Cezarina ADAMESCU: Cristian Petru Bălan – poet la marginea nemărginirii

Cristian Petru Bălan

Nemărginiri

Editura Stef

Iași, 2018

În acest nou volum, distinsul scriitor Cristian Petru Bălan abordează cu măiestrie specia sonetului, în structura lui ideală, propunând diferite scheme, dar păstrând formula sonetului clasic, de 2 catrene și 2 terțete, însumând 14 versuri, 4-4-3-3, cultivând muzicalitatea, ritmul iambic, măsura de 14-13-13-14 picioare, iar rima în alcătuirea strofei fiind 1-4 și 2-3. Este foarte plăcut la citire, la recitare, frumusețea acestei formulări atingând perfecțiunea cerută de marii sonetiști ai literaturii universale.

Volumul de față este structurat în mai multe capitole consistente, primul fiind dedicat Iubirii. Autorul folosește întreaga paletă tematică, de la sonetul de dragoste, la cel filozofic, cosmogonic, meditativ, în toate îmbrățișând natura cu iubire și recunoștință. Relația cu Dumnezeu se reflectă în anumite poezii cu evlavia de rigoare. Simțământul adânc al iubirii de țară, de neam, de istorie, de limbă se reflectă în multe sonete. Ca și în alte poezii, pe teme felurite, neîncadrate în vreo tematică anume.

Astfel, din volumul „Eros-Sonete”, autorul a selectat un mănunchi reprezentativ de poeme. Cartea începe, firesc, cu un sonet de iubire. Fără iubire, zadarnic ar exista universul, lumea și-ar pierde înțelesul. Dimpotrivă, existența iubitei îi dă poetului un sens existențial, îl inspiră, smulge versul din curcubeu; prezența iubitei este un mister, și el îi oferă un adăpost în inima lui. Mai mult decât atât, se consideră un Pygmalion care-și sculptează muza în piatră și apoi, cu propria suflare, o însuflețește. Cea mai frumoasă dovadă că poetul este creator de viață, de lume, de oameni, de situații, de povești și legende.

Și revelația asupra prezenței iubitei continuă și în sonetul următor unde o zugrăvește cu multă căldură, ca un adevărat îndrăgostit. Cum și este, pentru că altfel nu ar putea picta în cuvinte, un portret atât de frumos. Ea este cea care aprinde lumina în inimile celor ce o privesc. Mai mult, sub tălpile sale cresc flori neasemuite, râuri de crini și glicine, ori biblicele flori de mirt, mai domesticile zorele, vulcanii din sângele clocotind, se revarsă la sărutul ei înfocat, și îl poartă spre noi galaxii. Poetul folosește o gamă largă de mijloace de expresie, metafore splendide, expresii aforistice, comparații, epitete, personificări, hiperbole, ș.a. Ex. „Cât timp speranța lumii e axă-n univers”; „Căci umbra ta mi-e soare/ Și-n ochii mei am flame topind fără revers” (Aprinzi lumină-n inimi…). De altfel, pământescul cu cerescul se îmbină armonios în poezia acestui autor: „Cortegii de speranțe luptând pentru victorii/ Cu suflet ars de stele și-n patimi încercat,/ Te-am căutat prin zodii și-n vis te-am căutat,/ Dar tu mi-erai pe-aproape, prin aspre teritorii,/ De unde, cu norocul, din basme te-am aflat…/ Eu năzuiam la vârsta de foc și de ivorii/ Să-ți dăruiesc încrederi cu aripi mari de glorii,/ Să uiți ce-a fost în urmă, să fie tot uitat.// Azi m-am decis să-ți dărui câmpia înflorită/ Și iezi de căprioară la sân să-ți cuibărească,/ Pe când privighetoarea, de-amurguri amețită,// Aici, în crâng, la mine, să mi te-ademenească,/ Voind s-ascult cu sete, cum inima-ți palpită/ Și chiar mai mult: amurgul pe veci să ne unească!” (Cortegii de speranțe…)

Ca în entropia luminii, inimile lor trec dintr-un trup în celălalt, și totul devine un cântec sfânt și-un vers inspirat. Nu e lesne să simți în piept inima altei persoane cum bate, până se confundă cu a poetului, devenind una singură. Înlocuirea însă, are loc numai într-o mare iubire. În lirica domniei sale, autorul folosește mult elementele cosmice: univers, haos, transcendent, „o cometă-n treacăt, cu coada în hiat”, galaxii, „ploi de stele-albastre”; „un luceafăr numit de noi Destin”; azurul, o axă-n univers, muzică stelară, ireale unde, zarea, dar și fenomene atmosferice: ploaia, curcubeul, norii, aurore, „tornadele din inimi”; „grădini de curcubeie”. Precum și elemente telurice: „duhul Terrei”; vulcanii, lutul, grote-adânci, dar și arbori și flori: narcisa, călțunașii de mai, nuferii, „altare largi de ruguri de flori de tei”; trestiile, salcia plecată, plopii, greierii din iarbă, gențianele, macii serii, „sub scoarțele de paltini”; „stalactite-n peșteri cu țurțurii sticloși”;”liliecii cu flăcări violete”și altele.

De altfel, predilecția pentru Univers, pentru cosmos, este evidentă și în poezia: „Neliniștea din cosmos…”: „Neliniștea din cosmos sticlind adânc în stele,/ Prin orgi eoliene coboară pe pământ/ Dintr-o cometă-n zare, cu coadă de zorele/ Ca harpele din peșteri ce-ntorc lumina-n cânt”. Iubirea este sădită, în accepțiunea poetului, în „muguri, în flori și-n rădăcină” (Sădind iubirea-n muguri…). Poetul e conștient că: „Toți am gustat otrava iubirii dulci vreodată/ Durerea ei amară e fagur de albine”(Toți am gustat otrava…) De asemenea, se folosește de terminologia biblică, populată de arhangheli, demoni, paradise, cor de îngeri. Dar poetul se folosește și de elemente supranaturale: zâne, ondine, zeiță-alinătoare, „o zână adormită” și Făt Frumos, călare pe un cal alb.

Pentru poet, „Liniștea rodește și se transformă-n cânt” (Ascultă cum din cosmos…); și cum: „tot ce e tăcere devine viu cuvânt” (Ascultă cum din cosmos…) Dorul, în poezia lui Cristian Petru Bălan”E dor din dorul cosmic, destinul tuturor” (Lumina lunii toarnă…) Poetul știe să măsoare „nemărginirea clipei”„de dincolo de soare”, ființa lui reverberează „prin trestii de lumină”(Sădind iubirea-n muguri…) Metafore inedite: „clepsidrele de dor”;”aerul de miere”;”Prin fânul plin de rouă, de lună miruit”; „fluvii largi de fluturi”; „Să-ți luminez făptura cu duh de porumbel”; „Reverberând teluric celestul giuvaier”; „lactee neînjugate-n timp”; „concedii de tăceri”ș.a.

Tablouri reușite de pastel în tonuri romantice și elegiace, se regăsesc în multe poezii, dar mai cu seamă în „Vin lebede pe ape…”, care capătă accente de lied: „Vin lebede pe ape – corăbii de zăpadă,/ De vânt domol aduse să-ți lumineze ochii/ Siajul frânt din ape îndoaie-n unde plopii/ Când nuferii și trestii și doru-n ea se scaldă.// Din salcia plecată se scurg în picuri stropii;/ În suflet ți se zbate o pasăre nomadă,/ Iar greierii din ierburi îți cântă o baladă/ Ce crește-n macii serii șoptind să mi te-apropii.// Te-or întreba arinii – și lasă-i să te-ntrebe -/ De ce nu-mi vii în brațe precum veneai mereu?/ Ei te vor înțelege ce nu-nțelege-o plebe,// Iar tu, prin mine, ploaia o faci în curcubeu./ Și-n raiul tău de vise dă ordin să se-njghebe/ Împărăția noastră: Tu singură și Eu!”

Există multe inserții filozofice privind imposibilitatea întoarcerii timpului, secretul trăirii paralele, sălășluirea în două lumi, ș.a. „Mai fumegă-un tăciune de amintiri fidele/ Acestea mor și-nvie mai mult din vina lor./ Nu mă-ndemna să scormon scânteile din ele// Căci nu se-ntoarce timpul ce-n veci e curgător,/ Ci-nvață-mă secretul trăirii paralele,/ Să pot și eu ca tine, prin două lumi să zbor” (Te-am întâlnit în raza luminilor…)

Lumile create de autor din cuvinte și metafore au ceva magic în ele, o vrajă care te prinde și te ține strâns în brațele ei de aer parfumat cu mirodenii. E o lume mirifică în care, dacă ajungi, nu te mai poți despărți de himerele ei. Nu-ți rămâne decât să te minunezi. La un moment dat, poetul simte că: „E iarăși primăvară cu aerul de miere,/ Întreaga galaxie coboară peste mine;/ Izvoarele nasc doine și unde cristaline/ Iar gândul mi se-mbracă-n dorințe și himere” (E iarăși primăvară…)

Mai mult decât atât: primăvara ia chipul iubitei, cu veșmânt de zări aurite și așa, răsfrântă în flori, îi ține poetului, loc de soare. Dar, ca orice himeră, ființa ei dispare…Apoi iarăși, e de ajuns ca iubita să apară pentru ca poetul să simtă că: „natura din jurul meu zâmbește” (Mi te-ai aprins în sânge…) În relația cu timpul, poetul e conștient că nu are putere asupra lui, nu poate nici să-l grăbească, nici să-l încetinească: „Iar timpul prinde aripi, secunda se grăbește;/ De-aceea el ne-nalță și sus cu noi plutește,/ Nicicum n-avem puterea ca să-l oprim din zbor”(Mi te-ai aprins în sânge…) Altădată, timpul se prezintă ca „atoate răbdător”. Că iubirea e schimbătoare, efemeră, poetul o știe: „Și ce-am găsit? Că dorul alt dor în el dospește;/ O ghindă-n altă ghindă încet se înfiripă;/ Iubirea nouă peste o alta veche crește” (Mi te-ai aprins în sânge). Altădată spune: „Și credem că iubirea e-un soare orbitor”(Descătușat de timpul…) În același spirit, poetul declară: „Că dragostea e legea supremă-n univers!”(Un stol de rândunele…)

Poezia lui Cristian Petru Bălan este densă, încărcată de nuanțe subtile, elevată, fermecătoare. În plus, e plină de muzicalitate, eufonia ei este fără cusur. Femeia, în poezia autorului, are un loc special, comparată cu Venera și Madona, fiice ale Evei, și poetul spune despre femeia iubită: „În tine totdeauna văd doar icoana sfântă:/ Tu ești din altă lume, – venită din lumină -/ Retina mi-o rănește făptura ce mă-ncântă…// Când tu pășești prin ierburi, toți fluturii suspină,/ Iar păsările toate, când tu apari, îți cântă…/ Nu ești cumva vreo zână, venind din cer, divină?” (Monede reci, de aur…) Cât privește Speranța, poetul spune: „Speranțele din inimi se nasc din disperare/ Precum și bucuria – liman înălțător” (Cascade-adânci de doruri…). Și: „Taraba cu speranțe e plină totdeauna;/ Bolnavi de veșnicie noi o golim pe rând/ Iar când le luăm pe toate, vin altele curând:/ Iluziile-s gratis și ne atrag întruna” (Taraba cu speranțe…); „Speranța mă-nstelează cu aura-i fierbinte” (Speranța mă-nstelează…)

