Criza politica se accentua, în decembrie 1870, Strousberg anunţa că nu poate plăti cupoanele obligaţiilor Societăţii de Căi Ferate şi că plata trebuia achitată de statul român! Conflictul s-a acutizat, când s-a constatat că lucrările nu sunt corespunzătoare, ceea ce îl punea pe principe într-o situaţie delicată. În Cameră, atmosfera era tensionată. Răspunsul la Mesaj era apreciat de principe ca fiind ,,de necrezut”, iar urmarea a fost căderea guvernului Epureanu. Acesta a fost silit să se retragă sub presiunea opoziţiei liberale, alcătuită din radicali, ,,maişti”, ,,fracţionişti” şi moderaţi. După prăbuşirea guvernului conservator, poziţia lui Carol devenea extrem de şubredă, el nu a mai putut uza de prerogativele constituţionale, pentru a numi un nou guvern. În ontextul dat, noul prim-ministru avea să-i fie impus principelui de Cameră, la 18/30 decembrie 1870, în persoana lui Ion Ghica, care era asociat cu conspiraţia din vară. Structura noului guvern era liberală, iar numirea lui S. Mihăilescu, radical, apropiat al lui Rosetti, ca prefect al poliţiei, şi alegerea unui consiliu radical la Bucureşti erau fapte semnificative. În aceeaşi vreme, în Cameră, s-a format o comisie de anchetă a concesiunii Strousberg, iar ,,Românul” apărea în chenar negru în ziua în care ,,hoardele teutone calcă sacrul pământ” al Parisului! La toate acestea se mai adăuga o situaţie financiară extrem de precară, neputând să fie plătită nici măcar lista civilă a principelui!
Constituirea noului guvern n-a dus la micşorarea tensiunii politice, Adunarea continua să rămână ,,una din principalele tribune de luptă împotriva principelui”. Între timp, divergenţele între principe şi Cameră, o bună parte a clasei politice, au atins un punct culminant, când, la 15/27 ianuarie 1871, în ziarul ,,Allgemeine Augsburger Zeitung”, a apărut scrisoarea principelui Carol către Auerbach, un personaj fictiv. În scrisoare, el îşi exprima decepţiile, dar învinuia pentru situaţia creată nu ,,poporul în general”, ci oamenii politici, care ,,s-au dus să-şi facă educaţia politică şi socială în străinătate” şi care ,,nu au altă gândire decât a aplica la ei şi fără discernământ ideile admise acolo şi îmbrăcate într-o oarecare formă utopică”. Principele susţinea că ţara a trecut astfel ,,fără nicio transiţiune, de la un guvern despotic la constituţiunea cea mai liberală, o constituţiune precum nu are niciun popor din Europa…o constituţiune quasi-republicană”. Scrisoarea putea fi percepută ca un act de provocare la adresa opoziţiei liberale. Principele încerca să-şi impună punctul de vedere în problema reorganizării regimului, dovadă criticile la adresa constituţiei liberale şi afirmaţiile despre discrepanţa dintre stadiul de dezvoltare al societăţii şi instituţiile moderne create după 1866. În încheiere, poate ca un mijloc de presiune, Carol readucea în discuţie intenţia de a abdica.
Efectul scrisorii în opinia publică şi în Cameră a fost devastator, gestul principelui Carol a declanşat un veritabil vacarm politic. Discuţiile au fost deschise prin interpelarea lui N. Blaremberg, care califica scrisoarea, ,,dacă nu era apocrifă”, drept un ,,act de înaltă trădare” (,,Românul”). Primul-minstru a fost nevoit să declare că scrisoarea era autentică, ceea ce a provocat o vie reacţie şi indignare în Adunare, care era ostilă planurilor principelui de ,,reorganizare” a regimului din 1866, prin modificarea Constituţiei. În situaţia periculoasă ce se crease, când între Principe şi Adunare se căscase o prăpastie, M. Kogălniceanu, păstrându-şi luciditatea, a găsit o soluţie de compromis şi a propus o moţiune ce conţinea şi devotamentul faţă de principe şi ataşamentul faţă de Constituţie. Acelaşi Kogălniceanu, realist, declara lui Radowitz, reprezentantul Prusiei, că ,,principele nu are pe nimeni pentru el în ţară şi chiar de aceea, cu siguranţă, el va rămâne pe tron”. Principele, în ceea ce îl privea, se considera, cum o mărturisea împăratului Wilhelm şi cancelarului Bismarck, ,,un avanpost mult împins înainte, ca santinelă de graniţă contra Orientului” ori ca un căpitan ,,care pe marea furioasă trebuie să persiste zi şi noapte la postul său”.
