Al. Florin ŢENE: Memoria clipei în călătoriile scriitoarei Elena Trifan – pagini de etnografie în însemnări de reporter

Cartea, recent apărută, intitulată “Sărbători, tradiții, în România – Însemnări de reporter “ semnată de Elena Trifan, având o prefață de prof.dr.Niculina Bercea, de la colegiul “Ion Luca Caragiale” din Ploiești, ca și autoarea, este un evantai policrom, precum niște “cinerame ale comunității noastre spre care vin tinerii pentru schimbul de taine și preluarea ștafetei “(.dr.Niculia Bercea ).

Volumul, având 473 pagini cuprinde 47 de reportaje, structurate în două capitole, intitulate: I- Sărbători religioase și II-Sărbători laice, încheindu-se cu “Elena Trifan și demersal inițiatic-Ana Maria Banu “, Nota editorului și Nota autorului.

Citind cartea Elenei Trifan mi-am adus aminte de ce spunea Tudor Arghezi că “reportajul este o stare sufletească”, fapt ce m-au convins, în acest sens, paginile acestui interesant volum, ce se constituie într-o ladă de zestre a spiritualității românești. Esențialul acestor reportaje despre sărbătorile religioase de la Pietroșani, Olănești, Comanca din județul Vâlcea, Parepa-Rușani etc, esențialul nu-l mai căutăm în afara celor scrise, ci în opera însăși. Astfel se face o revenire la text care postulează o lectură atentă și o interpretare întemeiată ferm numai, sau în primul rând, pe datele textului scris cu mare empatie.

Reportajele nu sunt scrise în afara trăirilor autoarei, Elena Trifan este imlicit în mijlocul celor relatate, eul acesteia vibrează alături de evenimentele religioase la care a participat.

Reportajele Elenei Trifan au un epic fluent și cu o rară dicțiune limpede, textele sale curg precum lentoarea de fluviu gigant a lui Sadoveanu: istorii a unor ritualuri ortodoxe, boboteaza, sărbătoarea Sfântului Anton Schimbarea la Față, Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, sau sărbători laice, cum ar fi Târgul Mărțișoarelor la Muzeul Satului din București, Hora costumelor la Pietrari din județul Vâlcea etc. Reportajele sunt tablouri în tușă impecabilă stârnind o memorie activă, epos romanesc în unele situații, având perpetuă mișcare in largo, care redă amploarea importanței tradițiilor despre care scrie. Autoarea a închipuit un stil insolit, bizuit pe o voce omniscientă. Geografiile relațiunii sunt de preferință a orizontului deschis: “Boboteaza, Sărbătoarea Sfințirii apelor și a cailor la Pietroșani, județul Continue reading „Al. Florin ŢENE: Memoria clipei în călătoriile scriitoarei Elena Trifan – pagini de etnografie în însemnări de reporter” →

Al. Florin ŢENE: O carte originală de istore literară semnată de Nicolae Danciu Petniceanu

La editura Legart din Timișoara, 2020, a apărut o interesantă carte intitulată“ Nașul lui Eminescu“ semnată de cunoscutul scriitor, promotor cultural și eminescolog Nicolae Danciu Petniceanu.

Volumul este structurat în 8 capitole, după cum urmează: Cap.1-Revista “Familia “, apariție inedită, Cap.2-Revista “Familia”-Iosif Vulcan, Cap.3-Revista „Familia” și Eminescu, Cap.4-Disputa seculară privind data nașterii și locul nașterii poetului național, Cap.5-Ramuri din arborele genealogic Grozescu, Cap.6- Mihai Eminescu și Societatea”Sorin Titel “, Cap.7- Simpozion Eminescu, festin literar și Cap.8-Iconografie, pune un mare accent pe un personaj mai puțin amintit în istoriile noastre literare. Este vorba de Iulian Grozescu din Comloșul-Mare, al popii Nica, absolvent de drept care înpreună cu Iosif Vulcan au pus bazele cunoscutei reviste “Familia”, În paginile căreia a debutat Mihai Eminescu ca poet pe 25 februarie 1866, cu poemul „De-aş avea“. Prima poezie semnată de Eminescu a fost primită cu entuziasm de către directorul revistei, Iosif Vulcan, care i-a şi schimbat numele din Eminovici în Eminescu. Era perioada când revista ajunsese în București prin domnișoara Constanța Duncă, Iași, Herculane, Craiova, Constanța, Galați, Sibiu, Cluj, Orșova, Lipova, Foeni, Mehadia, Iablanița etc.

Prin strădania lui Iosif Vulcan și Iulian Grozescu, redactor al revistei, “Familia” a fost trimisă și unor personalități, precum domnitorului Cuza, lui Costa-Foru, rectorul Universității din București, Aron Pumnul la Cernăuți, lui Titu Maiorescu, Costache Negruzzi, Timotei Cipariu, mitropolitul Andrei Șaguna și episcopului Ioan Popasu din Caransebeș.

“Revista “Familia” ajunsese încă de la cel dintâi număr în școala de la Cernăuți a domnului professor Arune Pumnul, care de îndată făcuse abonament.“( …)

Fișele biobibliografice din subcapitolul “Note“ ale personalităților care au contribuit din plin la editarea, răspândirea și publicarea de materiale în revista “Familia” ne face cunoscute date importante despre aceste adevărate suflete de români care au menținut flacăra aprinsă a culturii române în Ardeal.Printre acestea sunt: Iosif Vulcan născut în Holod la 19 martie 1841, Iulian Grozescu născut la 20 iunie 1839 în comuna bănățeană Comloșu Mare, George Ardeleanu născut la Timișoara în martie 1837, Nicolae Coșariu ziarist bănățean născut la 20 septembrie 1842 în Chizătău-Timiș- Pavel Rotariu, născut în Dragșina-Timiș- în 1840, și mulți alții.

