Alin CUCURUZAN: Plânset nocturn

Plânset nocturn

 

Plâng zile
de blestemul soarelui.
Cuvinte se aprind
și plâng,
lacrimi de curcubeu,
lacrimi de întuneric…
…am câte o toamnă
în fiecare vis…
…plouă inconștient
și vulgar
peste dureri.
Se zbat secunde
agonizând între aici
și niciodată.
Se desfac semințele nopții
înbâcsite de vise putrede,
îmbălsămate repetat
și repulsiv…
…și nu mai țin minte
unde am îngropat curcubeul.

—————————————

Alin CUCURUZAN

6 august, 2018

Daniela PÂRVU DORIN: Luminează-mă, Doamne-n rugăciune!

Luminează-mă, Doamne-n rugăciune!

 

Vin spre Tine Atotmilostive,
ca niciodată…
caut spre Cer, un gând înţelept,
greşit-am mereu,
de-o mie de ori şi-ncă-odată
vreau să mă-ndrept,
miluieşte-mă pe mine, căzuta
eu, ucigaşa cea vinovată
a sufletului meu…
vreau să cânt azi, Aleluia
neştiind câte zile mi-a mai rămas
luminează-mă, Doamne!
ajută-mă să mă-ngrijesc de mântuirea mea
de păcatele mele mă desprinde
îţi cer îndurare!
Mă supun!
am ajuns în al unsprezecelea ceas,
Atotîndurătorule,
haina sufletului abia mă cuprinde
pune-mi în zile un început mai bun!
mai rabdă-mă, Doamne încă puţin
cu pocâinţă, cu tânguire
să-ţi cad la picioare
spre Tine cu toată fiinţa să vin
Atotmilostive, pentru viaţa-mi toată
ajută-mă să nu mai calc
rânduielile tale…
Amin

——————————

Daniela PÂRVU DORIN

29 iulie, 2018

 

Dunia PĂLĂNGEANU: Remember – La Vălenii de Munte

Remember – La Vălenii de Munte

(Poezie și patriotism sub aura lui Iorga…)

 

În patria lui Iorga
la Vălenii de Munte,
istoria se deschide
cu filele sfinte.
De dor și credință
mărețele fapte
luminează prin veacuri
din pagini de carte.
E aerul dulce
la Vălenii de Munte,
făclie e ziua
și nopțile scurte.
Te-așteaptă istorii
și roi de zidiri,
plutind prin noianul
etern de-amintiri.
Fluturând ca stindardul
cel mare și sfânt
trece umbra lui Iorga
între cer și pământ.

————————————-

Dunia PĂLĂNGEANU

Vălenii de Munte, 2017

Universitatea populară „Nicolae Iorga”

POEZIE ȘI PATRIOTISM SUB AURA LUI IORGA…Remember – La Vălenii de Munte 2017 /Universitatea populară "Nicolae Iorga"La Vălenii de Munte Autoare,Dunia Pălăngeanu,Giurgiu,RomâniaÎn patria lui Iorgala Vălenii de Munte,istoria se deschidecu filele sfinte.De dor și credințămărețele fapteluminează prin veacuridin pagini de carte.E aerul dulcela Vălenii de Munte,făclie e ziuași nopțile scurte.Te-așteaptă istoriiși roi de zidiri,plutind prin noianuletern de-amintiri.Fluturând ca stindardulcel mare și sfânt,trece umbra lui Iorgaîntre cer și pământ.

Posted by Dunia Palangeanu on Monday, August 6, 2018

 

Vasilica GRIGORAȘ: Să nu taci iubirea mea

Să nu taci iubirea mea

 

pe tăpşanul înalt
din ungherele adânci ale sufletului
o mogâldeaţă răsărită
din câmpuri de lavandă
mai tânără decât primăvara
mai veselă decât râsul
mai fragedă decât tinereţea
în goană după fluturi
aureolată de un vis viu şi fluid
fără nicio avertizare
îmbracă roba
unei iscoade exotice
cioplitoare iscusită
a leagănului zăpezilor troienite
de fructul pasiunii

într-un fundal perlat
mici unde străvezii
mustesc fierbinte
în iureşul gândului slobozit
spre căutarea luminii
din arcada-mi încercănată

mulţumesc răsărit
de tresărire inedită
şi te rog
să nu taci iubirea mea

—————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

6 august, 2018

Olguța TRIFAN: Rondelul izbăvirii

Rondelul izbăvirii

 

Curat la suflet și la gând,
Îți pleacă fruntea cu smerire
Și lasă lacrima curgând,
Să-ți fie-n Domnul izbăvire!

