Vasilica GRIGORAȘ: Scrisoare târzie

Scrisoare târzie

 

Zi de octombrie,
soarele arde
dar nu prea tare,
lumina-i coboară
ca o năframă de mătase
transparentă şi opacă
din care transpar
ghiduşe flăcări
îmbrăţişând timid
câmpurile aurii secerate,
colinele verzi-argintii,
zăbovind alene
printre copacii care pierd
din belşugul verii.

 

Candela roşie
a asfinţitului
îşi mistuie lucirea
sub cenuşiul
din ce în ce mai adânc al cerului
şi mângâie orizontul
cu un zâmbet placid
de maximă reculegere.

 

Scrutează tot ce intră
în raza privirii,
zăboveşte prin locuri
care ascund lucruri tainice
pentru a ademeni
fiorul secret
al magnetismului
care estompeză
cenuşiul şi întunericul nopţii.

 

Îndoielile se transformă
în nădejde
şi deşi toamnă
continui să scriu
scrisori de dragoste.

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

17 octombrie, 2018

Luminița POSTOLACHE: Graiul pământului

Graiul pământului

 

Adesea mă întorc acasă
Cu locul drag mereu vorbesc
Și-i spun ca sunt așa voioasă
Că pot veni sa îl privesc.

 

Ador băncuța de la poartă
Unde am stat de mic copil
Și unde mă-ntâlneam odată
Cu oameni simpli, fără „stil.”

 

Ador și curtea și gradina
Cea plina de flori colorate
În care eu găseam lumina
De-a reuși pe mai departe.

 

Ador și malul bălți care
Mă liniștea când suspinam
Dându-mi în ochi sclipiri de soare
Și albul nufăr ce-l iubeam.

 

Adesea mă întorc acasă
Parfumul locului să-l simt
Fiindcă mă simt a lui mireasa
Chiar dacă timpul nu îl mint.

–––––––––––

Luminița POSTOLACHE

17 octombrie, 2018

 

Alexandru NEMOIANU: ,,S-a suit scroafa în copac”

În anii de liceu (București,Liceul “I.L.Caragiale”) am avut ca profesor de științe naturale și biologie pe Dl. Teodoru. Era un om de știință în devenire și foarte tânăr, la circa 25 de ani, ajunsese șef de lucrări la Facultatea de Biologie din București. În tulburii ani 1944-1948 a fost activ în mișcările studențești și de tineret anti comuniste. Ca urmare a fost arestat, a trecut prin anchete dure și prin o perioada de detenție și această experiență l-a frânt. A ajuns profesor de liceu și a căzut în alcoolism. Rămăsese același om învățat dar nu mai avea urmă de autoritate asupra elevilor. Acești elevi, care aveau răutatea inconștientă a adolescentului, îl porecliseră “ploșnița” și în cursul orelor lui făceau larmă, pocneau tiribombe, etc. Uneori, exasperat, Dl.Teodoru se exprima, ”măi, s-a suit scroafa în copac și se rupe copacul, căci nu poate suporta asemenea elemente” (verbatim!). Oricum, expresia “scroafa în copac” mi se pare cea mai potrivită spre a caracteriza actuala situație din România și mai exact, domnia “neamului prost”.

