Virginia PARASCHIV: Clipa astrală a lui Radu Gyr

Al. Florin Țene – Întoarcerea din cruciadă

Al. Florin Țene propune în volumul său Întoarcerea din Cruciadă( editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca 2020) o incursiune ” între realitate și poveste”, potrivit mărturiei auctoriale, în viața poetului Radu Gyr. Profesiunea de credință a acestui roman o reprezintă dedicația consacrată tuturor martirilor chinuiți și executați în temnițele regimului criminal communist. Declarația publică explicită nu lasă nicio umbra de îndoială a lui Al. Florin Țene cu privire la principiile sau la convingerile sale. Așadar spiritualitatea cărții excede normativelor unui simplu roman biografic dedicate poetului roman. Notorietatea autorului adaugă volumului o receptare cuvenită, vădită și prin cronicile de întâmpinare , colegiale și avizate. Demersul meu se raportează mai degrabă unor aspecte poate mai puțin vizibile , dar revelatoare, în esența lor. Cartea este tutelată de sintagma sibylinică a poemului lui Radu Gyr. Opțiunea pentru invocarea întoarcerii își are și aceasta semnificația ei. Ne vedem obligați să poposim asupra versurilor celebrului poem, ”Întoarcerea din Cruciadă” , și să reflectăm la înfrângerea cavalerilor ” sub vechi armuri, cârpite strâmb cu sfori”. Antinomia tragică între armura elitistă și plebeizare.

Autorul Al. Florin Țene este devorat de pasiunea adevărului istoric, de unde largi digresiuni istorice inserate în secvențele colocviale naturale și vivace, de unde și caracterul erudit, minuțios al lucrării. Această trăsătură este de natură să-i țină deoparte pe amatorii de lectură superficială. Apoi, să ne gândim la obiectivele autorului, declarate sau insinuate. Cartea despre întoarcerea cruciaților înfrânți îl are în prim plan pe Radu Gyr poetul, poet care are o postumitate strălucitoare. O postumitate care contrazice flagrant evaluările critice oficiale. Prefațatorul Ionuț Țene sintetizează limpede postumitatea oficială, în etapizarea sa nefastă :

1)Introducerea lui Radu Gyr în Antologia Poezia română modernă, antologie publicată în 1968, de către Nicolae Manolescu, ediție dată la topit, la reclamația lui Eugen Jebeleanu. Semn limpede al cenzurii. Nu se poate să nu observăm prezența activă și extrem de vizibilă a cenzurii, într-un an fatidic, când cetățenii contaminați de ingenuitate, chiar au crezut în liberalizarea culturală , și au trăit cu iluzia libertății de opinie și de exprimare.

2)Marginalizarea maximală prin evaluarea aceluiași Nicolae Manolescu, care nu l-a inclus în Istoria critică, din 2008. Criticul l-a considerat pe Radu Gyr un poet de antologie, ”oarecum minor”. Autocenzură sau insensibilitate ?

Radu Gyr este poet, cu sau voia criticii canonice, este poet citit și declamat, cu devoțiune.

Al. Florin Țene, autorul cărții asupra căreia încercăm să emitem considerații care să îndemne la lectură, se ocupă cu minuțiozitate de formarea spiritualității și dezvoltarea creativității poetice a lui Radu Gyr. POETUL și POEZIA par a fi noțiunile supreme în jurul cărora gravitează atenția și efortul auctorial. Și se pare că și receptivitatea și comentariile lectorilor se instaurează și se îndreaptă pasional, anume tot în direcția POETULUI și creației sale poetice. Este o atitudine ce precede lectura cărții, o atitudine aproape cutumiară, exaltarea operei și a poetului care l-a coborât pe Isus în celula damnaților.

Avem așadar o atitudine anticipată, în fața lecturii unei cărți ce abordează o tematică dificilă și abruptă. Se întrevăd două direcții disociate care se statuează în privința Lui Radu Gyr.

– O direcție a judecății politice, de tip Jebeleanu și ai lui, o condamnare în eternitate pentru apartenența lui Radu Gyr la Mișcarea Legionară și promovarea de către acesta a ideologiei legionare. Din motivele politice evidente, se creează premisele absolute ale excluderii acestuia din Pantheonul Cultural.

– Cea de a doua direcție, mitul Poetului, cu eludarea chestiunilor politice. Un poet haric, să zicem, născut fără prihană din spuma mării.

Al. Florin Țene s-a angajat, în cartea sa, cu temeritate, la pătrunderea în magia poetică, laolaltă cu efortul de evocare biografică a lui Radu Gyr, în limitele verosimilității. Scriitorul își anunță intenția auctorială de a pendula între realitate și poveste. Nu ne propunem, în calitate de comentator, ipostaza infatuată a criticului preocupat de verdicte, nu ne-am propus nici prezentare descriptivă, nu ne dorim să prezentăm un rezumat. Încercăm să descifrăm un tâlc al unui text complicat, tocmai prin alternanța narațiunii cu volutele istorice.

Sub aspectul narațiunii, textul își urmează firul cronologic, metodic și cursiv. Aflăm despre o copilărie paradisiacă a unui copil vioi și dotat, într-o familie iubitoare a unui unic copil. Părinții se preocupă de educația fiului, comunică intens cu el, îl îngăduie, moderat, în compania adulților apropiați casei. Cu tact și cu răbdare, îi îndrumă spiritualitatea, pregătirea intelectuală. Părințiii acceptă cu bucurie evidența dotării copilului înspre zona de cunoaștere umanistă. Patriotismul nutrit de tradiția literară românească formativă, cu nuanțe naționaliste, specifice intelectualilor epocii, nu este în contradicție irevocabilă cu europenismul cultural. Reținem percepția copilului privind duritățile de război prezente în orașul Craiova, unde locuia cu părinții. La numai 11 ani este recrutat și el, în calitate de cercetaș, să ajute ca brancardier la transportarea răniților de război. Smuls cu brutalitate din lumea paradisiacă a tatonărilor idilice în poezie, copilul face cunoștință cu o realitate pentru care nu a fost pregătit. Șocul experienței de război, șocul violenței și al morții, îl va marca pe viață. Copilul ajunge la disperare și face legământ că nu va mai vorbi niciodată în limba lui Goethe. Presiunea discretă a părinților, îndeosebi a mamei, îi adusese o competență foarte specială a limbii germane. O studiase nu cu prea mare bucurie, iar acum, la 11 ani cunoaște ororile unui război cu germanii. Faptul biografic al unui tânăr în devenire, este completat printr-o sintetică evocare istorică. Documentele privind istoria Craiovei în timpul primului război se află , punctual, în arhivele naționale ale României. O fericită complementaritate între ficțional și documentar. Am făcut opțiunea pentru capitolul 2 ”De aici vremea se măsoară” pentru a ilustra măiastra contopire între realitate și poveste, în structura compozițională a volumului. Simbioza între poveste și document este rodul unei osteneli aparte, demnă de prețuire autentică .

