Alexandru NEMOIANU: Despre textele lui Viorel Roman

Viorel Roman ne-a obișnuit și în bună măsură ne-a obosit, cu o sumedenie de texte/articole în care, monoton, repetitiv, monomaniac, repetă câteva lucruri: ”Ortodocșii moldo-valahi sunt stăpâniți de teocrație, stau sub influența Moscovei, sunt inferiori, lor le stau împotriva Românii din spațiul banato-ardelean, care ar tânji fără limită după Episcopia Romei (zis “biserica” romano-catolică). Aceste sunt, în cel mai bun caz, afirmații arbitrare și gratuite dar, încă mai exact ele sunt aberații, enormități. Mai înainte de a le adresa vreau să fac o precizare.

Personal nu am nici un fel de sentiment negativ față de Viorel Roman, din contra, îl găsesc amuzant (până la un punct), admir un soi de umor cam țeapăn pe care îl are, bunul lui gust și eleganța și cred că a citit mult,deși ,iarăși până la un punct,cam degeaba.Viorel Roman scrie bine deși cu o încrâncenare asupra unei singure idei, o încrâncenare, după părerea mea, meritând o soarta mai bună. Acestea fiind spuse ele nu pot schimba faptul că mesajele și argumentele lui Viorel Român sunt, repet, aberații, enormități. De ce face el acest lucru nu știu. Aș vrea să cred că pur și simplu este “inamorat” de o idee dar, este posibil să promoveze o propagandă și asta ar putea fi direct ‘propaganda fidae”. Oricum, prin insistență și folosirea tipului de “argument” utilizate, categoric Viorel Roman face un deserviciu “cauzei”. Textele lui, în bună măsură, pot fi oferite ca exemplu de felul în care NU trebuie să promovezi o cauză.

Viorel Roman face o greșeală metodologică esențială. El caută să promoveze politică folosind argumente teologice. Nu este cu putință. Apoi el utilizează cu încăpățânare concepte și termeni în chip greșit. Cea mai supărătoare este greșita folosire a termenului de “teocrația” Ortodoxă.(Insistența de a folosi greșit termenul de “teocrație” din partea lui Viorel Roman mi se pare jenant. Dacă nu aș ști că el nu aparține acelei categorii, aș spune că topologic aceasta insistență se aseamănă marginalilor “regățeni” care confundau Cehoslovacia cu Iugoslavia). Teocrație înseamnă conducerea de către cler a unei țări. În Ortodoxie și în țările Ortodoxe așa ceva nu există și nu a existat. Teocrații au fost Tibetul și sunt Iranul și Vaticanul. De multe ori i-am atras atenția dar nu am fost băgat în seama. O altă enormitate promovată de către Viorel Roman este împărțirea Românilor în: Români, în spațiul ardealo-banatic și “moldo-valahi” în restul spațiului românesc. Este o împărțire bazată pe criterii geografice căreia Viorel Roman caută să îi atribuie dimensiuni de cultură și civilizație diferită. Absolut prăpăstios! Unitatea românească este impresionantă și mai ales se vădește în unitatea de limbă. Din Maramureș și până în Almăj, și am numit locurile românești cu cea mai puternică identitate lingvistică, Românii vorbesc aceiași limbă, cu minimale, minore diferențe, la nivel de sub graiuri. Iar această unitate de limbă este reflectarea unității de “lege”, care a fost Ortodoxia. Orice om de bună credință poate vedea acest lucru. Iar cu asta ajungem la câteva adevăruri esențiale și care țin de dezvoltarea sincronică și protocronica a Neamurilor.

Istoria Românilor și mai exact cea de după 1848, a stat și stă sub semnul unor împrumuturi externe gigantic și cel mai adesea fără rost, făcute din mimetism și încă mai vârtos din servilism și aproape în toate cazurile aceste împrumuturi au fost rău asimilate. Tot soiul de instituții, coduri de lege și de comportament au fost impuse peste și cel mai des împotriva obiceiului pământului. Iar toate aceste adausuri au fost asimilate și suportate datorită faptului că trăsătura esențială de civilizație românească a rămas neschimbată: Ortodoxia. Iată ce spunea în 1938 Sextil Pușcariu: ‘ceea ce crește valoarea noastră în ochii străinătății nu sunt azi formele exterioare ale unei civilizații importate în măsură mai mare decât putem asimila, ci ceea ce ne diferențiază de orice alt popor din lume, aportul de originalitate cu care intrăm în concertul popoarelor civilizate. Ortodoxia noastră este cel mai sigur criteriu de diferențiere. ”Iar Sextil Pușcariu continuă, ”Poporul Român se bucură, datorită sintezei dintre latinitate și Ortodoxie de privilegiul unor însușiri spirituale și ale unei culturi unice, de un deoasebit farmec”. Este deci vorba de însăși identitatea românească. Acest popor de limbă latină a crescut în Ortodoxie și sinteza latino-ortodoxă înseamnă chiar Neamul Românesc. Să presupunem (să nu fie!) că Românii s-ar alătura Episcopiei Romei, ’catolicismului”. Acest act ar însemna sinuciderea națională căci, ar însemna preluarea unui “catolicism” dezvoltat de alții, în alte modele etnice și alte împrejurări istorice. Încercarea hibridului “uniat” s-a dovedit un artificiu fără vlagă. ”Uniatia”, în scurt timp, sfârșește fie în romano-catolicism deplin fie, ca în cazul Galiției, în fascism și huliganism politic. Dacă ar intra în spațiul romano-catolic, indiferent în ce formă, pur și simplu locuitorii spațiului românesc ar înceta să fie mai fie Români.

