Dorina Carp Nenici debutează în poezie „Cu timpul de mână”, volum publicat la Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019, cu un material introductiv, intitulat „La Huși se naște poezie”, semnat de poeta Ana Anton, coperta și grafica de Cornelia Dinu și Ioniță Carmen Angheluș, editor Valentina Teclici. Printr-o colaborare fericită a mai multor hușeni sensibili și talentați nu putea să nu ajungă la tipar decât o carte deosebită, interesantă și plăcută.
De ce mi-am imaginat cartea asemenea unui „carusel al timpului”? Pentru că lirismul Dorinei se învârte cu grație în jurul timpului, mărturisire de început prin însuși titlul volumului. Și nu este vorba de orice fel de relație, ci de una amicală. Poți ține în mână sau de mână doar un obiect, element, entitate, o persoană apropiate sufletului tău. La prima vedere pare o joacă frumoasă, candidă și inocentă de copii. Poeziile înserate în carte sunt asemenea „căișorilor” care se învârt în jurul unui ax, acesta fiind TIMPUL. Firul timpului este tors de poetă cu abilă îndemânare și colorat într-o gamă largă de nuanțe, fiecare exprimând și transmițând o anume stare sufletească. De altfel, fiecare om are libertatea să-și țeasă din acest fir binecuvântat o haină pe măsură, care să-l reprezinte și să-l bucure.
Autoarea nu încearcă să dea o definiție timpului. Probabil că, dacă ar fi întrebată, ar răspunde asemenea Sfântului Augustin: „Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu. Dacă sunt întrebat, nu știu.” (Confesiuni) Și, totuși încearcă prin poezie să dea o minimă explicație a ceea ce este timpul pentru sine. În această lume bulversantă, în care stresul este la ordinea zilei, cu înțelepciune, autoarea a identificat modalitatea prin care se simte confortabil cu sinele său interior, iar eul liric zburdă pe aripi de vers pe imașul timpului, printre obstacole de tot felul, îndrăznind să tindă și chiar reușește să ajungă la Adevăr și Lumină.
Putem afirma că în lirica Dorinei Carp există un „timp profan” – văzut ca durată, ireversibil, dinamic, care curge, devine și se transformă și un „timp sacru” – reversibil, static, rotund, ciclic și cosmic, variante ale timpului în accepțiunea lui Mircea Eliade. Dorina mărturisește: „… aceste cuvinte, scăpate printre degetele firii sunt aici și vă spun că o clipă poate deveni eternitatea pe care și eu o voi stăpâni cândva și vă voi privi, vă voi îmbrățișa cu aceeași dragoste.”
Din pură curiozitate, dar și cu admirație să-i urmărim pașii (citind poeziile) și să parcurgem împreună cele patru anotimpuri ale vieții, vehicule bine ticluite și încărcate de sensibilitate. Înșirate pe firul cărții cele patru capitole sunt inspirat și sugestiv intitulate: I. Cu timpul de mână, II. Cerneala de foc, III. Metamorfoze, IV. Lacrima Domnului.
Abordarea timpului ca motiv de inspirație în poezie și nu numai este o problemă destul de delicată. Este un gest oarecum de temut pentru că, în general se spune că timpul este dușmanul omului, dușmanul vieții, el ne poartă, fără să ne întrebe, acolo unde dorește, când, cum și cât dorește. Îndrăzneață și temerară, deși nu pare, poeta își ia „timpul de mână” și pornește pe o cale de ea aleasă într-un periplu interior, dezvăluind trăirile din universul liric al inimii sale. Dorina, pur și simplu sfidează discret tăișul și ascuțișul timpului, însă, așa cum am afirmat mai sus încearcă să și-l aproprie, să-l îmblânzească și să-i devină prieten. Procedează astfel cu multă diplomație. Nu-i reproșează nimic, nu-l privește cu dușmănie și se pare că a reușit acest lucru pentru că împreună călătoresc grațios pe filele volumului de poeme. Își lămurește sieși unele nedumeriri, neînțelegeri, dă răspunsuri la întrebări de mult înstăpânite în minte și inimă. În acest context, în perimetrul trăirilor personale ne aflăm fiecare dintre noi.