 

Te roagă în genunchi căzând
Și cercetează-ți a ta fire!
Curat la suflet și la gând,
Îți pleacă fruntea cu smerire!

 

Ispită, diavol refuzând,
Vei ști să guști din fericire,
Cu aripi albe-n împlinire
Prin post și rugă-n cer urcând

 

Curat la suflet și la gând.

 

Sonetul smereniei

 

Coboară-ţi fruntea una cu pământul,
Sub cerul care lacrimi îşi revarsă,
Să ştii să faci în viaţă cale-ntoarsă,
Dorind să-ţi fie de folos Cuvântul.

 

Pe geană ai o picătură stoarsă,
Curaj să-ţi dea, spre El să-ţi crească-avântul,
Să nu lași gând să zboare precum vântul
Şi nici voinţa să nu-ţi fie ştearsă.

 

Cu capul mult plecat, privirea-n tină,
Din prima clipă sufletul îţi pune
Pe taler, ce balanţa o înclină,

 

Smerite lacrimi varsă spre a spune,
Sub greu păcat ce-i arde pe retină,
Un om spre Domnul Sfânt cerând minune.

————————

Olguța TRIFAN

6 august, 2018

Continue reading „Olguța TRIFAN: Rondelul izbăvirii”

Corneliu NEAGU: Poeme

DIN TOT CE AM…

 

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,

simt clipele prin amintiri cum zboară

din câte-au fost, din câte-au mai rămas

duc mai departe-a timpului povară.

Și nu mă plâng, și nu regret nimic,

las timpului destinul să mi-l treacă –

din ieri, din azi, din mâine mă ridic

chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.

 

Ani grei s-au adunat în urma mea

tăcerile, mai lungi ca niciodată,

din gânduri îmi alungă piaza rea

și calea dreaptă-n suflet mi-o arată.

Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,

cărările nu-mi par deloc schimbate,

din tot ce am, din câte am avut,

în inimă-mi rămân doar nestemate.

 

Ridic din ele-n cuget un altar

pentru tăceri loc sfânt de întrupare

din vorbele arzânde ca un jar,

de strajă stând pe dune mișcătoare.

Iar dacă toamna vieții a sosit,

nu mă opresc din drum, merg înainte,

pornind tăcut din locul hărăzit,

mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte.

 

PATRIA

 

Iluzii de-o clipă se nasc și dispar

în vagi amintiri venite deodată

cu vrajă adusă de gândul hoinar

în focul ce încă mocnește în vatră.

Din flacăra tunsă se scurg pe tavan

mistere ascunse în dansuri astrale,

ajunse târziu dintr-un mitic vulcan

prin hornu-ncropit din două cavale.

 

Prin ele zăresc un dor îngropat

la margini de lume aproape uitată,

în colb de tăcere, cu gust de păcat,

rămasă pe brâuri de timp atârnată.

Din conul de umbră eu încă ascult

această tăcere căzută-n uitare

cu dorul rebel îngropat mai demult

sub piatra ostilă, din alte hotare.

 

Nu-i loc de visare, nu-i loc pentru dor

o, patrie mumă, lăsată în urmă,

e numai un loc pentru cei care mor

când visuri și doruri în taină se curmă.

Adesea mă-ntreb: ce faci pentru noi? –

ce crudă devine aceată-ntrebare,

când văd că ajungem doar simpli eroi

de triste cancanuri citite-n ziare.

 

ECOUL CLIPEI TRECĂTOARE

 

Un glas fără cuvinte din adâncul meu

ajunge nevăzut la margine de gânduri

pe trunchiul despicat al unui curcubeu

cu capetele prinse-n albia din prunduri.

Izvoarele din albii au secat demult,

iar pietrele uscate de prea multă sete

mă cheamă-n arcul curcubeului s-ascult

tăcerea lor rescrisă-n magice versete.