După revolta națională anti comunistă din Decembrie 1989 în România s-a instalat un nou sistem, sistemul neamului prost. Profitând de împrejurări și mai ales de starea de șoc a populației și modul nemilos în care ea era manipulată de o media rău intenționată sau complet neinformată, la putere s-au instalat foști demnitari comuniști și urmașii lor (Iliescu, Brucan, Român, etc.) dar, încă mai dramatic, structurile care alcătuiesc ceea ce este numit “statul profund”, securitatea, armata, toate organele de informare, contrainformare și represiune au rămas intacte. Aceiași oameni și mai ales aceleași obiceiuri au rămas în loc. Nici un singur criminal comunist nu a fost pedepsit, torționari notorii (Pleșiță,Crăciun, etc.) au primit pensii grase și onoruri. Sistemul neamului prost a fost deci instalat. Evident acest nou sistem avea un scop și acest scop poate fi vădit în modul cel mai simplu, urmărind banii și unde s-a dus avuția țării. Toată avuția țării a fost trecută în posesia clientelei sistemului neamului prost. Cu sume derizorii, dar cel mai adesea nici măcar cu atâta, ci prin abuz și furt deschis (acoperit și încurajat de sistemul politic al neamului prost) tot soiul de directorași de duzină au ajuns “patroni” și proprietari de întreprinderi, latifundiari, bancheri și mai știu eu ce. Această neo ciocoime, neo îmbogățiții, au luat în posesie tot: de la sol la subsol, de la ape la aerul pe care îl respirăm. Neo-ciocoimea este o clasa economică sinistră, de tip mafiot și există că urmare a sistemului neamului prost cel care a făcut din România un stat cleptocratic. Cred că în urmă lor va rămâne o amintire arhitectonică: sinstrele “bunkere” de vacanță, monumente ale mârlăniei și prostului gust. Urmarea, pe plan politic, o vedem limpede. Absolut toți politicienii Români, cu excepții efectiv nesemnificative și fără urmare, sunt de fapt niște siniștrii fripturiști amorali. Sistemul de vot este o glumă proastă. Nu există deosebire de fond între găștile care își zic partide, există minimale divergente personale și acestea mai mult formal. Probabil ca exista o anume diferență și ea se măsoară în propensiunea de fi servile față de “comisarii” de la Bruxelles. Aici, de departe, locul prim îl ocupa sinistrul partid “Uniunea Salvați România”, un adevarat bluestem pentru țară! Întreagă această gloată de neamuri proaste practică cea mai grosolană formă de idolatrie: își imaginează că starea prezentă va fi veșnică, fac planuri pentru viitor considerând, repet, drept veșnică starea prezența. Nu își dau seama că sunt pleavă și că un minimal vânt social o va matură că pe un gunoi (ce și este în realitate.)

Dar dacă acesta este peisajul politic și economic al stăpânilor României de azi, încă mai sinistru este peisajul social și cultural; profilul acestei nevrednice neo ciocoimii.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,S-a suit scroafa în copac””

Anatol COVALI: Împrimăvărare

Împrimăvărare

 

Dintr-o vreme mă simt ciocârlie
şi spre-azururi mă-nalţ într-un zbor
care poartă-n arìpi armonie,
iar în plisc o mlădiţă de dor.

În văzduh mă doresc curcubeie
ce ar vrea să-mi devină veşmânt
şi din slavă chiar Calea Lactee
se oferă să-mi fie pământ.

Trupul meu nu mai dârdâie-n geruri,
simt în gânduri un foşnet de glas
ce-mi descrie imensele ceruri
unde-odată voi face popas.

Şi în inima mea mii de ruguri
din lumina speranţei se-aprind
când pe ramuri,din noii mei muguri
albe flori privesc lumea zâmbind.

————————————–

Anatol COVALI

București

17 octombrie, 2018

Raisa MOCREAC: Romantică

ROMANTICĂ

 

Pe un câmp cu romaniţă
Alergau doi copilaşi
Un băiat şi o fetiţă,
După nişte fluturaşi.

 

Şi zâmbeau cu bucurie
Când prindeau un fluturaş.
Arătau pare să fie,
Ca doi mei de pe imaş.

 

Şi peste o vreme iară
Pe acelaşi cămp cu flori
Alergau din nou cei doi,
Un tânăr şi o domnişoară.

 

Îmbrăcaţi în haine albe,
Ea, în par cu flori de tei
Se uitau cu-n zâmbet dulce
Cum zburau doi porumbei.

 

El luând în braţe fata,
O privi din nou stingher
Spunându-i pentru toată viaţa
Că-i v-a fi mereu fidel.

 

Trecu de-atunci mai multă vreme,
Şi pe un câmp cu muşetel,
Mergeau cei doi ţinându-se de braţe.
Erau de-acum, bunică şi bunel.

