George POTIRNICHE: Desfătare printre zei

Desfătare printre zei

 

Rezemat de-o stea perdantă beau tăcerea-n ochii tăi
ca nu cumva să rătăcească sărutați de vâlvătăi,
Dorința îmi ghilotinează pulsul și te vrea în amănunt
să dăm buzelor ofrandă… un preludiu mai mărunt !

 

Contemplându-te în artă închin nopților Edenul
în extaz se zbate -o pleoapă dezhidratând glutenul,
Simt cum sunt flămând de tine şi mă închin în agonie
congruent de clipe stranii mă condamni la insomnie.

 

În eclipsă de iubire fericirea-i greu de-atins
ducă-se-n pustiu la naiba în mine focul s-a aprins,
Şi descompun cu praf de ceara toate apusurile reci
ca să-mi fi o Ariandă, eu Tezeu… şi să nu pleci !

––––––––––-

George POTIRNICHE

28 septembrie, 2018

 

Anatol COVALI: Triolete

TRIOLETE

 

Ferestrele speranţei

 

Ferestrele speranţei au fost sparte
şi-al deznădejdii vânt urlă tehui
prin sufletele noastre, frunze moarte.

 

Ferestrele speranţei au fost sparte,
doar de decepţii zilnic avem parte
şi-n noi aproape totul este şui.

 

Ferestrele speranţei au fost sparte
de când părem a fi ai nimănui

 

Hoţia e în floare

 

Hoţia e în floare. Toţi borfaşii
se îmbulzesc să ia din ţară tot
acum când au în mânecă toţi aşii.

 

Hoţia e în floare. Toţi borfaşii
fură-n delir şi îşi bat joc de laşii
ce tac sub palma trasă peste bot.

 

Hoţia e în floare. Toţi borfaşii
ne sărăcesc şi la mezat ne scot.

 

Mizerie

 

Mizerie, mizerie cumplită !
Aşa umili parcă nicicând n-am fost
în ţara pe durere răstignită.

 

Mizerie, mizerie cumplită !
Mai e puţin şi-n ea o să ne-nghită
şi o s-o ducem zi de zi mai prost.

 

Mizerie, mizerie cumplită,
care ne surpă-ncet rost după rost.

 

Mă-năbuş

 

Mă-năbuş de revoltă şi de silă
văzând atâta linişte-mprejur
şi-atât de multe suflete de-argilă.

 

Mă-năbuş de revoltă şi de silă
privind cât de sărmană şi umilă
e existenţa fraţilor din jur.

 

Mă-năbuş de revoltă şi de silă
că lângă ei, umil, şi eu îndur.

 

Mi-e teamă

 

Mi-e teamă că deruta-i permanentă
şi că nicicând n-o să ne revenim
cât timp în noi speranţa e absentă.

 

Mi-e teamă că deruta-i permanentă,
că viaţa nu va fi măcar decentă
şi că săraci lipiţi o să murim.

 

Mi-e teamă că deruta-i permanentă,
că nu vom apuca să ne trezim.

 

Plâng, ţară

 

Plâng, ţară, pe-al tău umăr cu durere
fiind convins că nu am să rezist
s-apuc să văd dorita înviere.

 

Plâng, ţară, pe-al tău umăr cu durere
că la aşa cumplită sfâşiere
neputincios şi îngrozit asist.

 

Plâng, ţară, pe-al tău umăr cu durere
văzând al tău prezent atât de trist.

————————————–

Anatol COVALI

București

2 octombrie, 2018

Anghel Zamfir Dan: Eternitatea clipei

ETERNITATEA CLIPEI

 

Am trăit destule clipe eterne cât timp am stat pe pământ,
dar nicio clipă nu a vrut să mă includă în eternitatea ei.

 

Am stat la umbra unui copac și copacul s-a bucurat că-i pot sorbi adierea,
am alergat pe câmpii încolțite și sămânța mi-a zâmbit înfrunzindu-se toată,
mi-am scăldat trupul în apele planetei
și apa s-a scurs prin părul meu curățându-mi venele sufletului,
am văzut lumina zilei,întunericul nopții, am ascultat melodiile vântului,
am ținut în palmă un fulg de zăpadă,
o picătură de ploaie,
am mers pe o cărare de munte
voind să ajung pe o creastă
și să rămân acolo privind lungimea depărtărilor la care tind să ajung.

 

Dar cele mai dragi mi-au fost clipele eterne petrecute la umbra sânului tău
când mă acopereai cu palmele tale
și îmi încălzeai dorințele cu focul ce îți curgea din priviri.

 

Dacă m-ai fi lăsat în eternitatea acelor clipe
am fi bătut împreună la poarta eternității
și am fi rugat o clipă să ne primească definitiv în patima ei.