 

Răstorn tăcerea mea peste tăcerea lor

și din mirajul sfânt al undelor spectrale

aduc sub pietrele ce-și caută izvor

iubirile pierdute-n umbre vesperale.

Prea multe amintiri deodată se ivesc,

se scurg încet cu picături de apă vie

pe când din geana curcubeului ceresc

cad ploi de dor venite dinspre veșnicie.

 

Continue reading „Corneliu NEAGU: Poeme”

Milena MUNTEANU: Taina scrisului – Drumul spre lumină

Viaţa este o călătorie fascinantă. Mai importantă decât staţia finală, este călătoria spre destinaţie care, dacă este trăită cu fervoare şi curiozitate, ajunge să fie captivantă prin ea însăşi. Am fost norocoasă să traversez viaţa cu ochii deschişi. Trăiesc cu bucurie şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru bune şi rele, căci toate m-au învăţat câte ceva.

M-am simțit întotdeauna aproape de literatură. Primul mentor a fost tatăl meu, care deși avea o formație științifică era un cititor pasionat, împătimit chiar. Devora cartea și avea o perspectivă extrem de generoasă asupra lumii. A avut o carieră de succes, dar sufletul îi dădea ghes la preocupări umaniste, avea o disponibilitate filologică/filozofică așa cum rar am întâlnit, precum și un interes enciclopedic. Ne citea de la Chaucer la Shakespeare, de la Heisenberg la Feynman (ultimii fiind laureați Nobel în Fizică), de la idei contemporane la ce știu eu ce. Când îl vizita câte un prieten, îi punea în brațe ultima carte gustată. Avea o mare sensibilitate artistică și era dispus să-și împartă lumina minții şi a sufletului cu alții. Pe mine mă inspirau discuțiile noastre, fie că erau despre doctoratul lui, despre istoria artei, a literaturii, fie că îl auzeam fredonând/fluierând muzică clasică.

Având în vedere cât de bogată era biblioteca părinților săi din Săliștea Sibiului, cu volume rare ce se citeau cu sfințenie, nici nu mă surpinde disponibilitatea enciclopedică și curiozitatea sa vie. În plus, el fusese inspirat de spiritualitatea săliștenească ce mustea de bogăție și frumusețe. Avea miez. În cartea intitulată „Departe de Țara cu Dor” vorbeam despre drumurile pe care eu le învățasem în munții Cibinului, dar și despre traseele culturale începute tot acolo, influențate chiar de atmosfera intelectuală a Mărginimii. Spuneam că în vacanțele petrecute acolo, mă comparam cu un fir de apă ce de-abia izvora dar care, deși nu-și găsise încă drumul spre marea cea mare, știa sigur din ce munți izvorăște.

Amintesc toate acestea,  cu recunostință, pentru că ele au reprezentat punctul de pornire în drumul spre scris. Apoi, am avut norocul unor profesori excepţionali de română, franceză şi germană, care m-au inspirat şi mi-au stârnit curiozitatea. Îmi aduc aminte că îmi făceam timp să merg la serate literare, la lansări de carte, ţineam urechea ciulită pentru astfel de mici evenimente culturale. Aveam o mătuşă care era redactor la Editura Academiei şi, prin dânsa, auzeam despre ce se mai scrie, ce se mai citeşte, iar eu îmi aşteptam cuminte rândul la lectura ultimelor cărți apărute.

După emigrarea în lumea nouă, am fost încurajată de doi scriitori, a căror influență a contat foarte mult: un scriitor din țară și o scriitoare din Canada. Păstrez şi acum părerile şi imboldurile lor, decisive în drumul meu scriitoricesc. M-au încurajat să scot scrisul din sertar, să vadă lumina tiparului. Am fost răsfățată cu  recenzii calde şi bine articulate și mi-am însușit păreri avizate. Am știut însă să nu mă-ndepărtez prea tare de drumul meu, să îmi păstrez nota personală. Să fiu ceea ce sunt. În acest timp am câştigat câteva distincţii la diverse concursuri internaţionale, care mi-au dat aripi.

