Dorel SCHOR: Greu de cap (ziceri)

* Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere. Sunt doar atâţia care vând.

*   De ce îmi pasă că dă cu oiştea în gard? Păi, gardul e al nostru.

*   Viclenia nu ţine loc de inteligenţă.

*   Strănută ca un cal, tuşeşte ca un măgar… Să fie gripa porcină?

*   Când ai mai puţine cunoştinţe medicale, te crezi mai sănătos (Beatrice Vaisman).

*   Exemplar politic…

*   Nimeni nu-i mai greu de cap decât cel care nu vrea să înţeleagă.

*   Zarurile au fost aruncate… Le-a găsit cineva?

*   Unii când tac, nu-i mai poţi opri…

*   Nu poţi stopa prostia decât răzând de ea (Liviu Antonesei).

*   „Faţă de anul prezent, am înregistrat anul trecut un plus de 20 la sută”.

*   E preferabil să fii al doilea soţ al unei văduve, decât primul.

*   Dacă o femeie te iubeşte cu adevărat, se va mărita cu altul.

*   Regretele eterne pot ţine chiar şi câţiva ani…

*   Mare-i nelimitarea ta, Doamne!  (Dezideriu Dudaş).

*   Nu putem fi în competiţie şi în acelaş timp egali!

*   Citim acelaş text, dar înţelegem diferit.

*   Marile spirite se întâlnesc… Uneori cu spiritele mici.

*   Fiecare pas mută orizontul (Mircea Radu Iacoban).

*   Când eşti pus la zid, ai spatele asigurat?!

———————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

28 noiembrie, 2018

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Două pietre de hotar ale României

Două pietre de hotar ale României:

Centenarul UNIRII de la 1 Decembrie, 1918

și

Sfințirea Catedralei Neamului Românesc, 2018

 

Sunt într-adevăr două pietre de hotar în spațiul și timpul acestei milenare Istorii a României.

   Să fim mândri de Neamul în care ne-am născut, să fim mândrii de România, de Limba, Cultura și Credința noastră creștină Ortodoxă, în care au trăit și s-au jertfit străbunii noștri, și în care vom trăii și noi cei de azi, urmându-le fericiți calea veșniciei lor!

Trăiască România și Biserica lui Iisus Hristos!

—————–———————–

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

28 noiembrie, 2018

Ben TODICĂ: Anul 2018, piatra de temelie a neamului

Trăim vremuri debusolate, pline de oameni dezorientaţi. Când eram copil mă înfruptam din poveştile şi legendele strămoşilor noştri Geto-Daci, pline de Feţi Frumoşi şi Cosânzene şi visam. Generaţia mea a avut povestea ei, cu eroi vii şi vise de reîntregire şi unire, cu tinereţe fără bătrâneţe pline de lacrimi de fericire.

Azi nu mai credem şi am devenit săraci şi goi la suflet şi-n spirit. Fără sens, fără idealuri de viaţă vedem doar hău la capătul tunelului. Fără poveste, trăim doar în prezent. Nu mai avem ţintă, nu ne cunoaştem rostul şi nici mobilul care să ne motiveze să mergem spre lumină. Materialismul e lipsit de suflet şi stabilitate, e o cale printr-un labirint buruienos spre o direcţie moartă. A CREDE a dispărut, pentru că fără poveste, golul din faţă e doar ABIS. În abis eşti nimic!

Neamul nostru întotdeauna a privit spre NEMURIRE în UNIRE, ÎNTREGIRE în NEMURIRE. Credinţa noastră e NEMURIREA!!! Povestea neamului nostru a fost dintotdeauna nemurirea, iar azi mai mult ca niciodată avem nevoie să reînnodăm NEMURIREA, povestea de care avem nevoie azi. Ţinta spre care să ne dorim a privi, a ne motiva existent, a continua drumul neamului, al strămoşilor, părinţilor noştri în nemurire.

În copilărie am ştiut să visez datorită poveştilor noastre. Azi nu mai avem poveşti în care să credem pentru că ni s-au furat şi dacă dorim să ne reînnodăm destinul ca neam, să ne regăsim balanţa ca suflete în Nemurirea Neamului Românescva trebui să ne construim una nouă. Pentru Nemurire au luptat strămoşii noştri în decursul istoriei, vis împlinit la 1 Decembrie 1918. Astfel ne-am sfinţit ca Naţiune Creştin-Ortodoxă, adevărată Catedrală a Neamului pentru nemurirea, mândria şi cinstirea părinţilor noştri.