Dovada iubirii o dă poetul în poezia „Vino aici, minune…”: „Vino aici, minune candidă și frumoasă,/ Te chem în tinda noastră cu iederi și cu flori/ Pe scările iubirii, te-nalț mai sus de nori/ Când stoluri mari de grauri peste livezi se lasă.// Momentele de farmec mi-ngheață-n ochi clipirea/ Și-atunci tot universul și timpul stau în loc/ Pe unde calci, cresc roze, cresc crini și busuioc,/ De azi arunc în aer tristețea și-amorțirea”. În aceste sonete, prozodia este perfectă, e dovada măiestriei și iscusinței artistice a poetului. Fericirea, de asemenea, „e-un imn nemuritor”(Vino aici, minune…) Un eventual Crez poetic ar suna așa: „Am libertatea-n sânge, de ea nu m-am dezis;/ Încerc orice idee s-o schimb în faptă vie./ Nu-mi pasă de legi stranii venind din Galaxie,/ Deși aș vrea ca Terra să fie-un paradis…”(Mă simt scăpat de lene…)

Un superb omagiu adus femeii iubite, se regăsește în poezia „Din flori răsari în lume…”: „Din flori răsari în lume, din crini și din cucute,/ Din sâmburi de migdale și trandafiri țepoși,/ Din frezii parfumate și cedrii grațioși/ Ce-mbie mugurașii-ntre ei să se sărute.// Tu ruptă-ai fost din mine, că-mi simt în coaste golul/ Și potolești plăcerea privirii omenești;/ Zeiță-ți spun în taină deși femeie ești,/ Născută să-mi fii stema, mândria și simbolul”.

Contopirea cu natura, cu farmecul concertului păsăresc, are loc în sonete-pastel, cum e „În crâng, privighetoarea…”: „În crâng, privighetoarea și cinteza și presuri,/ Din când în când și cucii, pe amândoi ne strigă…/ Pădurea grea de triluri tresare-ntr-o ferigă/ Respiră iar o seară de basme și eresuri.// Singurătatea tristă pe noi nu ne intrigă/ Și-nlăcrimăm amurgul cu blânde înțelesuri./ Murmură-n flori izvorul ce curge către șesuri,/ Iar noi vibrăm romantic legați într-o verigă.// La răsăritul lunii îngenunchem spre stele,/ Din care ochii noștri sorb mii și mii de raze;/ Eu tac. Tu plângi duioasă privind cu drag spre ele// Și-atunci plânge și luna cu lacrimi de topaze…/ O, cerule, ai milă, păzește-ne de rele,/ Să nu murim prin crânguri de-atâtea dulci extaze.”

Un tablou feeric, de poveste există în poezia: „Sunt umbra ta, iubito…”: „Pe-un loc cu flori, pe dealuri, sub cuib de păsărele,/ Pierduți sub cer cu stele, pe mușchi cu licurici,/ Unde-un ciopor de greieri, simțind vrerile mele,//Halucinează ritmuri cu scripcile lor mici…/ Și astfel, noaptea zboară și pier sfintele stele,/ Iar noi pierim sub ramuri, prin tufe de arnici”.

Și în celelalte capitole, autorul strecoară elemente ale erosului, pentru că Iubirea e în firea lucrurilor și este înălțată la rangul de prima virtute în Sfânta Evanghelie, alături de Credință și Speranță. Al doilea capitol este rezervat poeziilor patriotice, de înaltă și profundă simțire și reprezintă simțământul cel mai sublim pe care omul îl poate manifesta în mod sincer și dezinteresat. De data aceasta poetul a părăsit pentru moment, forma clasică a sonetului și se manifestă în vers liber, cu oarecare ritm interior. Apoi autorul reia versificația în stil clasic.

O observație inedită, legată de frumusețea României: „Sfântul soare se oprește pe cer când ajunge în dreptul tău”. Numele patriei este ornat de români cu diamante. Izvoarele patriei sunt „sfinte ca agheasma”. Până și crengile de tei se pleacă „repetat și cu pioșenie gingașă” (Românie superbă). România este „ideal al speranțelor noastre eterne” și autorul îi trimite „o ploaie sfântă de binecuvântări străvechi,/ trimise cândva din Rai către tine, prin Îngerul tău protector” (Românie superbă).

O serie de epitete i se potrivesc numelui țării: Românie superbă, Românie scumpă, România Mare, Măreață Românie, Patrie de glorii, Patrie străbună, Românie mamă, scumpă și bogată, și multe altele. De fapt, atributele ar fi insuficiente, de fiecare dată.

Poate că imnurile și chemările patriotice par un pic patetice, poate că a trecut vremea lozincilor și aceste poezii au căpătat un aer vetust, dar trebuie să ținem cont că autorul trăiește de câteva zeci de ani în Diaspora și acolo, simțămintele de dragoste de țară sunt mai pregnante, cei asemenea lui simțind un dor mistuitor față de tot ce e românesc și de aici și versurile înflăcărate și manifestările pe care le organizează de Ziua României, de Ziua Limbii Române și în toate sărbătorile religioase ale poporului nostru. Ex. „Fiii tăi prestigiul vor spre cer să-ți salte,/ Tot ce-i măreție din splendoarea-ți sfântă,/ Steagul tău ni-i farul pus pe culmi înalte,/ Steag scăldat în lacrimi tot mai sus se-avântă.// Patrie de glorii, Patrie străbună,/ Românie mamă, scumpă și bogată,/ Unitatea noastră îți va fi cunună,/ Și vei fi mai mândră cum n-ai fost vreodată!” (Românie scumpă). În anul Marii Uniri, nu puteau lipsi din volum și poezii dedicate Centenarului Unirii: „Voi, frați Români, cu glorii mărețe din trecut,/ Desfășurați drapelul din Tisa peste Prut/ Să vadă Europa și-ntreaga omenire/ Cum strălucim de-un secol prin falnica Unire!” (România Mare. Poem despre Unirea Mare).

Autorul îi trece în revistă pe marii corifei ai Unirii, pe bravii bărbați care, prin luptă, dar și diplomație, au izbândit să facă în așa fel ca țara să fie recunoscută ca Una. Însă Țara așteaptă desăvârșirea Unirii și cu părțile care i-au fost luate abuziv, pentru că: „Oricât de bun e anul, cu sărbători pe listă/ Când Basarabia-i lipsă, aniversarea-i tristă./ Da-i foarte-aproape clipa când ea, de bună seamă,/ Va reveni la sânul iubit al Țării Mamă./ De-aceea sărbătoarea va fi cu mult mai mare,/ În ziua când serba-vom pe veci, UNIREA MARE!”(România Mare. Poem despre Unirea Mare). Și chiar un Jurământ rostit răspicat, al celor care iubesc Țara, se află în poemul intitulat chiar așa, „Jurământ”: „De-aceea, TOȚI ROMÂNII, JURĂM CU-NFLĂCĂRARE/ JURĂM!…PE HĂRȚI SĂ PUNEM IAR ROMÂNIA MARE!”

„Imnul Unirii României cu Basarabia” – este și el edificator, în versuri arzătoare și penetrante, care fac inimile românilor de pe ambele părți ale Prutului, să vibreze la unison. „Divina Tragedie” – este un poem scenic aparte, care trece în revistă lupta seculară a poporului român, condus de bravi conducători, pentru unitate de neam și de limbă, „pentru a crea o națiune română închegată, plină de demnitate și o Românie puternică, liberă și respectată de toate celelalte națiuni”. Schema poemului scenic este simplă: Văzând nelegiuirile care se întâmplă în țară, Dumnezeu l-a chemat pe Sfântul Andrei „primul lui chemat”, și i-a spus să-i adune pe toți întemeietorii de țară la Poarta Raiului și să-i întrebe ce părere au. Și începe de la Burebista, Decebal, cu preoții lor, Deceneu și Zamolxis. Printre cei chemați la Sfat erau, Gelu, Basarab I și Basarab II, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Neagoe Basarab, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Dragoș Vodă, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Ioan Vodă cel Viteaz, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, Ioan de Hunedoara, Carol I, Ferdinand I, Ion Antonescu și Regele Mihai I. Cu toții și-au spus părerea în legătură cu evoluția istoriei României. Și glasul acestor conducători drepți și cinstiți a cerut la unison, pentru cei care au prădat țara și au dus poporul la ruină, să fie nimiciți ori izgoniți de pe „plaiul mioritic”, ei și tot neamul lor. Cuvântul fiecărui conducător vibrează de patriotism. Din aceste cuvântări în fața națiunii române, reies toate încercările prin care trece poporul român, din pricina unor conducători nevrednici. „Cuvântul lui Mihai Viteazul” – este necruțător: „Norod al meu din toate oblastiile române/ Pe care prima oară eu le-am unit o vreme!/ Mă-nfiorez la lacrimi când hoardele stăpâne/ Crunt vă dezbină-n două și-ntreaga țară geme…// Ei vă vorbesc de cinste și fură cu toptanul,/ Fac legi să-și protejeze și funcții și averea,/ Se scaldă-n miliarde și își împart ciolanul./ Cum de nu știți că-n brațe doar voi aveți puterea?” Prin răspunsul Sfântului Apostol Andrei, protectorul României, întrezărim o întreagă teologie: teologia Legii celei Noi, aceea a întoarcerii și a celuilalt obraz, celui ce ne-a lovit. El nu dorește răzbunare, ură, sabie, ci numai iubire, „Prin pace veți învinge” – le spune acestora Sfântul Apostol. Deși plângerile acestora sunt justificate, el îi sfătuiește: „Soluția nu-i răscoala; există altă cale:/ Acesta e CREDINȚA, prin Rugăciuni Profunde…” Sfântul le spune că e de ajuns doar un minut de rugăciune colectivă, când oamenii ar sta smeriți în genunchi și s-ar produce minuni: „ar înverzi Sahara!” E un moment profund emoționant din acest poem scenic, când toți oamenii mari ai istoriei neamului, se așează în genunchi, cu capul plecat, rostind într-un glas: „Binecuvântă, Doamne, de-a pururi, România!”

Stăpânind perfect limbajul poetic, autorul își îngăduie să folosească și cuvinte rare ori regionalisme: flăcărișul, chelăitură, fiișorii, oblastiile, sempiterne, surghină, catapulturi, culanța, hertzi, mesmerizează, pirogiile, sahare de nădejdi, luminile oferite ultimului nadir, gangă pură, îngânul, învoalte, fleșcăraie, pulsări, fractalii etc. Altădată, poetul vede România, ca o fată frumoasă, îmbrăcată în ia tradițională, ca o zeiță terestră, „respirând jale prin plămânii codrilor de aramă/ și ai pădurilor de argint/ mângâiate de brize montane albastre” (Bună dimineața, tristă Românie!)