Mai semnalăm și echilibrul de abordare a faptului literar și cel politic. Din fericire, deși cartea, în integralitate este dedicată cu reverență și empatie POETULUI Radu Gyr, Al. Florin Țene nu evită realul politic, cu întunecimile și alunecările sale în hău istoric. Poetul se formează, la tinerețe, în mediul elitist literar. Face carieră didactică universitară. Un intelectual ponderat, de succes. Se afiliază mișcării legionare cu toată fervoarea și exaltarea de artist. În imaginar, demonizarea bolșevicilor, merge mână în mână cu violența și autarhia naționalistă sterilă. Credința religioasă alunecă în fundamentalism strident. Și nu mai continuăm în subiect. Pentru că acesta este dătător de reflexii amare. Societatea care a generat ispita și practica ideologiei legionare nu a fost o lume ideală, nu a avut anticorpi. O societate a ratării sistemelor democratice , pe plan intern și cu import dintr-o Europă strivită de menghinea bolșevică și nazistă deopotrivă. O societate cu tineri în derivă, planificați și confiscați pentru politici tenebroase. Nu mi-am propus curs didactic asupra mișcării legionare. Constatăm cu stupoare aderarea a mii de oameni, intelectuali și țărani, la acest fenomen al unei frății blestemate. Evident un mare iubitor de POET și de Poezia lui Radu Gyr, iubire mărturisită în fiecare vocabulă a cărții, Al Florin Țene nu ocolește temele sensibile de epocă, antisemitismul, cultul morții și al violenței, altminteri spus, elementele extremei drepte naționalist-creștine, așa cum s-a pus pecetea oficială pe mișcarea legionară. O epocă istorică plină de confuzii, în care culpa istorică este greu de distribuit pe categorii de ideologie represivă. Ritualuri stradale de rugăciune, foc și spadă și politici reci. În cartea sa, Al. Florin Țene își pune experiența sa de viață publică prodigioasă, în slujba disperată de a detecta irizările de lumină și umanitate, în colcăiala beligerantă mondială. Tânărul Radu Gyr plătește, în realitatea românească, mai mult decât e drept și o persoană duce, pentru toate păcatele lumii sociale la un loc. Al. Florin Țene nu se raportează pasional la suferința poetului. Îl lasă pe cititor să înțeleagă, dacă are disponibilitate de înțelegere, o înțelegere a tragediei universale, raportată la un om, un singur om. Astfel, capitolul 7, ”Noi cei pierduți”, are două succinte paragrafe introductive în care condamnarea de către Antonescu este aproape contopită cu condamnarea din timpul dictaturii regale. Istoria consemnează cei 12 ani de condamnare de către regimul Antonescu, convertiți în trimiterea pe front, ”spre reabilitare” în batalioanele de la Sărata. ”Aici, în tranșeele săpate cu trudă de miile de soldați, majoritatea legionari, soldatul Radu Dumitrescu (Dumitrescu sau Demetrescu? – numele din registrele de evidență civilă, n.n.) își amintea cu duioșie de perioada când a fost deținut la Miercurea Ciuc, prilej cu care discuta literatură și filosofie cu Mircea Eliade”(p.233). Ca autor al unei evocări ficțional documentare, Al.Florin Țene are o preocupare auctorială asiduă pentru evidențierea preocupărilor culturale, fără victimizare, fără lamentație, cu o decență și onoare, din partea personajului evocat. Relatările obiectivate, monologurile interioare, dialogurile imaginare, toate acestea conferă personajului Radu Gyr o spiritualitate extraordinară. Poetul, omul de cultură filologică și filosofică, nu abdică niciodată în fața spaimelor, degradării fizice inevitabile. Se conturează fizionomia unui om demn și blând, preocupat de pasionantele sale preocupări intelectuale, animat de dorința înțelegerii unei noime a personalității sale, a confrațilori săi, a poporului său. Condamnarea la 12 ani de închisoare, de către regimul comunist, găsește, în Radu Gyr un om cu o voință de fier, netulburat în gândurile sale. Nici regimul comunist, cu torturile și cruzimile sale fizice și psihice, nu i-au putut aresta și conștiința de sine. La urcarea în dubă, după prima arestare comunistă, poetul are în minte un poem la care se gândește intens ”definitivez la Aiud, oriunde mă duc ăștia. Îi dau titlu Metanie”. După condamnarea din 1945, poetul Radu Gyr intră într-o fază tragic supraomenească a creației, creația și memoria orală a poemelor. Din fericire pentru postumitatea sa poetică, poemele au fost transmise cu pietate de la om la om, în universul carceral. Fidelitatea literală a textelor nu mai are importanță fundamentală, poemele sunt declamate și în zilele noastre, cu pietate.

Continue reading „Virginia PARASCHIV: Clipa astrală a lui Radu Gyr” →

Domnița NEAGA: Mihai Merticaru și poezia pură

Autor a douăzeci și unu de volume de versuri, dintre care 5 de sonete, Mihai Merticaru ne oferă acum pe cel de-al șaselea, „ Vis şi abis”, apărut la Editura Muşatinia din Roman, titlu ce constituie o frumoasă metaforă, visul reprezentând speranța, calea de acces spre lumi mirifice, aurorale, iar abisul (prăpastia, genunea) sugerând prăbușirea acestor speranțe și iluzii..

Fascinat de frumuseţea „oraşului luminilor”, autorul dedică Parisului un grupaj de paisprezece sonete, unul mai frumos decât altul, pe care le aşază în partea de început a opusului liric, atribuind, în versurile sale, mai multe caracteristici celebrei capitale europene; „… Parisu-i feerie,/ Un ocean de culori şi de lumină,/ Izvor de încântare deplină,/ Cu o mie de ispite te îmbie…”( „Parisul” I); este „ Cuib de nebunie şi tinereţe”( „Parisul” II ); „Magnet e a metropolei lumină…”(„Parisul” XII).

„Jurnalul de călătorie”, în inima Franţei, punctează principalele obiective de care se simte atras oricare turist, odată ajuns în Paris: Turnul Eiffel („Întreaga omenire şi-a dat întâlnire/ La Turnul Eiffel…” („Parisul” I ), vestitele muzee pariziene, străzile purtând numele unor celebre personalităţi istorice sau al unor renumiţi oameni de cultură (pictori, scriitori, maeştri ai diverselor arte), parcurile şi grădinile, ori râul Sena care străbate metropola şi pe care „curg istorii colorate”. E atâta frumuseţe în acest colţ de lume, încât ai dori ca timpul să stea în loc, iar sufletul să se încarce de armonia cosmică, plutitoare în aer, alături de sunetele clopotelor din Catedrala Notre-Dame, sau ale Basilicei Sacre-Coeur. L’Ile de la Cite, Pont-des-Artes, La Place de la Concorde, Le Palais Garnier, Le Moulin Rouge…( „Parisul” VI ) sunt tot atâtea locuri de neuitat, surprinse cu meşteşug artistic de poetul Mihai Merticaru.

Privind Parisul cu ochii turistului est-european, obişnuit cu truda cotidiană românească şi cunoscător (din lecturi) al acestor mirifice locuri încă dinainte de a le fi întâlnit, autorul percepe „oraşul- lumină” ca pe o destinaţie a sărbătorii perpetue. Palatele regilor francezi, Muzeul Luvru, catedralele sunt luate cu asalt de mulţimea pestriţă, adunată din toate colţurile lumii, încât forfota de pe străzi nu conteneşte, fie zi, fie noapte. Totul pare înălţător, un vis frumos care nu ar trebui să se termine niciodată şi care pune pe chipul oamenilor (cu viaţa lor confuză, greu de citit, plină de gesturi şi semne minore) o lumină transfinită: „ Armonie, graţie, lumină,/ Sculptură, muzică şi poezie/ Cu genialitate se-mbină/ Într-o dantelărie genuină,/ În marmură, Grecia antică-nvie,/ Un vis e totul şi o feerie./(„Parisul” XIII).