——————————

Anghel Zamfir Dan

2 octombrie, 2018

Dunia PĂLĂNGEANU: Însingurare

Însingurare

 

Hei, frunză a toamnei de miere,
aștept să-mi aduci vești bune
din camera palidă ca o stafie,
în care bolnavii stau de veghe
cuprinși de insomnii înfrigurate
visând în răstimpuri răzlețe
la strugurii rămași neculeși
cu bobul pleznind de mirare,
nefericiți în bătaia vântului rece
acoperiți de ceața tulbure a ploilor
în via răscolită de umbre arămii,
și de amintirea pașilor tăi încrustați
în pământul jilav, părăsit de greieri…

—————————-

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

2 octombrie, 2018

 

Cristian Gabriel VULPOIU: Viori cuvânt

VIORI CUVÂNT

 

Din cerul de fantasme,
puțin după amurg
luna suspină-n spasme
și stropi pe strune de vioară plâng …
sunt stelele ce curg
pe umbrele unui timp,
mult prea concret
eu mă scurg dintr-o clepsidră
în cuvinte de nisip
încercând să-mi fac culcuș
într-o frunză arămie …
aștept un val
să-mi biciuie atomii latenți
al ploilor de absint
ascunse-n neguri pastelate
pe șevaletul de fiori
al unui soare
ce coboară în amfore
de lacrimă
iar luna cântă suav
în praf de stele
un requviem !

—————————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

2 octombrie, 2018

Diana CIUGUREANU-ZLATAN: Litere spre mântuire

Litere spre mântuire

 

Doamne, m-ai poleit cu flori în pomi
Și pasul mi l-ai făcut treaptă.

 

Râurile veșniciei seamănă iertări
Alungând ciuma fricii de inimă.

 

Cum, Doamne, să căutăm prin veacuri
Arma contra zâmbetului Tău?

 

Mă inundă o amintire cu tăcerea de azi
Pentru a-mi desprinde fluturii rostului.

 

Nasc raze prin zidul spre Tine
Și ucid cetăți înarmate cu plăceri.

 

Ține-mă, Doamne, soră cu frații
Să-mi citesc mântuirea din chemarea lor.

————————————

Diana CIUGUREANU-ZLATAN

Chișinău, Basarabia/Republica Moldova

3 octombrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Poeme

Mirări

 

Cât preț am Doamne oare-n ochii Tăi
De-n fiecare toamnă-mi ‘nalți statui?
Nu sunt mai bun decât acei ce-s răi…
Ce vrei să-mi spui?

 

Că mă iubești așa cum sunt, hoinar
De multe ori rătăcitor de Tine?
Că în al vieții mele calendar
File-s puține?

 

Că nu mă vrei un miel pierdut prin văi,
Că pentru mine pieptul scut Ți-l pui?
Sunt doar o frunză-n galbene văpăi…
Mai sunt destui…

 

Și totuși, am un preț în ochii Tăi
De-mi ‘nalți statui…

 

Colind de supraviețuire

 

Ca să nu mă sting
lasă să te-ating,
să te mângâi barem cu privirea,
ca să pot zbura
fă-mi sub pleoapa ta
cuib unde să semăn nemurirea.

 

Ca să nu mă frâng
brațul meu cel stâng
lasă-l de mijloc să te cuprindă,
cer îmi ești senin,
cupă-mi ești cu vin,
pâine coaptă-n vatră, aburindă.

 

În această noapte
te îmbrac în șoapte
și-n căușul toamnei te botez,
pe a mea retină,
rază de lumină,
chipul tău angelic încrustez.

 

Ca să nu mă sting
peste tine ning…

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Poeme”

Alexandru NEMOIANU: Băile Herculane și muntele

În cursul vacanței Borloveni 2018, prin generozitatea prietenului Ianoș Simption, am mers de la Borloveni la Băile Herculane.

Era dimineață, înainte de răsăritul soarelui, vremea era rece și tonică și se vestea o zi frumoasă. Pe frunzele copacilor și în iarbă se vedea rouă bogată, cu stropi grei și strălucind ca diamantul. Curând soarele s-a înălțat glorios și răspândind căldura molcomă, blândă, fără egal a Toamnei. În jur negura se înălța în straturi care deveneau tot mai subțiri, mai transparente, până ce se topeau în lumină. Am trecut prin umbra, mereu amenințătoare a Cheii Globului, prin Petnic și Iablanița și apoi am ajuns în frumoasa, delicata și specială Mehadia.

Căci Mehadia nu este un sat, este un soi de „stat”, așezat pe istorie efectiv milenară, pe urme dacice, romane, ungare, turcești și rămânând mereu, statornic românească. Acolo am început să vedem oamenii la lucru, pe câmpii veșnic roditori. În lungul drumului am văzut și căruțele trase de un singur cal, o particularitate a Mehadiei. Iar, mai în șagă și mai în serios, se spune că cei invitați să urce în căruțe, de regulă răspund, „mulțam frumos, dar mă grăbesc”.

