Motto:

„Inițiat în isihie, poetul V. Voiculescu [martir al temnițelor comuniste] depășea starea de extaz și se ridica la starea de înmănunchere a sufletului în propriul său interior” (Valeriu Anania)

La vreo câțiva ani după ce îi apăruse Cordula sau dovada ultimă (1966), Hans Urs von Balthasar îi spunea lui Vintilă Horia că la baza crizei creștinismului ar sta dezinteresul pentru mistică (pentru „viața contemplativă”) care este miezul central al credinței creștine precum si sclerozarea   teologiei moderne eșuată într-un „raționalism înspăimântător” (V. Horia, Viaje a los centros de la Tierra, ed. II-a, 1976, p. 115) ilustrat, de ex., de Rudolf Bultmann. Căzut în erezia marcionistă (care nega divinitatea lui Iisus) a fost și darwinistul Ernest Renan. La Biserica din Drăgănescu, Sf. Arsenie Boca l-a pictat pe Renan în compania lui Nietzsche (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre mistica luminii în pictura Părintelui Arsenie Boca).

Spre a evidenția autenticitatea trăirii revelației creștine, Urs von Balthasar subliniase diferența dintre teologii moderni si unii Părinți ai Bisericii (precum Sf. Maxim Mărturisitorul sau Sf. Grigore de Nyssa) a căror moarte martirică a dovedit că „trăiau ceea ce gândeau”( https://www.youtube.com/watch?v=m1ETPlqMCnA ). Scăpat cu viață după cele 14 luni de lagăr de exterminare (la Canalul ”morții”), călugărul mistic Arsenie Boca trecuse în 1952 pe la Mănăstirea Sihastru. Cu experiența gulagului comunist (de care a avut parte fără vreo condamnare judecătorească, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns), fostul stareț de la Prislop si de la Sâmbăta le-a spus atunci tinerilor călugări că „mănăstirile nu mai pot da martiri, mucenici. Și nici Biserica. Doar pușcăriile se vor transforma în catedrale”. Același lucru îl va evidenția Mircea Eliade în romanul său Noaptea de Sânziene apărut la Paris (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul totalității la două personaje ale romanului Noaptea de Sânziene : Călugărul Anisie /Arsenie Boca și filozoful Petre Biriș /Mircea Vulcănescu). Prin 1961-1962, martirajul creștin de după gratiile închisorilor comuniste a fost transpus pictural de Părintele Arsenie Boca în bolta altarului unei biserici din mijlocul capitalei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca).

Condiția umană din perspectivă creștină a fost unul dintre subiectele predilecte ale filozofului Nae Ionescu încă de când își pregătea doctoratul în Germania. E drept că teza sa de doctorat   fusese axată pe critica pretențiilor identificării logicii cu matematica, a logisticii de a se considera un limbaj universal, că bibliografia ei cuprindea nume ca Russell, Whitehead, Bolzano, Hilbert ori Cantor, și că în final, Nae Ionescu evidențiase presupozițiile intuitive ale logisticii, ruinând astfel pretenția de fundamentare a priori a matematicii. Dar perspectiva în care știuse să înfățișeze problema era, fără nici o îndoială, metafizică (vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozoa, 2000).

Întâmplarea a făcut ca odată cu ieșirea României din neutralitate (august 1916), doctorandul să fie reținut, până la terminarea primului război mondial, într-un lagăr de intelectuali figurând ca prizonieri de război. ”În lagărele germane, Nae Ionescu a cunoscut numeroși preoți catolici și protestanți de mare cultură, printre care și monseniorul Vladimir Ghica. Întors în țară, acesta a vorbit despre el ca despre o mare personalitate românească.” (vezi Octav Onicescu, Memorii, vol. II, București, 1984). In discuțiile purtate cu teologii din Germania, tânărul de 26-27 de ani va face dovada unei atât de impresionante cunoașteri a problemelor religioase încât va fi recomandat să ocupe postul de referent la o editură ce publica lucrări de profil religios (ibid.).

Din Germania, după susținerea tezei (în 1919), Nae Ionescu se întoarce în țară doctor în fundamentele logice ale matematicii, dar și în subtile probleme de filosofia religiei. Poate de aceea el își va ține cursurile de logică -înfățișată în cele mai recente perspective ale ei (de pildă, “Filosofia gramaticii ca introducere în logică“, 1923-1924; “Logică cu specială privire asupra științelor exacte“, 1926-1927 sau “Logica colectivelor“)-, în paralel cu prelegeri de filosofia religiei, sau cu renumitele sale cursuri de metafizică construite în ideea unei contraponderi pentru ratarea mântuirii. Tematica religioasă se putea însă regăsi chiar și în cursurile de logică, de istoria logicii, sau de teoria cunoștinței. Ceea ce l-a făcut pe Cioran să scrie în 1937 despre acel “plâns de clopote” rătăcit într-un tratat de logică (vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor-Nae Ionescu prin discipolii săi: P. Țuțea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000). Metafizicianul Nae Ionescu abordează probleme religioase și în bogata sa activitate de jurnalist, nu numai în calitatea sa de universitar făcând faima Universității bucureștene. Asemenea probleme, apărute colateral în prelegerile sale, erau -nu de puține ori- regândite cu ocazia scrierii câte unui articol pe teme religioase.

În cadrul metafizicii ființei pe care o înfățișează la cursul din 1936-1937, Nae Ionescu ajunge la un moment dat să se preocupe de natura omului după cădere, evidențiind ideea   dezechilibrării ordinii firești a lumii în care inițial omul a fost pus de Dumnezeu în rând cu celelalte făpturi ale Sale.