Ca un bun român, poetul merge să viziteze atelierul-muzeu din Montparnasse, unde a trăit şi a creat Constantin Brâncuşi: „Prin muzee, în pestriţă grămadă,/ De-a valma, merg şi săraci, şi mai sus-puşi,/ Se-nghesuie, vor mai bine să vadă,/ Discret sunt atraşi de aceeaşi nadă./ Îi las pe cei de catedrale seduşi./ Merg să văd atelierul lui Brâncuşi.”(„Parisul” VII).

Imaginaţia stimulată de atâtea frumuseţi îl face pe Mihai Merticaru să vadă nevăzutul. : „În Montparnasse, savurat-am o cafea/ Alături de Emil Cioran, pe o sofa,/ Surâzător şi trist, el filosofa,/ Şi veşnicia pe lângă noi curgea”; îl zăreşte, printre gravurile de pe pereţi, pe Casanova; se întâlneşte cu românii Mircea Eliade, Eugene Ionesco, mânaţi spre Franţa de acelaşi ideal- câştigarea faimei: „Artişti vin la Paris, faimă să prade,/ Chiuie gloria pe sub arcade” („Parisul” XI).

Oricât de fascinante ar fi alte locuri de pe mapamond, românul a moştenit statornicia, dragostea pentru plaiurile care l-au dăruit luminii, aşa că poetul refuză chemarea tentantă a Parisului, acest „oraş-muzeu, minunilor minune”: „Nu accept, deşi refuzul mă doare./ Je regrette, nu te suport, eşti prea tiran,/ Rob nu vreau să-ţi fiu, rămân ce-am fost, pietrean!”(„Parisul” XIV).

În partea a doua a cărţii, mult mai amplă, începând cu „Sonetul unei pasiuni”, poezia curge tumultuoasă, asemenea unui râu de munte, şi profundă ca adâncimea oceanului. Permanent, sensibilitatea poetică este dublată de o cultură generală solidă, multe sonete fiind însoţite de un motto constând în câteva versuri dintr-un sonetist clasic universal ( Pierre de Ronsard, William Shakespeare, Omar Khayyam, Saadi, Francesco Petrarca, Publius Ovidius Naso, Dante Alighieri, Alexandr Puskin, Eminescu…), sau din versurile unor poeţi contemporani, români sau străini (Theodor Damian, Nicolae Dabija, Ana Ahmatova…).

În accepţia autorului, poezia este o fiinţă iubită, căreia îi face o frumoasă declaraţie de dragoste adolescentină, în „Sonetul unei pasiuni”: „Te-am îndrăgit de tânăr, POEZIE,/ Ca pe un zvon de împrimăvărare…/ …Iar, drept răsplată, tu, fată cuminte,/ M-ai răstignit pe-o cruce de cuvinte…”.

Invocarea muzei (în câteva sonete), atât de des întâlnită la autorii clasici, îmi aminteşte de începutul „Iliadei”, cunoscuta epopee a bătrânului Homer: „Sub ceru-nalt al vămilor din gând,/ Zeiţă, vino tu şi mă inspiră,/ Mai acordează-mi coardele la liră…// … Trimite-mi, frumoaso, un snop de raze,/ Să lege cugetu-mi zare de zare,/ Torente să slobozească de fraze/ Clocotitoare, pline de savoare!/ Sonetu-mi, doar tu-l poţi face să zboare/ Spre lumina de azi şi cea viitoare!” („Sonetul muzei”).

Ascultătoare, muza îl ajută pe poet întru crearea sonetelor sale, ale căror teme se diversifică treptat, acoperind motivele poetice etern-umane: nostalgia pentru locurile de care sufletul poetului se simte ataşat („Sonetul copilăriei”, „Sonetul satului natal”), imaginea idilică a trecutului raportată la prezentul fad, istoria naţională cu bărbaţii săi glorioşi („Sonetul românului”), motivul eroilor („Sonetul bărbăţiei”; „Sonetul istoriei”), motivul aştrilor, momentele zilei şi anotimpurile („Sonetul toamnei”), evocarea elementelor terestre ca simboluri ale perenităţii, tema creaţiei şi a creatorului („Sonetul creaţiei”, „Sonetul visătorului”, „Sonetul poetului”, „Sonetul poetului urgisit”), trecerea prin timpul etern a fiinţei umane, perisabile („Sonetul tinereţii”, „Sonetul apuselor glorii”, „Sonetul fotografiilor trucate”)…

Iubirea, acest sentiment înălţător, nu putea să lipsească din creaţia unui poet înnăscut, precum Mihai Merticaru. „Sonetul ochilor tăi”, „Sonetul unicităţii”, „Sonetul unei poveşti”, „Sonetul unei alegeri”, „Sonetul unui portret”, „Sonetul unei magii”, „Sonetul unui tandem”… abordează iubirea, în viziune platoniciană, ca o năzuinţă a regăsirii propriei jumătăţi pierdute cândva, când Dumnezeu a despărţit fiinţa umană hermafrodită în două, şi, de atunci, acestea se caută una pe cealaltă pentru a reconstitui întregul: „Vara din tine şi iarna din mine,/ O briză şi un vifor siberian,/ Din povestea Isoldei şi-a lui Tristan,/ Se-nvârtejesc precum două turbine,// Se-armonizează ca sunetu-n timpan,/ Sfielnic, jinduiesc să se îmbine,/ Unul altuia să i se închine…” („Sonetul iubirii”).

Continue reading „Domnița NEAGA: Mihai Merticaru și poezia pură” →

Daniel LUCA: Lumea ca o caleașcă

Libertatea nu este decât o iluzie, după cum susține Vasile Rodian în placheta de versuri Calendarul nisipurilor și al ierbii (Editura Anthropos, Timișoara, 2007). Atât pe pământ, cât și în văzduh („istovit în goluri de aer / uliul a stat prea mult acolo sus!” – Peisaj).

Dorința de liberate este uriașă, determinând oamenii să se ia la trântă cu puterea și să pornească o revoluție. Speranța mărșăluiește fericită pe stradă și fiecare o poate strânge la piept, dar totul durează numai o clipită („E o semnătură din care te revendici / liber / cum să fii / liber / câtă trăire n-a fost risipită”; „sub fusta revoluției / monezi / monezi” – Baraje).

Hainele, umbrela sunt pavăză înaintea gloanțelor și țin de cald în fața frigului (la propriu și la figurat) impus de autorități („azi eu și / umbrela / intrați în anotimpurile orașului / izbăvirea de friguri”), tocmai pentru că toate căile se dovedesc a nu fi decât niște fundături („vin cei cu compasul cu creanga / nu mai sunt trasee nemalefice / și uite așa legat cu brâul sinelui tău / tragi la lopată împinge barca la un mal / a venit revoluția și dacă n-am avut pistol / am plecat cu umbrela către inima orașului” – Strâmbăturile vremii).