Câteva momente am oprit la cimitirul Mehadiei unde odihnesc înaintași din familia mea paternă și amândoi părinții mei. Odihnesc sub un foarte frumos monument, masiv dar sobru, din marmură de Ruschița albă.

Tot pentru câteva momente m-am oprit și am colindat în gara Băile Herculane. O clădire elegantă și de un romantism sfâșietor. Este fără îndoială cea mai nostalgică gara din România și superbă invitație către o zona miraculoasă. Clădire ridicată în 1870, pe urma unui pavilion de vânătoare împărătesc. Gara ar avea lipsa de a radicală recondiționare și sunt convins că acea vreme va veni. Iar apoi am intrat în Băile Herculane.

Primul lucru simțit este mirosul vag sulfuros emanat de apele miraculoase care au făcut locul vestit. Încă în vremea Imperiului Român, împărați au venit să își caute tămăduirea și mulți au și aflat-o. Mărturie stau inscripții care mulțumeau zeilor în care credeau ei. Orașul vechi este, în momentul de față, o tristă ruină. Clădiri superbe, care au fost hoteluri de lux în vremea imperiului și care erau egalate în eleganță, poate, doar de cele de la Karlsbad (Karlovivary), zac în decădere. Cei treizeci de ani din urmă au creat acest dezastru cultural. Un adevărat genocid cultural. Hoteluri istorice au fost distruse, bucată cu bucată, și ștuctura lor vândută. Vinovați sunt, în primul rând un anume „om de afaceri” Iosif Armașu din Luncavița, a cărui stare în libertate este un afront și insultă publică și evident, lunga administrație a unui personaj cu nume predestinat. Probabil că aceste ruine sunt irecuperabile.

Dar și acest rău se va îndrepta în timp. Se va îndrepta căci izvoarele miraculoase există mai departe și mai ales MUNTELE stă neclintit cu toată forța lui tămăduitoare. Îndrăznesc să spun acest lucru deoarece nu stăm sub voia unor întâmplări oarbe. Suntem parte dintr-un plan a cărei desăvârșire nu o va putea opri nimeni.

Legătura cu pământul, cu „locurile” ne apropie de urmele Creatorului și ne arată că mereu stăm sub grijă Lui. Batjocorirea locurile, macularea lor, este lucrarea celor care stau sub voință celui rău și este insultă adusă Celuia care toate le chivernisește și care nu se lasă batjocorit. Aici poate fi văzută din nou responsabilitatea pe care a avem toți și fiecare pentru cele din jurul nostru. În această obligație intră și datoria de a spune adevărul, de a spune răului și răilor pe nume chiar și atunci când este incomod de făcut asta. Tăcerea „călduță” este de fapt complicitate lașă la rău. Dar la asta se adaugă faptul că toată zona Băilor Herculane stă sub straja muntelui.

Muntele are un loc special și nu întâmplător pe coamele lui s-au rugat oamenii. Iată ce spune Isaia 11;9, „și nici nu vor putea să nimicească pe cineva în Muntele meu cel sfânt, fiindcă totul s-a umplut de cunoașterea Domnului, așa cum apa cea multă acoperă mările”…Și istoria Israelului lui Dumnezeu, poporul care l-a căutat pe Dumnezeu și l-a și aflat în Ortodoxă închinare a Sfintei Treimi, este plină de munți sfinți, Horebul, Sionul, Carmelul, Taborul, Golgota. Iar poporul lui Dumnezeu este alcătuit din multe limbi și neamuri și între ele cel Românesc.

De la începutul istoriei lor Românii, respectiv strămoșii lor Dacii, sunt caracterizați de către istorici ca fiind „cei aninați de munți”. Munți cu importantă colosală, pe care aceiași istorici îi numesc „cardines mundis: țâțânile lumii. Cel care a avut privilegiul să urce pe un munte cu un țăran român va fi putut vedea venerația religioasă, până la lacrimi, pe care acesta o arată muntelui. Iar munții nu au dezamăgit niciodată pe Români, i-au aparat, i-au ascuns, le-au arătat taina și frumusețea lor. Acești munți nu vor lasă în paragină nici Băile Herculane. Frumusețea lor va face ca stațiunea să reînvie, mai frumoasă, mai mândră, mai românească. Pentru Ortodoxia lor Dumnezeu nu ii va lasă pe Români niciodată.Să stăm sub scutul Ortodox fără șovăială și răul va trece mai repede decât credem. Căci este un alt semn al nălucirilor negativității pure să îmbrace stările existente în lume și puterea lor în haina unei durate fără sfârșit. De fapt asta este fantezie demonică. Numai puterea lui Dumnezeu și învățătura Bisericii lui Ortodoxe pot să dea și viață și mulțumire adevărată. Răul prezent va trece și, repet, va trece mai repede decât credem.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

2 octombrie, 2018

Ben TODICĂ: Gânduri alese din Australia, România și Noua Zeelandă

Dragă Mariana, fiecare an este o carte, fiecare zi o pagină îmbelșugată de textul gândurilor tale. Cu fiecare vers, fiecare munte, cu fiecare floare fiecare vers e-o sărbătoare.