În Capitolul 2 autorul Nicolae Danciu Petniceanu ne spune că redacția revistei “Familia” era în strada Leopold nr.18 din Pesta. În redacție lucrau doi gazetari:Iosif Vulcan și Iuliu Grozescu, iar pe manșeta revistei se menționa: Iosif Vulcan –“ Propretariu, redactoru respundiatoriu și editoriu.“Despre Iulian Grozescu nu se face nicio mențiune. În volumul “Prin Timișoara de altădată “de Aurel Cosma-junior, apărut la Editura Facla, Timișoara, 1977, sunt scrise multe date despre “Iulian Grozescu, precum calitatea sa de “prim redactor” , adică redactor șef, la “Familia” lui Iosif Vulcan”. Se spune în carte de avocatul ziarist Aurel Cosma-junior(1901-1983 ) că acesta a cunoscuto pe Emilia Lungu –Puhallo (1901-1983 ), nepoata lui Iulian Grozescu și că acesta îl cunoscuse pe Mihai Eminescu, în vara anului 1868.

În Capitolul 3 sunt publicate poeziile lui Mihai Eminescu care au văzut lumina tiparului în paginile revistei “Familia “, sunt 19 poezii.Prima poezie a fost publicată la 25 februarie, în anul II, nr.6, 1866 și se numește “De-aș avea… “, iar ultima poezie publicată este “Din noaptea… “ anul XIT, nr.7 din 12.02.1884. Continue reading „Al. Florin ŢENE: O carte originală de istore literară semnată de Nicolae Danciu Petniceanu” →

Al. Florin ŢENE: O viață de scriitor, Dumitru Gălățan-Jieț, în slujba tradițiilor din Valea Jiului

De ani buni am primit din Petrila cărți semnate de Dumitru Gălățan-Jieț, majoritatea sunt adevărate fresce ale tradițioilor, obiceiurilor și ale portului popular din zona etnografică a momârlanilor.

La prima carte, pe care am primit-o, apărută în anul 2005, intitulată “Tradiții și obiceiuri în satele din Estul Văii Jiului “, care a văzut lumina tiparului la o editură din Petroșani., am scris o cronică, elogioasă.De atunci, cu toate că am primit de le doctoral Jieț mai toate volumele pe care le-a scris cu mult talent și spirit de cercetător, nu am mai scris nimic.Motive ar fi multe.

Iată că, zilele acestea am primit de la Dumitru Gălățan-Jieț un volum memorialistic, având ca titlu”Memoria cărților- 80 de ani, împreună cu momârlanii din Valea Jiului, “, apărut la Editura”Măiastra“, Târgu Jiu, 2020, Carte trimisă cu următorul autograf, care moralmente, m-a făcut să mă aplec asupra paginilor încărcate de amintiri, date și imagini semnificative: “O carte aniversară pentru dl.Al.Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor din România, în speranța că măcar în al 13-lea ceas își va adduce aminte și de scriitorii din Valea Jiului. Aceasta este cea de a 28-a carte a mea, prima fiind apărută în anul 2005.Cu respect.ss dr.Gălățan. “

Cunoscând aforismul lui Isaac Newton că : “Oamenii construiesc prea multe ziduri și nu destule poduri “, m-am conformat să citesc cu atenție volumul dăruit, și înainte de a scrie despre acesta, îi urez autorului la vârsta înțelepților ardeleni :La mulți ani! Sănătate și multă inspirație pentru a mai oferii cititorilor noi nestemate culturale.

Volumul se deschide cu o “Prefață” semnat de George Chirvasă, unde se subliniază: “Chiar dacă la prima vedere “Memoria cărților“ pare o carte de bilanț a activității scriitoricești a doctorului Dumitru Gălățan-Jieț “, urmată de cinci pagini și jumătate cu mărturisirea autorului care , la an aniversar, este pus “în fața unor retrăiri nostalgice a trecerii anilor, în care pe pagini imaginare îngălbenite, mai mult sau mai puțin ridate, apar oameni, fapte, împliniri, neîmpliniri, materializate în cazul de față în mii de pagini scrise. “

Prezenta carte, intitulată “ Memoria cărților“ cuprinde toate volumele publicate de autor, înserate în ordinea aparițiilor, fapt ce ne convinge că doctorul a fost și un harnic scriitor, dotat fiind cu talentul cercetătorului, dovadă sunt cele 27 de cărți publicate.Dragostea față de oamenii locului, fiind vorba despre momârlanii din zona Cimpei și al Petrilei, a făcut ca doctorul să scrie pagini memorabile despre obiceiurile, tradițiile, portul și folclorul acestora prin studii ednografice și cercetări pe teren.Evitând ceea ce scria Ralph Waldo Emerson: “Când te afli prea aproape de un munte, nu-i vezi înălțimea. “

Continue reading „Al. Florin ŢENE: O viață de scriitor, Dumitru Gălățan-Jieț, în slujba tradițiilor din Valea Jiului” →

Delia MUNTEAN: „Sonetele le las pe toate vouă”

Sunt aproape opt veacuri de când, în Sicilia, Giacomo da Lentini, notar cu îndeletniciri artistice, făcea schimb de sonete cu starețul Tivoli, iubitor și el de poezie. Práctica, un fel de modă în cercurile literare ale vremii, era cunoscută sub denumirea de tenzone, cuvânt provenit din occitanul tenso („duel”, „tracțiune”). Ea fusese împrumutată de la trubadurii provensali și presupunea o discuție în versuri, pe teme amoroase, între doi poeți sau între un poet și o entitate imaginară, fiecare exprimându-și poziția prin mijloace retorice cât mai rafinate.