Lipsit de sprijinul Camerei, dominată de majoritatea liberală, Carol s-a orientat spre Senat, format preponderent din conservatori, stabilindu-se o apropiere politică, liberalii fiind sever criticaţi şi consideraţi vinovaţi de toate dificultăţile prin care trecea ţara. Dar Camera nu voia să facă nicio concesie faţă de principe şi, în februarie 1871, a refuzat să discute bugetul şi legile financiare, apreciind afacerea Strousberg ca fiind mult mai importantă. Comisia de anchetă instituită, formată din adversari declaraţi ai principelui, a prezentat un raport în care concesiunea era violent criticată. La începutul anului 1871, atmosfera politică devenise extrem de încărcată, ideea detronării principelui avea o mare răspândire, iar spre primăvară lucrurile s-au precipitat. La 10/22 martie, în sala ,,Slătineanu” (Capşa), colonia germană din Bucureşti, sub auspiciile consulului general Radowitz, sărbătoarea victoria asupra Franţei şi proclamarea imperiului. Dar, în aceeaşi zi, considerând sărbătorirea ca o sfidare a opiniei publice, a avut loc o puternică contramanifestaţie, tolerată de guvernul Ghica şi încurajată probabil de prefectul de poliţie, localul a fost atacat de manifestanţi şi lovit cu pietre. Numai intervenţia armatei, ordonată de generalul Al. Solomon, comandantul garnizoanei, a pus capăt manifestaţiei. Primul-ministru Ghica s-a prezentat în faţa principelui abia la ora unu noaptea. În aceeaşi noapte, Carol i-a convocat la palat pe locotenenţii domneşti din 1866. S-au înfăţişat imediat Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu, apoi principele le-a anunţat abdicarea. Cei doi s-au opus acestor intenţii, iar Catargiu s-a arătat dispus să-şi asume guvernarea. În noaptea de 11/23-12/24 martie, noul guvern de coloratură conservatoare era deja format.
Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (12)”
De fapt, ar trebui să fi folosit pluralul și să spun, pași prin mai multe ctitorii, întrucât spațiul mirific al Văraticului asta cuprinde. Ar fi de… neignorat ambientul special susținut de misterul Pădurii de Argint numită astfel de poetul național, de dulcea, ocrotitoarea și împăciuitoarea atmosferă monahală. Ar mai fi clădirile mânăstirilor gravate cu sfințenie, adică puterea de-a învinge vremile dar, despre acestea s-a consemnat mult și pe măsura importanței lor, iar acum, a venit rândul să fie înscrisă în acest patrimoniu o altă ctitorie. Una nouă.
Visele ne sunt întotdeauna populate de locuri și lucruri neobișnuite. Neobișnuite în existența trează dar perfect firești în starea de vis. Această excepțională capacitate de a trăi perfect normal în două planuri existențial diferite este în sine miraculoasă. Spre exemplu în vis niciodată nu sunt surprins ori înspăimântat atunci când sunt vizitat de oameni despre care știu bine, chiar în vremea visului, că au “murit”, nu mai sunt în existența imediată. Asemenea nici un soi de spaimă nu mă cuprinde când, la vreme de vis, intru în locuri și stări cu totul neobișnuite și necunoscute pe care le străbat și zăresc pas cu pas. Probabil că există explicații multiple. Mă mulțumesc să cred că sunt confruntat cu o taină care nu face dacât să confirme că vremea marilor dezvăluiri este mai aproape decât putem bănui. Notez câteva dintre locurile pe care le văd mai des în visele mele.
„Comuniştii au distrus şi au închis zeci de mănăstiri şi alte lăcaşuri de rugăciune, alungând în lume închinătorii din ele, şi au umplut, în schimb, ţara de temniţe în care sute şi mii de oameni, mulţi dintre ei fără vocaţie de <<închinători>>, au fost transformaţi în veritabili monahi şi asceţi.”
Mereu tânără, frumoasă, talentată, harnică, pricepută la toate celea. Anume așa poate fi caracterizată vrednica doamnă Lucica Dușceac din satul Cupca, de pe Valea Siretului. De peste două decenii și ceva altoiește micilor cupceni dragostea de limba și literatura maternă, dar le mai altoiește și dragostea de neam, baștină, cultură, tradiții, obiceiuri, credință, de toate bogățiile spirituale ale acestui neam de oameni vrednici, din această străveche localitate de români. Este mereu prinsă în iureșul tuturor evenimentelor legate de satul natal, de Bucovina dragă. Participă la evenimentele culturale ale localității de baștină, promovând și înmulțind valorile ei în permanență.
