creștine, așa cum s-a pus pecetea oficială pe mișcarea legionară. O epocă istorică plină de confuzii, în care culpa istorică este greu de distribuit pe categorii de ideologie represivă. Ritualuri stradale de rugăciune, foc și spadă și politici reci. În cartea sa, Al. Florin Țene își pune experiența sa de viață publică prodigioasă, în slujba disperată de a detecta irizările de lumină și umanitate, în colcăiala beligerantă mondială. Tânărul Radu Gyr plătește, în realitatea românească, mai mult decât e drept și o persoană duce, pentru toate păcatele lumii sociale la un loc. Al. Florin Țene nu se raportează pasional la suferința poetului. Îl lasă pe cititor să înțeleagă, dacă are disponibilitate de înțelegere, o înțelegere a tragediei universale, raportată la un om, un singur om. Astfel, capitolul 7, ”Noi cei pierduți”, are două succinte paragrafe introductive în care condamnarea de către Antonescu este aproape contopită cu condamnarea din timpul dictaturii regale. Istoria consemnează cei 12 ani de condamnare de către regimul Antonescu, convertiți în trimiterea pe front, ”spre reabilitare” în batalioanele de la Sărata. ”Aici, în tranșeele săpate cu trudă de miile de soldați, majoritatea legionari, soldatul Radu Dumitrescu (Dumitrescu sau Demetrescu? – numele din registrele de evidență civilă, n.n.) își amintea cu duioșie de perioada când a fost deținut la Miercurea Ciuc, prilej cu care discuta literatură și filosofie cu Mircea Eliade”(p.233). Ca autor al unei evocări ficțional documentare, Al.Florin Țene are o preocupare auctorială asiduă pentru evidențierea preocupărilor culturale, fără victimizare, fără lamentație, cu o decență și onoare, din partea personajului evocat. Relatările obiectivate, monologurile interioare, dialogurile imaginare, toate acestea conferă personajului Radu Gyr o spiritualitate extraordinară. Poetul, omul de cultură filologică și filosofică, nu abdică niciodată în fața spaimelor, degradării fizice inevitabile. Se conturează fizionomia unui om demn și blând, preocupat de pasionantele sale preocupări intelectuale, animat de dorința înțelegerii unei noime a personalității sale, a confrațilori săi, a poporului său. Condamnarea la 12 ani de închisoare, de către regimul comunist, găsește, în Radu Gyr un om cu o voință de fier, netulburat în gândurile sale. Nici regimul comunist, cu torturile și cruzimile sale fizice și psihice, nu i-au putut aresta și conștiința de sine. La urcarea în dubă, după prima arestare comunistă, poetul are în minte un poem la care se gândește intens ”definitivez la Aiud, oriunde mă duc ăștia. Îi dau titlu Metanie”. După condamnarea din 1945, poetul Radu Gyr intră într-o fază tragic supraomenească a creației, creația și memoria orală a poemelor. Din fericire pentru postumitatea sa poetică, poemele au fost transmise cu pietate de la om la om, în universul carceral. Fidelitatea literală a textelor nu mai are importanță fundamentală, poemele sunt declamate și în zilele noastre, cu pietate.

Continue reading „Virginia PARASCHIV: Clipa astrală a lui Radu Gyr” →

Domnița NEAGA: Mihai Merticaru și poezia pură

Autor a douăzeci și unu de volume de versuri, dintre care 5 de sonete, Mihai Merticaru ne oferă acum pe cel de-al șaselea, „ Vis şi abis”, apărut la Editura Muşatinia din Roman, titlu ce constituie o frumoasă metaforă, visul reprezentând speranța, calea de acces spre lumi mirifice, aurorale, iar abisul (prăpastia, genunea) sugerând prăbușirea acestor speranțe și iluzii..

Fascinat de frumuseţea „oraşului luminilor”, autorul dedică Parisului un grupaj de paisprezece sonete, unul mai frumos decât altul, pe care le aşază în partea de început a opusului liric, atribuind, în versurile sale, mai multe caracteristici celebrei capitale europene; „… Parisu-i feerie,/ Un ocean de culori şi de lumină,/ Izvor de încântare deplină,/ Cu o mie de ispite te îmbie…”( „Parisul” I); este „ Cuib de nebunie şi tinereţe”( „Parisul” II ); „Magnet e a metropolei lumină…”(„Parisul” XII).