La noi, cele dintâi sonete au fost tipărite în iunie 1829 în „Curierul românesc” al lui Ion Heliade Rădulescu (București) și în „Albina românească” (Iași), condusă de Gheorghe Asachi.

Cum a evoluat această specie literară în Europa și în țara noastră, dar mai ales care sunt rigorile compunerii unei astfel de creații putem afla din preambulul lui Mihai Merticaru – poet, eseist și gazetar, născut la 20 iunie 1938 în satul Bețești, comuna Rediu, județul Neamț – la cel mai recent volum al său de versuri, Vis și abis (Editura Mușatinia,Roman, 2018).

Nu intenționăm să zăbovim asupra paginilor respective, așezate sub titlul Sonetul – regele poeziei, ci să arătăm, cu plăcută surprindere, că, în ciuda vechimii și a încorsetărilor formale, în pofida schimbărilor de mentalitate și a tendinței actuale de a obține totul cât mai repede și cu mai puțină investiție de efort, categoria lirică amintită este încă în lucrare. Își păstrează aproape la fel de proaspete delicatețea și sprinteneala trubadurești, încântându-ne și astăzi prin melodicitate. Dacă stârnim un picuț definiția inițială, putem afirma că și acum sună bine această melodie scurtă. De-abia un ton, un sunet mic. Un sonnetto (cântecel).

Un tenzone, discret retro, ne propune și Mihai Merticaru – unul dintre adepții fideli ai sonetului – în volumul de față. Partenerii convocați la duel, nu neapărat toți sonetișți (Sapho, Ovidiu, Saadi, Li Tai Pe, Pierre de Ronsard, Omar Khayyam, Dante Alighieri, Francesco Petrarca, William Shakespeare, Alexandr Pușkin ș.a., iar pe teren românesc: Mihai Eminescu, Nicolae Dabija, Theodor Damian), își exprimă poziția în mottoul textelor, urmând ca poetul nemțean să-și etaleze propriile argumente legate de tematica aleasă, mizând atât pe backgroundul cultural, cât și pe experiența personală.

Sunt puse la bătaie tehnici mai mult ori mai puțin subtile de exprimare a ideii, în registre emoționale și lingvistice dintre cele mai diverse. La ordinea zilei se află femeia și problema amoroasă (Sonetul ochilor tăi, Sonetul unei povești, Sonetul unui portret, Sonetul unui dar, Sonetul tămăduirii, Sonetul regretelor, Sonetul lui Eros ș.a.), însă întâlnim o serie de linkuri ce vizează condiția creatorului (Sonetul unei pasiuni, Sonetul poetului urgisit, Sonetul muzei ambițioase, Sonetul unui timonier, Sonetul creatorului), timpul (Sonetul copilăriei, Sonetul satului natal, Sonetul tinereții), moartea (Sonet bacovian, Sonetul compensației, Sonetul despărțirii, Sonet-testament), politica și societatea vremii (Sonetul țăranului român, Sonetul bărbăției, Sonetul decăderii, Sonetul românului).

Speculațiile pe marginea acestor teme poartă trubadurul de la biologic la spiritual, de la relaxare la tensiune. De la vis la abis. Atari tendințe (false opoziții) se articulează într-un ansamblu imaginativ amprentat de subiectivitate, poetul fiind regăsibil – în egală măsură – ca autor, regizor, actor, sufleur, spectator sau comentator. Sunt tot atâtea funcții ale celui care (se) visează, activate într-o misterioasă pendulare între conștient și inconștient.

Ipostazele lirice implicate trădează luminile și umbrele identității auctoriale, fluxurile și refluxurile propriului destin, dorințele (împlinite sau refulate), acomodarea cu vremile, anxietatea provocată de trecere. Rolurile acestea capătă așadar încărcătură emoțională, convertindu-se în modalități de comunicare cu sinele. Visul construit împreună pălește treptat, alunecă spre abis, un fel de punct terminus, o „șireată umbră” (Sonetul unui stoic) către care se îndreaptă inexorabil și ființa poetului: „Dinspre prezent înspre eternitate, / Unde cea brună mireasă mă cheamă // Monstruoasa tăcere să n-o detest, / Miezul cuvântului cu aldine / Să mă soarbă, că-n zadar e vreun protest. // (Nu-mi rămâne decât să privesc spre vest) / Acum, nimic nu mai vreau pentru mine / Doar clipa și cupa să-mi fie pline!” (Sonetul compensației).

Continue reading „Delia MUNTEAN: „Sonetele le las pe toate vouă”” →

Marcu – Mihail DELEANU: Luna eminesciană

După ce publicase, în anul 2000, volumul Lumină de lună. Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu, ne promisese o continuare. Dar Daniela Văleanu ne-a purtat o vreme în lumea poveștilor, a legendelor geografice ˗ legende repovestite, îmbrăcate în haina stilizată a literaturii, autoarea încercând să redea toate variantele existente despre locurile cele mai frumoase din țara noastră.