Cu aceste gânduri am căutat să răspund unora dintre aberațiile, enormitățile și prăpăstiile promovate de către Viorel Român și, în același timp, vreau să îl asigur că personal nu am nimic împotriva lui.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

21 octombrie, 2018

Volumul „LA POARTA DIVINITĂȚII” de Maria Filipoiu

 
LA PORȚILE RAIULUI 
Volumul „LA POARTA DIVINITĂȚII” de Maria Filipoiu 
Editura ePublishers-București, 2017 
 
    Poeta Maria Filipoiu, activă în lumea literară (colaborează la 12 reviste literare) a debutat în volum în deplină maturitate, cu 2 volume în acelaşi an (și la aceeaşi editură): Tradiţii creştine şi ritualuri populare româneşti – poeme, şi Expresii populare și trăiri proverbiale – versuri. În ciuda titlurilor, care ar trimite la studii etnografic-culturale, e vorba de poezie, într-o formă arhaizantă, cu parfum folcloric. Celelalte volume au apărut în ultimii 3 ani. Iar cel de care ne ocupăm, La Poarta Divinităţii (ePublishers, 2017) conservă maniera stilistică. În curs de apariţie, alte două volume cu aceeaşi marcă tematică, dar ieşind din aria de versificaţie – rezonanţă populară. Ambele promit a conţine forme tot clasice, dar o zonă pretenţioasă a clasicului: sonete şi rondeluri. De altfel, în volumul recenzat, există două sonete. Nu m-ar mira ca în anii următori poeta să ofere, păstrând tematica, o culegere de hai-ku.
De ce-mi permit această extrapolare ipotetică? Pentru a sugera că alegerea formei pseudopopulare e conştientă şi asumată. Esenţialul discursului poetic al Mariei Filipoiu e identificarea unei maniere de expresie de profundă originalitate a unui monolog reflexiv, cu substrat filosofic. E mult spus? Tehnic, poate. Dar într-un sens larg, colocvial, tezaurul gândurilor nu doar acumulate, ci autostructurate coerent, poate păstra termenul definitoriu al acestui substrat.
De ce adaug prefixul pseudo-aprecierii că forma e populară? Poezia din acest volum este un complement definit al poeziei populare. În locul naivităţii – sobrietatea responsabilă, în locul epicii – monologul reflexiv, în locul ludicului – seriozotatea cu nuanţe didactice, epitet folosit de Horia Gârbea în prefaţă. Dar două entităţi complementare nu presupun doar contraste. Relaţia de complementaritate cere aforţiorii o bază comună. Iar baza comună, în cazul în speţă, e profunzimea. Poezia populară, de sorginte folclorică a deventit profundă prin distilare sedimentată, poezia Mariei Filipoiu din volumul discutat şi în două dintre celelalte pe care le-am citit, îşi etalează profunzimea tocmai prin decizia, înrudită cu cea a lui Arghezi şi a şcolii de la Târgovişte de a debuta târziu. La un moment anume ales, în care scriitorii erau deja constituiţi.
      Raportarea la divinitate, din poezia Mariei Filipoiu diferă de zbaterea şi îndoielile poetului credintei şi tăgadei. Pentru poetă, divinitatea e o certitudine apriorică, o stare supremă, un spaţiu eterat, unde elaboratul şi tenacele proces reflexiv ce constituie scheletul ideatic al demersului poetic permite cristalizarea. Semnificativ e că divinitatea nu e un partener de dialog spiritual, diferă de dumnezeire. Dumnezeu este, totuşi, pomenit, în ipostaza clasică, explicitând rostul volumului şi citând, ca piatră fundamentală, dictonul „Nihil sine Deo”, în versiunea românească.
       Volumul este structurat pe 3 capitole inegale. Chiar dacă limbajul şi forma sunt, în bună măsură, omogene, substanţa poetică e concentrată în primul capitol, al cărui titlu încorporează titlul volumului însuşi: „Sufletul la poarta Divinităţii”. Poeta însăşi etalează tematica acestui capitol: socială, spiritual-religioasă, de dragoste şi de dor, închinate Divinităţii, cuvântului şi spiritului creativ (pag. 14).
Prezenţa unei astfel de poezii e justificată de legea inerentă şi necesară a echilibrului. O extremă echilibrând altă extremă. Dar poezia, care precumpăneşte azi proza, oferă spectatorului un spectru foarte larg şi complet. Fiecare gust e servit.
     Dacă poezia cu parfum retro a Mariei Filipoiu e o dovadă de curaj, cere, oare, receptarea ei o formă de curaj cititorului oarecare? Cred că da. Un curaj compelmentar cerut de receptarea fracturismului, dar de aceeaşi natură. Cititorul afin largii zone non extreme a spectrului ofertei poetice n-are nevoie de curaj. Acesta e adaptabil nativ.
    Orice cronică de poezie e determinată să respecte o cutumă, dacă nu o regulă: afirmaţiile importante trebuie ilustrate cu citarea unor versuri. Voi reduce respectarea acestei cutume/reguli la un minimum minimorum, dintr-un singur motiv. Prefaţa lui Horia Gârbea, ca de obicei lapidară, concentrată şi organizată în logică strânsă, citează 4 strofe plus un distih la un total de mai puţin de 4 pagini.
Reţin, aşadar, doar:
      Înmoi ramura copacului
      În lacrimi de cerneală
     Să ducă în rădăcina lui
     O lumină siderală.
     („Radăcini de lumină” – pag. 61)
   Rostul alegerii acestei strofe e dublu. Pe de o parte se detaşează întrucâtva de versificaţia baladescă şi pune în valoare o imagine (lacrimi de cerneală) interesantă.
Pe de altă parte e unul din rarele cazuri de imperfecţiune a prosodiei, în rest respectată cu consecvenţă. Căci prosodia reprezintă furcile caudine ale versificţiei rimate şi cu atât ai mult în forma cu rezonantă folclorică.
Din acest capitol care e centrul de greutate al volumului, am mai reţinut poezia în acrostih ce reproduce titlul – „Lumina sufletului”
      Capitolul II – „Făclii de gând pe calea eterntăţii” – este generos. Cele 15 poeme sunt în memoriam unui areopag: Vasile Voiculescu (al doilea sonet din volum şi o odă), Nina Cassian, Mircea Albulescu (ca actor şi ca poet), Claudiu Constantin Vulpescu (erou în Afghanistan), atentatele de la Bruxelles, victimele din Paris, victimele din clubul Colectiv. Ultimele poezii evocă memoria bunicilor şi a mamei poetei.
Vasile Voiculescu a fost medic. Dincolo de afinitatea pe care poeta o resimte, alegându-l ca model, faptul că ea însăşi a urmat o carieră medicală, va fi jucat un anume rol.
De altfel lui îi dedică volumul, iar mottoul e un distih dintr-o poezie de Vasile Voiculescu.
Un loc aparte, demn de subliniat, îl ocupă, în acest capitol poezia „Dezrădăcinare de neam”, dedicată zilei Limbii Române:
       De limba română dezrădăcinaţi,
       Prizonieri în imperiu nedorit,
       Din neam românesc au fost rusificaţi
       Să ducă dorul de graiul moştenit.
     În fine, ultimul capitol, al treilea, are un titlu simbolic: „Încheiere pentru un nou început” și conţine doar 2 poezii: „Mai lasă-mă, moarte!” (parodie) şi „Rugi pentru eternitate” (baladă pe ultimul drum). Aceasta din urmă ar fi meritat, poate, în mai mare măsură subtitlul de parodie, deoarece foloseşte cel mai bine din întregul volum forma baladesc-folclorică. A treia şi ultima poezie a acestui foarte scurt capitol, intitulată „Mulţumiri”, ca o ars poetica a autoarei:
     Intru în lăcaş de suflet
     S-aprind candelă de cuget;
Adresând mulţumirile:
    Celor care mi-au citit
    Gândul în vers zămislit.
Volumul se încheie cu o fişă ce conţine date despre activitatea literară (cum se şi intitulează acest ultim element al cuprinsului): volume, antologii, premii literare.
Volumul e girat de Horia Gârbea, cu un fragment din propria prefaţă, pe coperta a patra. Vom încheia, deci, recenzia cu finalul sintetic al prefeţei: „În încăpătorul Rai post-modernist accesul se poate face printr-o infinitate de porţi, uşiţe, sărind pervazuri şi pârleazuri către o făgăduinţă dorită fierbinte sau acceptată cu resemnare. Maria Filipoiu şi-a găsit, indiscutabil, propria ei poartă.” (Horia Gârbea)
      Maestru al valorificării cuvintelor înzestrate cu încărcătură literară, scriitorul propune o expresivă grilă de lectură a volumului, prin prisma interpretării proprii a titlului acestuia – „Poeta din fața porții” (prefață)
 2 iulie 2018                                        Radu-Ilarion Munteanu
                                                              (scriitor și critic literar – USR) 
 