„Jurnalul de călătorie”, în inima Franţei, punctează principalele obiective de care se simte atras oricare turist, odată ajuns în Paris: Turnul Eiffel („Întreaga omenire şi-a dat întâlnire/ La Turnul Eiffel…” („Parisul” I ), vestitele muzee pariziene, străzile purtând numele unor celebre personalităţi istorice sau al unor renumiţi oameni de cultură (pictori, scriitori, maeştri ai diverselor arte), parcurile şi grădinile, ori râul Sena care străbate metropola şi pe care „curg istorii colorate”. E atâta frumuseţe în acest colţ de lume, încât ai dori ca timpul să stea în loc, iar sufletul să se încarce de armonia cosmică, plutitoare în aer, alături de sunetele clopotelor din Catedrala Notre-Dame, sau ale Basilicei Sacre-Coeur. L’Ile de la Cite, Pont-des-Artes, La Place de la Concorde, Le Palais Garnier, Le Moulin Rouge…( „Parisul” VI ) sunt tot atâtea locuri de neuitat, surprinse cu meşteşug artistic de poetul Mihai Merticaru.

Privind Parisul cu ochii turistului est-european, obişnuit cu truda cotidiană românească şi cunoscător (din lecturi) al acestor mirifice locuri încă dinainte de a le fi întâlnit, autorul percepe „oraşul- lumină” ca pe o destinaţie a sărbătorii perpetue. Palatele regilor francezi, Muzeul Luvru, catedralele sunt luate cu asalt de mulţimea pestriţă, adunată din toate colţurile lumii, încât forfota de pe străzi nu conteneşte, fie zi, fie noapte. Totul pare înălţător, un vis frumos care nu ar trebui să se termine niciodată şi care pune pe chipul oamenilor (cu viaţa lor confuză, greu de citit, plină de gesturi şi semne minore) o lumină transfinită: „ Armonie, graţie, lumină,/ Sculptură, muzică şi poezie/ Cu genialitate se-mbină/ Într-o dantelărie genuină,/ În marmură, Grecia antică-nvie,/ Un vis e totul şi o feerie./(„Parisul” XIII).

Ca un bun român, poetul merge să viziteze atelierul-muzeu din Montparnasse, unde a trăit şi a creat Constantin Brâncuşi: „Prin muzee, în pestriţă grămadă,/ De-a valma, merg şi săraci, şi mai sus-puşi,/ Se-nghesuie, vor mai bine să vadă,/ Discret sunt atraşi de aceeaşi nadă./ Îi las pe cei de catedrale seduşi./ Merg să văd atelierul lui Brâncuşi.”(„Parisul” VII).

Imaginaţia stimulată de atâtea frumuseţi îl face pe Mihai Merticaru să vadă nevăzutul. : „În Montparnasse, savurat-am o cafea/ Alături de Emil Cioran, pe o sofa,/ Surâzător şi trist, el filosofa,/ Şi veşnicia pe lângă noi curgea”; îl zăreşte, printre gravurile de pe pereţi, pe Casanova; se întâlneşte cu românii Mircea Eliade, Eugene Ionesco, mânaţi spre Franţa de acelaşi ideal- câştigarea faimei: „Artişti vin la Paris, faimă să prade,/ Chiuie gloria pe sub arcade” („Parisul” XI).

Oricât de fascinante ar fi alte locuri de pe mapamond, românul a moştenit statornicia, dragostea pentru plaiurile care l-au dăruit luminii, aşa că poetul refuză chemarea tentantă a Parisului, acest „oraş-muzeu, minunilor minune”: „Nu accept, deşi refuzul mă doare./ Je regrette, nu te suport, eşti prea tiran,/ Rob nu vreau să-ţi fiu, rămân ce-am fost, pietrean!”(„Parisul” XIV).

În partea a doua a cărţii, mult mai amplă, începând cu „Sonetul unei pasiuni”, poezia curge tumultuoasă, asemenea unui râu de munte, şi profundă ca adâncimea oceanului. Permanent, sensibilitatea poetică este dublată de o cultură generală solidă, multe sonete fiind însoţite de un motto constând în câteva versuri dintr-un sonetist clasic universal ( Pierre de Ronsard, William Shakespeare, Omar Khayyam, Saadi, Francesco Petrarca, Publius Ovidius Naso, Dante Alighieri, Alexandr Puskin, Eminescu…), sau din versurile unor poeţi contemporani, români sau străini (Theodor Damian, Nicolae Dabija, Ana Ahmatova…).