Scrisul meu, deși a început ca un hobby, devine tot mai serios, tot mai bine articulat atât în limba română cât şi în engleză. Pentru mine el are o legătură directă cu rostul meu în viaţă, cu urma pe care o las în trecerea prin lume. Dincolo de toate împrejurările care stau la baza devenirii ca scriitor, poate că scânteia, nepământeană, cea venită din altă lume, rămâne prima taină nedeslușită. Mulțumesc lui Dumnezeu, dar și oamenilor, mulți și feluriți, care toți și-au lăsat amprenta asupra mea. Realizez că am fost norocoasă și știu că nu e nici un merit în asta. Pe lângă lucrurile cu care ești dăruit, mai sunt însă și câteva ce îți stau în putere.

M-am întrebat de multe ori care să fie drumul spre lumina lăuntrică, aprinsă de alții? În primul rând, încerc să înțeleg. Să-mi explorez adâncurile. Apoi, încerc să-mi rafinez scrisul să devină clar, concis și expresiv, astfel ca experiența lecturii să nu fie doar benefică, ci și memorabilă, să emoționeze artistic. La mine scrisul e o continuă căutare, explorare și descoperire. Edison spunea că el nu avusese o mie de eșecuri în descoperirea electricității, descoperirea ei a necesitat o mie de pași. Eu cred că și în literatură se învață pas cu pas. Drumul spre inimile oamenilor nu e unul ce se găsește ușor. În plus, e important să savurezi, să te bucuri de  momentul creației, actul creator fiind adevărata recompensă. Prea-plinul sufletesc transpare în scris, el fiind perceput și de către cititor.

Mă uit la scris ca la o aventură de suflet. Când aduci ceva din tine, originalitatea izvorăște dintr-un loc de onestitate. Și sigur, scrisul evoluează, pentru că tu însuți devii.  Descoperi și te descoperi. Scrisul pare să fie o revelare a  adevărurilor tale.  O descoperire de sine. O descătușare. Taina se poate referi la resorturile care impun o astfel de eliberare. Să fie vorba despre magma  interioară care se cere mărturisită pe hârtie? Despre resorturile intime care de multe ori rămân necunoscute, dar care uneori i se relevă scriitorului, în timpul creației? Este, cred, și  o conștientizare a ceea ce merge, a ceea ce duce la o comunicare efectivă, plenară, între scriitor și cititor.  Acestea sunt, în cel mai bun caz, condiții necesare pentru reușită, dar  nu și suficiente…

Auzisem odată pe cineva recomandând unui scriitor începător să nu mai strice hârtia dacă nu-i iese un scris de calitate, la prima mână. Dar, mă întreb eu, asta nu descurajează scrisul? Nu riști să te dai prea repede bătut? Dacă ții mai mult la hârtie decât la ce scrie pe ea, cum ajungi să înveți? Nu cumva în acest fel îți ratezi chiar devenirea? Părerea mea e contrară.  Cred că trebuie să experimentezi, să te lași mânat de curiozitate, ce poate duce la creativitate, ce merge de la vocabular, structuri logice, figuri de stil, la perspective inovatoare și orice altceva. Poate găsești forme noi de comunicare cu cititorul, sau, în cazuri rarisime, ajungi să reformezi chiar limba în care scrii (așa cum a făcut Eminescu în limba română).

Continue reading „Milena MUNTEANU: Taina scrisului – Drumul spre lumină”

Teodor MEȘINĂ: Lumina Taborică

Lumina Taborică

 

Ţie Doamne-ţi mulţumesc
Tot mereu, mereu, mereu.
Inima şi gândul meu
Nu mai vreau să le-amăgesc,

 

Să cerşesc la alte porţi,
Să mă rog doar de străini
Ori de Iude sau Creştini
Să mă rog de viii morţi.

 

Ţie Doamne-ţi mulţumesc
Numai Tu ne mai ridici
Ne fereşti de foc, de bici
De necazuri din lumesc.

 

Dă-mi Iisuse, dă-mi de dor
De lumina din Tabor!

——————————–

Teodor MEȘINĂ

6 august, 2018

Camelia CRISTEA: Schimbă faţa lumii!

Schimbă faţa lumii!