 
Articol publicat în:
Revista „Spații culturale”,  nr.61 /noiembrie-decembrie, 2018
Revista „Destine literare” 
 
 

RUGĂ ÎN LACRIMĂ

(sonet)

 

Mâinile în rugă unite cuminți

Îmi înalță gând din sufletul înfrânt,

Cu lacrimile uscate în cuvânt

Prin zori ascultând recviemul de sfinți.

 

Îmi plec genunchii obosiți spre pământ,

Să aprind lumină stinșilor părinți,

Ce-n poarta cerului așteaptă smeriți,

Judecata și voia Tatălui Sfânt.

 

Lacrima-n rugă primește răsplată

Din candelă cu foc de gând aprinsă,

De-a lumina drum spre cerească poartă.

 

În sufletul cu fereastră deschisă,

Viața și moartea revendică soartă,

Când feștila lumânării e stinsă.

 

 

OFRANDE SPIRITUALE

 

Cu sufletul mă risipesc în gânduri,

Prin toamne ruginite și brumate,

Când razele din ochi se scurg în rânduri,

De-a lumina priviri întunecate.

 

Pe aripile speranței mă agăț

Cu brațele de gânduri plutitoare,

Când suflet flămând privește la ospăț,

Râvnind ofrande imateriale.

 

Îngenunchez și cu mâini de gând adun

Firimituri în marama unui nor,

Pe masa Divinității să le pun;

C-au fot purtate în suflet călător.

 

Aromele pe gânduri impregnate,

Din privire se scurg în călimară;

Iar cuvintele în condei răscoapte

Îmi duc rodul toamnei în primăvară.

 

Divinității voi duce rodire

De ofrande uscate pe cuvinte,

Pentru a gândului însuflețire;

Să rodească-n ramuri înmugurite.

 

Ofrande în poem las moștenire

Cu mir din candela sufletului meu,

De-a lumina cărări de veșnicire

În rug binecuvântat de Dumnezeu.

 

Prin geana timpului privind în suflet,

Văd înflorit copacul poeziei.

Cu beteală de cuvinte leg buchet,

Să îl duc în Edenul veșniciei.

 

La umbra gândului îmi adăpostesc

Belșugul roadelor spirituale

Din copacul destinului pământesc

Și Domnului le duc în osanale.

 

Dar ascultând un recviem îngeresc,

Să-mi fie daruri binecuvântate,

Pe labirintul visului mă trezesc

Și văd ofrande pe slove pictate.

 

RUGI PENTRU ETERNITATE 

 (baladă pe ultimul drum) 

 

Cu pană de gând

Aștern lăcrimând,

Roua ochilor

Din sacru izvor

În poezie,

Ca hrană vie.

Când pe gând privesc,

Idei șlefuiesc

Și le fac veșmânt

Țesut din cuvânt.

Golgotă urcând

Cu chip tremurând

Și cu suflet frânt,

Către Domnul Sfânt,

Văd pe Maica Sa,

Maica Precista;

Îi las pe stele

Rugile mele,

Să-mi dea har ceresc

În grai îngeresc;

De-a slăvi mai mult,

Cartea de-nceput,

Cartea cărților

Și-a străbunilor

În care am scris,

Din coșmar sau vis,

Viața lui Iisus.