Cu sânge se scrie istoria, un regim e dărâmat și înlocuit cu un altul, dar este numai o schimbare de fațadă („Confortul privirii / șerparii / un steag nu poate învinge muntele” – Amurg cu tine).

Iar dacă mesajul transmis cunoaște transformări, acestea sunt și ele de formă, nicidecum de fond („sună sirena / mâine vom duce la renovare pancartele!”), cei care ajung la putere își uită menirea, urmăresc numai să își impună voința („omul e ceea ce jucăm noi” – Obstrucție) și interesul propriu, adeseori pecuniar, în dauna celui colectiv („Nimeni nu mai ascultă de nimeni / cei de ieri care nu aveau nimic / acum au totul – vai pustiirea” – Stare).

Nimic nu e nou sub soare, totul se repetă, omul aflându-se încontinuu în bătaia vremilor și vremurilor („s-au șters unii pe alții / s-au dorit constelația parapământenilor / după scuturare / preoții îl îmbălsămau pe Apis!” – Oglinda fluviului).

Continue reading „Daniel LUCA: Lumea ca o caleașcă” →

Nușa CANTEMIR: An 2020 – Al. Florin Țene – ,, ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ”

,, Smulge-mă, carte, morții și durerii,

Sporește-mă cu tainice imperii,

Și clipa mea, oloagă și subțire,

Răzbună-mi-o, făcând-o nemurire! ”

La o carte – Radu Gyr

Ieșită proaspăt de la ,,Casa Cărții de Știință” – Cluj Napoca, 2020, romanul dlui Florin Țene – ,,ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ”, ne aduce în actualitate faptele reale, viața cu bune și mai puțin bune, ale unui poet inegalabil cunoscut sub numele de Radu Gyr. Dacă aveți norocul să intrați în posesia acestui roman, veți găsi adevărul despre viața acestui intelectual, care ,,a scos atâtea suflete din disperare”… și nu numai.

Autorul romanului, Al.Florin Țene, pe bună dreptate ne spune câți deținuți au fost salvați de la pieire, datorită lui Radu Gyr. Acestia sunt adevărații sfinți , care au suferit în celulă, alături de versurile sale de încurajare ,,Iisus în celulă”.

Pe lângă viața familiei de intelectuali Ștefan și Eugenia Demetrescu (numele real al poetului) , autorul ne duce în istoria adevărată a vremii.

Făcând parte dintr-o familie respectabilă, ortodoxă, eroul romanului citește mult, este captivat de istoria neamului , a locului unde s-a născut –de minunata capitală a Țării Românești – Câmpulung Muscel, de istoria Colegiului ,,Carol I”, care este al doilea colegiu după Colegiul ,,Sf. Sava” din București și multe alte locuri istorice, dar, vremurile fac să se mute cu familia la Craiova și astfel își începe scrierile sale printr-o poezie dedicată învățătoarei, asemeni lui Eminescu, dascălului său.

,,Învățătoarea mea cu nume frumos

M-a învățat să-L înțeleg pe Cristos

Acum la despărțire promit sub soare

Că voi ajunge un om…Mare!”

La Craiova, micul Radu ,face cunoștință cu Elena Farago – prietenă de familie, dar și cu alți scriitori importanți ai vremii. Povestește colegilor de școală despre Ardealul nostru drag, despre Comandamentul Armatei I, care pe parcursul desfășurării campaniei din toamna anului 1916, și-a avut sediul la Craiova (p.54), dar și despre Gl. Ion Cupșa care spune: ,,Luptele de la Jiu din luna octombrie 1916 se înscriu printre cele mai reușite acțiuni desfășurate de trupele române în timpul Primului Război Mondial” ( p.54)

La numai câțiva anișorori – avea 11 ani când, îl găsim pe eroul nostru Radu înrolat ca ,,cercetaș”în luptele din valea Jiului. Deși este rănit, nu renunță la ajutorul lui pe front.

,,Vizitat aproape zilnic de părinți și de mătușă, Radu a stat în spital până în luna martie 1917, când cursurile liceului au început cu întârziere. Liceul era adăpostit într-o clădire veche care a fost folosită de cursul primar, lângă biserica ,,Madona Dudu”. Clădirea Liceului ,,Carol I” fusese rechiziționată și transformată în lazaret nemțesc.

Cu dureri și junghiuri în braț, Radu a început cursurile anului întâi de liceu, purtând bandaj la brațul stâng, dar mândria de cercetaș rănit în război nu-l părăsise.” (p.81)

Continue reading „Nușa CANTEMIR: An 2020 – Al. Florin Țene – ,, ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ”” →

Al. Florin ŢENE: “O clipă de albastru”de “Pe la Drăgășani”cu poetul Marian Bărăscu

Am primit de la Drăgășani, orașul meu natal, un plic cu revista “Rusidava culturală “, care mi-a adus aminte de revista noastră,confecționată pe un suport din lemn, căruia i-am zis gazetă, așezată pe gardul liceului nostru din Drăgășani, confiscate de Securitate și de directorul de pe atunci.După care am fost exmatriculați trei zile, eu, Lică Liviu și Ilie Vulpe. Triste amintiri dintr-un regim al întunericului, criminal și ateu.Ferice de condeierii orașului meu că pot să tipărească o revistă interesantă și plină de lumina talentului.

În același plic am găsit volumul de versuri al prietenului Marian Bărăscu, poet și promotor cultural, plachetă intitulată “O clipă de albastru “, apărută la Editura “ Kitcom“, Verguleasa, 2020.

Dar să vedem ce simbolizează culoarea albastră. Dintre culori, albastrul este cea mai adâncă culoare, căci privirea pătrunde fără a întalni nici un obstacol. Albastrul este cea mai imateriala dintre culori. In general, natura nu înfațișeaza albastrul decat alcatuit din transparență, adică un vid acumulat, vid al aerului, al apei, vid al cristalului sau al diamantului. Vidul este precis, pur si rece.

Albastrul este cea mai rece dintre culori și, în valoarea sa absolută, cea mai pură, în afara vidului total al albului neutru. Albastrul deschis este calea reveriei, iar când se întunecă, albastrul devine o cale a visului.

Un mediu albastru calmează, liniștește, dar, spre deosebire de cel verde, nu tonifică, pentru că el nu prefigurează decât o evadare fără priză asupra realului, o eliberare care, cu timpul, devine deprimantă. Profunzimea verdelui conferă, dupa Kandinsky, o impresie de odihnă terestră și de mulțumire de sine, în timp ce profunzimea albastrului are o gravitate solemnă, supraterestră.

Albastrul și albul, culori ale Sfintei Fecioare, exprimă detașarea față de valorile acestei lumi și înălțarea sufletului către Dumnezeu, adică spre aurul care va întampina albul virginal, în timpul ascensiunii sale prin albastrul ceresc.

In budismul tibetan, albastrul este culoarea lui Vairochana, a Intelepciunii transcendente, a potențialităților și, simultan, a vacuității, a carei posibilă imagine este aceea a imensității cerului albastru. Lumina albastră a Ințelepciunii lui Dharmadhatu (lege sau conștiința originară) are putere orbitoare, dar ea este cea care deschide calea Eliberarii. Efectele fiziologice ale culorii albastru: scade presiunea sanguină, scade tonusul mușcular, calmează respirația și reduce frecvența pulsului.