Ca și în cazul volumului despre opera lui Mihai Eminescu, cele trei volume de legende apărute ulterior au la bază o bibliografie vastă, cuprinzând atât cărți în formatul clasic, cât și informații de pe internet. Cărțile sale ne-au purtat, începând cu anul 2002, pe diverse cărări din toată țara, pătrunzând întâi în lumea minunatelor Plaiuri românești în legende. Ca o continuare firească, volumele următoare ˗ Din legendele Munților Apuseni, apărut la scurtă vreme după aceea și, anul trecut, Plaiuri din Banat în legende ˗, au devenit prelungiri și aprofundări ale primei cărți. După cum mărturisește însăși autoarea, cărțile sale sunt menite “să ne poarte pe tărâmuri de legendă, în vremurile de odinioară, încercând să prezinte o altă faţetă, mai puţin știută, a meleagurilor românești, atât de frumoase şi atât de puţin cunoscute uneori”, de care Daniela Văleanu s-a legat sufletește, încă din copilărie, de pe când asculta poveștile pe care i le spunea mama, cu glasul ei duios. Se pare că legendele au fascinat-o cel mai mult, cu lumea lor fantastică, şi totuşi, reală, a povestirilor care, pornind de la un sâmbure de adevăr, încearcă să explice fapte, întâmplări, originea unor ţinuturi sau momente istorice. Le-a rescris, dându-le o formă literară, păstrând firul povestirilor aflate despre originea unor denumiri geografice, fiind o sursă bogată de informaţii toponimice, etnografice, meteorologice, mitologice sau istorice.

Iată că, la început de an 2020, Daniela Văleanu se ține de promisiune și vine cu un nou studio: Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu, abordând un univers aparte, o temă universală, care capătă o puternică notă specific eminesciană, autoarea reliefând aspecte esențiale, adunate laolaltă.

Pe coperta 4 a volumului, regăsim cuvintele Magistrului G. I. Tohăneanu: “Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu este alcătuită după un plan minuţios, respectat cu stricteţe şi îmbogăţit, conform părerilor autorizate, ce păstrează “lamura” gândirii poetice eminesciene. (…) cunoscând setea de frumos şi adevăr şi posibilitatea de a le exprima a autoarei, fac afirmaţia că, în toată bibliografia eminesciană, contribuţia Danielei Văleanu este un unicat, învederând toate disponibilităţile creatoare ale celei care l-a redactat (…). Lucrare de curaj şi de orientare ştiinţifică, corespunde cerinţelor tagmei şi se impune, ca o contribuţie dintre cele mai valoroase, la cercetarea operei eminesciene. Îi salut cu entuziasm existenţa.”

Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu se adaugă firesc și necesar exegezelor eminesciene, în general, interpretărilor stlistice ale operei sale. Prin cercetarea aceasta, autoarea îmbogățește contribuțiile școlii timișorene de stilistică și poetică. Componentă esențială a universului poetic eminescian, pesajul selenar este remarcat și comentat de toți exegeții poeziei și prozei lui Eminescu, în treacăt sau în capitol distinct. Tocmai de aceea, risipite în bogata bibliografie eminesciană, diversele trimiteri la universal selenar eminescian se cuveneau sintetizate într-un demers riguros, precum al Danielei Văleanu. Scopul (nedeclarat) și cel dintâi al acestui volum constă în această sinteză, care pune în valoare și corectează, mai exact spus completează, când este cazul, ceea ce s-a scris până acum despre lună și despre universal selenar eminescian.

Continue reading „Marcu – Mihail DELEANU: Luna eminesciană” →

Ioan Viorel BOLDUREANU: Plai și legendă în proza Danielei Văleanu

(Daniela Văleanu, Plaiuri din Banat în legende, Ed. Mirton, Timișoara, 2018)

Modalitatea prozaistică a Danielei Văleanu este o componentă semnificativă, prin care se întruchipează un sincretism sui generis, întrucâtva sincopat, dar de o anume expresivitate și concretețe descriptivă și evocatoare.

Tipologic și tematic înrudite, cele trei volumașe ale ciclului – Plaiuri românești în legende (2002), Din legendele Munților Apuseni (2003) și Plaiuri din Banat în legende (2018) se circumscriu caracterizării introductive. Inspirate discret și nesupărător de repere prestigioase (cu valențe paideice) din literatura noastră, precum Alexandru Vlahuță, Calistrat Hogaș, Gala Galaction, ori de nume de referință din bibliografia etnografico-geografică românească (Tony Brill, Nicoleta Coatu), cel de-al treilea volum pe care îl recenzăm aici se particularizează, în cazul Banatului, prin cel puțin două mari nume: Nicolae Stoica de Hațeg, cronicarul – povestaș al legendarului și spectaculosului Banat montan și Lucian Costin, folcloristul și etnologul inconfundabilelor baladelor-legende bănățene.

Despre cartea aceasta – cea din 2018 – autoarea însăși scrie, încă de la începutul Cuvântului înainte, că e destinată a ne purta pe tărâmuri de legendă; are, așadar, o menire paideică (cel puțin implicită). Înlăuntrul unei asemenea meniri – firească și însemnată în sine – și în consonanță cu profesia dar, mai ales cu vocația de dascăl a autoarei, ca prozatoare, încadrarea tipologică încercată mai sus se particularizează.