Un dialog închipuit între Soare și Țară, relevă toate nefericirile unui neam debusolat, ai cărui fii sunt nevoiți s-o părăsească, mergând pe alte meleaguri ca să câștige o bucățică de pâine: „Știu asta, fiindcă eu privesc ziua întreagă/ cum pe harta pământului tău sfâșiat de străini,/ curg rîuri negre de oameni înșirați/ râuri vii și lungi, ca râurile tale,/ bărbați, bătrâni slăbiți și copii așteptându-și felia de pâine/ muncită de ei:/ sunt șiruri de români sărăciți și îngrijorați/ de împuținarea hranei de pe masă,/ sunt oameni cinstiți ce muncesc o dată pentru ei/ și de zece ori pentru străinii îmbogățiți din sudoarea fiilor tăi”(Bună dimineața, tristă Românie!) Un adevărat rechizitoriu făcut de Soarele care vede totul din Înalt.

A crede că românilor din Diaspora nu le pasă de soarta României, de ceea ce au lăsat acasă, este o eroare. Ei se informează, sunt la curent cu starea actuală a națiunii, cu soarta românilor, se implică activ, revin în țară periodic, își ajută semenii și își exercită drepturile de români. Iar când sunt puși să vorbească, nu dau înapoi și-și spun plini de curaj părerea. De aici și indignarea lor pentru tot ceea ce se întâmplă aici. În final, Soarele îi dă și câteva sfaturi: să se ajute singură, să nu-și piardă speranța, să lupte până la capăt cu sine însăși. El o numește „regină a spațiilor mioritice”, și „Românie martiră!” Este un poem scenic foarte frumos care merită să fie dramatizat și interpretat. Un moment inedit îl constituie „Blestemele țării”, „Blestemele Patriei Mame…Amare!” din poezia „Tabla cu blesteme”.

Cristian Petru Bălan reprezintă astăzi, o voce puternică, penetrantă, în poezia de expresie patriotică și chiar revoluționară. Cu luciditate, el analizează temeinic situația reală a țării, este justițiar și dă verdicte. Glasul lui taie, spintecă, spulberă, sparge piatra. Așa ar trebui să fie toți cântăreții de țară. Să știe să ia atitudine. Un asemenea tribun, cu voce de stentor, ar putea schimba lucrurile, ar clătina munții și ar răsturna domniile nevrednice. Pentru poet, România-i un Templu, iar Dunărea „eternă arhivă de istoriii” (Statornicie).

O altă ipostază a României este aceea de „zână adormită” – într-o frumoasă poezie, unde-l așteaptă pe Făt Frumos călare pe un cal alb, „Cu el în șa să zboare și-n veci s-o fericească”(O zână adormită, numită România). Următorul grupaj liric este dedicat câtorva personalități, cărora autorul le face câte un portret inspirat. Și bineînțeles că începe cu Mihai Eminescu, apariție strălucitoare pe orbita Literaturii Române, „printre câteva flăcări curate, fierbinți,/ ale geniului etniei noastre/ printre poeți ce-au scris „o limbă ca un fagure de miere”. Deși a fost o apariție meteorică, strălucind doar 39 de ani pe firmamentul Limbii Române, el a rămas de atunci „deasupra tuturor/ ca un „fulger lung, încremenit”/ luminând cerul furtunos al existenței valahe” (Eminescu). O sumă de metafore strălucite, pe măsura genialității Poetului, constituie dovada peremptorie a dragostei față de poezia lui. „Univers al Poeziei eterne și vii” autorul își declină sentimentele prin versuri memorabile: „Prin Tine respirăm și visăm!/ Prin Tine plutim și trăim noi aici,/ Toți românii!” De notat că se folosește pronumele de reverență, scris cu majusculă. Noi, urmașii săi, ne numim: „Nobilii Fii de Luceafăr/ De pe Piciorul de plai mioritic”, iar el rămâne pentru români: „Părinte al nostru întru Nemurire” (Eminescu). Frumos omagiu.

Un răspuns deosebit de virulent dă autorul „Detractorilor lui Eminescu”, pe care-i numește „jivine literare,/ Pigmei, mutanți genetici și avortoni schismatici”, pentru că au îndrăznit să ponegrească „Columna de aur sacrosantă/ Care-a topit întrînsa rostirea românească”. Un al doilea mare român omagiat în vers este George Enescu. El este „pruncul predestinat de muze/ Să ne transforme doru-n fermecător descântec”, ajungând „Rege veșnic al cântecelor noastre” (Enescu). Un alt corifeu al muzicii românești, Ciprian Porumbescu, este evocat în poezia care se numește chiar așa.

Un loc special în galeria oamenilor de geniu ai României, îl ocupă, de peste un veac și jumătate, Nicolae Grigorescu, „cel mai mare pictor din mulți câți am avut”. Poetul folosește în aceste poezii, stilul clasic, versificând poveștile vieții lor și ale operelor nemuritoare pe care le-au lăsat. Cel care, mai întâi a învățat să picteze icoane, vânzându-le în târguri pentru a-și întreține mama și frații. Astfel ne-a lăsat nemuritoarele picturi în biserici și mănăstiri precum: Agapia, Zamfira, Băicoi, Căldărușani, dar și portrete de țărănci și care cu boi. Ceea ce este important în aceste evocări lirice ale marilor personalități românești, este o lecție de istoria culturii și a artei, din care orice tânăr poate învăța lucruri care, poate, nu sunt predate la școală. Ele ar putea fi cuprinse într-un ghid de cultură generală, fiind și plăcute în același timp.

Colindând lumea, după bursa din Franța, Nicolae Grigorescu a devenit un pictor vestit care a dus faima țării și a satului românesc peste hotare. Drept pentru care, autorul acestei cărți conchide: „Când zicem Grigorescu, zicem al artei zeu”. Dar chintesența picturii lui nemuritoare, este aceasta: „Penel muiat în suflet și-n doinele străbune,/ El ne-a pictat credința din cuget strămoșesc/ Pictura lui e cântec, penelele-i sunt strune,/ Joc de culori e totul, cu suflet românesc”(Nicolae Grigorescu).

Despre Constantin Brâncuși aflăm o poveste care circulă în cimitirul Montparnasse, unde, din interiorul mormântului brâncușian, se aud ciocănituri de daltă, cu ritm de semnale morse și un glas înfundat. Că mâinile măiestre ale sculptorului apar și dispar primprejur, supraviețuind trupului vlăguit de efortul modelării în piatră a capodoperelor. Mâinile lui transparente se văd uneori, când se îngână ziua cu noaptea, cioplind neobosite, lucrări de artă. Și autorul închină o odă mâinilor „cu aură de candele aprinse în taină”.

Din cultura universală, autorul l-a ales pe William Shakespeare, spunând despre el că: „Tot ce-a creat e-un cosmos, miraj de neatins!” Leonardo da Vinci, „Leu al Artei”, cel a toate-învingătorul, „Împărat peste creații, căutând Desăvârșirea/ Te-ai născut să faci de toate și pe toți să ne convingi/ Că prin numai două brațe poți cuprinde omenirea”. Michelangelo, cel care a sculptat „în carnea Marmurei virgine” în căutarea Formei, „spre-a doua naștere a pietrei”, este și el omagiat într-un portret admirabil. Statuile lui vorbesc și, prin ele, grăiește tot Universul. Nici Wolfgang Amadeus Mozart nu e lăsat deoparte. Autorul îi realizează un portret minunat și-l așează să domnească pe un piedestal imperial, „Căci el ne-nalță-n ceruri cu-aripi de melodii”. Fascinat de muzica-i divină, poetul se întreabă în finalul poeziei: „Când se va naște iarăși un geniu ca un Zeus,/ Care să-l egaleze pe Mozart Amadeus?” Titanul de la Bonn, Ludwig van Beethoven, cel înălțat la cer pe scara muzicii universale: „Ele, spre Nemurire, te-au pus să vii la poarta/ Unde să bați cu note de aur retopit,/ Iar Oda Bucuriei și-a Sorții te-au pornit/ S-ajungi pe-un tron de îngeri, cu-a ta regină – Arta!” Și o interesantă istorioară despre laboratorul de creație al titanului, pe când se afla într-un pustiu de inspirație, în fața colii de scris, tocmai când era mai disperat, a lăsat să picure pe pagină câteva lacrimi care s-au transformat în cele mai frumoase note muzicale, Simfonia Destinului. Iară misterul artei: durerea, sacrificiul, truda cu sudoare și lacrimi, pentru a da la iveală capodopere.

Poetul are și un „Prolog pentru Immanuel Kant”, cu „oceanul filozofic al gândurilor” sale. Și aici, ca și în alte situații, poetul preia terminologia folosită de cei omagiați. Cristian Petru Bălan îl numește pe marele gânditor: „veșnic ocean de-nțelepciune/ Și te-a-nălțat în sfere vecin cu Dumnezeu”. Ce altă onoare i se mai poate da lui Kant? În viziunea poetului, Vlad Țepeș este „un mit/ Reîntrupat din flăcări, din fulgere bizare/ Și nu era posibil ceva ca să-l omoare;/ Cu el venea și-o oaste, nicicum de biruit” (Vlad Țepeș).

O poezie foarte emoționantă, recentă, este scrisă la moartea Regelui Mihai, în poezia: „Străvechiul tron îndoliat”: „S-a-ndoliat drapelul peste al țării plai/ Și clopotele bat cu dangăt plin de jale,/ Căci s-a mutat la ceruri Regele Mihai,/ Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Cristian Petru Bălan – poet la marginea nemărginirii” →

Veronica BALAJ: Poetul într-o autodefinire

GEORGE FILIP, 80-Volum omagial-80

OAZA cu IUBIRE, Editura Destine, Montreal, 2019

Îndemnați ca cititori, să pornim de la descifrarea titlului, trebuie să alegem calea sugestiei, oaza fiind într-un deșert, o izolare, (se poate simți oare izolat vreodată, George Filip cel vulcanic?), mai interesantă ni se pare ipoteza cum că, dacă există o oază într-un deșert, poezia deține magia, precum iubirea, să o transforme într-o adumbritoare verdeață. Adică un nou mic univers plin de viață.

George Filip, poet și personaj, pentru că adesea, poeții sunt personaje marcante ale propriei lor vieți, ei bine, el este arhicunoscut mai ales în Montreal, unde locuiește dar și în Canada, sau România, ca un personaj. Unii creatori de poezie își aleg rolul de solitari, în cazul acesta însă, avem de-a face cu o diversitate de expresii ale tuturor stărilor posibile care, în mod personal, fără excepție, le trăiește la cota fierberii. A flăcării spontane. De la iubire la ironie mușcătoare, sau explicit spusă, revolta, ca un verdict. Abaterea de la reguli se face cu glas tunător, să se audă, să se știe că poetul este totdeauna o forță, un reper, un om implicat nu un oarecare trecător prin lume și viață.