Învățăm de la fiecare vers al tău să iubim, sa fim tandri, să luminăm pe cei din jur, să-i lăsăm să ne admire, să aducem bucurie și sărbătoare…

Creează în fiecare zi folosindu-te de toate culorile vieții… și în timp ce scrii, zâmbește!

O zi din an este a ta.  Bucura-te de fiecare clipă, zâmbește și fii fericită, să ai parte de tot ce e frumos în lumea asta și toate visele să ți se împlinească!

Îți doresc să fii înconjurată de prieteni, să asculți muzica ta de suflet pentru că azi e ziua cea mai specială din viața ta.

Îți doresc tot binele din lume.

La multi ani poet iubit!

Prietenie  veșnică!

———————————

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

2 octombrie,  2018

Mulțumiri, Vasilica Grigoraș, Valentina Teclici și Ben Todică !

***

Cuvânt clopoţel

 

                                   Poetei Mariana Gurza

 

Pe limanul senin

al gândului neprihănit

blând şi iute clocotitor

sălăşluiesc comori vrednice

palpitând în candoarea

dangătului de clopot

al sufletului flămând

de cuvânt şi viers

lirism şi duioşie

cadenţă şi trecere discretă

coagulate în acolade

nuclee retorice

şi dialogice de seminţe roditoare

îngemănate într-o naraţiune

strintenă şi curgătoare

ca o apă proaspătă

şi jucăuşă de munte

leagăn de alint

plutind peste zări

martor al unui demers

de cădelniţă înmiresmată

 

Vasilica Grigoraş, România

2 octombrie, 2018

 

 

Pygmalion

 

                            Poetei Mariana Gurza

 

Ca Pygmalion, am sculptat

Sensul vieţii mele în azurul credinţei.

Cu dalta albastră, de vioară,

Am ajustat sentimentele

Până au devenit tril în flautul lunii.

Cu dalta albă, de aripă,

Am sculptat crucea neagră

A ceea ce-am crezut că mi-a fost dat,

Încât trandafirii s-au stins împăcaţi.

 

Cu dalta cenuşie, de clepsidră,

Am cioplit speranţele

Până au doinit verde, în cuibul luminii

Şi-au umplut câmpia de poeme.

Cu dalta neagră, de granit,

Am sculptat ziua de ieri

Când apusul o lua-naintea răsăritului

Şi noaptea domnea ca o regină.

 

Cu dalta roşie, de flacără

Am sculptat ziua de mâine

În care Galateea prinde viaţă

Şi viaţa-n mine arde torţă

Luminând calea miilor de poeme

Simţite şi nerostite.

 

Valentina Teclici, Noua Zeelandă

2 octombrie, 2018

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Pescărușul alb

PESCĂRUȘUL ALB

                                    (poem dedicat unui suflet ales, Mariana Gurza)

 

priveam cum pășeai
albă și pură
printre alge și scoici
pe nisipul fierbinte

un pescăruș, surâs diafan
privirea ta se oglindea în mare
valuri se spărgeau în larg
alţi pescăruși pluteau în zare, a visare

 

te strigam cerului, pământului
dar tu treceai ușor-ușor, în vânt
departe, departe
era târziu și treceai

 

o pasăre rănită, rătăcită între gânduri
în față marea
te aruncai  în valuri
să speli  durerile sufletului

 

ai adunat între ploape
ridurile anilor ce s-au scurs
pe drum pietre, închideai ochii
să nu te lovească tăcerea lor

 

ai întins aripile către cer și ai țipat
te arsese ceara timpului
ce curgea la apusul luminii
ai plecat înapoi să-ți regăsești marea

 

târziu ai ajuns, ca în fiecare an
ploua mărunt în cer
ai rămas să aduni  gânduri pe țărm
printre alge și scoici

 

pe pagina goală, mai scriai un poem

 

cuvântul despica timpuri în noapte
valuri curgeau mai departe
zboară alb pescăruș peste ape
acum ca altădată

 


ești fiorul nopții împletit peste ape
poetă peste gânduri abstracte
pe cer se aprinde o stea
îngerii cântă în zbor peste pleoape

 

a evadat un suflet
știi, pescărușii se întorc la țărm
numai de drag, numai de dor

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

2 octombrie, 2018

Mulțumesc….