Pe file i-am pus

Tradiții sfinte

De neam iubite

Și-n vremi purtate

Cu pietate.

Le iau pe drum greu,

Către Dumnezeu,

Izvor să-mi fie,

Dar și făclie.

La Maica Sfântă,

Suflet cuvântă;

Iar când mi-ascultă

Ruga-n lăută,

Mă-nțelepțește

Și-nvrednicește

Să mă rog Ție

În pribegie,

Unic Dumnezeu,

Ziditorul meu;

Că viață mi-ai dat

Și mi-ai luat păcat.

La Domnul trimit

Sufletu-mi smerit,

Pentru minune

În rugăciune.

Să mi-l învețe

Sfinte povețe,

În genunchi va sta,

Spunându-i ruga:

Te rog, Preasfinte,

Ca pe-un Părinte!

În suflet frumos

Dă-mi har credincios

Și-n gând sihastru,

Cu foc de astru

Să-mi lași lumină

Din stea divină,

Ce-a vestit demult

Pe Hristos născut

Din Tată ceresc

Și chip femeiesc,

Maica Fecioară,

Credinței scară!

Venind pe Pământ,

Om din Duhul Sfânt,

Te mai rog să-mi dai

Loc la Tine-n Rai!

De-o fi să plătesc

Păcat omenesc,

Dau loc pământesc

Pentru plai ceresc.

Din soartă crudă

Voi lăsa trudă

Și bucurie

În poezie,

Spre a străbate

Eternitate,

Cu gându-n carte.

De-a fi salvate

Idei pictate

Și luminate

De privirea mea,

Când în ochi ardea

O rază de stea

Ce-n lacrimi curgea

Viața să-mi scrie

Spre veșnicie,

Luminează-mi drum

Pentru zbor postum!

Eu îți mulțumesc

Și-n rugi te slăvesc

Tată Creator

Și-Atotțiitor!

 

MAI LASĂ-MĂ, MOARTE! 

(satiră) 

 

Nu mă mai urmări, Moarte,

Să răpești sufletul meu!

Mai stai o vreme, departe,

Până când te-oi chema eu!

 

Mereu ți-ai făcut plăcerea

Cu secera-n neamul meu.

Te rog, mai lasă-mi vederea

În har de la Dumnezeu!

 

Lasă-mi sufletul de copil

Și mir în călimară!

Renunță la planul ostil,

Ce gându-mi înfioară!

 

Nu-mi lua visuri minunate,

Destinate celor dragi!

De-mi iei sufletul din carte,

Grele păcate îți faci!

 

Te mai rog să îmi lași rază

De lumină-n ochii mei,

Până ce gându-nnoptează

În ostatice idei!

 

Nu te pricopsești cu mine,

Iar povara-ți va fi grea

Cu proiectele de mâine

Strânse-n conștiința mea!

 

Îți dau tot ce-am agonisit,

Dar mai lasă-mă-n viață;

Să-mi pot duce la bun-sfârșit,

A ochilor speranță!

 

Mai bine să te odihnești,

Decât să îți rupi spate,

Cărându-mi sacii cu povești,

Ce sunt neterminate!

 

În veci voi fi a ta, Moarte,

Să-ți spun povești, ca să uiți

Suflete nesecerate;

De-a trăi ani buni și mulți!

 

Toți știm că tu nu ai suflet

Să simți ce e durerea;

Nici nu știi ce mare-i regret,

Când pe chip lași tăcerea.

 

În viață lasă-mă, Moarte,

Să mai zăresc lumină!

Pe cuvintele pictate

Să simți parfum de smirnă.

–––––––––-

Maria FILIPOIU

Continue reading „Volumul „LA POARTA DIVINITĂȚII” de Maria Filipoiu”

Mărioara VIȘAN: Concertul luminii

Concertul luminii 

 

În firida dintre secunde am ascuns lumina

am dăruit puțin câte puțin anilor ce s-au risipit

dar tot mi-a rămas atât cât să-mi luminez drumul

fără întoarcere dintre lumile abstracte

arcușul viorii măsoară timpul pe portativul  sufletului

de aceea melodia vieții azi când începe apusul e tristă

urechea devine  surdă la plânsul pianului căzut în dizgrație

eeee… cu ani în urmă lumina putea susține un concert la pian

acum sufletul se mulțumește doar cu vioară e mai ușor de purtat

spre înaltul din interiorul infinitului din noi

de aceea se spune iubirii nemarginte de o viață

iubito tu ești vioara întâi a sufletului meu

da, dar arcușul îl mânuiește destinul ce uneori uită câte o notă

atunci divinitatea din noi mângâie clapele  pianului,

într-o frumoasă mazurcă răsucind fuiorul timpului spre lumină

spațiul secundelor adaugă fluidul expansiunii de aceea e piano forte

să readucă armonia în viața asta atât de concertată

cum spuneam în firida dintre secunde…

dar cui îi pasă de secundele unui vechi suflet ce își cântă în surdină  plecarea

doar poate lebăda ce dansează ultimul dans înțelege lumina din firida

acelor secunde de aceea dansul lebedei  este unicul zbor perfect către infinit.

–––––––––––-

Mărioara VIȘAN

Ivrea, Torino, Italia

21 octombrie, 2018

 

Gheorghe A. Stroia în dialog cu Aurelia Grosu

1. Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți?

      Numele meu ar putea fi al unui metal prețios  sau al unui ținut regesc , un  nume cu o semnificație puternică ca mine, un nume sonor de Soare sau Lumină.Sunt o femeie care a răzbit prin viață luptându-se , căzând după multe bătălii cu ea și ridicându-se din valurile înspumate ca dintr-un vis plin de nuanțe întunecate.