În sâmbure, dar și cu câteva semne bine prevestitoare, percepem faptul prin care (sau din care) Daniela Văleanu este dotată cu ceva ce s-ar putea numi bun instinct și chiar o anumită memorie de prozator; fapt căruia – deocamdată – autoarea îi spune (cărturărește și convențional) „bibliografia vastă”, în care se ghicesc elemente de geografie fizică și umană, etnografie, folclor, istorie orală și locală. Astfel că astă prielnică privință, înghiocată încă – precum tocmai arătasem mai sus – se vădește (peisagistic și legendar) în „cazul Banat”, prin proporțiile metaforico-simbolice planetar recunoscutei sale unicități: Cascada Bigăr, „declarată cea mai frumoasă din lume” (pp 36-38), precum afirmă autoarea în descrierea natural-geografică, întărind o întruchipare sincretică arătată mai sus, prin repovestirea celei mai frumoase legende folclorice a locului, desigur într-o variantă accesibilă unei plaje largi de cititori.

Continue reading „Ioan Viorel BOLDUREANU: Plai și legendă în proza Danielei Văleanu” →

Livius Petru BERCEA: Atotputernica Selene

(Însemnări despre: Daniela Văleanu, Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu, Ed. Mirton, Timișoara, 2020)

Cu volumul de față, de peste 200 de pagini, profesoara timișoreană Daniela Văleanu adaugă bibliografiei despre Eminescu un comentariu valoros și semnificativ din perspectiva receptării critice a operei poetului național. De altfel, prima mea observație ar trebui să vizeze bibliografia de la sfârșitul cărții: din 136 de titluri (între ele, 6 sunt volumele operei lui Eminescu din care s-a excerptat materialul ilustrativ), 70 (deci mai bine de jumătate) sunt doar cărți despre Eminescu. E doar o parte (fizică) a imensului interes pe care l-a deșteptat opera sa… A doua observație trebuie să aibă în vedere titlul cărții de față: prin modul în care l-a formulat autoarea, el devine cuprinzător pentru toate aspectele pe care autoarea le-a avut în vedere când a supus comentariului motivul Selenei în opera lui Eminescu (y compris atât poezia, cât și proza și fragmentele de teatru). De la peisajul selenar la simbolismul extraordinar de ramificat al astrului nocturn, totul (cu numeroase contexte exemplificatoare) – în fond toate aspectele pe care le poate sugera prezența termenului în operă – sunt luate în considerare. Pentru o mai corectă apreciere, mi se pare util să fac apel la structura volumului. După o scurtă introducere în personalitatea și opera lui Eminescu (cca. 3 pagini), e discutat mai amănunțit motivul lunii, ca specific romantismului (e adusă în discuție – parțial, dar cu precădere – contribuția culturii europene), concluzionându-se că luna „comoară aprinsă în noapte se pare” (p. 50, citatul e din Diamantul Nordului), expresie ce prefigurează investigațiile amănunțite care urmează. În următoarele 12 capitole ale cărții sunt evidențiate (și probate, prin citate sugestive, relevante) accepțiile (de obicei, simbolice) pe care luna le cunoaște în contextul operei lui Eminescu. Titlurile înseși ale capitolelor sugerează diversitatea acestor accepții, conducând spre concluzia că luna se așază, în context eminescian, ca un topos, care dă esență romantică acestei opere. De la peisaj selenar (legat mai mult de natura concretă, fizică) – cadru preferat de Eminescu, la simbolistică nuanțată, complexă, multiplă, totul este așezat sub lupa criticului literar, dar în egală măsură a semioticianului și stilisticianului Daniela Văleanu. Pentru că volumul de față nu comentează motivul anunțat dintr-o perspectivă singulară (a criticii literare), ci aduce în discuție, de cele mai multe ori (v., mai ales, capitolele Luna și apele, Unificare și țesătură, Eternul feminin) prolificul semantism al termenului (de multe ori potențat de context) și numeroasele îmbinări figurative în care îl putem găsi. Aș avea o observație: discutarea (și calificarea) strofei din poezia Și dacă… (pag. 139, în volumul de față) Continue reading „Livius Petru BERCEA: Atotputernica Selene” →

Daniel LUCA: Mihai Eminescu și motivul selenar

Daniela Văleanu este doctor în filologie, titlu obținut la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara, iar dintre cărțile sale menționăm aici Lumină de lună. Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu (2000), Plaiuri românești în legende (2002), Din legendele munților Apuseni (2003), Plaiuri din Banat în legende (2018).

În volumul Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu (Editura Mirton, Timișoara, 2020), Daniela Văleanu observă că luna este un motiv romantic și universal, încărcat de simboluri și semnificații, pornind de la concepția lui Gilbert Durand, care vorbea „despre regimul diurn al imaginii, în opoziție cu regimul nocturn, considerând că prin negare se constituie afirmarea” (p. 10).

Se poate constata, în ceea ce privește luna, o legătură între mituri, poezia greacă, romană și cea romantică, simbolismul lunar fiind practic infinit („Căci luna a fost adorată tocmai pentru forța imensă concentrată în ea, pentru vitalitatea ei inepuizabilă”, p. 28), iar despre influența lunii în poezia lui Eminescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga afirma: „Poet selenar prin excelență, Eminescu a acordat straniului element ceresc un loc precumpănitor în opera sa și a scos în repetate rânduri efecte deosebite de cadru și atmosferă din folosirea perspectivei lunare” (p. 25).