 

Mergeau încet privind la flori,
Ce-şi scuturau veşmântul,
Iar pe cerul plin cu nori,
Zburau doi cocori, să-şi ajungă cârdul.

——————————

Raisa MOCREAC

17 octombrie, 2018

Alexandra GĂLUȘCĂ: Drag de toamnă

Drag de toamnă

 

Mi-e drag de tine toamnă,
De mustul cu gust de tine,
De zâmbetul tău doamnă,
Aromat cu miere de albine

 

Mi-e drag de tine toamnă,
De strugurii albi şi rozalii,
Gutuia catifelată, galbenă,
Gustul duce de mere roşii

 

Mi-e drag de tine toamnă,
De prunele vineții, brumării,
Aroma vinului de căpşună,
Băut cu pastramă-n mustării

 

Mi-e drag de tine toamnă
Când aduci castane coapte,
Dovleci graşi prin gradină,
Nuci în murmurate șoapte

 

Mi-e drag de tine toamnă
De parfumul crizantemelor,
Ce la dragoste te-ndeamnă
În ploaia arămie a frunzelor

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

12 octombrie, 2018

 

 

Gheorghe OBOGEANU: Taina scrisului (79) – Scrisul ca o taină

Omul a învăţat sa cuvânte, mai întâi, prin vorbire. Dar fiindcă vorbele se duc şi se aşterne uitarea peste ele, a înţeles ca trebuie să le aştearnă pentru posteritate. A vrut să lase un semn al trecerii sale… A vrut nemurirea! Şi aşa a apărut scrisul…

Întâi a scris pe obiecte, apoi pe pereţii peşterilor, ca mai pe urmă să găsească tot felul de materiale care să reziste în timp. Am moştenit izvoare nesecate de spirit și lumină, ceea ce ne-a adus evoluţia în istorie şi ne-a consolidat ca fiinţe universale.

Scrisul ca o taină…. Ce mai taină putea sa apară în inima şi în conștiinţa omului?! Scriem pe mormintele strămoşilor noştri pentru amintirea lor veşnică, ne punem amprenta spirituală pe oriunde suntem în trecere şi nu uităm ca am venit de la Dumnezeu… „Mai întâi a fost Cuvântul!”.

De ce scriu şi eu?! Scriu pentru că aşa simt! Pentru că inima mă îndeamnă să las în urma mea ceva care să placă omului. Dăruiesc din ceea ce eu am primit, ca o datorie faţă de cei care vor veni după mine, ca o împlinire a propriului Destin. Vă las vouă praful stelelor, furat cu ochii care au privit Cerul şi am cules de la Dumnezeu amintirile uitate prin cărţi. Le-am cules pentru a vi le dărui împreuna cu un strop de Iubire. Iubirea e Taina! Scrisul o luminează cu inima și mintea scriitorului! Fiţi fericiţi, înca mai scriem pentru voi!

***

Am publicat în luna aprilie 2017 volumul de poezie „Confesiuni – Vals sentimental” care a fost reeditat – la cererea cititorilor – în luna septembrie 2017 și în luna martie 2018 la  Editura „Armonii Culturale” din Adjud. Am participat, alături de autori din țară și din diaspora, la antologia de poezie patriotică numită „Centenarul Unirii”, editată de căre Editura „Starpress” din Râmnicu Vâlcea în luna iunie 2017 și la antologia de poezie „România pentru tine” editată în luna noiembrie 2017 de către Editura „Armonii Culturale”.

Am publicat la Editura „Ștef” din Iași, în luna februarie 2018, volumul de poezie „Confesiuni – Inimă de copil”, iar în luna august a aceluiași an, volumul de poezie „Confesiuni intre oglinzile sufletului”. Am avut mai multe apariții în revistele din țară și din străinatate cum ar fi: Starpress, Confluențe literare, Orizonturile Bucuriei, Logos și Agape, Revista E-Creator și recenzii de carte publicate în „Tratatul de Critică” al Uniunii Scriitorilor din România.