Autoarea, cu sinceritate și gentilețe împărtășește cititorilor și bucuriile și angoasele, neabătută de vânt și ploi, continuându-și parcursul indiferent de timp și anotimp, începând cu momentul inițial al existenței sale – nașterea: „M-am născut/ dintr-o mie de vieți/ pe-un cântar atârnat/ de-o crenguță uscată./ Câte ploi m-au udat/ și cât vânt m-a bătut/ pe-același cântar/ am rămas/ ne-ntrebată de timp,/ pe-aceeași crenguță uscată.” (Destin) Apoi, își creionează cu luciditate portretul: „Sunt/ un ciob de portret/ într-o ramă/ roasă de cari./ Sunt o pasăre/ fără menire,/ agațată de timp/ și mai sunt/ o umbră/ împrăștiată de vânt.” (Portret), și se caută continuu pe sine, dar nu în lume, ci în interiorul său: „Eu în mine,/ care sunt?/ Care râd/ Sau care plâng?/ Care sper,/ care disper,/ cea care-a visat/ dormind/ sau cea trează și visând?!/ Peste tot sunt eu/ cea care …/ Peste tot mă văd în mine!/ Sunt eu./ Și eu…/ și eu…” (Eu în mine) Descoperindu-se pe sine, dar și bună observatoare a universului în care trăiește, ne spune că în viață există multă neputință, dar și speranță: „Din nou/ m-afund/ până la gleznă-n cenușiu./ Și anevoie merg/ cu pasul meu rănit…/ doar mâinile/ mi le înalț/ spre cerul infinit.” (Neputință și speranță) Neputința se datorează păcatului lăuntric, înșelându-ne singuri ori ne lăsăm ispitiți de șerpi, iscoade ale păcatului. În atare situație se impune cumpănire și dreaptă judecată. Dacă nu reușim singuri, este musai să cerem ajutor, să avem în preajma noastră o mână puternică întru toate cele bune și de folos care să ne sprijine să lepădăm sau să înfruntăm răul pentru a merge pe calea cea dreaptă „Dă-mi mâna/ lumină/ și umbră/ să-mi acopăr ochii./ Cu degetele flăcărilor/ să dau foc pădurii/ din preajma clopotelor./ Să ardă!/Să ardă lemnul uscat/ din suflet,/ păcat conceput/ în lăuntrul haotic./ Dă-mi mâna/ lumină și umbră/ s-aprind lumânări/ în punctele cardinale,/ ale eu-lui meu/ cândva răvășit/ de amăgire.” (Dă-mi mâna) Și iubirea și amăgirea, și toate cele se manifestă cu întreruperi, sunt trecătoare: „Ți-am sărutat/ privirea,/ în taină,/ în treacăt./ Din crisparea/ clipei,/ am smuls/ nemărginirea./ Și în aceeași clipă,/ tăcuți/ ne-am depărtat…/ ca doi străini/ necunoscuți!”. (În treacăt) Poeta insistă asupra amăgirii pentru că aceasta se manifestă în orice clipă a timpului fugar: „O rază de-o secundă/ râde-n pustiul imens/ și clăi de idei se trezezc/ mărginite de ieri,/ de mâine, de-acum,/ În liniște, târziu/ cad păsări din vagul înalt…/ Departe-i de mine, acel mâine/ care de ieri…/ demult… s-a topit.” (Amăgire)
Recunoaște că uneori, omul este „nimic”, n-are nicio importanță, nicio relevanță, este pradă ușoară și poate fi răpus de cele mai mici intemperii: „Sunt nevăzută,/ fără culoare,/ uneori, insipidă./ Și mai ales/ sunt singură devreme,/ Sunt un micrOM,/ unitate de măsură/ în facerea lumii/ învălmășită de vremuri/ și timp./ Sunt nevăzută,/ fără culoare/ și uneori, insipidă.” (Transparență) Acest lucru se întâmplă pentru că, în opinia poetei, viața e doar vânt: „Împătimită de cer/ și de cuvânt…/ mai scriu, să țineți minte/ doar atît: că viața/ e doar… vânt!” (Viața e vânt) Cu toate acestea, Dorina, asemenea nouă tuturor este și învingătoare, eroină atunci când trudește pe tărâmul binecuvântat al vieții, găsind pârghiile potrivite pentru a se depărta de păcat și de lucrul cel rău: „Încep să prind/ în mine rădăcini/ și caut trudind/ prin cerul de albastru,/ să întâlnesc minuni./ E greu./ Dar mă agăț de ancore/ târziu,/ ca o liană și mă-mpletesc/ cu viața, ieșind anevoios/ dintre genuni./ Și tai din mine ramul/ cu frunzele uscate/ lăsând lăstar cu muguri/ să-mi împodobească/ cerul plin de-albastru…/ Și liniștea adoarme,/ pe patul cald al lunii,/ pe perna,/ cu flori de albastru.” (Rădăcini în cer) Prin liberul arbitru, putem alege și putem fi ceea ce ne dorim, putem trăi în lumină și pace doar păstrându-ne credința în Dumnezeu. Căutând și simțind intervenția divină, omul devine fericit.