Autoarea scoate în evidență unele aspecte precumpănitoare în ceea ce privește motivul selenar în opera lui Mihai Eminescu.

Bunăoară, noaptea e luminoasă, și nu întunecoasă: „Universul nocturn eminescian nu este macabru, nici întunecos, este feeric și senin, mirific și luminos (…)” (p. 35), iar luna activează energia interioară a omului: „… expresie a conștiinței, a energiei și a cunoașterii” (p. 36), exemplificând cu Călin-file din poveste ori Memento mori (unde nocturnul chiar se transformă în diurn). Astfel, luna permite și eliberarea conștiinței de sine, magnetizând realul („eroului i se dezvăluie profunda conștiință de sine și simpla închipuire se transmută în realitate ontologică”, p. 187; v. Mureșanu, Scrisoarea I).

Luna e un spațiu ireal, fiind o planetă a „desprinderii de realitate, un spațiu pur, ieșit din timp și istorie” (p. 62). Viața lunii este asemănătoare cu a omului („Întreaga «istorie» a lunii este asemănătoare cu viața omului, care sfârșește cu moarte” – p. 133), iar timpul mitic („marele Timp”) e echivalat cu timpul selenar („un timp-limită și un timp oprit întru reversibilitate” – p. 135), luna fiind, așadar, o emblemă a timpului sacru, spațiul fiind invers proporțional cu timpul, după cum constată D. Popovici („Ideea spațiului infinit de mare își găsește însă – în poezia Stelele-n cer, n.n. – un corelat în ideea timpului infinit de mic”, p. 137). Se poate vorbi și de un timp emotiv, un timp al trăirii, unul al amintirii, un timp pământesc („al unor clipe discontinue”, p. 141). Timpul își află rezonanța în lumina lunii („lumina lunară devine însăși substanța timpului”, p. 144). Ca o concluzie, „luna atotputernică, efigie a timpului veșnic” (p. 149). Dar forța selenară își pune amprenta și asupra istoriei, însemnând ciclicitate, caducitate („Egipetul și Dacia își vor derula sub lună treptele creșterii și descreșterii”, p. 150). Continue reading „Daniel LUCA: Mihai Eminescu și motivul selenar” →

Anca SÎRGHIE: Povestirile din volumul „Eroii mei cu nume de stele” de Ioan Barbu

Alergător de cursă lungă în ale scrisului, ca prozator și publicist, Ioan Barbu dă povestirii, specia ilustrată strălucit de marii noștri clasici, o accepție lărgită cu o aleatorie componentă memorialistică, în măsura în care adesea textele pornesc de la o călătorie ori de la o documentare la fața locului. Gestul explorator este explicitat cu pedanterie în cele mai multe cazuri, când autorul sfârșește prin a descoperi pe „eroii cu nume de stele”. Titlul păstrat și în această a 2-a ediție revăzută și adăugită de „Povestiri scrise” (și rescrise) în prag de toamnă la Editura „Antim Ivireanu” din Rm Vâlcea, 2019, trădează o empatie emoțională pentru latura eroică a existenței. De aceea, în proiectul lui Ioan Barbu, acest nou volum este al 5-le din Colecția Rotonda valahă, gândită ca o amplă frescă a societății românești, cu accent pe ororile istoriei noastre contemporane care a probat calitățile înalt morale dovedite de cei pe care autorul îi numește „eroii mei”, posesivul folosit dovedind că selecția îi aparține.

Am citit cu plăcere „Regimentul alb”, apărut în 2015, Vulturul albastru, publicat ca roman bilingv român-italian în 2017 și alte câteva volume de proză și romane ale acestui ubicuu scriitor, colindând neobosit țări și continente. „Nenea”, cum sună apelativul său folosit de scriitorii apropiați, ține să concluzioneze lămuritor cu referire la tehnica sa de prozator predispus confesiunii autobiografice: „Așadar, povestirile, ca și romanele pe care le-am publicat, sunt croite după întâmplări reale, unele petrecute sau auzite de mine, așa cum, la fel de firesc, sunt numeroase faptele care se revendică invenției literare, întemeiată însă pe realitatea cea de toate zilele. Ca scriitor, gândesc, poate nu numai eu, că îngemănarea acestora să fie una intimă, de structură, capabilă să-i confere prozei unitate, tensiune și fluență. Aceasta nu înseamnă că nu agreez și scriitura care fuge de realitate, trăind doar în imaginar.”

Dedicația din debut ca elogiu adus mamei, ființa căutată de 6 decenii printre stele, „printre misterele adânci, de chihlimbar” are corespondent, în povestirea Duhul nevăzut a coborât lângă mine, profilul moral al tatălui său, care și după moarte continua să-și trimită sufletul alături de copiii lui, astfel că unda de omenesc va cuprinde întreaga carte. Elementul unificator al acestei structuri caleidoscopice este tocmai omenescul intrând în dialog cu eroicul, căruia Ioan Barbu îi descoperă ipostaze dintre cele mai neașteptate.