Efectele psihologice ale culorii albastru: culoare rece, odihnitoare și liniștitoare, îndeamnă la calm și reverie, predispune la concentrare și liniște interioară, conferă seriozitate, reverie sublima, disponibilități evocatorii, senzație de spațialitate, îngăduință, pace inefabilă, dor, nostalgie spirituală, favorizează amplificarea proceselor de inhibiție și de încetinire a ritmului activității, face să apară senzatia de depărtare în spațiu, de detașare, de infinit și meditație spontană. Continue reading „Al. Florin ŢENE: “O clipă de albastru”de “Pe la Drăgășani”cu poetul Marian Bărăscu” →

Galina MARTEA: Romanul care te predispune la confesiuni

Cu o denumire specifică și destul de interesantă, romanul „Amiază nevindecată” (Editura „Victor Babeş” din Timişoara, 2018, pagini 311), de Veronica Balaj (scriitoare, poetă, jurnalistă), determină o sensibilitate deosebită față de procesele vitale ale omului, simultan întruchipând în mod concret fenomenele esențiale ale vieții umane ce sunt într-o legătură indispensabilă cu existența cotidiană, având în relief aspectul dragostei, al suferinței morale, al fericirii și al plăcerii afective. Sub raportul acestor înfățișări se distinge sentimentul uman în relațiile dintre oameni, adică procesul afectiv specific uman ce exprimă atitudinea omului față de realitate, față de cele înconjurătoare, față de a cunoaște și a simți credința și pasiunea intimă legată de cineva printr-o prietenie foarte apropiată, caracteristică unui mediu restrâns. Cu această atitudine plină de bunăvoință și prietenoasă față de o anumită persoană, bazată pe aspirații și interese comune, se zidește conținutul integral al acestui roman cu triplu plan epic. În contextul acestor descrieri, cunoscutul critic literar Adrian Dinu Rachieru își expune propriile viziuni în prefața acestei lucrări, „Amiază nevindecată” fiind romanul care impresionează nu numai prin structura internă și externă a conținutului, dar și prin calitatea stilistică în a formula acțiunea subiectului. Atât Adrian Dinu Rachieru, cât și Cornel Ungureanu, renumiți critici literari, au descris cu multă atenție conținutul cărții, precizând că desfășurarea actiunilor din operă literară au loc pe un vas de croaziera, iar personajele își dețin locul corespunzător în procesul de derulare a evenimentelor respective.

Romanul „Amiază nevindecată” o are ca protagonistă pe artista Teodosia, reprezentanta genului feminin, care interpretează rolul de a fi arbitru principal în efectuarea unui concurs destinat cuplurilor familiare care au decis să-și sărbătorească aniversarea nunții de argint pe un vas de croaziera. În cadrul seratelor festive, programate prin concursul respectiv, sunt relatate și istorisite diverse întâmplări din viața cuplurilor, totul fiind destul de interesant și intrigant, astfel fiind dezvăluită cu o relativă obiectivitate imaginea fizică și morală a personajelor, în evidență fiind suprapuse faptele lor, relațiile lor prin legătura reciprocă cu mediul înconjurător. Întrând rând pe rând în desfășurarea epică a acțiunilor, fiecare dintre personajele prezente în opera literară sunt într-o mișcare și schimbare emoțională permanentă prin diverse episoade, figuri ce simbolizează sinteza scenelor de viață cotidiană, acțiuni capabile de a impresiona și de a atrage atenția la întâmplări vitale destul de ciudate, demne de atenție, în rezultat construind un proiect fondat pe o suită ordonată de operațiuni destinate să ducă la atingerea unui scop și anume: al unui plan epic – unul alert și intrigant în care viața însăși este centrul de referință al existenței umane. Toate evenimentele relatate cuprind veșmântul cotidian, iar fenomenul de a trăi în armonie și prin relații curate de dragoste cu cineva exprimă cel mai frumos lucru pe care îl doresc nu numai pasagerii sau personajele de pe vasul de groazieră participante în concurs, dar îl sugerează și însuși subiectul și coloratura epică a întregii opere. Sub acest aspect, însă cu tangențe contradictorii-nefericite în paralel cu trăirile fericite ale altora, se înscrie și Anca, un alt personaj al romanului, prietena Teodosiei. Prezența Ancăi în lucrare simbolizează rolul unei femei nenorocită, solitară și abandonată de partenerul său. Așa fiind, Anca, îndurerată și întristată de pierderea neașteptată a iubitului său, rămâne pe țărm și în modul acesta nu face parte dintre personajele croazierei, dar, în același timp, este prezentă parțial la întâmplările ce au loc pe navă prin intermediul mesajelor-comunicărilor telefonice trimise. Corespondența dintre cele două prietene are un efect special – Teodosia încearcă să o consoleze pe Anca, mizând pe faptul că necazurile vieții trebuiesc învinse și depășite cu orice preț, iar însuși viața trebuie trăită indiferent de clipele plăcute sau triste ale destinului. Prin urmare, ironia sorții, fiind și filosofia existenței umane, este jocul neașteptat al întâmplărilor vitale, este jocul care dictează condiții corelate cu reușite și nereușite, cu căderi și urcușuri, cu plăceri și neplăceri, cu bucurii și tristeți, cu tot ceea ce unește viața omului cu mediul înconjurător al acestuia. Pentru a înțelege complexitatea fenomenului epic tratat în această operă literară este nevoie de o lecturare minuțioasă a întregului conținut, doar numai așa cunoscând toate circumstanțele din care se compun evenimentele ce au loc pe vasul de croazieră, cât și acțiunile reciproce dintre pasageri.

Construcția literară a romanului „Amiază nevindecată”, abordată de scriitoarea Veronica Balaj, se bazează pe sentimentul de dragoste și respectul reciproc dintre două persoane, iubirea însumând în sine procesul afectiv uman care se manifestă prin atașament sufletesc față de cineva. Autoarea descrie cu multă pasiune povestea de dragoste dintre cuplurile familiare prezente în concurs, susținând că fenomenul iubirii este un liant ce colorează epicul, ce colorează viața umană în diverse forme și acțiuni. Totodată, autoarea cuprinde și latura mai puțin pozitivă a dragostei, aceasta fiind transmisă prin experiența tragică și nefericită a Ancăi, prietena Teodosiei, dar în același timp și trăirile sentimentale nevindecate din dragoste ale Teodosiei. Drept care, Teodosia la fel se prezintă ca un personaj nefericit și neîmplinit în dragoste, trăirile interioare și experiența sufletească fiind în corelație cu întâmplările de pe nava de croazieră, umbra acestei povești de dragoste neîmplinită făcându-și până la urmă apariția – fostul iubit al Teodosiei din întâmplare este unul dintre pasageri. Ca urmare, romanul „Amiază nevindecată” este o istorisire a unor fapte, a unor gânduri și sentimente intime legate de viața a două personaje ce sunt nefericite în dragoste, destinul unindu-le prietenia, cât și despre existența fericită a unor cupluri care își sărbătoresc cu mult succes sentimentele de iubire după mulți ani de conviețuire împreună, lucru nespus de minunat pentru viața umană – toate evenimentele raportându-se la existența cotidiană în care epicul se desfășoară în trei planuri, cu implicarea unui număr mare de personaje, având în vedere că acțiunea se petrece pe un vas de croazieră, dar și în afara lui. Despre întreaga complexitate a acestor aventuri vitale ale omului, regăsite în romanul de față, Veronica Balaj scrie: „Veți citi și veți descoperi situații prin care fiecare a trecut, la un moment dat”.

