Cei ce își odihnesc mintea și o păzesc de pericolul invaziei unei limbi străine nu știu ce pierd: încântarea (vine de la cântec) de a asculta muzica unui text bun fără a picoti cu arma dicționarului sub pernă.

Identică este șansa unui autor de a fi foarte bine tradus. O traducere bună amplifică vocea auctorială, iar atunci când limba traducerii este cea a obișnuințelor noastre muzicale, engleza, rezultatul este mai clar și, poate, superior originalului… sau doar pare așa datorită deschiderii congenitale a românilor către tot ce este străin; nu valul snobismului contemporan care mătură aproape tot mă face să consider traducerea lui Dragoș Barbu una necesară. The old hunter, primul text din carte, e o deschidere cum nu se poate mai bună, un blues în care auzi bolborositul acvatic al chitării pe fundal, iar peisajul devine perceptibil în totalitate, fără a fi altfel decât sugerat prin nota finală:

We can hear now his trudge, in a sad melancholy

His old rifle was already sold

He caressed his beloved greyhound

And shed a tear for the incoming winter…

În cele din urmă prezența textului românesc nu era necesară  –  cine vrea intuiește conținutul, dacă vrea, ca preexistent variantei engleze.

Mi-am dorit o opinie privitoare la traducerea rusă, însă aici intervine un fenomen pe care sociologii ar trebui să îl studieze în profunzimi. Oare urâm atât de tare politica acestei țări încât să îi detestăm și limba? FRUMOASĂ CA LIMBA RUSĂ , o expresie de mult timp consacrată. Da, dar rusoaicele ne plac … adică… eu știu… foarte mult…

Îl urăsc pe  Putin, marele star malefic, dar îi iubesc pe Cehov, Gogol și, mai nou, pe Dovlatov… sunt prea bătrân, nu mai e timp să învăț rusa, care îmi sună atât de bine când e cântată de Andrei Vâsoțski și al cărei alfabet înfrumusețat cu tinde și cerdace este un amestec genial al celui grec cu cel ebraic, o intersectare grafematică a două culturi fără egal.

    Astfel, am fost nevoit să apelez la opinia, opiniile fostului meu profesor de italiană de la filologie, dr. Romeo Magherescu, absolvent de Teologie înaintea Literelor din București acum mulți ani, în vremuri călinesciene în care se învăța de-a binelea… bun cunoscător al slavonei și rusei, precum și al limbii lui Homer, apoi a lui Elytis. Dumnealui m-a salvat din acest dublu impas; îi reproduc în continuare opiniile, pe care mizez:

Dacă neogreaca, așa nouă cum se numește, are rădăcini antice și dăruiește un aer atemporal frumoaselor cântece ale Domnului Artanghel, rusa le conferă un aer de noblețe. Nu se poate ca vânătoarea să nu ne trimită la Turgheniev, iar forma clasică a versurilor, la Boris Pasternak. Lirica rămâne personală, stenică, deplin încrezătoare și demnă de încredere sub amândouă aceste forme lingvistice.

    Intervine o problemă deontologică:  traducerile sunt certamente lucrate prin intermediar englez, or acest fapt nu este acceptat din punct de vedere profesional, la modul consacrat academic de lucru. Dată fiind însă claritatea excepțională a operelor acestui scriitor, putem să considerăm această abatere de la norme o licență și date fiind rezultatele valide estetic, chiar să o salutăm cu bucurie.

  Ar fi de adăugat că greaca și rusa sunt limbile esențiale ale marii tradiții ortodoxe creștine. Astfel, tot ce ține de divinitate în această lucrare sună deosebit de convingător, așa cum tematica naturii și anotimpurilor capătă adâncimi particulare, mitologice și livrești, de neocolit.

    ––––––––––-

Doreanu MIRCEA

14 august, 2018