În prima dintre cele 17 povestiri, cea în care titlul A coborât un dac de pe Columnă localizează fără greș tema cercetării ce va urma, o vizită la Roma înseamnă pentru autor aventura întâlnirii „cu propriul eu istoric”. În broderia meditațiilor sale asupra poveștii Columnei edificate de Traian, împăratul a cărui cenușă avea să fie depusă apoi în soclul monumentului, atinge și teza de doctorat de la Sorbona a unei franțuzoaice; ea ar fi detectat pe reliefurile Columnei chipul lui Hristos, ceea ce alimentează ipoteza că acest „altar de piatră al istorie noastre” din inima Romei este, de fapt, pentru români „certificatul de naștere, ca popor creștin”. O situare a Columnei Traiani într-o paralelă cu monumentul de la Adamclisi, ce încununează victoria romană în Dacia, lărgește cadrul meditației, una cu un iz didactic ce exclude fantezia în favoarea documentării.

Odată familiarizați cu „metoda” adoptată de scriitor, cartea te captivează cu sursele de documentare onest dezvăluite, cu personalitățile comentate spre a ilustra fațetele eroismului și, nu în ultimul rând, prin chiar profilul „personajului” principal, care este însuși autorul, în jurul căruia pivotează siluete umane dintre cele mai felurite, de la bine cunoscuții legendarul Dracula și patriotul vizionar Nicolae Bălcescu, la monahul Iosafat Snagoveanu, care în „capitala cea mai civilizată a lumii”, cum este definit Parisul, edifică prima capelă românească ortodoxă pe str. Racine în Cartierul Latin. Interesante pentru cititorii neinițiați sunt și unele aspecte din istoria Parisului, unde biserica din str. Jean Beauvais nr.9 se edifică în paralel cu Catedrala Notre Dame. Ea primește hramul arhanghelilor Mihai, Gavril și Rafail, fiind sfințită în prezența ambasadorului României, Nicolae Cretzulescu. Aici scriitorul este surclasat de profesorul Ioan Barbu dornic să informeze cititorii asupra a tot ce poate interesa pe un român despre capitala culturală a lumii. Așa apare povestea statuii în bronz a lui Eminescu, creată de sculptorul Ion Vlad cu ocazia centenarului în 1989. O povestire între multe alte ale „eroismului” inițiativelor românești care au rodit în lumea largă. Deși uneori sub cupola aceluiași titlu scriitorul aduce mai multe întâmplări narate, nimic din tehnica povestirii în ramă de tip sadovenian, de pildă, nu ajunge până la proza lui Ioan Barbu din noul volum. Rămas departe de construcțiile narative ale fanteziei, specifice genului beletristic abordat, scriitorul vâlcean se mișcă atent printre minunile Parisului, semnalând alături de bustul eminescian și statuia lui Pierre Ronsard (1524-1585),poetul care într-o altă poveste a acestei cărți, după cercetarea lui J.A.Vaillant, ar fi fost de origine română, ca nepot al unui boier valah cu moșie la Mărăcini în jud. Buzău. De la o asemenea ascendență ronsardiană nu a mai fost decât un pas până la sugestia poeziei Banu Mărăcine a lui V. Alecsandri, pe care bardul a scris-o, deloc întâmplător, tocmai la Paris în 1855. Finalul explică asemenea asociere: „Ţara mea cu blânde şoapte/ Mi-a zis tainic într-o noapte:/ Mergi, copile, înarmat,/ La Apusul depărtat./ Mergi de varsă al tău sânge/ Pentru Franţa care plânge,/ Căci şi ea pe viitor/ Mi-a veni în ajutor.// Uimit regele-atunci zice:/ Bun sosit la noi, voinice!/ Spune nouă, cine eşti?/ În Carpaţi cum te numeşti?/ Eu sunt banul Mărăcină,/ Cărui Oltul se închină./ Ţine spada mea în dar,/ Brav marcheze de Ronsar.” Continue reading „Anca SÎRGHIE: Povestirile din volumul „Eroii mei cu nume de stele” de Ioan Barbu” →

Olimpia MUREȘAN: Semnal editorial – „Istoria reală a Ardealului” de Costel Neacșu

Cartea „Istoria reală a Ardealului”-apărută la Editura Emma Books, Sebeș, 2019-scrisă de distinsul profesor, filolog, critic și eseist Costel Neacșu aduce-n prim plan istoria Ardealului nostru drag –loc unde s-au făcut multe nedreptăți și locul unde dreptul de a fi român este contestat și astăzi.

Mergând pe firul istoriei Ardealului și bazat numai pe documente autentice și nu din auzite, cititorul acestei cărți poate să discearnă adevărul de minciună, manipularea prin mijloacele mass-media a adevărului istoric și poate singur să-și dea seama care au fost condițiile de luptă și glorie în luptă pentru menținerea ființei naționale române în condiții atât de vitrege.

Ca și cititor al acestei cărți am observat de ceva timp că există în lume forțe interne și externe „care au concurat și concură la destabilizarea Ardealului” ,așa cum subliniază în prefața cărții prof. univ. dr. Corvin Lupu”, iar autorul în „Cuvânt înainte” spune că această carte stă ca un „ghimpe” în „coasta” falsificatorilor Istoriei României-în intenția „talibanilor” lumii noi de a ne improviza o altă identitate.

Din epoca preistorică se amintesc adevărații noștri strămoși :„Neamul tracilor este, după al indienilor, cel mai mare dintre toate…ar fi de neînvins și, după cum cred ei, cu mult mai puternici decât toate popoarele”-Herodot, părintele Istoriei.