 

Schimbă faţa lumii Doamne de vei vrea,
De o vreme parcă, negura-i pe ea,
Din Tabor trimite sfânta Ta Lumină
Să ne lepădăm de a noastră vină.

 

Noi suntem la poale, Tu ne-aştepţi în vârf,
Drumul este greu şi tare abrupt,
Trepte nevăzute se ivesc în zare
Le-a zidit Iubirea Ta izbăvitoare.

 

Inima şi mintea se unesc într-una,
Când pe coji de nucă așezăm minciuna
Şi-atunci se aprinde ruga-n miez de noapte,
Mai scăpăm de noi, doar prin bune fapte!

 

Răstignim păcatul şi-nviem în zori,
Ne petrecem paşii prin nori călători
Şi avem nădeje că într-o bună zi,
În Lumina Ta ne vom regăsi.

—————————–

Camelia CRISTEA

București

6 august, 2018

,,Muntele Taborului, una dintre cele trei mari minuni ale Ortodoxiei”

Vorbind despre lumina de pe Tabor, Sfântul Grigorie Palama spunea: “Este lumina necreată, neapusă şi neînvinsă şi transcende orice timp şi veac şi aceasta este, socotesc, moştenirea celor mântuiţi“.

Creştinii vremurilor noastre care ajung pe Muntele Tabor, de praznicul Schimbării la Faţă după calendarul neîndreptat, sunt martorii unei minuni ce aminteşte de momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului: pogorârea peste biserica ortodoxă de pe munte a unui nor deosebit. Aceasta se adaugă celorlalte două minuni care se petrec în Ţara Sfântă: Sfânta Lumină de la Mormântul Domnului şi întoarcerea apelor Iordanului spre izvor, de Bobotează.

 

(Asa cum se vede norul, care se pogoara peste credincios aflati la slujba,

fotografiat de un pelerin, 2010).

În noaptea de 18 spre 19 august, pe Muntele Sfânt al Taborului, în momentul în care începe Sfânta Liturghie, coboară asupra Mănăstirii ortodoxe “Sfântul Prooroc Ilie” de aici un nor luminos care nu are caracteristicile unui nor obişnuit. În momentul în care începe Privegherea, din vârful muntelui se vede pe cerul întunecat dinspre Nazaret, la o distanţă mare, o formaţiune noroasă portocalie ce vine aproape perpendicular spre biserică, unde rămâne până la miezul nopţii, sub forma unor limbi portocalii întunecate.

La momentul Heruvicului, norul luminos ajunge deasupra Taborului, capătă diferite forme, din el desprinzându-se fâşii, mingi rotunde, lunguieţe etc., ce ajung chiar deasupra turlei bisericii.

(Norul, ca o pară de foc, cu miros nepământean)

Fenomenul este perceput şi descris diferit de credincioşii pelerini, martori ai minunii. Ceea ce este relatat deopotrivă de toţi este faptul că în clipele acelea se răspândeşte în aer un extraordinar miros de tâmâie, care nu este însă tămâie de răşinoase, ci “o combinaţie de conifere orientale, cu tămâie naturală, din răşina pomului”.

În 1993, câteva maici şi doi pelerini ruşi descriau astfel minunea pe care o văzuseră: “Norul a coborât chiar deasupra mănăstirii şi, deodată, din cer, a început să ţâşnească foc plin de har, ca de Înviere, însă mult mai mult. Pe neaşteptate, întregul acoperiş al mănăstirii s-a umplut de foc, apoi focul s-a întins la copaci şi sub formă de limbi de lumină a ieşit din nor şi a cuprins mulţimea. Această minune a Focului Sfânt a continuat vreme de două ore. În zori, totul a dispărut, lăsându-ne într-o stare de inspiraţie şi teamă duhovnicească neobişnuite”.

Maici românce de la această mănăstire au relatat şi ele unor ziarişti din ţară despre minunea norului, cam în acelaşi termeni: “Dintr-odată, cerul s-a deschis ca o carte, norul a început să vină maiestuos şi, pe măsură ce se apropia, cobora încet pe munte. Şi ajungea să atingă aproape pământul. Nu bătea vântul, nu era nici o adiere, iar luna strălucea plină. În două minute, nu se mai vedea o stea pe cer. Atât de dens era norul”.