Continue reading „Galina MARTEA: Romanul care te predispune la confesiuni” →

Mircea DAROŞI: ,,Întoarcerea din Cruciadă’’ – O recuperare necesară a poetului Radu Gyr

Excelând în domeniul romanului monografic, Alexandru Florin Țene reînvie personalitățile de seamă din istoria noastră literară. În palmaresul scrierilor sale de acest gen fac parte monografiile scriitorilor Gib Mihăiescu, Alexandru Macedonski, Ion Minulescu și Radu Gyr. Titlul volumului dedicat poetului Radu Gyr este dat după o poezie din creația sa : ,,Întoarcerea din Cruciadă’’. Construcția acestei cărți are la bază elemente reale și un ales spirit imaginar, puse în deplină armonie pentru a se apropia cât mai mult de viața și opera acestui poet. Pornind de la premisa că între biografia și opera lui există numeroase și semnificative filiații, scriitorul reconstituie momentele existențiale, mai puțin obișnuite, dar și pe cele dramatice și cu impresionante manifestări de curaj și demnitate umană. George Călinescu spunea că ,,adevărata viață sufletească a unui poet e înscrisă în poezia sa, iar viața zilnică e o aparență, de cele mai multe ori contradictorie’’. Pentru ca biografia să se închege într-o icoană totală și liniile să capete înțeles, adaugă D. Caracostea, e nevoie ca ,,amănuntele să ducă la o intuiție clară a personalității. Un amănunt biografic capătă valoare atunci când intră în geneza unei plăsmuiri’’. Pe aceste coordonate se află lucrarea lui Al. Florin Țene, care este o pledoarie pentru adevăr, onestitate, credință și sacrificiu uman. Romanul a apărut la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, în 2020, cu titlul ,,Întoarcerea din cruciadă- viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste’’și cuprinde două părți structurate pe zece capitole. Partea întâi o formează capitolele : Leagăn fără cântec, De aici vremea se măsoară, Sunt, Doamne, copt pentru cules , iar partea a doua : Noi nu am avut tinerețe, Pentru cei viteji zidim altare, În veacu- acela de aramă, Noi cei pierduți, Dacă într-o zi o să se vadă, Viața abia mai licărea în mine, Întoarcerea din cruciadă. Fiecare capitol este precedat de un motto foarte sugestiv, ales din creația lui Radu Gyr. În prefață sunt prezentate câteva considerații deosebit de pertinente ale jurnalistului Ionuț Țene , intitulate ,, Radu Gyr – poetul secolului XX’’ prin care nu ezită să spună :,,Radu Gyr este un poet major al secolului al XX-lea, a cărui operă literară trebuie reconsiderată și analizată în cheia comentariului critic și literar, nu ideologic’’. Sub aspect compozițional, cartea are puncte comune cu toate celelalte trei editate până acum, prin evocarea spațiului copilăriei, formarea intelectuală a personajului principal, mediul familial și anturajul în care se formează relația poetului cu literatura, etc. Un accent pronunțat este pus pe seama marilor suferințe prin care a trecut poetul supranumit ,,patriarhul închisorilor’’, ,,sfântul închisorilor’’, sau ,,rapsodul popular al închisorilor’’. Dovedindu-se un foarte bun cercetător al documentelor de arhivă și cunoscător al studiilor dedicate poetului de către scriitori cunoscuți ori critici literari precum, E. Lovinescu sau George Călinescu, autorul reușește să dea cititorului informații inedite despre viața și activitatea acestuia, despre situația istorică, politică și culturală a României în care a trăit, iar prin talentul său de scriitor consacrat, să împletească realul cu povestea în așa fel încât, nu poți știi care sunt dimensiunile acestor valori. Radu Gyr, cu numele său adevărat Radu Dumitrescu este prezentat în cele mai firești ipostaze omenești, de la naștere și până la moarte.Pseudonimul lui provine prin derivare de la muntele Grui din Câmpulung Muscel. Poetul s-a născut într-o familie iubitoare și a crescut în respectul față de tradiție și credință, dragoste de neam și țară și a rămas la fel până la bătrânețe. Dar așa cum spune Rousseau, ,,orice om are dreptul să-și riște viața pentru a și-o, la fel a făcut și Radu Gyr. Romanul lui Al. Florin Țene ne prezintă în mod cronologic șirul evenimentelor fericite, dar și nefericite care s-au abătut asupra poetului. Radu Gyr este un personaj real și reprezintă drama intelectualului român, care ,,protestează în fața mașinii de abrutizare și de negare a personalității umane’’. A făcut carieră în domeniul universitar, s-a remarcat pe plan literar, face voluntariat în primul război mondial la un spital de răniți, a fost grav rănit în cea de-a doua conflagrație și a cunoscut tratamentul bestial al închisorilor. Radu Gyr a avut și alegeri greșite pe care el însuși le recunoaște :,,poate uneori greșim tocmai în credințele cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am greșit și unde nu’’.A fost închis în perioada a trei dictaturi : regală, antonesciană și comunistă, trecând în mai multe etape prin câteva penitenciare din țară, însumând 18 ani de detenție, perioadă în care a trecut de la viață la moarte și invers. ,,De o mie de ori am murit,, spune în poezia ,,Basm’’.

Cea mai severă condamnare o primește în urma publicării poeziei ,,Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane’’, considerată de autorități drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu muncă silnică i s-a comutat la 25 de ani de închisoare, dar a executat numai 6, fiind grațiat prin amnistia generală din 1964. Atmosferă plină de groază a penitenciarului din Aiud este surprinsă de Al.Florin Țene în culorile întunecate ale răului. În bezna temnițelor, Radu Gyr a creat cele mai răsunătoare poezii ale sale în care descrie inimaginabilele suferințe la care a fost supus : foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezență zilnică, un infern al teroarei din care a putut ieși pentru că a avut credință în Dumnezeu. Semnificativă în acest sens este poezia ,,Cu Iisus în celulă’’. Pentru el, poezia devenise o adevărată rugăciune.

Romanul este scris într-un stil plăcut și atractiv, cu o construcție sintactică bine așezată în text, cu dialoguri pline de sensibilitate , cu un verb dinamic care își pune amprenta pe valorile etice și estetice ale artei scrisului. Cartea autorului clujean Al. Florin Țene este ,,o recuperare necesară’’prin care face o reparație morală a imaginii poetului Radu Gyr.

–––––––––––-

Mircea DAROŞI

Bistrița

Februarie 2020

Vicu MERLAN: JALE ȘI EROISM ROMÂNESC LA COTUL DONULUI ȘI DUPĂ – DE D. V. MARIN

Lucrarea jurnalistului D. V. Marin are un conţinut profund jurnalistic, implicând intervievarea mai multor veterani ce au luptat pe mai multe fronturi în cel De-Al Doilea Război Mondial. Cartea are 275 de pagini, fiind structurată pe 4 capitole principale:

Supraveţuitorii din aceeaşi luptă
Suferinţe, suferinţe, suferinţe…
A fost şi nu…mai apoi
Un loc de jale, meditaţie şi amintire.