“poetul…cum să spun: e tot un Om

pe care Dumnezeu l-a pus să-ndure,

sufletul lui ascuns într-un atom

știe și să iubească și să-njure”,

scrie autorul , sub forma unei mărturii de credință, pe coperta a patra a volumului mai sus citat.

Am ales drept excurs de lectură a poeziei lui George Filip, volumului care marchează o vârstă a maturității depline, biologică dar și a creației poetice deoarece, în paginile acestuia, fix 520, se pot regăsi toate volutele și tonalitățile prin care trece cuvântul prins în peniță dar dirijat de imaginație și de starea creativă a momentului. Cartea este o antologie, considerată de însuși autorul, mică, dar… mare. Mică raportată la numeroasele volume semnate de el, mare dacă luăm în seamă numărul de poeme și de pagini, fiind vorba totuși, de un tom.

Fără dubii, George Filip este un poet al stărilor. Atât de complexe, trecătoare și deopotrivă însemnate, întrucât alcătuiesc universul numit viață. Un cosmos poetic vifornic, solar adesea, discret melancolic sau, cu accente de vitalitate exuberantă. De aceea poate, lumea s-a obișnuit să-l accepte așa cum singur se autodefinește, mai în glumă, mai în serios, ca fiind “Poet total”. Sintagma poate însemna chiar multitudinea de stări poetice. Poate însemna, trăire totală, fără oaze de lâncezeală și moliciune vitală. Precum marea cea fără de odihnă, George Filip fiind poetul cu rădăcini în Tuzla, plecat în lume cu marea în suflet:

,,Marea mea cu acorduri albastre,

Am lăsat-o-n poeme -visări

Când în trup îmi ardea neodihna

Și eram vinovat de plecări”

Scrisoare, pag 166

De altfel, tema dorului de locurile natale și de țara lăsată în urmă, ascuțișul revoltei împotriva comunismului care l-a determinat să plece spre alte zări, palierul socio -politic nu lipsește din nici unul dintre volumele sale, (50 la număr, deocamdată ), indiferent de perioada în care au fost scrise. Dovadă că nimic nu s-a atenuat cu trecerea anilor este și faptul că regăsim aceleași trăiri și în volumul care ne este acum referință :

,,Marea mi-a-nfipt pe dig

Rădăcini adânci de brad

Și mi-a dat caii sălbatici

Să-i iubesc ca un nomad…”

165-166,Poem vagabond

Sau, o altă mărturie, în aceeași poezie, Scrisoare

Nu regret c-am trăit într-o floare

Și că evul parșiv m-a durut,

Dar de ce nu mi-ați spus ce e dorul

Oameni buni, dac-ați știut?

Pag 166.

Autorul – poet prin definiție, având darul versificării cu ușurință, ca atare, nerenunțând la versul clasic, ticluit în rime,a scris mult, foarte mult despre Eminescu, și a rămas neobosit iubitor al Luceafărului. La Montreal s-a implicat în formalitățile necesare pentru a fi montată statuia poetului național într-o piațetă, și, l-a omagiat în fiecare an așa cum numai versul o poate face.

,,Mihai al nostru ,nici nu are vârstă,

Prin versul meu ce astăzi vi-l aștern

Vă spun să spuneți la urmașii voștri

Că Eminescu e un sfânt etern.

………………………….

De nu era poetul,n-aveam limbă

El ne-a adus hrisoave din strămoși,

Tot el a proorocit ca prin Unire

Ne vom zidi pe timp-victorioși.”

Mihai eternul pag 386

Despre poezia sa , păreri au fost îndeajuns exprimate dar nicidecum câte ne-am imagina pentru o fire mereu în vervă, pentru un personaj inconfundabil. Asta se explică strict prin poziția autorului care nu și-a dorit așa ceva, o popularitate construită din păreri ci, una alcătuită doar din versurile sale. Totuși, de remarcat opinia profesorului de filosofie din Montreal, Jack Bouchard, care îl consideră un rebel cu versuri derutante și fascinante, notă distinctă în contextul poeziei confraților din Quebec

Continue reading „Veronica BALAJ: Poetul într-o autodefinire” →

Daniel LUCA: Miros de bărbat

Concluzia pe care o trage Marian Oprea prin intermediul plachetei de versuri În pas alergător (Editura Waldpress, Timișoara, 2019) este că armata nu este altceva decât timp pierdut („Un an și jumătate / aproape pierdut / plus toate bazaconiile alea”).

Și totuși… Da, stagiul militar obligatoriu făcea trecerea, până mai deunăzi, de la adolescent la bărbat, doar atingerea pragului de 18 ani nefiind suficientă pentru dobândirea maturității. Dacă în lumea satului românesc bărbatul care a făcut armata era considerat a fi bătrân, nu e de mirare că la momentul încorporării acesta nu e decât un bărbat în devenire, emanând numai un… miros specific („am rămas goi / ne-a văzut comisia mixtă / ne-a măsurat ne-a cântărit / femeile erau cu ochii pe noi / miroseam a bărbați”).

Nici locurile de efectuare a stagiului militar nu erau la fel, unele fiind „mai egale” decât altele [„am fost repartizat la / regimentu de gardă-n capitală / (…) / puțini ajung aici / trebuia să ai peste 1,80 origini sănătoase”], primul contact cu unitatea având să se lase cu pierderea podoabei capilare („am fost cheliți, pentru prima dată am auzit / păru bun părăsește capu prost”), prin tunsoarea zero urmărindu-se pierderea identității, a personalității, trasându-se din start o linie de demarcație între soldați și comandanți (indiferent de grad), cei dintâi trebuind să fie doar simpli roboți care să execute ordinele primite.

Apăreau excese, ce conduceau la accidente („un soldat când a ajuns / la poarta regimentului / și-a dat masca de gaze de pe figură / a căzut și-a murit / (…) / tatăl lui din Maramureș / a venit cu bărdița să-i facă / de petrecanie locotenentului / ce conducea plutonul / ofițerii aveau șurubelniță-n buzunar / ca să se apere”) ori sinucideri [„un soldat de la infirmerie / s-a dus în oraș s-a-mbătat / a înghițit un pumn de pastile / și dus a fost / era campion național la box la / categoria grea (…)”], dar era prezentă și multă bătaie de joc („de noi nu și-au bătut / joc veteranii / cum am auzit / că era pe la / alte unități / unde se făceau concursuri / de alergat cu valiza sub pat / sau te puneau / să le faci bocancii / sau să le speli / chiloții și ciorapii”).

Infirmeria („ca să scapi / de instrucție / trebuia să fii / internat la infirmerie / era singurul loc / unde te puteai odihni”), învoirile, concediul și femeile reprezentau singurele puncte luminoase în acest sistem unde erai instruit să Continue reading „Daniel LUCA: Miros de bărbat” →

Ion N. OPREA: Radu Gyr –un roman de Al. Florin Ţene, scriitor şi jurnalist, prieten şi al nostru, al celor din Moldova, frecvent prezent şi în Luceafărul…

A apărut romanul „Întoarcerea din cruciadă – viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste”, anunţă şi scrie despre el prof. univ.dr. Cristina Dumitrescu, Cluj-Napoca, la 24 ianuarie 2020 în LUCEAFĂRUL, autor Al. Florin Ţene, apărut la Editura Cartea Cărţii de Ştiinţă din Cluj, este, înţeleg, a 85-a carte a lui – romane, poezie, critică literară, eseuri, reportaje nici nu le mai numărăm, „un promotor al culturii, ctitor de reviste şi cenacluri”, cel care este şi preşedintele naţional al Ligii Scriitorilor Români, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi nu numai.

Romanul despre Radu Gyr, scris de Al. Florin Ţene, ne descoperă, spune prezentatoarea, un scriitor talentat, dotat cu talentul istoricului literar, care, cu acribie, a studiat arhive, manuscrise şi cărţi, bibliografia este foarte cuprinzătoare, ca să ni-l redea pe eroul său chiar aşa cum era.

Când în lumea supra-civilizată, recomandată nouă de mulţi –America – se lucrează de zor la un film, nici nu-i spun numele, prin care Hristos omul, Mântuitorul nostru, este blasfemiat, întrupându-L într-un homosexual, în Europa, în România noastră mai precis, un român –Al. Florin Ţene – în numele lui Hristos realizează o carte, care, cum au procedat şi alţi-alţi români – mă refer la antologia bilingvă „Unde sunt cei care nu mai sunt?/Ou sont-ils ceux qui n-existent plus”, de Paula Romanescu, Ed. Betta, 2012, Bucureşti, dar şi „Comunismul cu rele şi rele” de Magda Ursache, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013, unde despre martirajul gen Radu Gyr se pomeneşte la tot pasul, cu pioşenie, ne cheamă la realităţile vieţii, nu la închipuiri, Radu Gyr care prin cuvintele, fie şi numai cele dim motto-uri de autor, „voi nu ştiţi ce-nseamnă învierea din morţi căci n-aţi fost cu noi în celule”, nu ne învinuieşte, „ne cheamă la redeşteptare, nu aţi citit din ce cauză a ieşit Marea Britanie din U.E.? Să citiţi!

Cartea lui Al. Florin Ţene, structurată în două părţi, în total zece capitole, se recomandă de la sine, prin însăşi titlurile ei: „Leagăn fără cântec”; „De aici înainte vremea se măsoară”; „Sunt, Doamne copt pentru cules”; „Noi nu am avut tinereţe”; „Pentru cei viteji, zidim altare”; „În veacu acela de aramă”; „Noi, cei pierduţi”; „Dacă într-o zi o să vadă…”; „Viaţa abia mai licărea în mine”; „Întoarcerea din cruciadă”.

Aflăm chiar dintr-un început, din spusele citate ceea ce şi înţeleg cititorii, şcoliţii, că „un număr de necuprins de deţinuţi au aflat în poezia Iisus în celulă posibilitatea de a-şi găsi în palme urmele cuielor LUI. Oare puţin lucru este acesta? se întreabă, cum spunea Aspazia Oţel Petrescu”. Şi răspunde autorul – Al. Florin Ţene – „această carte o dedic tuturor martirilor executaţi şi chinuiţi în închisori de regimul comunist ateu şi criminal”. Cititindu-i oferta gândul mă duce la ce vă spuneam, filmul la care se lucrează de către bineculturalii care fac din ce este credinţa noastră un nimic, faţă de care, iar ne întrebăm, după un asemenea act, ce va urma ca martirajul descris să aibă, deacolo, din suferinţă, efectul la care ne aşteptăm?