     Mă numesc Aurelia Grosu, născută în ținuturile vechi ale Dobrogei, o Dobroge bătrînă ca și timpul, o Dobroge istorică, dar îmbietoare în felul său unic.  În prima mea carte ” Ești mai puternic decât crezi – Dacă am putut eu poți și tu ”, publicată în anul 2013, editorul meu mă caracteriza astfel:

     ” Aurelia Grosu are o experiență didactică de 40 de ani în învățământul primar și ajută copiii cu dizabilități, profesând în ultimii 10 ani în învățământul special. Însă această identitate profesională spune prea puțin despre un om care și-a construit o remarcabilă filosofie a vieții, în urma confruntării cu situații limită, care de multe ori păreau insurmontabile. Cu o tenacitate și o perseverență ieșite din comun, Aurelia Grosu ne face martori la un veritabil exercițiu de credință, prin care avem ocazia să ne reîntâlnim cu propriul nostru potențial nevalorificat. Ceea ce ne va surprinde și — în același timp — ne va inspira de fiecare dată este munca asiduă și angajamentul mereu reînnoit, care i-au permis autoarei să facă pasul de la o experiență personală spre o atitudine cu adevărat luminoasă în fața vieții.

      După  o lungă luptă cu depresia, după  multe suferinte de tot felul, la vârsta de 56 de ani, când viața părea că nu mai vine cu o surpriză plăcută, care să schimbe traiectoria vietii sale, Aurelia face un imens salt cuantic și spiritual , încât uimește țara prin reușita ei remarcabilă: în patru ani lansează cinci cărti care circulă în toată lumea și care motivează, ridică, resetează gândirea cititorilor ei, ajută copiii cu nevoi speciale, inițiază ateliere cu părinții, merge la școli și susține copiii pentru a deveni scriitori, e invitată frecvent la televiziuni etc. Este un om care a învins moartea și mentorează mii de oameni. Este femeia de care Dumnezeu s-a atins în mod supranatural, binecuvântând-o și făcând-o folositoare pentru alți semeni ai săi.”

     Sunt absolventă a Liceului Pedagogic ”Costache Negri” din Galați, am doi copii mari, Cristian Alexandru și Maria Cristina și un nepot de 16 ani, sunt împlinită că Dumnezeu mi-a arătat misiunea, o fac cu responsabilitate și pasiune și sper să ajut prin cărțile și acțiunile mele pe cei ce au nevoie de vorbe de duh, consiliere, ajutor spiritual.

  1. Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

      Grosu Aurelia:  

     Prispa casei din Măcin va fi scena amintirilor mele eterne. Acolo am dat frâu liber fetiței care cânta cu ”chisoiul de usturoi” și făcea spectacole ziua în amiaza mare de uimea toți trecătorii, acolo era ”piscina”unde mă bronzam vara, acolo a fost locul unde îmi puneam un șorț în față și vindeam pepenii aduși de la cariera de piatră din Munții Măcinului, unde tatăl meu era un cioplitor în granit recunoscut și foarte priceput, un om care a iubit din suflet grădinăritul. Casa părintească va rămâne actrița principală a existenței mele și mă va urmări până în eternitate. Va rămâne leagănul amintirilor nostalgice și dulci ca mierea .

      

      Revăd cu ochii minții roșiile cât un cap de bebeluș sau vinetele uriașe, îmi amintesc castroanele de salată mereu pline ochi de chestii bio, revăd coloanele pline cu căpsuni din grădina noastră și prăjiturile apetisante făcute de mama ca să ne arate cât ne iubește pe mine și fratele meu. Mă urcam pe acoperișul casei și făceam plajă, privind de sus strada principală a orașului. Cocoțată pe tabla fierbinte de pe casă, cu  o sticlă de apă lângă mine, citeam sau cântam în timp ce mă înnegream. Copilăria a fost presărată de momentele mele artistice pline de cântece pe care le învățam foarte repede din cărțulii mici cu cântări din repertoriul vremii anilor 60-70.  La vârsta de patru ani, am redat perfect cântecul  ”Marea ”  interpretat, pe atunci, cu măiestria unui glas impecabil, de inconfundabila  Margareta Pâslaru.

      La radiodifuziunea locală, am mers cu educatoarea și colegii de la grădiniță ca să vedem cum se transmit emisiunile radiofonice. Așa mi-am făcut debutul în muzică, chiar dacă eram o pitică inimoasă și îndrăgostită de muzica ușoară, care mi-a încântat o mare parte din viață.  Îmi este dor de serbările la care participam cu clasa sau la spectacolele de muzică ușoară de la Casa de Cultură din Măcin, la care luam parte cu drag și pasiune. Acolo m-am format ca om , fiindcă mama mea era o femeie care nu te prea lăsa să te culci pe o ureche. Veșnic îmi dădea de lucru în casă, în curte, la școală etc. Am învățat de nota 10 și premiul întâi,nu cred că aș fi îndrăznit să iau mai puțin cu o mamă atât de exigentă.

      Ideea este că mi-a plăcut mai mult cântecul decât literatura, nu m-am gândit că voi ajunge scriitor,  ceea ce denotă că Dumnezeu nu ține seama de planurile omului, ci doar de ale Sale. Îmi aduc aminte de după-amiezele de vară cand petreceam timp cu mama pe o pătură așezată pe cimentul din curte și ea făcea reparații la diverse obiecte de îmbrăcăminte, iar eu mă tot foiam în jurul ei. Îmi reamintesc printre gânduri de prima mea iubire nevinovată, acolo, în Măcin,  unde am cunoscut un băiat care mirosea a gogoși, fiindcă mama lui era vânzătoare la magaziunul de patiserie din centrul orașului.

    Sunt multe momente care îmi trezesc și emoții plăcute și mai puțin benefice pentru sănătatea mea emoțională, ceea ce mă face să le aduc în prim-plan doar pe cele dragi sufletului meu.

     O copilărie fără multă tehnică, în aer liber, într-o gospodărie bine îngrijită, cu doi părinți care s-au străduit cum au putut să ne poarte de grijă atât mie, cât și fratelui meu mai mic.