Cum să nu fii mândru când știi că marele neam al tracilor, a cărei rădăcină etnică o reprezentăm noi astăzi, a avut o cultură avansată-descoperirile de la Tărtăcaia, județul Alba-care datează din 4700 înainte de Hristos, într-o epocă istorică dinaintea înființării Romei, a înfloririi Greciei, a venirii ungurilor în Europa și nu trebuie să uităm faptul că suntem singurul popor european ce are o continuitate de 6700 de ani pe același teritoriu, cu limbă și scriere la fel de vechi. Geto-dacii- spunea același Herodot : „sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci.” Astfel, strămoșii noștri ante-romani au fost: „elementul autohton traco-dacic. Apoi a venit elementul cuceritor, latinofonii (romanii), al treilea element a fost cel migrator, cu elementul slav preponderent.”(Prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române).

Despre epoca antică se spune în mottoul capitolului „Ungurii ne-au „șters” pe Burebista și Decebal! Iar poetul Mihai Eminescu scria :„ Este un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumei: Roma…și a fi descendentul unui popor plin de eroi, plin de noblețe, de amor de patrie și de libertate…n-a fost și nu va fi rușine niciodată”. Burebista a fost cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Thracia și stăpânind toată țara de dincolo de fluviu(Dunăre) și pe cea de dincoace.” se spune la Muzeul de Istorie Națională din Bulgaria în fragmentul inscripției de la Dionysopolis-Balcic; celălalt cârmuitor Decebal al cărui nume înseamnă „cel curajos”-descris de Cassius Dio ca „viteaz în luptă…el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut, pe care însuși împăratul Traian îl voia mort, să-i vadă capul tăiat, Traian cu armata sa cea mai puternică din lumea antică s-a bucurat că a reușit să „pună mâna” pe Dacia Traiana-transformând în provincie imperială numai Transilvania, fără colțul sud-estic dintre Oltenia și Carpați, Banatul și Oltenia, căci în Maramureș, Crișana și nordul Moldovei au continuat să zburde, ca „păsările cerului” dacii liberi. Prof.univ. dr. David Prodan, academician-scrie că: „Ungaria jură că suntem balcanici, bulgarii că suntem carpatici. Ba ungurii că suntem fără patrie dată, rătăcitori cu turme. Iar acum ne contestă și latinitatea! Ne caută și alte origini, alte patrii… Ți se pare cel puțin ciudat: un popor categoric migrator numește migrator pe altul categoric sedentar. El vine însă cu un „titlu de noblețe” de cuceritor cu sabia și violența calului față de blândețea boului și a oii…Același istoric scria: „Ungurii nu de adevăr au nevoie, ci de mistificarea lui, de un drept istoric care nu li s-a cuvenit niciodată. Ei au nevoie de propriile viziuni, care depășesc istoria”. Un cărturar ungur budapestanul P. Levandai cu un spirit lucid și critic va descrie cum au reușit ungurii să devină „flagel pentru Europa” În anii 898-955-după ce fuseseră puși pe fugă de bulgari în 895, apoi trecuseră Carpații Păduroși invadând Transilvania sub conducerea lui Arpad 895-896, apoi învingându-i pe italieni în 899, arzând Bavaria în 900, jefuind pe germanici între 906-954-ungurii au fost puși în situația de a se întoarce în Panonia, înainte fiind învinși la Lechfeld- de germanii conduși de Otto cel Mare; pentru toate acestea subliniază autorul ungur, acest neam de stepă-de unguri migratori, este în fapt „un neam groaznic, iute la supărare„ care, în „ incursiuni de pradă în Europa a răspândit pretutindeni numai spaimă și oroare.”…„a fi ungur este o nevroză colectivă, cusurul principal al lor este că ei pricep lent și judecă pripit”…

Din epoca medievală se amintește eroul de la Gilău prin evocarea Monumentului de la Gilău al lui Gelu ucis în luptele de pe Someș „Aici a căzut jertfă în urmă cu 1000 de ani voievodul Gelu(850-901)erou și martir al luptei de apărare a Transilvaniei împotriva triburilor maghiare”; răscoala de la Bobâlna în 1514 și barbaria cu care ne-au dezonorat minoritarii prin Unio Trium Naționum prin care nu li se acorda nici un drept românilor deși erau majoritari, se poate vedea și acum din nou vor să ne transforme în „tolerați” ai propriei țări, se urmărește să fim tratați ca cetățeni de rang inferior în Europa și discriminați în România(a se vedea situația românilor din județele Mureș, Covasna și Harghita);Mihai Viteazul-cel ce-a unit pentru prima oară cele trei țărișoare e cunoscut de elevii din Ungaria de astăzi ca un „aventurier„; răscoala condusă de Horia , Cloșca și Crișan în timpul căreia nici Viena și nici Roma nu se așteptau ca atât de dramatic să se confrunte„ cu ultima mare revoltă din Europa-cea a românilor transilvăneni”-iobagii care nu mai suportau dubla exploatare, cea a nobilimii maghiare și a Curții Imperiale vieneze; se cunoaște supliciul înfiorător al tragerii pe roată-un mod de represiune cum numai domnitorul Brâncoveanul mai suferise(celor patru copii și domnitorului li s-au tăiat capul; reprezintă moduri bestiale de a te răzbuna pe cineva-care e om totuși, nici animalele nu atacă-numai atunci când sunt flămânde! Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Semnal editorial – „Istoria reală a Ardealului” de Costel Neacșu” →