În accepţia autorului, poezia este o fiinţă iubită, căreia îi face o frumoasă declaraţie de dragoste adolescentină, în „Sonetul unei pasiuni”: „Te-am îndrăgit de tânăr, POEZIE,/ Ca pe un zvon de împrimăvărare…/ …Iar, drept răsplată, tu, fată cuminte,/ M-ai răstignit pe-o cruce de cuvinte…”.

Invocarea muzei (în câteva sonete), atât de des întâlnită la autorii clasici, îmi aminteşte de începutul „Iliadei”, cunoscuta epopee a bătrânului Homer: „Sub ceru-nalt al vămilor din gând,/ Zeiţă, vino tu şi mă inspiră,/ Mai acordează-mi coardele la liră…// … Trimite-mi, frumoaso, un snop de raze,/ Să lege cugetu-mi zare de zare,/ Torente să slobozească de fraze/ Clocotitoare, pline de savoare!/ Sonetu-mi, doar tu-l poţi face să zboare/ Spre lumina de azi şi cea viitoare!” („Sonetul muzei”).

Ascultătoare, muza îl ajută pe poet întru crearea sonetelor sale, ale căror teme se diversifică treptat, acoperind motivele poetice etern-umane: nostalgia pentru locurile de care sufletul poetului se simte ataşat („Sonetul copilăriei”, „Sonetul satului natal”), imaginea idilică a trecutului raportată la prezentul fad, istoria naţională cu bărbaţii săi glorioşi („Sonetul românului”), motivul eroilor („Sonetul bărbăţiei”; „Sonetul istoriei”), motivul aştrilor, momentele zilei şi anotimpurile („Sonetul toamnei”), evocarea elementelor terestre ca simboluri ale perenităţii, tema creaţiei şi a creatorului („Sonetul creaţiei”, „Sonetul visătorului”, „Sonetul poetului”, „Sonetul poetului urgisit”), trecerea prin timpul etern a fiinţei umane, perisabile („Sonetul tinereţii”, „Sonetul apuselor glorii”, „Sonetul fotografiilor trucate”)…

Iubirea, acest sentiment înălţător, nu putea să lipsească din creaţia unui poet înnăscut, precum Mihai Merticaru. „Sonetul ochilor tăi”, „Sonetul unicităţii”, „Sonetul unei poveşti”, „Sonetul unei alegeri”, „Sonetul unui portret”, „Sonetul unei magii”, „Sonetul unui tandem”… abordează iubirea, în viziune platoniciană, ca o năzuinţă a regăsirii propriei jumătăţi pierdute cândva, când Dumnezeu a despărţit fiinţa umană hermafrodită în două, şi, de atunci, acestea se caută una pe cealaltă pentru a reconstitui întregul: „Vara din tine şi iarna din mine,/ O briză şi un vifor siberian,/ Din povestea Isoldei şi-a lui Tristan,/ Se-nvârtejesc precum două turbine,// Se-armonizează ca sunetu-n timpan,/ Sfielnic, jinduiesc să se îmbine,/ Unul altuia să i se închine…” („Sonetul iubirii”).

Continue reading „Domnița NEAGA: Mihai Merticaru și poezia pură” →

Daniel LUCA: Lumea ca o caleașcă

Libertatea nu este decât o iluzie, după cum susține Vasile Rodian în placheta de versuri Calendarul nisipurilor și al ierbii (Editura Anthropos, Timișoara, 2007). Atât pe pământ, cât și în văzduh („istovit în goluri de aer / uliul a stat prea mult acolo sus!” – Peisaj).

Dorința de liberate este uriașă, determinând oamenii să se ia la trântă cu puterea și să pornească o revoluție. Speranța mărșăluiește fericită pe stradă și fiecare o poate strânge la piept, dar totul durează numai o clipită („E o semnătură din care te revendici / liber / cum să fii / liber / câtă trăire n-a fost risipită”; „sub fusta revoluției / monezi / monezi” – Baraje).

Hainele, umbrela sunt pavăză înaintea gloanțelor și țin de cald în fața frigului (la propriu și la figurat) impus de autorități („azi eu și / umbrela / intrați în anotimpurile orașului / izbăvirea de friguri”), tocmai pentru că toate căile se dovedesc a nu fi decât niște fundături („vin cei cu compasul cu creanga / nu mai sunt trasee nemalefice / și uite așa legat cu brâul sinelui tău / tragi la lopată împinge barca la un mal / a venit revoluția și dacă n-am avut pistol / am plecat cu umbrela către inima orașului” – Strâmbăturile vremii).