Ne întrebăm pentru că viaţa este destul de complicată, dacă în 1968, Nicolae Manolescu, pe atunci un tânăr, în antologia sa, Poezia română modernă, a cuprins şi versuri scrise de Radu Gyr, motiv pentru care volumul – ca şi altele, dealtfel, mii – a fost dat la topit iar autorul chemat la diriginte zile şi zile, în 2008, după 40 de ani de atunci, şi în alte condiţii social-politice, ni se precizează, nu-l mai include în „Istoria critică” – şi aşa criticată – , motivul, îl consideră drept un poet „minor”, unul „marginal”, că trecând atât timp fie şi din decembrie 1989, lumea aşa a „evoluat”, încât vocea poetului deşi ”distinctă şi originală”, ca a celui care a fost „liderul generaţiei sale”, are aproape soarta poetului nepereche Mihai Eminescu, trimis, nereuşit, în debraua Istoriei, să se facă loc subculturii, filmului anunţat.

Despre naraţiune, stil şi metafore, bagajul de întâmplări pe care le cuprinde cartea „Întoarcerea din cruciadă – Viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste” – şi vă asigur sunt foartte multe poveşti de ţinut minte – n-am să insist, las cititorul să aibă plăcerea sorbirii lor, bucăţică cu bucăţică, merită cutezanţa.

…”Duminică,26 februarie, 1905, Eugenia Gherghel, proaspăt căsătorită cu actorul Ștefan Dumitrescu, numit de amici Coco, aștepta sorocul. În fața icoanei „Maicii Domnului” cu „Pruncul” din Biserica Bărăției, datată din secolul al XIII-lea, tânăra doamnă se ruga să nască ușor, iar pruncul ce urma să vină să fie sănătos și să aibă noroc în viață. În spatele ei,viitorul tătic, actorul Coco, întors de curând de la Paris,unde s-a specializat în arta dramatică, murmura un text din Dostoievski: „Ascultare, post și rugăciune –cărările ce duc spre adevărata libertate: prin ele izgonesc de la mine toate nevoile prisoselnice și fără de folos, pun zăbala voinței celei spre deșertăciune și trufie aplecate și o biciuiesc prin ascultare.”Din când în când, gândul îi fugea spre rolul primit să-l joace la Teatru Național din București. Alături de el,bunica după tată, a Eugeniei, Mina Von Gelch, de origină germană, cu toate că era protestantă, făcea mătănii și se ruga la Sfântul Gheorghe ca nepoatei să-i meargă bine la naștere. De afară se auzeau clopotele bisericii chemând enoriași la Sfânta Liturghie.

„–Doamne, ajută-mă să trec peste această încercare!

Am redat acest paragraf din carte, capitolul „Leagăn fără cântec” ca să ştim din ce familie provenea copilul, viitorul Radu Gyr, pe care îl prezentăm, tot cu spusele autorului, şi mai târziu, în 1909, când Radu avea de-acum cinci ani, când familia a petrecut revelionul la Craiova, la familiaVrăbiescu, care îi va ajuta să-şi cumpre o casă în Craiova, seara, în sufragerie, când s-au aşezat la masă, după semnul cruci făcut de fiecare, Răducu a intervenit, urmare a educaţiei pe care o avea: „-Spun şi eu rugăciunea”,şi a spus-o, ascultând-o, toţi în picioare:

„Înger îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fii cu mine şi mă învaţă să fac bine,
Eu sunt mic, tu fă-mă mare,
Eu sunt slab, tu fă-mă tare,
Totdeauna mă iubeşte şi de rele mă păzeşte.
Amin!”

Toţi cei prezenţi s-au închinat , privindu-l cu admiraţie pe băieţel, scrie naratorul. Apoi către anii de şcoală, capitolul „De aici înainte vremea se măsoară”: …”În toamna anului 1912, Radu păşeşte voios pragul şcolii primare. Ştia să citească şi să scrie „de-acasă”. Se va număra, an de an, printre fruntaşii clasei. Cu note maxime la toate obiectele de învăţământ înscrise în catalog (cu o singură excepţie: matematica, obiect la care se considera a fi fost… „mediocru”), p. 32.

În toamna anului 1916, Radu urma să intre în clasa a cincea. În toți anii luase premiul întâi cu coroniță. La serbarea sfârșitului de an, la clasa a patra, citise un catren dedicat învățătoarei sale:

„Învățătoarea mea cu nume frumos
M-a învățat să-L înțeleg pe Cristos,
Acum la despărțire promit sub soare
Că voi ajunge un om…Mare!”

Băiatul cu coronița pe cap a fost aplaudat furtunos de colegi, dar și de părinții prezenți”.
Cartea redă pas cu pas, vorba cuiva, cum a crescut Radu, dar şi pătimirile sale descrise cum au făcut şi alţi colegi de suferinţă.

A debutat la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic „În munți”, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost, iar editorial în 1924, după ce a devenit student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, cu volumul Liniști de schituri. În 1926, 1927, 1928 şi 1939 a fost de mai multe ori laureat al Societăţii Scriitorilor Români pentru poezie, Institutului pentru Literatură a Academiei Române,cu premiul Adamachi. A fost un colaborator statornic la revista „Universul literar” și apoi la Gândirea; Gândul românesc; Sfarmă-Piatră; Decembrie; Vremea; Revista mea; Revistă dobrogeană,Ramuri, Adevărul literar și artistic , Axa , Iconar etc. precum și la ziarele Cuvântul; Buna Vestire; Cuvântul studențesc. Laureat al Premiului Adamachi al Academiei Române. A scris povești pentru copii semnând cu pseudonimul Nenea Răducu, cum spune şi Wichipedia.

Unor asemenea onoruri nu le-au lipsit şi privaţiunile care s-au întins pe parcursul a trei dictaturi, detenţia din timpul lui Carol al II-lea când a stat închis în lagărul de la Miercurea Ciuc – alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade şi alţi mulţi intelectuali -, în timpul regimului lui Ion Antonescu, în 1941, când în piaţa Teatrului Naţional a ţinut un discurs care, pentru că a îndemnat la luptă împotriva regimului, a fost condamnat la 12 ani de puşcărie, iar după eliberare a fost trimis, pentru „reabilitare” pe front, în batalioanele de la Sărata, unde a şi fost rănit.Întors acasă în 1942,cu poemele în raniţă, cum sunt informat din aceeaşi sursă, le-a publicat la Editura Gorjan, volumul Poeme de război, cenzura fiindu-i păzitorul. În 1945, regimul comunist, altă dictatură, îl va încadra în ce s-a numit „lotul ziariştilor”, justiţia l-a condamnat la 12 ani de detenţie politică.

A rămas de pomină curajul cu care Radu Gyr, la ultimul cuvânt, în faţa Tribunalului Poporului a înfruntat şi dat lecţii de conduită judecătorilor:„Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credință adevărată, atunci să fie absolvită». Și a mai spus acuzarea: «Sunt prăbușiri de idealuri, de credințe, dar numai pentru curați». Într-adevăr, sunt naufragii sufletești. Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.

A revenit acasă în 1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, atât a costat poezia-manifest „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”, considerată de autorităţi o instigare la luptă făţişă împotriva regimului comunist, atunci în ascensiune, Gheorghiu-Dej, Ana Pauker… Pedeapsa i s-a comutat la 25 de ani închisoare, poetul a executat 6 ani de detenţie, până la amnistia din 1964.

În închisoarea de la Aiud, poetul a fost supus unui regim de detenţie deosebit de aspru, doi ani din pedeapsă Radu Gyr i-a executate purtând lanţuri grele la mâini şi picioare, iar când s-a îmbolnăvit administraţia, care era ochii securităţii române,i-au refuzat până şi acordarea asistenţei medicale, tineta o avea în celulă, şi aceea cu alte poveşti – o realitate a vieţii de ocnaş în Republica Populară Română! „… Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical, deoarece pe fişa sa de detenţie scria perfect sănătos. A slăbit îngrozitor iar pielea-i atârna pe oase solzoasă şi tare asemenea unei piele de şarpe. …Liber, însă, la poezie, în gânduri. A gândit, a transmis-morse, a scris despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezență zilnică, s-a certat până şi cu Dumnezeu, pentru ca, în final, tot cu Domnul „să ajungă la liniște sufletească și la o credință adâncă, înțelegând soarta ce i-a fost rezervată și jertfa uriașă care îi stătea în față”. Crezul lui a fost şi a rămas crezul unei întregi generații.

„Despre episodul Braşov, Radu Gyr avea să îi povestească ginerelui său o întâmplare cutremurătoare, cel mai mare moment de deznădejde din viaţa de detenţie a poetului: «Eram într-o iarnă când am fost transportat în miezul nopţii de la Aiud, în haine subţiri, într-o dubă, pe un ger teribil, la Braşov. Era o consfătuire a Securităţii, a ofiţerilor superiori, iar eu am ajuns la destinaţie în jurul orei două noaptea, fiind introdus direct în încăperea unde benchetuiau şefii aşezaţi în cerc. M-au aşezat pe un scaun în mijloc. Şi toţi au început să mă scuipe, să mă înjure şi să spună: „Uite jivina legionară, criminalul ţării!” Atunci n-am mai putut suporta şi m-am rugat Maicii Domnului să mă ia. Am leşinat. Ştiu că dimineaţa m-am trezit lângă un gardian cu chip de român tânăr, un fecior, care mi-a spus: <Domnule profesor, v-am adus să mâncaţi un borş cald”.

Colaborator cu Nichifor Crainic, editorul revistei Gândirea, cel cunoscut ca teoreticianul fundamentalist al „Statului etnocratic”, cu oameni ca preotul Ion Dumitrescu Borşa, unicul supravieţuitor a ce fuseseră echipele combatante din Spania, mereu supravegheat şi ameninţat de Securitate, deşi i se dăduse să scrie la Glasul Patriei (mai târziu Tribuna României), unde a publicat reportaje, articole politice și poezii, semnate Radu Gyr sau cu pseudonimele, Ioachim Pușcașul și Radu Miroslav, opera lui pe ansamblu este mare şi trebuie citită şi înţelesă.. Numai Poezia, „Liniști de schituri” , Craiova (1924) (volumul de debut); „Plânge Strâmbă-Lemne,” Craiova (1927); „Cerbul de lumină”, București (1928); „Stele pentru leagăn”, Râmnicu Vâlcea (1936); „Cununi uscate”, București (1938); „Corabia cu tufănici”, București (1939); „Poeme de război”, București (1942); „Balade”, București (1943), apoi prefeţe la Emil Muracade, Pulbere de stele (poeme), București, 1937; George Șoimu, Popas în lacrimi București, 1937,Petre Duță, Poezii patriotice București, 1937;alte scrieri, Scufița roșie, 1937, Corabia cu tufănici, 1939;Eposul popular iugoslav, 1935 (în colaborare cu Anton Balotă),la care se adaugă numerosele volume publicate postum… traducerile.

Nu era un mistic dar credea în Dumnezeu cu toată tăria. A fost profesor universitar. Un poet care a cântat pe toate registrele, poezia lui este purtată din gură în gură,, că este şi azi un îndreptar al vremurilor, poate fi pusă şi pe muzică, el a fost nu doar un cunoscător al notelor, nu le-a prea folosit deoarece tragedia vieţii lui l-a împidicat.Era un naţionalist român, dar nu era şovin, nu a cunoscut ura de rasă şi a iubit oamenii cu putere de sacrificiu.