      Sunt recunoscătoare că a fost așa cum a îngăduit Dumnezeu să fie acest moment al existenței mele!

  1. Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

     Grosu Aurelia:

    Scrisul e ceva care vine din interiorul meu, o eliberare şi un mod în care mă pot face auzită, fiindcă am o experienţă care îmi oferă subiecte vaste pe care le pot despacheta şi din care putem învaţă lecţii preţioase de viaţă!            

   Sunt omul care mă pun la dispoziţia celorlalţi, pentru a-i învăţa şi a-i îndruma în mod corect, să nu repete greşelile generaţiilor trecute şi cred cu toată inima că noi, românii, avem nevoie de o resetare majoră în modul de a gândi şi în dezvoltarea personală a fiecărui cetăţean din ţara noastră.  

   Scrisul este un dar și o misiune dată de Dumnezeu atât de târziu, încât le-am apucat cu mare responsabilitate.  Dumnezeu vorbește românilor, El are  ceva măreț de transmis cititorilor mei, am fost mâna Lui și cred că sunt o femeie binecuvântată, care a primit ceea a cerut .

     Sper să fiţi de acord că este o reală nevoie de schimbare în România!

     Datorită vocației de învățător mi-am format o caligrafie și gândire ordonată, știindu-se că cele două sunt strâns legate ca două surori gemene. Susțin introducerea în școli a acestei cenușărese a programelor școlare românești.  În anul 2012, am primit cadou un calculator mai vechi de la o prietenă care nu îl folosea. Așa a început aventura vieții mele, un moment unic care mi-a deschis larg porțile cunoașterii și transformării personale, fiindcă exact de acest lucru aveam nevoie. Aveam cam 54 de ani și lumea virtuală mi-era complet necunoscută. Acel aparat uzat  mi-a dat  șutul necesar pentru a mă descoperi pe mine și lumea de dincolo de monitor. Am intrat în atmosfera  fascinantă a dezvoltării personale și spirituale, care mi-a influențat puternic gândirea și mi-a schimbat radical mentalitatea mea negativă și rigidă, mică și fără viziune pentru viitor. 

     Așa am conceput cele cinci cărți, creând subiecte bazate pe o temelie clară și puternică, pe o alternanță perfectă între spiritualitate și antrenament mental, pe o împletire fericită între credința în Dumnezeu și aplicarea valorilor morale atât în dimensiunea interioară, cât și în cea exterioară ființei mele.

       3.Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

         Grosu Aurelia:

         Este o poveste de viață simplă, dar inedită. Nimic nu vine decât la timpul potrivit..Mi-a apărut șansa să mă apuc de scris deodată, fără să îmi fi dorit acest lucru vreodată.Voiam să cânt, voiam să fac afaceri, orice,  numai  nu să scriu. Dar Cineva ne schimbă planurile după Voia Sa, independent de voința noastră. Profesam meseria de dascăl de peste 30 de ani și nimic nu prevestea apariția unei schimbări neobișnuite în  drumul linear al vieții mele. Eram mereu în rugăciune și căutam ceva nou pentru evoluția mea. Spuneam :

” Ce să fac ,Doamne, cu viața mea?”

       Am cunoscut doi tineri antrenori, unul din Dej și altul din Galați, am lucrat câteva ședințe de coaching cu ei și astfel s-a cristalizat  ideea că ar fi nimerit să povestesc într-o carte experiențele de viață personală și cum am trecut prin ele,  pentru a fi de folos și altora care se confruntă cu situații dificile sau furtunoase..Nu am acceptat de la început, habar nu aveam cum se face o carte, mă gândeam că am nevoie de bani mulți (ceea ce s-a adeverit), mă gândeam că cine sunt eu ca să public și cine mă va citi, eram confuză, dar tinerii insistau.

      În 4 iunie 2013, am început prima mea lucrare care s-a transformat într-un produs final exact după 4 luni, iar în 11 decembrie 2013 am participat la prima lansare de carte din viața mea, la Biblioteca V.A.Urechia din Galați, într-un cadru de mare frumusețe și eleganță. Cerusem lui Dumnezeu să îmi dea o misiune clară și deodată, El mi-a oferit-o.  

      Iată ce scriu la finalul lucrării  ”Ești mai puternic decât crezi”- Dacă am putut eu, poți și tu:

   ” Un vis s-a împlinit! Această carte simplă, pe înţelesul tuturor, a fost scrisă în timp record, cu pasiune şi muncă, în perioada verii anului 2013. Concentrarea maximă pe scop şi disciplina zilnică au dat rezultate. În mai puţin de două luni am scris-o cu dragoste, recunoştinţă şi bucurie. Nu am ştiut în ce intru. După ce am terminat de scris, am aflat că acesta abia era începutul. Nu am ştiut niciodată drumul unei cărţi de la scriere până la cititori. Dar am început să acţionez, căutând, întrebând, cerând sfaturi. Lumea mea singuratică a început să primească oameni noi, editori, tipografi, scriitori, oameni cu care nu m-am gândit că voi lua contact, deoarece din „închisoare“ nu am avut perspectiva nouă care mi s-a deschis acum. Şi sunt recunoscătoare! În fiecare dimineaţă mă trezesc mulţumind. Şi repet prin casă, prin autobuz, la şcoală, înainte de culcare, oricând, cuvântul „Mulţumesc!“

Orice poveste de succes începe cu cineva care asimplu spus: orice lucru mare începe cu ceva mic. Dacă nu eşti dispus să începi de jos, nu poţi începe deloc!