Un alt pelerin spunea şi el: “Cuvintele sunt extraordinar de mici ca să exprimi ce simţi când bucăţile acelea ca de vată vin şi le atingi cu mâinile, le simţi pe chip. Ai vrea să te urci pe acea bucată şi să pleci, să nu te mai intereseze nimic”.

Miracolul, confirmat de oamenii de ştiinţă

Mulţi necredincioşi spun că norul este doar o vedenie a creştinilor sau chiar o şarlatanie pusă la cale de oameni cu interese turistice. Numai că fenomenul în sine a fost cercetat de o echipă de oameni de ştiinţă, iar concluzia lor este fermă: evenimentul este miraculos. Astfel, o echipă de cercetători meteorologi israelieni şi ruşi a analizat mai multe teme privind semnele miraculoase din Ţara Sfântă. Omul de ştiinţă rus Serghii Mirov, unul dintre participanţii la această cercetare, a dat publicităţii la începutul acestui an rezultatul cercetărilor lor, subliniind că norul apare numai în zona mănăstirii ortodoxe, doar în ziua praznicului Schimbării la Faţă. El a relatat că atunci “o sferă luminoasă de ceaţă îi înconjoară pe credincioşi, după care norul apare deasupra crucii bisericii, crescând în dimensiuni, şi coboară peste credincioşi, acoperindu-i şi înconjurându-i într-o umezeală”.

Cercetătorii au concluzionat că această ceaţă nu poate fi generată de aerul uscat şi la o astfel de temperatură şi, ca atare, fenomenul nu poate fi încadrat decât în categoria miracolelor.

Evanghelistul Matei vorbeşte despre nor

Despre momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului, în pericopa evanghelică referitoare la această sărbătoare, se arată: “Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi răspunzând Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe; Ţie una şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind ei încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei şi iată glas din nor zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L!

Şi auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ce aţi văzut, până când Fiul Omului se va scula din morţi…” (Matei 17, 1-9).

Taborul, loc important în istoria biblică

Muntele Tabor a jucat un rol important în istoria biblică şi este pomenit de mai multe ori în Sfânta Scriptură. El este menţionat pentru prima oară când Isus Navi împarte Pământul Făgăduinţei celor 12 seminţii ale lui Israel. Apoi Devora, proorociţa şi judecătoarea poporului lui Israel, l-a ales ca loc pentru bătălia dintre evreii conduşi de Varac şi armata lui Iavin, împăratul Hanaanului. Aici a pustnicit Melchisedec, preotul Dumnezeului celui Preaînalt, iar în zilele celui de-al doilea Templu din Ierusalim, pe vârful Taborului se obişnuia să se aprindă focuri pentru vestirea satelor din nord asupra sărbătorilor şi lunilor noi.

Primul care a identificat Taborul cu locul unde Mântuitorul S-a Schimbat la Faţă a fost Origen (†251), apoi, în secolul IV, Sfinţii Chiril al Ierusalimului, Epifanie al Ciprului şi Fericitul Ieronim vor spune aidoma.

Astăzi, pe Muntele Tabor sunt două biserici, cea ortodoxă cu hramul “Sfântul Prooroc Ilie” şi cea franciscană cu hramul “Schimbarea la Faţă a Domnului”. Aici se mai află ruinele unor construcţii de apărare de pe vremea lui Josephus Flavius. În secolul al IV-lea, pe platoul din vârful muntelui, Sfânta Împărăteasă Elena a ridicat o biserică în cinstea Schimbării la Faţă a Mântuitorului.

Actuala biserică ortodoxă, unde se află şi maici românce, a fost reconstruită în anul 1911. Ea aparţine Patriarhiei Ierusalimului şi este considerată prima mare ctitorie românească din Ţara Sfântă.

Pe latura de nord-vest a platoului se află grota lui Melchisedec.