Dintre versurile lui, poezia care a circulat cel mai mult, care a însemnat cel mai mult pentru sufletul în restrişte al osândiţilor a fost „Iisus în celulă”:

Azi noapte Iisus a intrat în celulă.
O, ce înalt şi ce trist era Christ!
Luna a intrat după El în celulă
Şi-L făcea şi mai înalt şi mai trist…

„Dacă nu cedaţi, dacă nu vă supuneţi, dacă nu capitulaţi fără condiţii, vă exterminăm pe toţi. Ai o mare înrâurire asupra tuturor. Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum aţi făcut voi. Ori, ori. Alegi între viaţă şi moarte, i s-a spus.Nu acceptăm amânări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viaţa întreagă, ca să moară mitul credinţei voastre. Tu poate eşti gata să mori dar gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ţine de cuvânt: dacă te lepezi de credinţa ta, vă vom da libertate tuturor deţinuţilor dar dacă nu vă ies gărgăunii şi nu sunteţi în stare să coborâţi şi voi pe pământ şi să vedeţi realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiţi. Nu eşti atât de inconştient încât să bagi în mormânt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în câmpul muncii. O să fiţi şi voi productivi. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm. Nu te uita că voi sunteţi mai mult morţi, căci avem toate mijloacele ştiinţifice să vă punem pe roate. Noi nu te minţim, nici tu să nu ne minţi. De altfel nici nu mai puteţi face nimic. Continue reading „Ion N. OPREA: Radu Gyr –un roman de Al. Florin Ţene, scriitor şi jurnalist, prieten şi al nostru, al celor din Moldova, frecvent prezent şi în Luceafărul…” →

Olimpia MUREȘAN: „Poezii populare” de Nelu Danci

(note de lectură)

Volumul de „Poezii populare” scris de Nelu Danci a apărut la Editura Armonii Culturale-Adjud, Vrancea în 2019-cu o copertă prezentându-l pe scriitor la masa de scris într-o ambianță de primăvară- fiind îmbrăcat într-un superb costum național lângă o cruce și o poartă maramureșeană-dovadă că scriitorul din Plopiș-Maramureș iubește portul popular și-l poartă de câte ori iese în public la starostit, la recitat din poeziile scrise sau cu orice ocazie festivă la care este invitat.

Poezia populară este „o poezie naturală”, în care pulsează simțirea adâncă și sinceră în virtutea legilor firii, din care cauză ea reprezintă forma originară, de bază, a poeziei lirice și a tuturor genurilor poetice în general.(Liviu Rusu-„Estetica”).

Poeziile ne sunt prezentate ca o poveste a satului cu personajele lui tradiționale: mândruțele, pădurea, biserica, preotul, dorurile, bădița, oițele etc-de cele mai multe ori atmosfera poeziilor este din vremea tinereții poetului popular; caracteristica versurilor este simplitatea , firescul cuvintelor prin care se prezintă natura veșnic tânără în contrast cu viața omului supusă vremelniciei; folclorul literar fiind o descoperire a lumii moderne.

Nelu Danci culege folclor, recită poezii populare pe care le-a auzit, le transformă pe unele conform situației sale de staroste la nunți, boteze, întâlniri sociale; unele versuri sunt arhicunoscute și ne transmit mândria de a fi român: „Sunt român, român voi fi,/Cât pe lume voi trăi,/ România-i țara mea, Drag mi-e să trăiesc în ea./ Pentru țară, pentru neam,/ Bucuros dau tot ce am./ Dau și bani, dau și avere,/ Dau ce am tot din plăcere.”

Alte versuri ne duc la pilda greierului și a furnicii în variantă populară: „O veni iarna geroasă/ Și nimic n-ai adunat,/ Nu ai ce pune pe masă,/ N-o să trăiești din cântat!/ Așa sunt și printre noi,/ Una într-una se distrează,/ Plini de necaz și nevoi,/ Nici nu știu ce mai contează!” Obiceiul străbun al vergelului(o seară veselă organizată la țară de familiștii satului) ca să se distreze și ei, nu numai tinerii-fete și feciori-: „Când tinerel fecior eram,/ Multe mândre mai iubeam,/ De la noi și alte sate,/ Tinere, nemăritate./ Și la joc, și la Vergel,/ Unde zicea Puțânel,”…obiceiul spoveditului la popa din sat cu recunoașterea păcatelor și canonul primit pentru faptul că nu s-a purtat bine cu părinții: „Cinstit-ai pe mama ta?/ Toată ziua c-o nuia!/ Cinstit-ai pe tatăl tău?/ Toată ziua c-un macău./Atunci preotul s-a întristat,/ L-a mustrat pentru păcat/ Și i-a dat un canon mare,/ Ca să facă ascultare.”…În lumea satului e prezentă asistenta medicală: „Și tu ai umblat la școală,/ Să ieși asistentă, dară,/ Să tratezi pe cei beteji/ Și pe care amu-s trezi.”…Ca orice român gândul rapsodului popular se îndreaptă spre trecut, dar și spre prezentul nostru trist: „Bunicii noștri au luptat/ Și chiar viața ei și-au dat,/ Pentru al nostru sfânt pământ,/ Pe care guvernanți-l vând./ Continue reading „Olimpia MUREȘAN: „Poezii populare” de Nelu Danci” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Povești noi pe strune de străvechi alăute

În deceniul care a urmat acelui cumplit război când şi conceptul de umanitate a fost compromis, viaţa oamenilor, deşi se făceau eforturi uriaşe de normalizare, era încă însoţită zilnic de o sărăcie generalizată, de lipsuri şi nevoi de tot felul, dar şi de insecuritatea socială specifică schimbărilor de regim. Tocmai acest climat de insecuritate era cel ce inducea un fel de spaimă interiorizată, iar culoarea predominantă a lumii în care trăiam părea a fi cenuşiul.

Ei bine, exact în acest decor, o fetiţă dintr-un orăşel nordic al României citea fascinantele poveşti ale Şeherezadei, acela acompaniate de murmurul dulce al lăutelor, şi îndrăznea să viseze. Visa frumos, în culorile vii ale misteriosului orient, aşa cum le înţelesese ea din lecturi, iar pentru asta era răsplătită uneori cu o vizită în peştera lui Ali Baba de unde alegea, sfioasă şi cuminte, cea mai modestă bijuterie din argint: o broşă sau o pereche de cercei…

Tot în această vreme, undeva într-un orăşel aflat mult la sud, un băieţel, pe timpul vacanţelor, stând la umbra mai mult închipuită a unui prun, citea şi el aceleaşi minunate poveşti, însă visurile lui erau cumva altfel trăite în ceea ce acum am numi astăzi virtual. El era prieten cu Aladdin şi zburând pe covorul fermecat al acestuia aduceau bucurii şi dreptate unor oameni sărmani şi amărâţi.

Pentru copii, aripile fanteziei sunt mult mai mari decât ale legendarei păsări Rock, iar între realitate şi imaginaţie delimitările mult mai flexibile, aşa că, de multe ori visele lor sunt suportul unor transformări incredibile de-a lungul timpului. Realist vorbind, era imposibil ca aceşti doi copii să se întâlnească vreodată. Probabilităţile matematice plasau un asemenea eveniment, în mod sigur, spre limita zero.

Numai că, Logica Superioară, are cu totul alte criterii de calcul şi peste mult, foarte mult timp, pe acele cărări ascunse ale destinului, cei doi foşti copii s-au întâlnit. Erau acum bunici, plecaseră de mult din orăşelele natale, visele lor, într-un fel destul de ciudat, dar cât se poate de concret, se împliniseră, iar ei scriau acum poveşti pe care, poate, vreodată un copil sau chiar un adult cu suflet de copil ar fi putut să le citească şi cine ştie, chiar să viseze…

Cam acestea erau gândurile pline de amintiri nostalgice care mă încercau pe când citeam cea mai recentă carte a bunei mele prietene, doamna Francisca Stoleru, intitulată: „Glasul roţilor de tren” (Editura „24:ORE” din Iaşi. Prefaţă de Ion Holban). Cum scrierile doamnei îmi sunt cunoscute de ani de zile, pot spune că plăcerea şi interesul cu care am lecturat volumul nu au fost o surpriză. Savurez stilul fermecător, elegant şi atrăgător al scrierilor sale, ba aş putea spune că şi tehnica unui realism incontestabil care alunecă subtil spre o altfel de lume, una probabilă, dar destul de puţin posibilă îmi este aproape familiară însă toate acestea nu afectează cu nimic fascinaţia lecturii. Chiar dimpotrivă, ea devine deosebit de captivantă!

Am admirat şi modul în care autoarea nu se în postează în centrul acţiunii ca principal narator ci, cu multă abilitate, introduce un personaj interpus. O tânără studentă, poliglotă, care face zilnic o navetă dus-întors, cam două ore, cu un tren, între două oraşe. Se urcă în tren şi, extrem de discretă, atât de discretă încât pare invizibilă, se aşează liniştită pe un scaun şi ascultă poveştile celorlalţi călători, rostite cu glas tare, în diferite limbi, fiecare având Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Povești noi pe strune de străvechi alăute” →

Ben TODICĂ: Împușcat pentru o carte

Volumul editat la Iași, Editura PIM, 2019, intitulat „Jale și Eroism Românesc la Cotul Donului: Unice performanțe jurnalistice, semnat de prof. dr. Dumitru V. Marin, începe cu un citat al lui Bertrand Russel: „Războiul nu arată cine are dreptate ci doar cine învinge.” și cuprinde nouă interviuri luate unor participanți la cel de-al doilea război mondial. Pot spune că această carte sosește la timp, ca răspuns la întrebarea pe care doream să i-o trimit unui domn din diaspora, așezat confortabil într-un „scaun academic”, care ne critică ca generație, fost comunistă că nu respectăm generația din închisorile comuniste, când eu susțin că eram mai liber în copilărie în comparatie cu generația fiilor mei din Vest. Acuzația merge până într-acolo, susținând că nu aducem respect martirilor noștri care s-au sacrificat pentru democrație, că am uitat că aveam doar două ore de tv pe seară și de cozile interminabile la pâine și că a sosit timpul să avem și noi martirii generației noastre. Asta presupune să știu că nu era normal să stai la coadă și că în vest nu se stătea. În primul rând, stimate domn, în școlile comuniste nu se studiau martirii democrației sau cei anticomuniști ca să mă acuzi că nu-i respect. Pe cine să respect din acești pușcăriași? Pe cei care ieșeau din închisoare și dădeau cu pumnul în masă de supărare, așa din senin, (poate că pe drept, dar noi nu aveam de unde ști) încât noi, copiii ne speriam și chiar credeam ce ne spuneau comuniștii, ca să ne calmeze, că într-adevăr aceștia sunt niște oameni răi și țicniți la cap și că ar fi bine să ne ferim de ei? Ori pe cei care se întorceau mai devreme din arest ori închisoare, căzând la pace cu sistemul și devenind cozile lor de topor, apoi vânzându-și părintele, fratele, prietenul sau pe mulți oameni nevinovați și curați ca lacrima? Asta nu înseamnă că nu au fost și adevărate victime ale comunismului, oameni care au suferit îngrozitor, ei și familia lor, iar alții și-au plătit cinstea și corectitudinea cu prețul vieții.