Lui Dumnezeu îi place să folosească lucruri despre care noi credem că sunt neînsemnate. El a folosit prânzul unui băiat ca să hrănească mulţimile de oameni flămânde, El a folosit o praştie pentru a-l doborî pe uriaşul Goliat, El a folosit o mână de lut pentru a reda vederea unui orb. El m-a luat pe mine din pat, dintr-o agonie mentală şi m-a vindecat, dându-mi viziunea de a vă împărtăşi şi vouă lucrările Lui în viaţa mea şi în viaţa altora.  El a folosit un loc de muncă neînsemnat, bani puţini  sau o idee mică pentru a mă binecuvânta. „Norii“ mici de pe cer sunt indicatorii a ceea ce va veni, ei sunt canale pe care El a hotărât să le folosească.

        Când El promite ceva, nu are nevoie de niciun lucru mare pentru a îndeplini promisiunea. Oamenii îşi fac planuri, au vise, au scopuri, au multe cunoştinţe corecte şi bune, dar cred că aş cere mai degrabă planuri pe care El să le poată binecuvânta.

       Am fost atrasă în 101 direcţii, dar când am hotărât să-i dau Lui toate direcţiile mele, El a ales-o pe cea mai bună. Pe drumul meu, am căutat fericirea în mod greşit. Am căutat să primesc, în loc să dăruiesc. Când am realizat acest lucru, am început să schimb tactica. Am zâmbit, am încurajat, am dat, dar am şi primit multe binecuvântări. Şi mă simt mereu binecuvântată în felurite moduri. Dragostea pentru Dumnezeu este rădăcina, dragostea pentru ceilalţi, este rodul exprimat prin încurajare, răbdare, facere de bine, smerenie, generozitate, seninătate, blândeţe şi sinceritate.

      „Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul (puterea şi calitatea sa), prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună de nimic, decât să fie lepădată afară.“ Sarea este asemenea dragostei; ea poate vindeca, curăţa, conserva, poate îmbogăţi, dar este nefolositoare când e ţinută în solniţă şi nu este presărată în jur. Dragostea este puterea vieţii, ea trebuie să fie motivul  pentru care ne trezim în fiecare dimineaţă. Fiecare zi poate să devină interesantă şi plină de sens dacă ne vedem ca pe nişte agenţi ai lui Dumnezeu, aşteptând în umbră să presărăm sare peste vieţile lipsite de gust pe care le întâlnim. Când colega mea, Mariana, o femeie tânără cu doi copii, un băieţel şi o fetiţă oarbă din naştere, a ales să se aşeze frumos îmbrăcată în cada din baie , să ia multe somnifere ca să moară, m-am îngrozit la gândul că sunt pe lume atâţia oameni deznădăjduiţi, care nu mai au nicio speranţă şi nu pot face faţă presiunilor sociale, emoţionale şi psihice. M-am întrebat când am aflat de moartea ei zguduitoare, de ce Dumnezeu a îngăduit ca ea să moară şi pe mine m-a salvat. Nu am înţeles de ce Mariana şi Dorin ( un coleg de școală) au murit prin sinucidere, iar eu am fost salvată. Mult timp m-au frământat tot felul de întrebări la care nu am găsit răspuns. Doar în vara aceasta am aflat răspunsuri clare, cercetând multe lucruri din trecut şi am înţeles că planurile lui Dumnezeu nu sunt şi planurille noastre.

      După ce am primit viziunea scrierii acestei lucrări, Dumnezeu mi-a descoperit un cântec creştin care m-a însoțit toată vara. Scriam şi ascultam melodia minunată.

      Iată versurile şi mesajul cântecului:

De multe ori în urma mea, prin gestul meu necugetat,

Rănit-am oameni, rănit-am oameni

Dar nu prin arme sau cuţit,

Ci prin ceea ce-am vorbit,

Am dărâmat templul care trebuia zidit.

Vreau ca gura mea de acum să rostească

Tot ce-aduce un zâmbet pe faţă

Tânjesc să iubesc ca şi Dumnezeu

Vreau să-nvăţ să leg o rană

Să conduc privirea oarbă,

Către Ceruri, nu pot uita că şi eu am fost condus cândva de Sfântul Miel.

Aş vrea ca rănile să leg,

Celor ce-n drumul vieţii merg,

Fără speranţă, fără speranţă,

Am fost şi eu cândva,

Dar Iisus m-a salvat

Şi m-a condus către Cer

Ca să fiu cu El acolo… Sus.

    Misiunea de a lega răni şi a fi de ajutor oamenilor a venit în timpul scrierii acestei cărţi. Vreau să ajut, să lucrez pentru oamenii care nu îşi găsesc Calea. Dacă pe mine m-a scos din negura depresiei, dacă pe mine m-acondus zilnic către ceea ce sunt astăzi, cu siguranţă El va conduce fiecare om disperat şi deznădăjduit. Am trecut prin văi adânci, prin locuri pustii, sufletul mi-a fost gol şi răvăşit, oamenii m-au dispreţuit şi judecat, dar… bucuria a luat locul tuturor acestor poveri şi acum sunt UN OM ÎNTREG!

      La încheiere, am o rugăminte pentru cei care au ajuns până la sfârşitul lecturii. Dăruiţi cartea mai departe altora, dăruiţi-o cu dragoste. Faceţi să circule mereu această carte. Nu puteţi anticipa cine se va regăsi aici şi va învăţa ceva. Nu puteţi şti ce răni veţi lega şi cine va fi ridicat prin toate mărturiile de aici.”

       ”Ești mai puternic decat crezi ” este emblema unei cărti de dezvoltare personală si spirituală, prin care orice cititor va simți prezenta lui Dumnezeu în viața mea. Este modul meu de a Îl prezenta pe Cel care a stat alături de mine în ”valea umbrei morții”, în cele mai grele situații prin care am trecut de-a lungul timpului, o carte care poate ridica, încuraja, susține pe cititorul ei , o carte care prezintă, în întuneric, poți primi fascicule de Lumină, cum poți fi înconjurat de armate de îngeri, cum pentru viața ta se dau lupte la nivel spiritual și cum poți experimenta victoria măreață a unui nou început.