Uneori singurătatea ne dă târcoale, izolându-ne de lume într-o carapace de gânduri, stăpânindu-ne propriile amintiri. Poeta analizează cu migală și conștientizează ceea ce se întâmplă cu ea, timpul de ieri s-a cuibărit în prezentul trăirii ținând-o ostatic, timp în care dorința de libertate devine și mai stringentă, mai vie: „Amintirile/ se joacă de-a rândul/ printre zăbrele de ani./ Sunt singură/ și încuiată printre rânduri/ necitite,/ într-o carte,/ ce-ai scris-o cândva/ pentru mine./ De-atunci, au trecut/ timpuri/ și astăzi, nu-i nimeni,/ nu-i nimeni pe-aproape,/ să-mi dea libertatea-n lumină/ să plec din închisoarea/ de gânduri.” (Închisă în timp) Existența trăită prin constrângere îi sporește dorința și dorul de libertare, aceasta devenind adevărată ispită, însă de data aceasta este vorba de o ispită măgulitorare, asemenea unei flori nobile (crinul, poate chiar unul imperial!), înmiresmate, atrăgătoare și cuceritoare: „M-ajunge câteodată/ dorul,/ de tot ce nici/ nu mi-am dorit./ Și știu că-i doar/ ispita înflorită/ cu miros alb/ și cald de crin./ De unde vine-atâta dor, când ochii mei/ au adormit?/ E taină mare/ și ispita asta!/ Da-s fericită,/ fiindcă m-am trezit!” (Ispita) Are și o explicație a ceea ce se întâmplă – adormise și dorul a trezit-o la fericire. Merge mai departe, cugetând asupra dorului: „Mă-mbăt cu dor,/ dorit/ la ceas târziu de clopot…/ Și ochii mi-i acopăr/ de fior,/ când inima, nesocotit/ de jucăușă,/ s-a încuiat cu lacătul / de dor,/ să nu pășească nimeni/ pragul de la ușă!” și reușește să deschidă acest „Lacăt de dor” pentru a se trezi în „Dimineața cu dor”, când: „…Și picurau lacrimi de sânge/ pe câmpul nins și-ntroienit/ cu flori de liliac și maci/ când bezna, de stele strivită,/ sapă adânc să-și facă rădăcină/ în ceasul orelor ce ruginesc,/ când taci.” Descoperă că atunci când rădăcinile-i sunt puternice, încet, încet apare și: „O scânteie/ mi-a aprins/ lumina în suflet./ Și ochii, din vis/ mi-au trezit privirea/ care-și făcuse cărare/ spre zâmbetul tău./ Apoi/ scânteia/ mi-a smuls cuvântul/ ce-mi stătuse în umbră/ închis/ și rostirea se aprinse/ cu tot/ ce în mine fusese/ adormit./ A fost vis?/ M-am trezit?/ Spre cer mă înalț/ cu privirea/ și tângui iertare/ pentru tot ce-am greșit.” (Scânteia) Poeta ne recomandă să fim mereu în stare de veghe și trezvie, cu atenție sporită la tot ceea ce facem și la tot ceea ce se întâmplă pentru a avea un comportament adecvat locului și timpului, dar mai ales plăcut Domnului. Și chiar dacă uneori mai greșim, poeta ne spune că vine și o vreme de „Trezire”: „Mă întorceam/ din legea firii,/ cu dragostea frântă/ de dor./ Îmi uitasem/ și zâmbetul/ pe oglinda lacului,/ unde-și făcea loc/ o stea căzută,/ plictisită/ de-atâta înalt.” Și astfel, zburăm asemenea pescărușului, fie el și eșuat pentru că nu contează rezultatul, ci zborul în sine, exercițiul prin care putem învăța o lecție: „Demult, te-așteptam,/ rătăcind pe undeva/ între cer și pământ./ În mine e o mare/ de liniști./ Cânt/ și m-amestec cu zborul/ statornic/ al unui pescăruș/ eșuat.” (Revenire) Așadar, calea adevărată este să ne lăsăm în voia Domnului și să trăim în iubire, instanță majoră a planului divin. „Să fiu mereu/ un dor de anotimp,/ să fiu răspuns la orice întrebare/ să fiu blestem, ca-n rău/ să nu cuprind/ cea mai fierbinte-mbrățișare./ Să fiu orice sub soare/ prin care să mă înalț/ și nu, să fiu un rest de mine,/ să umplu goluri sufletești/ și uneori singurătăți…/ Eu vreau/ pentru-ntuneric,/ să strălucesc mai tare.” (Să fiu)
Timpul își urmează cursul, ajungem în toamna vieții, și asemenea frunzei care-și pierde treptat verdele primăvăratic al sevei hrănitoare și se desprinde de ramura susținătoare și omul în: „În cântecul toamnei,/ amurgu-ntunecat, sângeriu/ a făcut ca frunza să tacă./ Resemnată,/ fără nicio adiere de vânt/ s-a desprins și s-a rupt/ ca din mine…/ Și-amândouă am plîns/ și am curs/ pe sub ploi adunate de vânt,/ pe sub nori fără soare./ Sub ninsori, amândouă/ ne vom preface… pământ.” (Metamorfoză)
Timpul profan este finit. Oamenii, doar niște frunze sunt supuși unei metamorfoze prestabilite de timpul sacru, de providență. Dacă viața este un zbucium continuu, poeta ne recomandă să căutăm în noi și dincolo de noi, în lumea de lângă noi și din depărtare; această căutare trebuie făcută din iubire, în iubire și pentru iubire pentru că nimic nu reușim fără iubire. Pe lângă iubirea familiei, a semenilor, pentru autoare: „Viața- Sclav/ mereu mi-a Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Caruselul timpului în lirica Dorinei Carp Nenici”
(Vasile Rodian – „Calendarul nisipurilor şi al ierbii”, 
Autor a douăzeci și unu de volume de versuri, dintre care 5 de sonete, Mihai Merticaru ne oferă acum pe cel de-al șaselea, „ Vis şi abis”, apărut la Editura Muşatinia din Roman, titlu ce constituie o frumoasă metaforă, visul reprezentând speranța, calea de acces spre lumi mirifice, aurorale, iar abisul (prăpastia, genunea) sugerând prăbușirea acestor speranțe și iluzii..
Libertatea nu este decât o iluzie, după cum susține Vasile Rodian în placheta de versuri Calendarul nisipurilor și al ierbii (Editura Anthropos, Timișoara, 2007). Atât pe pământ, cât și în văzduh („istovit în goluri de aer / uliul a stat prea mult acolo sus!” – Peisaj).
Am primit de la Drăgășani, orașul meu natal, un plic cu revista “Rusidava culturală “, care mi-a adus aminte de revista noastră,confecționată pe un suport din lemn, căruia i-am zis gazetă, așezată pe gardul liceului nostru din Drăgășani, confiscate de Securitate și de directorul de pe atunci.După care am fost exmatriculați trei zile, eu, Lică Liviu și Ilie Vulpe. Triste amintiri dintr-un regim al întunericului, criminal și ateu.Ferice de condeierii orașului meu că pot să tipărească o revistă interesantă și plină de lumina talentului.