Meritul autorului este acela de a corobora datele jurnalistice cu cele istorice, de a le da o coerenţă cronologică, de a le ordona şi a da sens pentru ca cititorul să desluşească adevărata dramă a războiului, trăită şi redată de supraveţuitorii acestuia. Aşa cum o numeşte D. V. Marin, lucrarea se prezintă ca o carte-marturie pentru cei de astăzi şi pentru cei de mâine. Autorul îi provoacă pe intervievaţi cu întrebări cu miez, pentru ca aceştia să depene coerent mersul firesc al evenimentelor, între frica de moarte trăită în tranşee şi spiritul de întrajutorare şi tovărăşie, dar mai cu seamă credinţă de nezdruncinat în Dumnezeu. Cartea reprezintă suma cazuistică a cel puţin 9 autori, dar are în vedere şi aparţinătorii acestora şi a tuturor camarazilor de arme despre care fac referiri tangenţiale sau de caz.

V. Marin redă cu luciditate şi adevăr împărtăşania veteranilor pe care o încadrează la capitolul Istoria Suferinţei naţionale. Eroii săi sunt verigi din lanţul istoriei vii, care, prin destăinuirile pe care le fac, prezintă realitatea crudă a implicărilor dintr-un război, a consecinţelor nefaste asupra fiinţelor umane.

Tema principală a autorului se jalonează asupra evenimentelor ce s-au desfăşurat la Cotul Donului, prezentarea dramei măcelului asupra compatrioţilor ce au pierit în condiţii greu de imaginat. Autorul scoate în evidenţă greşelile de strategie militară a aliaţilor germani de la acea vreme, a sacrificării trupelor romane, în condiţiile în care se ştia cu ce tehnica de luptă erau echipaţii ruşi (katişele ce rădeau tot, tancuri moderne etc.) depăşiţi şi numeric. Din spovedania supravieţuitorilor acelor lupte s-a putut deduce că soldatul era primul sacrificat, că interesul marilor puteri, mergea până acolo încât viaţa acestuia sau a unor grupuri de mii de fiinţe umane, nu reprezentau mai nimic în calculele lor machiavelice.

V. Marin insistă, prin întrebările sale, la identificarea trăirilor şi a emoţiilor supravieţuitorilor, atât a celor răniţi şi lăsaţi la vatră cât şi a celor care au luptat cu arma în mâna din 1941 până în anul 1945. Grăitoare stau şi mărturiile prizonierilor de război, atât din Germania cât şi din Rusia. Cititorul, în urma spovedaniei celor ce au scăpat din prizonierat, poate face o distincţie clară între cei care au suferit în lagărele din Rusia şi cei din lagărele din Germania. Dacă în Germania pierderile din rândul prizonierilor erau minime, de ordinul a câtorva zeci de morţi, în Rusia numărul celor morţi a fost catastrofal, de ordinul a zeci de mii. Aceasta se datora tratamentelor inumane, lipsa hranei, munca istovitoare etc.

Numărul total a celor identificaţi de D. V. Marin, ca supravieţuitori ai ororilor de la Cotul Donului, dar şi a prizonieratului rusesc, s-a ridicat la 77. Aşa cum prezentă autorul, niciodată nu se vor putea inventaria suferinţele, necazurile şi nedreptăţile provocate de vreun război, în orice epocă ar fi el. Se pare că, cotitură decisivă a celui de-al doilea război mondial l-a constituit marea ofensivă a ruşilor, prin victoria de la Cotul Donului.

Destinul tragic al naţiei române a făcut, ca în acea încleştare febrilă să existe peste 150.000 de români, români trădaţi, atât de aliaţi cât şi de vreme – se ştie că ceaţa şi vremea nefavorabilă pe ansamblu, nu au putut permite aviaţiei germane să intervină, spre a asigura retragerea la timp a grosului armatei române din încercuirea rusă.

Infernul de la Cotul Donului îl descrie Vasile I. Marin astfel: Cerul ardea deasupra noastră….Eram doar eu şi cu Tatăl Ceresc…era moarte peste tot…Se vede clar că au scăpat din lupte şi prizonierat doar cei ce-L aveau adânc înrădăcinat în suflet pe Dumnezeu Tatăl. Din mărturia lor constatăm că aceasta era singura modalitate, ancora de care s-au legat atât cei muribunzi cât şi cei care au supravieţuit. Le erau testate la maxim atât tăria de caracter cât şi credinţa. Războiul în speţă este un mod abrupt de purificare a Omenirii prin suferinţă.

Continue reading „Vicu MERLAN: JALE ȘI EROISM ROMÂNESC LA COTUL DONULUI ȘI DUPĂ – DE D. V. MARIN” →

Al. Florin ŢENE: Nostalgia în patetismul poetei ce nu e ca oricare

Citeam cu mulți ani în urmă o cronică a regretatului Radu Țeposu în care spune că nu are încredere în poezia femenină, dar, iată, că istoria literară infirmă această afirmație prin apariția plachetei de versuri “Nu-s o fată ca oricare “de Camelia Florescu, volum apărut la Editura Smart Publishing, București, 2019, prefațată de Alex.Ștefănescu și o apreciere a lui Lucian Avramescu pe ultima copertă.

Volumul structurat în cinci cicluri:”Anotimpuri“, “Rădăcini “, “Zona confuză a dragostei “, “Serpentine “ și “Nelocuită “ urmărește, etapizat ideile pe care dorește autoarea să le trasmită cititorilor.
Sensibilitatea si candoarea din poeziile acestui volum se transformă în patetism și energie vitalistă, iar sugestivitatea versului în rostire amplu oraculară. O revelație retorică a scos din matca sa firească acest lirism de jubilație reținută și l-a împins spre patosul vizionard și ardent transfiguratorie. „Nu-s o fată ca oricare” este o afirmație ce pluteste ca o himeră peste poezia Cameliei Florescu, exaltându-i cadențele și agitându-i, pâna la febră, sensibilitatea. Poemele sunt organizate acum pe principii vizionare și tind să devină echivalențe lirice ale stihiilor și ale zbuciumului eului în fața acestora. O disciplină a motivelor e în curs de a fi câștigată iar exercițiul de transfigurare, polifonic, se aplică elementarității. Metafora colosală și retorica sublimului sunt armele grele ale acestei poetici, dar adeseori de sub exultanța dionisiacă se întrevede pompa care menține, constant, debitul și ritmul entuziasmului. Compozitiile au structura liturgică și, în latura retoricii, par niște ceremonii patetice ale invocării. Un dopaj exaltant ține în viață suflul imagistic și extazul creator:”Zână primăvară, fată despletită/Șanțuri, rape pline de galben podbal!/ Te vestesc mireasă, tainică ispită/Pentru balul vieții neconvențional! “(Zână primăvară, fată despletită ).Am dat exemplu acest catren din prima poezie cu care se deschide cartea pentru a înțelege redescoperirea sentimentelor primăvăratice ale acestei poete. Coerența poemelor provine mai degraba din uniformitatea atitudinii exaltate și a retoricii grandioase, dintr-o viziune a lumii și ea ține mai curând de ritmul poetic decât de semnificația lirică. Având întotdeauna un ax ideatic, rotirea galopantă a imaginației își rupe cordonul de legatură cu el și abia mâna poetei mai poate readuce poemul la o iradiație imagistică de tip stelar. Sub devălmășia fastuoasă a versificației se întrevede, în fond, aceeași confesiune, încarcată însă acum cu bucuria venirii primăverii: “Și focul din sobă se stinge șăgalnic/ Țăranii moșesc iezii-n iesle sfătoși/ Pocnește tot sângele-n vene năvalnic/ Și-n fundul grădinii se bat doi cocoși. “( Aprilie).