Cu sânge se scrie istoria, un regim e dărâmat și înlocuit cu un altul, dar este numai o schimbare de fațadă („Confortul privirii / șerparii / un steag nu poate învinge muntele” – Amurg cu tine).

Iar dacă mesajul transmis cunoaște transformări, acestea sunt și ele de formă, nicidecum de fond („sună sirena / mâine vom duce la renovare pancartele!”), cei care ajung la putere își uită menirea, urmăresc numai să își impună voința („omul e ceea ce jucăm noi” – Obstrucție) și interesul propriu, adeseori pecuniar, în dauna celui colectiv („Nimeni nu mai ascultă de nimeni / cei de ieri care nu aveau nimic / acum au totul – vai pustiirea” – Stare).

Nimic nu e nou sub soare, totul se repetă, omul aflându-se încontinuu în bătaia vremilor și vremurilor („s-au șters unii pe alții / s-au dorit constelația parapământenilor / după scuturare / preoții îl îmbălsămau pe Apis!” – Oglinda fluviului).

Continue reading „Daniel LUCA: Lumea ca o caleașcă” →

Nușa CANTEMIR: An 2020 – Al. Florin Țene – ,, ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ”

,, Smulge-mă, carte, morții și durerii,

Sporește-mă cu tainice imperii,

Și clipa mea, oloagă și subțire,

Răzbună-mi-o, făcând-o nemurire! ”

La o carte – Radu Gyr

Ieșită proaspăt de la ,,Casa Cărții de Știință” – Cluj Napoca, 2020, romanul dlui Florin Țene – ,,ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ”, ne aduce în actualitate faptele reale, viața cu bune și mai puțin bune, ale unui poet inegalabil cunoscut sub numele de Radu Gyr. Dacă aveți norocul să intrați în posesia acestui roman, veți găsi adevărul despre viața acestui intelectual, care ,,a scos atâtea suflete din disperare”… și nu numai.

Autorul romanului, Al.Florin Țene, pe bună dreptate ne spune câți deținuți au fost salvați de la pieire, datorită lui Radu Gyr. Acestia sunt adevărații sfinți , care au suferit în celulă, alături de versurile sale de încurajare ,,Iisus în celulă”.

Pe lângă viața familiei de intelectuali Ștefan și Eugenia Demetrescu (numele real al poetului) , autorul ne duce în istoria adevărată a vremii.

Făcând parte dintr-o familie respectabilă, ortodoxă, eroul romanului citește mult, este captivat de istoria neamului , a locului unde s-a născut –de minunata capitală a Țării Românești – Câmpulung Muscel, de istoria Colegiului ,,Carol I”, care este al doilea colegiu după Colegiul ,,Sf. Sava” din București și multe alte locuri istorice, dar, vremurile fac să se mute cu familia la Craiova și astfel își începe scrierile sale printr-o poezie dedicată învățătoarei, asemeni lui Eminescu, dascălului său.

,,Învățătoarea mea cu nume frumos

M-a învățat să-L înțeleg pe Cristos

Acum la despărțire promit sub soare

Că voi ajunge un om…Mare!”

La Craiova, micul Radu ,face cunoștință cu Elena Farago – prietenă de familie, dar și cu alți scriitori importanți ai vremii. Povestește colegilor de școală despre Ardealul nostru drag, despre Comandamentul Armatei I, care pe parcursul desfășurării campaniei din toamna anului 1916, și-a avut sediul la Craiova (p.54), dar și despre Gl. Ion Cupșa care spune: ,,Luptele de la Jiu din luna octombrie 1916 se înscriu printre cele mai reușite acțiuni desfășurate de trupele române în timpul Primului Război Mondial” ( p.54)

La numai câțiva anișorori – avea 11 ani când, îl găsim pe eroul nostru Radu înrolat ca ,,cercetaș”în luptele din valea Jiului. Deși este rănit, nu renunță la ajutorul lui pe front.

,,Vizitat aproape zilnic de părinți și de mătușă, Radu a stat în spital până în luna martie 1917, când cursurile liceului au început cu întârziere. Liceul era adăpostit într-o clădire veche care a fost folosită de cursul primar, lângă biserica ,,Madona Dudu”. Clădirea Liceului ,,Carol I” fusese rechiziționată și transformată în lazaret nemțesc.

Cu dureri și junghiuri în braț, Radu a început cursurile anului întâi de liceu, purtând bandaj la brațul stâng, dar mândria de cercetaș rănit în război nu-l părăsise.” (p.81)

Continue reading „Nușa CANTEMIR: An 2020 – Al. Florin Țene – ,, ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ”” →