Cu o denumire specifică și destul de interesantă, romanul „Amiază nevindecată” (Editura „Victor Babeş” din Timişoara, 2018, pagini 311), de Veronica Balaj (scriitoare, poetă, jurnalistă), determină o sensibilitate deosebită față de procesele vitale ale omului, simultan întruchipând în mod concret fenomenele esențiale ale vieții umane ce sunt într-o legătură indispensabilă cu existența cotidiană, având în relief aspectul dragostei, al suferinței morale, al fericirii și al plăcerii afective. Sub raportul acestor înfățișări se distinge sentimentul uman în relațiile dintre oameni, adică procesul afectiv specific uman ce exprimă atitudinea omului față de realitate, față de cele înconjurătoare, față de a cunoaște și a simți credința și pasiunea intimă legată de cineva printr-o prietenie foarte apropiată, caracteristică unui mediu restrâns. Cu această atitudine plină de bunăvoință și prietenoasă față de o anumită persoană, bazată pe aspirații și interese comune, se zidește conținutul integral al acestui roman cu triplu plan epic. În contextul acestor descrieri, cunoscutul critic literar Adrian Dinu Rachieru își expune propriile viziuni în prefața acestei lucrări, „Amiază nevindecată” fiind romanul care impresionează nu numai prin structura internă și externă a conținutului, dar și prin calitatea stilistică în a formula acțiunea subiectului. Atât Adrian Dinu Rachieru, cât și Cornel Ungureanu, renumiți critici literari, au descris cu multă atenție conținutul cărții, precizând că desfășurarea actiunilor din operă literară au loc pe un vas de croaziera, iar personajele își dețin locul corespunzător în procesul de derulare a evenimentelor respective.
Construcția literară a romanului „Amiază nevindecată”, abordată de scriitoarea Veronica Balaj, se bazează pe sentimentul de dragoste și respectul reciproc dintre două persoane, iubirea însumând în sine procesul afectiv uman care se manifestă prin atașament sufletesc față de cineva. Autoarea descrie cu multă pasiune povestea de dragoste dintre cuplurile familiare prezente în concurs, susținând că fenomenul iubirii este un liant ce colorează epicul, ce colorează viața umană în diverse forme și acțiuni. Totodată, autoarea cuprinde și latura mai puțin pozitivă a dragostei, aceasta fiind transmisă prin experiența tragică și nefericită a Ancăi, prietena Teodosiei, dar în același timp și trăirile sentimentale nevindecate din dragoste ale Teodosiei. Drept care, Teodosia la fel se prezintă ca un personaj nefericit și neîmplinit în dragoste, trăirile interioare și experiența sufletească fiind în corelație cu întâmplările de pe nava de croazieră, umbra acestei povești de dragoste neîmplinită făcându-și până la urmă apariția – fostul iubit al Teodosiei din întâmplare este unul dintre pasageri. Ca urmare, romanul „Amiază nevindecată” este o istorisire a unor fapte, a unor gânduri și sentimente intime legate de viața a două personaje ce sunt nefericite în dragoste, destinul unindu-le prietenia, cât și despre existența fericită a unor cupluri care își sărbătoresc cu mult succes sentimentele de iubire după mulți ani de conviețuire împreună, lucru nespus de minunat pentru viața umană – toate evenimentele raportându-se la existența cotidiană în care epicul se desfășoară în trei planuri, cu implicarea unui număr mare de personaje, având în vedere că acțiunea se petrece pe un vas de croazieră, dar și în afara lui. Despre întreaga complexitate a acestor aventuri vitale ale omului, regăsite în romanul de față, Veronica Balaj scrie: „Veți citi și veți descoperi situații prin care fiecare a trecut, la un moment dat”.