In cea de-a XVI-a prelegere a ultimului său curs de metafizică, Profesorul încearcă să delimiteze cel mai omenesc “loc în existență”. Vorbind de pe pozițiile unui gânditor creștin, inițiatorul Școlii trăiriste va face ca totul să graviteze în jurul interpretării mitului biblic al păcatului originar. În primul rând, Nae Ionescu prezintă studenților săi care ar fi sensul interdicției omului de a mânca din pomul cunoașterii. După interpretarea de atunci, mitul biblic nu ar povesti doar cum Dumnezeu l-a făcut pe Adam, a făcut-o pe Eva, i-a așezat în grădina Raiului și le-a spus să nu mănânce dintr-un anumit pom de acolo. Ci cum Dumnezeu, după ce l-a făcut pe Adam, după ce i-a dat și soție, ar fi zis: “Dar ia să-i pun și o lege!”. Cu umorul său propriu, subtilul metafizician ridică următoarea problemă: oare Dumnezeu a făcut legea pe care a făcut-o pentru “a-i face mizerie lui Adam?” (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică. 1936-1937, București, 1999, p.158). Răspunsul, desigur, nu poate fi decât negativ. Numai că soluția acestei probleme a făcut să difere între ele toate interpretările care s-au mai dat mitului biblic al păcatului originar.

Cu profunzimea de gândire atât de admirată de contemporanii săi, filozoful oferă (și de astă dată) un răspuns surprinzător: prin legea pe care a pus-o după ce a creat primii oameni, Dumnezeu ar fi exprimat însăși condiția umană. Pasajul în care își expune noua interpretare este atât de viu și atât de caracteristic lui Nae Ionescu încât merită să fie citat în întregime: “Dumnezeu nu a spus: <<N-ai voie să faci cutare lucru>>. Dumnezeu a spus cu totul altceva: Mă omule, tu trebuie să știi că asta nu e de nasul tău, asta nu e natura ta. Dacă tu faci asta, tu nu calci legea mea, calci legea ta. Vrei să treci peste condiția ta!” (p. 159)

La începutul prelegerii vorbise despre opoziția dintre om și existență care este pornită din necesitatea omului de a ști. Profesorul subliniase caracterul neutru al opoziției apărute numai întru cât problema cunoașterii presupune un subiect și un obiect de cunoscut.

Acum, odată ajuns cu interpretarea mitului la nesocotirea “legii omului”, filozoful anulează caracterul neutru al cunoașterii, prin care cunoașterea figura ca simplu raport subiect-obiect. Înaintând în interpretarea mitului biblic, Nae Ionescu arată că mâncând din fructul oprit, omul nu numai că trece peste condiția lui, întrucât face “un act de împotrivire față de el însuși”, dar, atacând problema cunoașterii, omul face și un act dușmănos, odată cu actul „de împotrivire față de Dumnezeu” (p.159).

Pentru a explica de ce problema cunoașterii are, prin ea însăși, un caracter dușmănos, Nae Ionescu se oprește la structura actului de cunoaștere. Cunoașterea ar fi, dincolo de polaritatea subiect-obiect, un act de „luare în posesie” a obiectului de către subiect, o mânuire, după bunul plac al subiectului, a tot ce poate deveni obiect de cunoaștere, a tot ce există nu numai în afara subiectului, dar și în opoziție cu subiectul, ca intrând în câmpul de cunoaștere al subiectului.

Prin cunoaștere, s-ar mai întâmpla însă ceva: omul ajunge să își creeze pentru sine o situație cu totul specială. Așa este nesocotită ordinea naturală, omul împotrivindu-se față de Dumnezeu și față de ordinea firească. Ceea ce-i spusese șarpele Evei, când a ispitit-o să mănânce din măr, anume că mâncând din măr omul va ajunge asemenea lui Dumnezeu s-a întâmplat: “Procesul cunoașterii creează pentru om o situație specială, de aceeași natură ca poziția pe care Dumnezeu o ocupă față de existență (…) Cine l-a pus pe om aici? Dumnezeu nu l-a pus (…) Din acest moment apare tragedia umană, prin această rupere, această smulgere, care se întâmplă prin om și pentru om, în momentul în care intervine procesul de cunoaștere.” (pp.161-166).

Ordinea rațională pe care omul o introduce în lume își are izvorul în păcatul originar, va scrie Nae Ionescu și într-un articol publicat în același an (Limitele criticei teologice, în “Predania”, anul I, nr.5, 5-15 aprilie 1937). Prin procesul de diferențiere în care omul, ca subiect cunoscător, se instituie pe sine deasupra celorlalte realități, se anihilează omogenitatea creației, se produce o ierarhizare a existenței, o oarecare dependență -de om- a existenței obiective, “cel puțin sub raportul cunoașterii”.

O primă consecință a păcatului originar va fi așadar instituirea unei deosebiri dintre creație și om. În ordinea firească, dinainte de păcat, toate erau, nu existențe proprii, ci “existențe în funcție de Dumnezeu” după cum era vrerea lui Dumnezeu. Nici omul, nici celelalte făpturi ale lui Dumnezeu nu erau “existențe autonome”. A doua consecință este însuși conflictul în care se pune omul cu Dumnezeu, a treia decurgând din conflictul dintre om și existența pusă în contradicție cu natura ei, în măsura în care ea devine condiționată de ceva diferit de “sursa ei firească”.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu” →