–––––––––

Gheorghe OBOGEANU

Galicea, Vâlcea

12 octombrie 2018

 

 

Anna-Nora ROTARU: Poeme

VOINȚA, DORINȚA ȘI CREDINȚA

 

Din pântecul mamei, dureri pe lume m-au adus…
Dureri și sânge de-atunci, mă-nsotesc până acum…
Am crescut, ani peste ani, pe spate mi s-au suprapus,
Dar în marsupiul veșniciei, embrion sunt, necompus
Și sacul amniacal, să-l părăsesc, nu vreau nicicum,
Sigur adăpost, oricând și oricum…

 

VOINȚA mi-o trimit, să facă ceva ture pe împrejur,
Să-mi spună cum e lumea și ce-ntâlnește pe afară…
Să fie-atentă-i strig, pe unde-și pune talpa, o conjur,
Că nu știi ce hiene, șerpi, pândesc prin buruieni, în jur,
Așteptând să mi-o atace sau să mi-o prindă-n gheară
Vreun uliu, în cale să-i răsară…

 

Dar ea, nu dă importanță, nici gând să mă asculte…
Desculță-naintează, ca o adolescentă-mbujorată…
Să culeagă miere și nectar din flori, zâmbete multe,
Lăstarele speranței, gnoză din lujerii științelor oculte,
Să-mi aducă vestea bună, să nu mai fiu îngrijorată,
Că-i bine-n lume-adevărată…

 

Mi-e teamă, când uneori, uită să se-ntoarcă VOINȚA,
Mi-e teamă că NEPUTINȚA, să nu cumva s-o prindă…
Dar, din colțul meu, o văd mână-n mână cu DORINȚA
Și, prin desișurile vieții, întâlniră-n drum CREDINȚA,
Braț la braț încercând o lume-ntreagă să cuprindă,
Ca-napoi venind, lumina să aprindă…

 

Și-ncet-încet, ca un copil plăpând, să îmi îndrume pașii,
Pe stiutele cărări numai de ele, fără obstacole și frână…
Fără să mă-nspăimânte la răscruci zmei fioroși și uriașii,
Ca să nu caut pântecul mamei ascunzându-mă ca lașii,
Vrând să ajung și eu să sorb din Apa Vieții, din fântână,
Ca vieții mele să îi fiu stăpână…

 

SMARAGDE ȘI GRANATE…

 

De ce să râd, când mie tocmai-mi vine-a plânge ?
Hohote, nu alta, când plânsu-mi gâlgâie în gât ?
Lacrimile nu-mi sunt diafane, ci picături de sânge,
Pe-obrazu-mi împietrit, cu ridurile ce vor a-l frânge…
De ce să-mi râdă sufletul, când îi posac și mohorât,
Când năpasta, ca furtun-a coborât ?

De ce să mai vorbesc, când nimeni nu m-aude,
De parcă singur-aș vorbi, la copac sau la perete?
De ce când să glumesc, ies adevăruri dure, crude
Și voi, oare de ce-mi vorbiți, când vorbele vi-s nude,
Crezând că-mi spuneți cine știe ce filozofii, secrete,
Din celea ce vântul șterge cu burete ?

De ce chipurile trezindu-mă, ochii îmi rămân lipiți
Și-mi pare că privesc genuni sau, poate-i nălucire ?
Sunt zori de zi, dar noapte-mi văd, de negură răpiți,
Într-o lume deformată, cenușie, cu norii ei cârpiți,
Fără să descopăr pe-undeva, vreo dâră de lucire,
De parcă aș merge-n buimăcire ?

De ce exist aici, dacă-n finale simt că nu trăiesc,
Ci-mi târâi picioarele-ncolo-ncoace, ca molâie ?
Îmi tot caut locu-n lume, dar parcă nu-l găsesc
Și printre voi îs doar o umbră și timpu-mi irosesc,
Mă scol, mă culc și iară… nici n-am de căpătâie,
S-a rupt velință, n-ajunge la călcâie…

Și de simt că nu trăiesc, cum pot spune că exist ?
Ce fac, când nimic nu fac și-s brațele-mpreunate ?
Cu pleoapa tremurândă, lacrima căzută peste Crist,
Aud cum îmi șoptește, El, să nu mă las și să insist,
Că, de-oi înlătura din cale, valul apelor înverșunate,
Găsi-voi speranțe, ca smaragde și granate…