Excelând în domeniul romanului monografic, Alexandru Florin Țene reînvie personalitățile de seamă din istoria noastră literară. În palmaresul scrierilor sale de acest gen fac parte monografiile scriitorilor Gib Mihăiescu, Alexandru Macedonski, Ion Minulescu și Radu Gyr. Titlul volumului dedicat poetului Radu Gyr este dat după o poezie din creația sa : ,,Întoarcerea din Cruciadă’’. Construcția acestei cărți are la bază elemente reale și un ales spirit imaginar, puse în deplină armonie pentru a se apropia cât mai mult de viața și opera acestui poet. Pornind de la premisa că între biografia și opera lui există numeroase și semnificative filiații, scriitorul reconstituie momentele existențiale, mai puțin obișnuite, dar și pe cele dramatice și cu impresionante manifestări de curaj și demnitate umană. George Călinescu spunea că ,,adevărata viață sufletească a unui poet e înscrisă în poezia sa, iar viața zilnică e o aparență, de cele mai multe ori contradictorie’’. Pentru ca biografia să se închege într-o icoană totală și liniile să capete înțeles, adaugă D. Caracostea, e nevoie ca ,,amănuntele să ducă la o intuiție clară a personalității. Un amănunt biografic capătă valoare atunci când intră în geneza unei plăsmuiri’’. Pe aceste coordonate se află lucrarea lui Al. Florin Țene, care este o pledoarie pentru adevăr, onestitate, credință și sacrificiu uman. Romanul a apărut la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, în 2020, cu titlul ,,Întoarcerea din cruciadă- viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste’’și cuprinde două părți structurate pe zece capitole. Partea întâi o formează capitolele : Leagăn fără cântec, De aici vremea se măsoară, Sunt, Doamne, copt pentru cules , iar partea a doua : Noi nu am avut tinerețe, Pentru cei viteji zidim altare, În veacu- acela de aramă, Noi cei pierduți, Dacă într-o zi o să se vadă, Viața abia mai licărea în mine, Întoarcerea din cruciadă. Fiecare capitol este precedat de un motto foarte sugestiv, ales din creația lui Radu Gyr. În prefață sunt prezentate câteva considerații deosebit de pertinente ale jurnalistului Ionuț Țene , intitulate ,, Radu Gyr – poetul secolului XX’’ prin care nu ezită să spună :,,Radu Gyr este un poet major al secolului al XX-lea, a cărui operă literară trebuie reconsiderată și analizată în cheia comentariului critic și literar, nu ideologic’’. Sub aspect compozițional, cartea are puncte comune cu toate celelalte trei editate până acum, prin evocarea spațiului copilăriei, formarea intelectuală a personajului principal, mediul familial și anturajul în care se formează relația poetului cu literatura, etc. Un accent pronunțat este pus pe seama marilor suferințe prin care a trecut poetul supranumit ,,patriarhul închisorilor’’, ,,sfântul închisorilor’’, sau ,,rapsodul popular al închisorilor’’. Dovedindu-se un foarte bun cercetător al documentelor de arhivă și cunoscător al studiilor dedicate poetului de către scriitori cunoscuți ori critici literari precum, E. Lovinescu sau George Călinescu, autorul reușește să dea cititorului informații inedite despre viața și activitatea acestuia, despre situația istorică, politică și culturală a României în care a trăit, iar prin talentul său de scriitor consacrat, să împletească realul cu povestea în așa fel încât, nu poți știi care sunt dimensiunile acestor valori. Radu Gyr, cu numele său adevărat Radu Dumitrescu este prezentat în cele mai firești ipostaze omenești, de la naștere și până la moarte.Pseudonimul lui provine prin derivare de la muntele Grui din Câmpulung Muscel. Poetul s-a născut într-o familie iubitoare și a crescut în respectul față de tradiție și credință, dragoste de neam și țară și a rămas la fel până la bătrânețe. Dar așa cum spune Rousseau, ,,orice om are dreptul să-și riște viața pentru a și-o, la fel a făcut și Radu Gyr. Romanul lui Al. Florin Țene ne prezintă în mod cronologic șirul evenimentelor fericite, dar și nefericite care s-au abătut asupra poetului. Radu Gyr este un personaj real și reprezintă drama intelectualului român, care ,,protestează în fața mașinii de abrutizare și de negare a personalității umane’’. A făcut carieră în domeniul universitar, s-a remarcat pe plan literar, face voluntariat în primul război mondial la un spital de răniți, a fost grav rănit în cea de-a doua conflagrație și a cunoscut tratamentul bestial al închisorilor. Radu Gyr a avut și alegeri greșite pe care el însuși le recunoaște :,,poate uneori greșim tocmai în credințele cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am greșit și unde nu’’.A fost închis în perioada a trei dictaturi : regală, antonesciană și comunistă, trecând în mai multe etape prin câteva penitenciare din țară, însumând 18 ani de detenție, perioadă în care a trecut de la viață la moarte și invers. ,,De o mie de ori am murit,, spune în poezia ,,Basm’’.