      Atuul meu rămâne gloria lui Dumnezeu peste viața mea și misiunea pe care ați descoperit-o în încheierea cărții mele de debut. Voi continua să ajut , să încurajez, să lupt pentru vindecarea omenirii de rău și suferință. Toate cărțile sunt inspirate de Duhul lui Dumnezeu, fie că este o carte de înțelepciune, fie că este o carte pentru părinți, fie că este o carte dedicată femeilor de pretutindeni.

    Sufletul meu este împlinit, fiindcă știu că nu am trăit degeaba pe acest Pământ…

––––––––––––

Aurelia GROSU

Un fragment din cartea lui Gheorghe A. Stroia care poartă numele: ”Interviuri cu scriitori români contemporani – În dialog cu inima.”

Lilia MANOLE: La capătul veciei

La capătul veciei

 

La capătul veciei,
distanțe eminamente
dificile,
suflete înaripate,
șoptesc omenirii:
-E timpul nostru,
să vă creștem din noi,
în lumea îngerilor.
Intrați, nu pășiți, ci intrați
pe unica poartă a
Proniei și cereți
o fărâmă de pământ,
în odihna ochilor,
să înflorească-
numai atât
o fărâmă de pământ,
celelalte daruri,
absorbite
din infinitul raiului,
aici se întorc

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

21 octombrie, 2018

Alexandra GĂLUȘCĂ: Toamna-n poezie

Toamna-n poezie

 

Coboară toamna pe portativ
Stoarce lacrimi cerul nourat
Frigul câştigă teren definitiv,
Lumina străbate visul rourat

 

Vântul şuieră melodie tristă,
Prin copacii de frunze goliți,
Toamna dirijează ca o artistă,
Norii-s la ora de dans şcoliți

 

Păsările au fugit de prea frig
Urşii au intrat la hibernare,
Eu prin amintiri te văd şi strig
Prin a clipelor dragi depănare

 

E toamna pe rime şi cuvinte
Frunzele arămite tremură, cad
Gândul scrie poezia cuminte,
Pe fila cărții cu miros de brad

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

 

Silvia URLIH: Dezleagă-mă de vânt

DEZLEAGĂ-MĂ DE VÂNT

 

Inspiră-mă pădure,

respiră-mă curată,
picură-mi peste suflet iubire
din iubire,
aruncă flăcări vii
în
inima-nghețată
și arde-mă cu soare,
acum,
în amurgire .

 

Hrănește-mi însetarea din buzele-mi
ce fierb ,
răspunde-mi întrebărilor ce îmi opresc
suflarea,
îngenunchez cu tine
pe lacrimi
și te-ntreb:
când se sfârșește noaptea ,
când vine neaflarea ?

 

Se rup bucăți din mine,
se prăbușesc
pe lunci,
se tânguie-n iertarea pădurii
din pământ;
albastrule ce râuri
cu râul
dintre stânci,
dă-mi mie puritatea ,
dezleagă-mă de vânt !

—————————

Silvia URLIH

21 octombrie, 2018

Corneliu NEAGU: La margine de timp

LA MARGINE DE TIMP

 

La margine de timp, cu dorul călător,
te mai zăresc trecând câteodată
adusă-n amintirile ce vin în zbor
pe-o aripă de toamnă-ntârziată.
Te pierzi însă prin umbrele rebele
din ceaţa care mi se-aşterne-n cale,
dispari treptat din gândurile mele
cuprinse-n vrăji de magice sucale.

 

În fire lungi le deapănă prin vreme
dar nu te pot aduce mai aproape,
nici din adânc de haos să te cheme
când luna-n oaze trece peste ape.
Rugina toamnei se revarsă-n zare,
iar frunzele venite dinspre crânguri
par stoluri lungi de păsări călătoare,
cu amăgiri lăsându-se pe gânduri.

 

Din cer se lasă noaptea-ntunecată,
se stinge luna-n geana unui nor,
departe-n zare-a mai rămas un dor
sub umbra ta întinsă ca o pată !…

———————————————–

Corneliu NEAGU

21 octombrie, 2018

Daniela PÂRVU DORIN: Un albastru extins…

Un albastru extins…

 

Vreau să-mpart bucuria cu tine,
cu lumea deloc!
Până când zilele în care mă-nchid în casă
vor avea pretenţia sărbători să-mi devină…
Între ”da” şi ”nu” e aproape primăvară;
aştept, din clipă-n clipă, să-mi încep viaţa,
şi să mi se facă lumină…
Toate dimineţile mă vor recunoaşte,
sufletul îmi va fi ca cerul,
un albastru extins,
singurătatea, un provizorat de ispăşit,
de memorat, ca o pedeapsă impusă
ca să mă recunosc…
Am aşteptări gemene
şi poeme nescrise,
sufletul îmi devine un altfel de cer,
de-un altfel de albastru extins,
ce ştie să ascundă urmele
amintirilor reci şi rănilor deschise…
Aştept din clipă-n clipă să-mi încep viaţa,
şi să mi se facă lumină…

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

21 octombrie, 2018

Vasilica GRIGORAȘ: Îngerul nopţii

Îngerul nopţii

 

fără nicio tragere de inimă
ascult darabana ploii
şi cu gesturi necontrolate
îmi ridic privirea glacială
pentru a mă căuta

 

după multe aşteptări
m-am regăsit dar cu certitudine
sunt altcineva

 

în casa inimii
înceţoşată
de bruma amintirilor
ultimul ceasornic
bate ora
pentru un nou parcurs

 

de pe chipul
zilelor şi nopţilor
dispar smerite
lamentările înrădăcinate
de prea multă vreme
povăţuite
de fâlfâitul gingaş
al îngerului nopţii
purtătorul voinţei
de a face unele retuşuri
în felul meu de a fi

 

pe aripi de fluturi albaştri
gustând din
dulcele polen al verii
învăţ din nou
alfabetul iubirii
şi proiectez pilonii
unei împlinirii adevărate
prin voia Domnului

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

21 octombrie, 2018