Acum că a venit democrația și ar trebui să se discearnă între lucrurile bune și făcăturile și înfloriturile unora, care se erijează în eroi. În acest sens, ar trebui să scrieți voi, manuale și cursuri predate în școli și universități. Scrieți-vă povestea, domnule din „scaun academic” ca să vă cunosc sacrificiul și atunci am să înțeleg că înainte de comunism a fost mai bine și am să încetez să-mi mai cânt libertatea inocenței copilăriei mele, transformând-o în plângere.

Copiii din orice orânduire, fără excepție au fost liberi și fericiți în lumea lor în care s-au născut pentru că nu au avut puncte de referință pentru o altă libertate până când au sosit exploatatorii și i-au pus la munci grele în fabrici și bordeluri ca să-ți poți tu cumpăra haine de 5 lei și i-a rupt de ea. Copiii din suburbiile sărăcăcioase și gropile de gunoi ale marilor orașe indiene se simt foarte liberi și fericiți în comparație cu cei din orașele mari ale lumii care joacă la calculatoare și suferă pentru că nu pot avea un telefon mobil de ultimă generație. Cine nu-i liber? Tu crezi că lumea este făcută doar din scaunul și burta ta, a capitalismului necruțător și lacom de azi? Un capitalist lacom e un capitalist bădăran. Eu te cred și nu te acuz pentru că tu ești doar instrumentul stăpânului tău și ai aceeași dorință ca și noi toți, să ne creștem copiii, într-un cuvânt să supraviețuim. Privește situația întregii lumi și întreabă-te cum o poți salva. Află cine ești. Așa cum o face de o viață prin reportajele și investigațiile sale jurnalistice domnul prof. dr. Continue reading „Ben TODICĂ: Împușcat pentru o carte” →

Vasilica GRIGORAȘ: Caruselul timpului în lirica Dorinei Carp Nenici

Dorina Carp Nenici debutează în poezie „Cu timpul de mână”, volum publicat la Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019, cu un material introductiv, intitulat „La Huși se naște poezie”, semnat de poeta Ana Anton, coperta și grafica de Cornelia Dinu și Ioniță Carmen Angheluș, editor Valentina Teclici. Printr-o colaborare fericită a mai multor hușeni sensibili și talentați nu putea să nu ajungă la tipar decât o carte deosebită, interesantă și plăcută.
De ce mi-am imaginat cartea asemenea unui „carusel al timpului”? Pentru că lirismul Dorinei se învârte cu grație în jurul timpului, mărturisire de început prin însuși titlul volumului. Și nu este vorba de orice fel de relație, ci de una amicală. Poți ține în mână sau de mână doar un obiect, element, entitate, o persoană apropiate sufletului tău. La prima vedere pare o joacă frumoasă, candidă și inocentă de copii. Poeziile înserate în carte sunt asemenea „căișorilor” care se învârt în jurul unui ax, acesta fiind TIMPUL. Firul timpului este tors de poetă cu abilă îndemânare și colorat într-o gamă largă de nuanțe, fiecare exprimând și transmițând o anume stare sufletească. De altfel, fiecare om are libertatea să-și țeasă din acest fir binecuvântat o haină pe măsură, care să-l reprezinte și să-l bucure.

Autoarea nu încearcă să dea o definiție timpului. Probabil că, dacă ar fi întrebată, ar răspunde asemenea Sfântului Augustin: „Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu. Dacă sunt întrebat, nu știu.” (Confesiuni) Și, totuși încearcă prin poezie să dea o minimă explicație a ceea ce este timpul pentru sine. În această lume bulversantă, în care stresul este la ordinea zilei, cu înțelepciune, autoarea a identificat modalitatea prin care se simte confortabil cu sinele său interior, iar eul liric zburdă pe aripi de vers pe imașul timpului, printre obstacole de tot felul, îndrăznind să tindă și chiar reușește să ajungă la Adevăr și Lumină.

Putem afirma că în lirica Dorinei Carp există un „timp profan” – văzut ca durată, ireversibil, dinamic, care curge, devine și se transformă și un „timp sacru” – reversibil, static, rotund, ciclic și cosmic, variante ale timpului în accepțiunea lui Mircea Eliade. Dorina mărturisește: „… aceste cuvinte, scăpate printre degetele firii sunt aici și vă spun că o clipă poate deveni eternitatea pe care și eu o voi stăpâni cândva și vă voi privi, vă voi îmbrățișa cu aceeași dragoste.”

Din pură curiozitate, dar și cu admirație să-i urmărim pașii (citind poeziile) și să parcurgem împreună cele patru anotimpuri ale vieții, vehicule bine ticluite și încărcate de sensibilitate. Înșirate pe firul cărții cele patru capitole sunt inspirat și sugestiv intitulate: I. Cu timpul de mână, II. Cerneala de foc, III. Metamorfoze, IV. Lacrima Domnului.
Abordarea timpului ca motiv de inspirație în poezie și nu numai este o problemă destul de delicată. Este un gest oarecum de temut pentru că, în general se spune că timpul este dușmanul omului, dușmanul vieții, el ne poartă, fără să ne întrebe, acolo unde dorește, când, cum și cât dorește. Îndrăzneață și temerară, deși nu pare, poeta își ia „timpul de mână” și pornește pe o cale de ea aleasă într-un periplu interior, dezvăluind trăirile din universul liric al inimii sale. Dorina, pur și simplu sfidează discret tăișul și ascuțișul timpului, însă, așa cum am afirmat mai sus încearcă să și-l aproprie, să-l îmblânzească și să-i devină prieten. Procedează astfel cu multă diplomație. Nu-i reproșează nimic, nu-l privește cu dușmănie și se pare că a reușit acest lucru pentru că împreună călătoresc grațios pe filele volumului de poeme. Își lămurește sieși unele nedumeriri, neînțelegeri, dă răspunsuri la întrebări de mult înstăpânite în minte și inimă. În acest context, în perimetrul trăirilor personale ne aflăm fiecare dintre noi.

Autoarea, cu sinceritate și gentilețe împărtășește cititorilor și bucuriile și angoasele, neabătută de vânt și ploi, continuându-și parcursul indiferent de timp și anotimp, începând cu momentul inițial al existenței sale – nașterea: „M-am născut/ dintr-o mie de vieți/ pe-un cântar atârnat/ de-o crenguță uscată./ Câte ploi m-au udat/ și cât vânt m-a bătut/ pe-același cântar/ am rămas/ ne-ntrebată de timp,/ pe-aceeași crenguță uscată.” (Destin) Apoi, își creionează cu luciditate portretul: „Sunt/ un ciob de portret/ într-o ramă/ roasă de cari./ Sunt o pasăre/ fără menire,/ agațată de timp/ și mai sunt/ o umbră/ împrăștiată de vânt.” (Portret), și se caută continuu pe sine, dar nu în lume, ci în interiorul său: „Eu în mine,/ care sunt?/ Care râd/ Sau care plâng?/ Care sper,/ care disper,/ cea care-a visat/ dormind/ sau cea trează și visând?!/ Peste tot sunt eu/ cea care …/ Peste tot mă văd în mine!/ Sunt eu./ Și eu…/ și eu…” (Eu în mine) Descoperindu-se pe sine, dar și bună observatoare a universului în care trăiește, ne spune că în viață există multă neputință, dar și speranță: „Din nou/ m-afund/ până la gleznă-n cenușiu./ Și anevoie merg/ cu pasul meu rănit…/ doar mâinile/ mi le înalț/ spre cerul infinit.” (Neputință și speranță) Neputința se datorează păcatului lăuntric, înșelându-ne singuri ori ne lăsăm ispitiți de șerpi, iscoade ale păcatului. În atare situație se impune cumpănire și dreaptă judecată. Dacă nu reușim singuri, este musai să cerem ajutor, să avem în preajma noastră o mână puternică întru toate cele bune și de folos care să ne sprijine să lepădăm sau să înfruntăm răul pentru a merge pe calea cea dreaptă „Dă-mi mâna/ lumină/ și umbră/ să-mi acopăr ochii./ Cu degetele flăcărilor/ să dau foc pădurii/ din preajma clopotelor./ Să ardă!/Să ardă lemnul uscat/ din suflet,/ păcat conceput/ în lăuntrul haotic./ Dă-mi mâna/ lumină și umbră/ s-aprind lumânări/ în punctele cardinale,/ ale eu-lui meu/ cândva răvășit/ de amăgire.” (Dă-mi mâna) Și iubirea și amăgirea, și toate cele se manifestă cu întreruperi, sunt trecătoare: „Ți-am sărutat/ privirea,/ în taină,/ în treacăt./ Din crisparea/ clipei,/ am smuls/ nemărginirea./ Și în aceeași clipă,/ tăcuți/ ne-am depărtat…/ ca doi străini/ necunoscuți!”. (În treacăt) Poeta insistă asupra amăgirii pentru că aceasta se manifestă în orice clipă a timpului fugar: „O rază de-o secundă/ râde-n pustiul imens/ și clăi de idei se trezezc/ mărginite de ieri,/ de mâine, de-acum,/ În liniște, târziu/ cad păsări din vagul înalt…/ Departe-i de mine, acel mâine/ care de ieri…/ demult… s-a topit.” (Amăgire)

Recunoaște că uneori, omul este „nimic”, n-are nicio importanță, nicio relevanță, este pradă ușoară și poate fi răpus de cele mai mici intemperii: „Sunt nevăzută,/ fără culoare,/ uneori, insipidă./ Și mai ales/ sunt singură devreme,/ Sunt un micrOM,/ unitate de măsură/ în facerea lumii/ învălmășită de vremuri/ și timp./ Sunt nevăzută,/ fără culoare/ și uneori, insipidă.” (Transparență) Acest lucru se întâmplă pentru că, în opinia poetei, viața e doar vânt: „Împătimită de cer/ și de cuvânt…/ mai scriu, să țineți minte/ doar atît: că viața/ e doar… vânt!” (Viața e vânt) Cu toate acestea, Dorina, asemenea nouă tuturor este și învingătoare, eroină atunci când trudește pe tărâmul binecuvântat al vieții, găsind pârghiile potrivite pentru a se depărta de păcat și de lucrul cel rău: „Încep să prind/ în mine rădăcini/ și caut trudind/ prin cerul de albastru,/ să întâlnesc minuni./ E greu./ Dar mă agăț de ancore/ târziu,/ ca o liană și mă-mpletesc/ cu viața, ieșind anevoios/ dintre genuni./ Și tai din mine ramul/ cu frunzele uscate/ lăsând lăstar cu muguri/ să-mi împodobească/ cerul plin de-albastru…/ Și liniștea adoarme,/ pe patul cald al lunii,/ pe perna,/ cu flori de albastru.” (Rădăcini în cer) Prin liberul arbitru, putem alege și putem fi ceea ce ne dorim, putem trăi în lumină și pace doar păstrându-ne credința în Dumnezeu. Căutând și simțind intervenția divină, omul devine fericit.