Preînchipuiri şi tâlcuiri ale acestui eveniment minunat

Schimbarea la Faţă a Domnului, când ,,a strălucit faţa Lui ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2), arătarea minunată a slavei dumnezeirii, este preînchipuită în Vechiul Testament în mai multe rânduri. Astfel, pe Muntele Sinai, Dumnezeu vorbeşte din nor cu Sfântul Prooroc Moisi, peste care se pogoară slava Sa (potrivit Ieşirea 19, 9; 24, 16-18). În chip de stâlp de nor, Domnul Slavei călăuzeşte poporul ales prin pustie (Ieşirea 13, 22; 16, 10). Tot stâlp de nor se arată stând la uşa cortului mărturiei (Ieşirea 33, 9-10). La sfinţirea cortului mărturiei, se pogoară norul slavei lui Dumnezeu (Ieşirea 40, 31-32), iar mai apoi, norul acoperea cortul mărturiei ziua, şi chipul de foc noaptea (Numerii 9, 16). La sfinţirea Templului lui Solomon, norul slavei dumnezeieşti va umple din nou casa Domnului (III Împăraţi 8, 10-13).

Când S-a schimbat la Faţă, Mântuitorul Hristos S-a arătat ca Fiu al lui Dumnezeu, strălucind de lumina dumnezeiască ca ,,Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină” (Psalmi 103, 2) şi înconjurat de norul luminos al slavei Sale. Aşa cântăm şi noi, ortodocşii: ,,Dătător de lumină şi Lumină neapropiată şi pururea veşnică fiind, Cel ce eşti fără început şi care Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, lumină în lume ai strălucit cu trupul umblând, şi lumină în munte ai luminat, arătând chipul slavei părinteşti” (tropar din cântarea a 8-a a canonului înainteprăznuirii).

Sau: ,,În Muntele Taborului te-ai schimbat la faţă, Iisuse, şi nor luminos întins ca un cort, pe apostoli cu slava Ta i-a acoperit. Pentru aceasta se uitau în jos la pământ, neputând să vadă strălucirea slavei celei neapropiate a feţei Tale, Mântuitorule, Hristoase Dumnezeule, Cel ce eşti fără de început. Cel care ai arătat atunci acelora lumina Ta, luminează şi sufletele noastre” (sedelnă la utrenia praznicului).

Lumina de pe Tabor este o pregustare a veacului viitor al învierii, în care ,,drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor” (Matei 13, 43) şi vor fi îmbrăcaţi în veşminte albe strălucitoare, ca cele de pe Tabor, veşmintele curăţiei şi sfinţeniei. Şi se vor bucura pururea privind la faţa lui Dumnezeu şi ,,trebuinţă nu au de făclie, şi de lumina soarelui; că Domnul Dumnezeu îi luminează pre ei; şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22, 5).

 

(În curtea bisericii sunt amenajate trei colibe,

pentru Mântuitorul Hristos, Moisi şi Ilie)

 

Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele despre lumina de pe Tabor: ,,Evanghelistul a spus ca soarele, nu pentru că atâta va fi lumina lor, ci pentru că nu cunoaştem o lumină mai strălucitoare decât a acestui astru; a vrut să înfăţişeze strălucirea viitoare a sfinţilor cu ajutorul unei străluciri cunoscute nouă. Că lumina de pe Tabor era mai mare decât lumina soarelui, au arătat-o ucenicii care au căzut cu feţele la pământ. Dacă n-ar fi fost o lumină neamestecată, ci una la fel cu a soarelui, n-ar fi căzut la pământ, ci ar fi putut-o suferi cu uşurinţă”.

Această lumină a Schimbării la Faţă a Domnului este aceeaşi cu Sfânta Lumină ce se arată la Mormântul Mântuitorului nostru, la praznicul Învierii Sale.

,,Mai înainte închipuind învierea Ta, Hristoase Dumnezeule, ai luat pe trei ucenici ai Tăi: pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi în Tabor Te-ai suit. Şi Tu, Mântuitorule, la faţă schimbându-Te, Muntele Taborului cu lumină s-a acoperit, iar ucenicii Tăi, Cuvinte, s-au aruncat cu faţa la pământ, neputând suferi a vedea Chipul cel nevăzut. Îngerii slujeau cu frică şi cu cutremur, cerurile s-au spăimântat, pământul s-a cutremurat, văzând pe pământ pe Domnul slavei (slava la Doamne strigat-am, de la vecernia mare a praznicului).”

,,Ieromonah Macarie”