Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când am o durere în suflet, scriu. Doinele de dor şi jale\ Ele-mi aduc alinare! Le-am auzit în jurul meu de când am văzut lumina zilei. Le tărăgănau bătrânii satului, rapsozii populari, interpreţii consacraţi. Din gură, din frunză, din torogoată, din ceteră. Ele mi-au fost cântec de leagăn, cântec de joacă, cântec de iubire, cântec de alinare.
Am venit pe lume într-o familie de ţărani harnici, buni creştini, iubitori şi păstrători de datini, în satul Ciuchici din Caraş-Severin care m-au încurajat de mică să fiu purtătoare a tradiţiilor neamului, să particip activ la şezători, la serbările organizate cu ocazia sărbătorilor din sat. Aici l-am cunoscut pe poetul ţăran Ion Frumosu, locuitor al satului meu, a cărui personalitate m-a marcat pentru totdeauna. Despre el Mircea Şerbănescu notează în volumul său „O scurtă istorie a literaturii Banatului”: Mi se dezvăluia un suflet bogat, o minte iscoditoare, o inteligenţă vie şi o sete de a cunoaşte, de a şti şi de a avea care impresionau. De atunci visul meu suprem a fost să merg pe un drum asemănător. Aşa am început să scriu versuri, mai ales doine, pe care le şi interpretam la diferite manifestări culturale. Aşa am devenit „Doina cea cu doruri multe – Din Caraşu’ de la munte”. Eram membră în echipa de dansuri din sat, solistă vocală şi îmi scriam versuri pe care le puneam pe melodii de doine.
Mai păstrez şi acum prima mea poezie scrisă după cum spune cântecul „Că nu e om să nu fi scris o poezie”: „Am iubit în viaţa mea\ Ochi albaştri ca marea\ Dar pe urmă am aflat\ Tu bade m-ai înşelat\ Cu mine ai mers o sară\ Cu alta ai mers o vară\ Şi-am mai fost o dimineaţă\ Cu alta te-ai dus pe viaţă\ Nu-i nimic, nu-mi pare rău\ Nu a fost să fii al meu\ Şi nici eu să fiu a ta\ Poate-aşa ne-a fost soarta\ Dar cum totu-i trecător\ N-o fi să trăim cu dor\ Eu fată şi tu fecior\ Pe placul duşmanilor\\”.
Am urmat cursurile Liceului Pedagogic „Dimitrie Ţichindeal” din Arad, departe de casă, susţinută din singurul venit al familiei – o pensie de invalid de război a bunicului meu, rănit în luptele de la Păuliş în cel de-al doilea război mondial… Poveştile lui şi faptele lui de arme mi-au trezit interesul faţă de istoria neamului şi mi-au cultivat patriotismul naţional, dar şi cel local. Un timp am crezut că istoria este vocaţia mea.
Dar nu a fost să fie. Profesoara mea de limba franceză, doamna Minerva Ciulei, mi-a îndreptat paşii spre un liceu pedagogic, având în vedere înclinaţiile mele spre muzică şi poezie, m-a susţinut şi m-a şi însoţit la examen. În această şcoală mi-am descoperit şi atracţia spre matematică şi sport. Toate aveau să rămână însă în urmă odată cu repartiţia în Timişoara pe care am obţinut-o la terminarea liceului. Un post permanent în învăţământ şi încă în Timişoara nu se putea refuza la acea vreme.
M-am dedicat familiei, celor doi copii ai mei şi profesiei. Toate aceste valori pe care le-am dobândit eu de la cei ce mi-au marcat viaţa, respectul pentru istorie şi pentru tot ce ne-au lăsat înaintaşii, le-am purtat în suflet şi-n gând şi am încercat să le transmit copiilor mei şi generaţiilor ce mi-au trecut prin mână. Aşa am început să aştern pe hârtie versuri pentru copii pe care le foloseam cu ocazia diferitelor evenimente şi serbări.
În anul 2006 m-am înscris şi eu în grupul celor şaisprezece educatoare – poete din Timişoara care, la iniţiativa şi sub directa îndrumare a domnului George Roca, pe atunci redactor la revista electronică „Agero” din Stuttgart, au scos un număr special al revistei dedicat sărbătorilor de iarnă cu titlul „Daruri de Crăciun”. Era darul revistei exprimând bucuriile acestor sărbători şi închinat românilor de pretutindeni. Experienţa s-a repetat şi în iarna anului 2007. Apoi volumul „Daruri de Crăciun”, editat de George Roca, a văzut lumina zilei ieşind de sub tipar tot în anul 2007 sub forma unei antologii de poezii dedicate sărbătorilor de iarnă.
Această apariţie editorială a fost prima mea mare bucurie ca autor de versuri şi începutul unei frumoase colaborări literare. De curând revistele „Confluenţe Literare”, „ProLitera” şi Aşii Români mi-au publicat câteva doine de dor, creaţiile mele de suflet care fac parte din volumul personal de poezii „Cu voi în suflet şi în gând”, ce aşteaptă să fie tipărit. Volumul, editat tot de George Roca, s-a născut din suferinţa pe care mi-a produs-o plecarea copiilor mei în străinătate şi este dedicat celor care mi-au fost aproape în viaţa de zi cu zi.
Ştiu că n-am să-i pot mulţumi niciodată îndeajuns acestui român cu suflet mare care-şi dăruieşte timpul şi priceperea celorlalţi. De aceea încerc să mă bucur de această susţinere, să merg mai departe pe drumul scrisului încercând să nu dezamăgesc prin creaţia mea al cărei deziderat va fi M la puterea a treia: mişcare, muzică, matematică! Doresc să las simple vorbe scrise care să mă definească în calitate de român ce sărbătoreşte Centenarul.
––––––––-
Doina ANDRONIC
24 august 2018
Timișoara