Starile lirice s-au dogmatizat, iar jubilația vag solară s-a transformat într-o disciplină imnică, mai degrabă rezultat al râvnei și al vocației. Rupte între tentația expresionistă a imaginii tulburi și tulburatoare si cea a lirismului conceptual, poemele realizează o sinteză între avalanșa de imagini și paranteză filozofică, excelând într-o sensibilitate imensa. Un lirism, în fond, baroc, trăind din exaltarea pâna la colosal a sensibilității și dintr-o frenezie retorică, plină de dorinți și pur extensiv, poezia Cameliei Florescu, atinge fluența incantatorie, realizând ceea ce râvnește: o sintaxa a sublimului: “Ca-n noaptea –aceea, știu că niciodată/ Nu voi mai tremura sub alte bolți/ Nici Dunărea cea blândă și curate/ Nu ne va ispiti la fel pe toți/ Așa cum ai deschis cânva iubirea/ Și ai ascuns-o apoi într-un sertar/Azi lasă-mă să mai respir lumina/ Unui păcat de care n-ai habar.“( O noapte pe Dunăre).

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Nostalgia în patetismul poetei ce nu e ca oricare” →

Adriana RĂDUCAN: ,,ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ. Viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste”

Liniştea vieţii nu are nevoie de retragerea în pustietate. Trăind în lumea cărţilor, scriitorul Al. Florin ŢENE găseşte oxigenul, care arde îndoielile şi orice urmă de ezitare în procesul de creaţie. Viaţa este o nelinişte continuă, având în permanenţă o stare interogativă. Profund impresionat de viaţa şi opera lui Radu Gyr, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu, închis în temniţele comuniste, în mai multe perioade, Al. Florin ŢENE, ca un ales cărturar, studiază câţiva ani arhivele, ducând până la capăt o îndelungată muncă de cercetare ce culminează cu publicarea romanului INTOARCEREA DIN CRUCIADĂ. Viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste, apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, în 2020. Romanul este precedat de pertinente consideraţii, cuprinse sub titlul Radu Gyr – Poetul secolului XX , ce poartă semnătura jurnalistului Ionuţ ŢENE.

Firul narativ are o compoziţie unitară, cele zece capitole: Leagăn fără cântec, De aici înainte vremea se măsoară, Sunt, Doamne, copt pentru cules – PARTEA I şi Noi nu am avut tinereţe, Pentru cei viteji zidim altare, În veacu-acela de aramă, Noi, cei pierduţi, Dacă într-o zi o să se vadă, Viaţa abia mai licărea în mine, Întoarcerea din cruciadă – PARTEA II sunt precedate fiecare de un motto, din creaţia poetului Radu GYR. Înlănţuirea capitolelor se face gradat, arhitectonica romanului poate fi văzută ca un model de estetică a textului.

Lectorul va rămâne uimit de imensa muncă de arhivă, de prelucrarea artistică a datelor, acestea fiind subsumate pasiunii pentru studiu şi adevărului istoric. Am certitudinea că prin publicarea romanului amintit, Al. Florin ŢENE ia parte la opera de consolidare a culturii române.

Este bine ştiut că Radu Gyr primeşte pedeapsa cu munca silnică pe viaţă pentru poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane. Scriitorul Al. Florin ŢENE surprinde succesiv în roman viaţa din temniţele comuniste, fiind convins că adevăraţii scriitori sunt firi hotărâte. Cu fiecare pagină citită, am descoperit chemarea romancierului către piscurile literaturii, orientarea sa către o existenţă eroică, demnă şi măreaţă ca a poetului Radu Gyr.

În ziua a 330-a de la sentinţa cu condamnarea la moarte pentru poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!, sentinţă unică în lume de acest gen, ce numai „justiţia” comunistă o putea da, la ora patru dimineaţa, într-o joi, când caraliu a venit să ridice patul şi să-l închidă cu lacătul de veriga din fier fixată în perete, s-a adresat deţinutului Radu Dumitrescu.

–Bă! Criminalule! N-ai murit?

–După cum vedeţi, mai trăiesc…tovarăşe!

–Nenorocitule! Nu eşti tovarăş cu mine!

–Scuzaţi! Aşa ne-a învăţat comandantul să vă spunem!

–Bine, bine!Am uitat să ridic de la cancelarie o scrisoare venită de la Tribunalul Poporului, să ţi-o dau…Ia-o!

Cu mâna tremurândă, slăbit şi emoţionat, deţinutul Dumitrescu a luat scrisoarea cu plicul desfăcut şi a început s-o citească

Remarcabilul optimism al scriitorului Al. Florin Ţene faţă de viaţă izvorăşte din convingerea că omul este chemat s-o slujească şi să-i intensifice ritmul. Personajele sale se zbat în dimensiunile timpului, subliniind drama intelectualului român, care protestează în faţa maşinii de abrutizare şi de negare a personalităţii umane. Aserţiunea lui Rousseau mă urmăreşte: Orice om are dreptul să-şi rişte viaţa pentru a şi-o păstra. Iată de ce firul epic al romanului INTOARCEREA DIN CRUCIADĂ este riguros construit şi sincronizat în dinamica cronologică a evenimentelor. Aceste pagini de roman fac să răsune clopotul istoriei noastre, pecetluind în diamante imaginea poetului Radu Gyr, care, la rându-i, a descris în poeziile create în detenţie, moartea care stătea zilnic la pândă, frigul şi foamea cumplită.

Cu poetul meleagurilor craiovene nu am stat în celulă, dar aveam să-l cunosc într-o împrejurare dramatică pentru mine Ca mulți alți confrați de suferință, în timpul detenției, datorită în mare măsură subnutriției şi a faptului că am făcut toată iarna lui 1958-1959 în cămașă, m-am îmbolnăvit grav de tuberculoză pulmonară, detalii care se găsesc în mai multe articole ale mele.

Într-o zi, am fost scos din secţie și dus să mi se administreze pneumotorax. Era și aceasta o șansă de supraviețuire. Se mai încercase și cu pneumoperitoneu, dar nu dăduse rezultate. Aveam cavernă sub clavicular dreaptă și compresarea bazelor pulmonare se dovedise a fi apă de ploaie. Nu știu ce s-a întâmplat, dar în momentul când mi s-a introdus acul aparatului între cele două pleure, am leșinat. Doctorul Marola, medicul-deținut la vremea aceea, se făcuse pământiu la față, după câte am aflat. Când mi-am revenit,eram întins pe o targă și scos pe culoarul spitalului având drept paznic pe caraliul care mă adusese. Dar el era obișnuit cu «mortăciunile» și sigur că nu eram primul pe care-l trebuia să-l ducă în secţie sau la morgă. Continue reading „Adriana RĂDUCAN: ,,ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ. Viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste”” →