Uneori singurătatea ne dă târcoale, izolându-ne de lume într-o carapace de gânduri, stăpânindu-ne propriile amintiri. Poeta analizează cu migală și conștientizează ceea ce se întâmplă cu ea, timpul de ieri s-a cuibărit în prezentul trăirii ținând-o ostatic, timp în care dorința de libertate devine și mai stringentă, mai vie: „Amintirile/ se joacă de-a rândul/ printre zăbrele de ani./ Sunt singură/ și încuiată printre rânduri/ necitite,/ într-o carte,/ ce-ai scris-o cândva/ pentru mine./ De-atunci, au trecut/ timpuri/ și astăzi, nu-i nimeni,/ nu-i nimeni pe-aproape,/ să-mi dea libertatea-n lumină/ să plec din închisoarea/ de gânduri.” (Închisă în timp) Existența trăită prin constrângere îi sporește dorința și dorul de libertare, aceasta devenind adevărată ispită, însă de data aceasta este vorba de o ispită măgulitorare, asemenea unei flori nobile (crinul, poate chiar unul imperial!), înmiresmate, atrăgătoare și cuceritoare: „M-ajunge câteodată/ dorul,/ de tot ce nici/ nu mi-am dorit./ Și știu că-i doar/ ispita înflorită/ cu miros alb/ și cald de crin./ De unde vine-atâta dor, când ochii mei/ au adormit?/ E taină mare/ și ispita asta!/ Da-s fericită,/ fiindcă m-am trezit!” (Ispita) Are și o explicație a ceea ce se întâmplă – adormise și dorul a trezit-o la fericire. Merge mai departe, cugetând asupra dorului: „Mă-mbăt cu dor,/ dorit/ la ceas târziu de clopot…/ Și ochii mi-i acopăr/ de fior,/ când inima, nesocotit/ de jucăușă,/ s-a încuiat cu lacătul / de dor,/ să nu pășească nimeni/ pragul de la ușă!” și reușește să deschidă acest „Lacăt de dor” pentru a se trezi în „Dimineața cu dor”, când: „…Și picurau lacrimi de sânge/ pe câmpul nins și-ntroienit/ cu flori de liliac și maci/ când bezna, de stele strivită,/ sapă adânc să-și facă rădăcină/ în ceasul orelor ce ruginesc,/ când taci.” Descoperă că atunci când rădăcinile-i sunt puternice, încet, încet apare și: „O scânteie/ mi-a aprins/ lumina în suflet./ Și ochii, din vis/ mi-au trezit privirea/ care-și făcuse cărare/ spre zâmbetul tău./ Apoi/ scânteia/ mi-a smuls cuvântul/ ce-mi stătuse în umbră/ închis/ și rostirea se aprinse/ cu tot/ ce în mine fusese/ adormit./ A fost vis?/ M-am trezit?/ Spre cer mă înalț/ cu privirea/ și tângui iertare/ pentru tot ce-am greșit.” (Scânteia) Poeta ne recomandă să fim mereu în stare de veghe și trezvie, cu atenție sporită la tot ceea ce facem și la tot ceea ce se întâmplă pentru a avea un comportament adecvat locului și timpului, dar mai ales plăcut Domnului. Și chiar dacă uneori mai greșim, poeta ne spune că vine și o vreme de „Trezire”: „Mă întorceam/ din legea firii,/ cu dragostea frântă/ de dor./ Îmi uitasem/ și zâmbetul/ pe oglinda lacului,/ unde-și făcea loc/ o stea căzută,/ plictisită/ de-atâta înalt.” Și astfel, zburăm asemenea pescărușului, fie el și eșuat pentru că nu contează rezultatul, ci zborul în sine, exercițiul prin care putem învăța o lecție: „Demult, te-așteptam,/ rătăcind pe undeva/ între cer și pământ./ În mine e o mare/ de liniști./ Cânt/ și m-amestec cu zborul/ statornic/ al unui pescăruș/ eșuat.” (Revenire) Așadar, calea adevărată este să ne lăsăm în voia Domnului și să trăim în iubire, instanță majoră a planului divin. „Să fiu mereu/ un dor de anotimp,/ să fiu răspuns la orice întrebare/ să fiu blestem, ca-n rău/ să nu cuprind/ cea mai fierbinte-mbrățișare./ Să fiu orice sub soare/ prin care să mă înalț/ și nu, să fiu un rest de mine,/ să umplu goluri sufletești/ și uneori singurătăți…/ Eu vreau/ pentru-ntuneric,/ să strălucesc mai tare.” (Să fiu)

Timpul își urmează cursul, ajungem în toamna vieții, și asemenea frunzei care-și pierde treptat verdele primăvăratic al sevei hrănitoare și se desprinde de ramura susținătoare și omul în: „În cântecul toamnei,/ amurgu-ntunecat, sângeriu/ a făcut ca frunza să tacă./ Resemnată,/ fără nicio adiere de vânt/ s-a desprins și s-a rupt/ ca din mine…/ Și-amândouă am plîns/ și am curs/ pe sub ploi adunate de vânt,/ pe sub nori fără soare./ Sub ninsori, amândouă/ ne vom preface… pământ.” (Metamorfoză)

Timpul profan este finit. Oamenii, doar niște frunze sunt supuși unei metamorfoze prestabilite de timpul sacru, de providență. Dacă viața este un zbucium continuu, poeta ne recomandă să căutăm în noi și dincolo de noi, în lumea de lângă noi și din depărtare; această căutare trebuie făcută din iubire, în iubire și pentru iubire pentru că nimic nu reușim fără iubire. Pe lângă iubirea familiei, a semenilor, pentru autoare: „Viața- Sclav/ mereu mi-a Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Caruselul timpului în lirica Dorinei Carp Nenici” →

Lucia-Elena LOCUSTEANU: ,,ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ” de Al. Florin Ţene

,,Comuniunea cu Dumnezeu înrestrişte

a fost din totdeauna actul de tărie

al sufletului românesc

prigonit, strivit şi răstignit.”

***

,,Înfrânt nu eşti atunci cănd sângeri,

nici ochii când în lacrimi ţi-s.

Adevăratele înfrângeri

sunt renunţările la vis.”

Radu Gyr

Scriitorul polivalent, Jurnalistul anului 2019 – cu o eferfescanţă creatoare ieşită din comun – Al. Florin Ţene ne uimeşte, a nu ştiu câta oară, cu publicarea romanului ,,INTOARCEREA DIN CRUCIADĂ – Viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste”.

,,ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ” e un roman document, nu doar al vieţii şi al creaţiei profesorului universitar – Radu Dumitrescu, al poetului Radu Gyr, ci, mai ales, roman ce aduce în faţa cititorilor un evantai larg de evenimente, cuprinzând o vastă perioadă zbucimată a omenirii,o perioadă. a realităţilor istorice trăite nu doar de români, realităţi determinate / impuse de interesele meschine ale unor state, corporaţii, bănci, etc., interese care au dus la răsturnări de guverne şi nu numai.

Aparent un roman – biografie romanţată a lui Radu Gyr – cartea e în realitate o adevărată frescă istorico – socială şi politică a perioadei de la instaurarea Regalităţii, a Primul Război Mondial, a crizei economice din 1929, a evenimentelor de la Griviţa din 1933, a mişcării legiomare, cu încercarea de motivare a asasinării lui Nicolae Iorga, a perioadei antonesciene, a instaurării regimului comunist cu consecinţele-i dramatice, apoi, a perioadelor de detenţie ale poetului, a eliberării şi moarţii acestuia.

Acurateţea unor date istorice, sociale, politice, rod al unei munci titanice de documentare, dau şi veridicitate faptelor narate.

De aceea, autorul reuşeşte să te facă părtaş la evenimentele narate cu mare artă, evenimente desfăşurate în Continue reading „Lucia-Elena LOCUSTEANU: ,,ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ” de Al. Florin Ţene” →

Daniel MARIAN: Întâlnindu-se neprielnicul şi năpasta

(Vasile Rodian – „Calendarul nisipurilor şi al ierbii”,

Ed. Anthropos, 2007)

Îl tot văd pe poet muşcat de timp prin intersecţii puse grămadă pe unde trebuia să fie drumul întins şi limpede. Povara unor retorisme istorice îl plantează acolo şi nu îl mai lasă să plece. Întreg viul este la un moment dat discutabil, o mână sau o creangă pot fi uşoare deformări ale unor umbre de trecut ţara şi veacul în care se scufundă şi se confundă mersul sufletului şi al minţii.

Vasile Rodian parcurge cu duiumul stări complicate dând din subînţeles în inexplicabil. Atunci când el spune că e noapte, înseamnă că deja s-a făcut de mult, la fel şi cu ziua, de parcă fazele acestea de trecere existenţială ar fi foarte meticulos măturate, urcate pe lopată şi în roabă.

„Calendarul nisipurilor şi al ierbii” reprezintă un registru sinuos însoţit de un formular completat pentru ieşirea din imponderabilitate. Fără a fi o rigurozitate opacă la sentimente, doar pentru a da bine pentru căutătorii de recensăminte şi statistici.

Maniera încifrată a poetului este binecunoscută celor ce au trăit înlăuntrul poeziei în ultima jumătate de secol. Transformările care vin de la o carte la alta sunt insignifiante şi respectă cu sfinţenie consecvenţa. Nu avem deci de-a face cu un poet schimbător după vreme sau, mă rog, după modă. Vasile Rodian este de un principiu al firescului, ori simte ori nu simte, ori trăieşte ori nu trăieşte, ori scrie ori nu scrie.

Nu putem spune cu exactitate, delimitativ: aici avem nisipurile, dincolo avem iarba. Ştim însă că împreună acestea fiind, avem un calendar din acelea care te bântuie şi îţi dau fiori.

Pornind pe firul cărţii, mă încumet la ceea ce atârnă mai greu în ecuaţia om-real-ireal. Şi desigur nu din ambiţia vreunui record în diverse materii, nici din nevoia unei demonstraţii aplicate, ci ca urmare a senzaţiei aceleia de magnetism indiscutabil pe care ţi-o oferă anumite situaţii de acest gen.

O peisagistică a limitei eistenţiale, fără însă a fi un liman pentru stânga sau dreapta trecerii pe lume: „Eiti/ în nemărginirea femeie-bărbat/ ce jocuri pe internet la Circul din vale/ mulţi se aud din alte vieţi/ eu cad la învoială cu moartea/ să fiu mort dar să fiu viu/ la ora închiderii ultimului beţiv/ să-ţi pun într-o pungă o sticlă şi el/ că e Continue reading „Daniel MARIAN: Întâlnindu-se neprielnicul şi năpasta” →