Motto : Din plin trăiește-ți viața, fără de pregete
Că-n lamentări, se scurge printre degete…

——————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

17 octombrie, 2018

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poeme”

Nicu GAVRILOVICI: Glossă unei statui cu răni în genunchi

Glossă unei statui cu răni în genunchi

 

Femeie, statuie cu răni în genunchi
Privește la soare și ochii-ți usucă,
Alungă tristețea și dorul de ducă,.
Înăbușe-oftatul ce-l scoți din rărunchi.

 

Abia de ai strânge un firav mănunchi
Din zilele care îți fură cu soare;
Cu cele-nnorate ai umple o mare,
Femeie, statuie cu răni în genunchi.

 

Iubirea ta dulce ca miezul de nucă
Altora-ai dat-o, tu doar coaja păstrând…
Cu sufletul gol, de iubire flămând
Privește la soare și ochii-ți usucă.

 

De-atâta durere ești doar o nãlucã,
Te poartă de-o vreme umbra în cârcă…
Zdrobește c-un zâmbet soarta-năpârcă,
Alungă tristețea și dorul de ducă.

 

La margini de ape, cu scorbură-n trunchi
Făclia speranței ți veșnic aprinsă,
Bătrână, de dorul copiilor ninsă,
Înăbușe-oftatul ce-l scoți din rărunchi.

 

Înăbușe-oftatul ce-l scoți din rărunchi,
Alungă tristețea și dorul de ducă,
Privește la soare și ochi-ți usucă
Femeie, statuie cu răni în genunchi.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

17 octombrie, 2018

Florentina SAVU: Poeme

PUSTIU

 

Încotro te-ndrepți, suflet de copil,
Către care porți vrei s-ajungi tiptil?
Ce pericol crunt vine-n urma ta?
E pustiu pământul, ți-ai pierdut casa…

 

Soarele îl porți doar în amintiri,
Pajiștea cea verde în, demult trăiri,
Te-ndrepți către moarte cu inocenți pași
Și îți vezi trecutul, zbor de fluturași!

 

Unde ți-e trecutul cu lumini și cald,
Cu focuri nebune și ierbi de smarald?
Unde-au rămas toate, casă și părinți,
Unde au pierit și îngeri și sfinți?

 

Unde-ai rătăcit zâmbetu-ți frumos,

Glasul de copil, sincer, radios?
Pomii-ți plâng în cale arși, la fel și iarba,
Lacrimile tale ți-au inundat barba,

 

Explozii demente mi te urmăresc,
Unde să-ți găsești, sigur, adăpost?
Privești în trecut ca într-o oglindă
Și îți vezi acolo apriga osândă,

 

Chipul fericit e în acea sticlă
Că-n acest prezent peste el e pâclă,
De mână pășești cu trecutul tău
Găsind adăpost doar la Dumnezeu!

 

PRIN SUFLET

 

Prin suflet ți se scurge-a toamnei frunză
Cu ale ei culori de vis,
Îți pune-aromă dulce peste buză
Și-n față îți așterne paradis,

 

O simfonie de culori
Îți scaldă suflet și privire,
În dans de frunze te-nfășori
Plutind încet spre nemurire.

 

Ceru-i albastru infinit
Și cerne raze de lumină
Peste pământul înflorit
Cu frunze roșii și rugină.

 

Vezi frunze galbene și verzi
Duse de vânt, fulgi de frumos,
Le scutură de prin livezi
Și le îmbină-armonios,

 

E toamna zână melopee
Ce ne îmbie la visare,
Ne poartă pașii pe alee
Peste-ale ei mândre covoare,

 

Ne țese veșnice idile
Și ne șoptește la ureche
Cuvinte scoase de prin file
Din cartea vieții cea străveche.

———————————–

Florentina SAVU

17 octombrie, 2018

Continue reading „Florentina SAVU: Poeme”