Árpád TÓTH: Boncănitul cerbilor

Boncănitul cerbilor

 

Frumoși sunt  pașii -n zori de zi,

Prin munții de aramă,

Înainte de a ne trezi,

Poienile  te  cheamă.

 

Ai  văzul foarte dezvoltat

Și auzul e la fel,

Mirosul ți l-ai adaptat,

Pentru oricare duel.

 

La patru ani ai gâtul zvelt,

Iar copul ți-e subțire,

Boncănești  des – lucru cert…

Îndelung, să dai de știre.

 

La șapte ani ai gâtul gros

Și  un corp cu mult mai plin,

Ținând capul mereu în jos…

Ca atunci, când eu mă-nchin!

 

În timp, anii se dublează

Și târziu ieși la pășune,

În zori când se luminează,

Pornești  iarăși spre pădure.

 

Dar boncănești mai rar și scurt,

Cu mișcări mult mai domoale,

Nu mai e ca l-a-nceput,

Stând în mocirla moale.

 

Mormăi  dacă esti  puternic

Și sigur ești  pe ciute,

Iar cârdul îți e sfetnic,

Prin calitățile-i avute.

 

Ești tânăr? Mugești  îndelung

Cu glasul tău subțire,

Dar ciutele nu te ajung…

Ești fraged pentru iubire!

 

Boncăneși de multe ori

Ziua în amiaza mare,

Prin poienițe,  printre flori,

Când sunt nori și nu e soare!

 

Sau în mocirlă când te scalzi,

Pe pământ când stai culcat.

Versanții însoriți  și calzi,

În straie noi s-au îmbrăcat!

 

Când lupii și câinii hoinari

Apar, liniștea dispare…

Voi, regi ai munților, cei mari,

Trăiți în disperare!

 

Când zăpada-i scorțuroasă

Și lupii vă-nconjoară,

În pătura-i  prea groasă,

Viața nu vă e ușoară!

 

Căci atârnă de-un fir de păr

În vuietul pădurii,

Nemaiavând astâmpăr,

Cu  gâtu-n ceru-i gurii!

 

Având ochii plini de lacrimi,

Umeziți, priviți  doar cerul,

Acum dispar dorinți și patimi…

Și-ați fost tari, ca și cezarul!

———————-

Árpád TÓTH

8 septembrie, 2018

 

Lasă un răspuns