Copii, fiţi mândri de veşnicia Limbii Române, clădiţi-vă NOUA POVESTE A NEMURII pentru dăinuire şi trăinicie a viselor şi NEAMULUI ROMÂNESC.

Nu întrerupeţi visul, ŢINTA NEMURIRII!

La Multi Ani!

—————————-

Ben TODICĂ

Australia, Melbourne

28 noiembrie, 2018

Ilarion BOCA: Onor Țării

ONOR ȚĂRII

 

De ziua ta, iubită țară,
Prezent răspund iar la apel,
Eu care ți-am slujit o viață
Cu arma-n mână sub drapel.

Și eu ce-am stat pe metereze
În piscul munților străbuni,
Răspund prezent ca-n tinerețe
Când tu în juru-ți ne aduni.

Prin valurile înspumate
Cu tine veșnic eu rămân,
Că m-am născut să-ți stau de veghe
Ca orice suflet de român.

Iar eu, ce zbor ca o săgeată,
Din cerul limpede cobor,
Cât să-mi sărut în vise pruncii
Și steagul nostru tricolor.

Suntem din veac esență rară
Și păcii i-am slujit mereu :
Suntem români, avem o țară,
Și-n ea stăpân e Dumnezeu !

Ca brazii străjuim hotarul
Acestui sfânt picior de plai,
Pe care-am ctitorit o vatră
Și-o gură veșnică de rai.

Acum îți spun, ca și poetul
Ce-a plâns sub steagul tricolor,
Ca la trecutul tău de aur
Să ai un falnic viitor !

————————-

Ilarion BOCA

28 noiembrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Artur Silvestri și ,,casa”

Fără a încerca să înțelegem personalitatea lui Artur Silvestri, de fapt “persoana” lui, nu este cu putință să înțelegem opera lui. În contextul acestui articol în mod deliberat voi folosi, în referire la Artur Silvestri, prezentul și prezentul continuu. După părerea mea Artur Silvestri se află în veșnicie acolo unde cronologia istorică și a lumii nu mai are nici o importantă. În veșnicie lucrurile “sunt”, ieri, astăzi, întotdeauna.

Artur Silvestri este una dintre puținele “persoane” în înțelesul deplin al cuvântului. Unul dintre cei foarte puțini care înțeleg că Omul, “persoană”, este singura din creație care există simultan în spațiul “noetic” (spiritual) și material. Dar încă mai mult “omul” (persoana) are obligația de a le uni, aceste două planuri, prin transfigurarea propriului său trup. Aceasta înseamnă nu “mortificarea” materiei ci transfigurarea ei, aducerea ei la “starea dintâi”. În această înțelegere ar trebui să fie limpede că de fapt singurii “materialiști” autentici, cei care înțeleg și respectă cu adevărat “materia”, sunt chiar creștinii. Această înțelegere este prima condiție pentru deslușirea operei lui Artur Silvestri. Căci așa a înțeles și a mărturisit despre “om” Artur Silvestri.

El a știut foarte bine că “omul” este alcătuit din trup, suflet și duh și la fel de bine el a înțeles diferența dintre ele și împrejurarea că ele trebuie să lucreze în concordie. Artur Silvestri, în toată opera lui, mărturisește că trupul este vehiculul care pune lucruri în mișcare, că sufletul este cel care sau prin care există creștere, simțire, percepție, iar duhul este cel prin care sunt înțelese adevărurile veșnice, “tainele”, care nu pot fi explicate ci doar contemplate. Iar deasupra tuturor stă libera voie, capacitatea și obligația de a face opțiuni morale, între bine și rău. Încă mai mult.

Artur Silvestri a mai știut ceva, un adevăr înspăimântător.

A știut că în întreaga creație nu există putere mai mare decât libera voie a celor înzestrați cu conștiința de sine și înțelegere duhovnicească, care înseamnă capacitatea de a alege între “bine” și “rău”. Această putere, atunci când este cu premeditare folosită spre rău, poate avea urmări devastatoare.

Toate aceste lucruri Artur Silvestri le-a știut, a vorbit despre ele, le-a împărtășit celor din jur și încă mai mult, cu o generozitate care, după cunoștință mea, nu are egal, le-a folosit pentru a promova binele și a împiedeca răul.

Opera lui Artur Silvestri cuprinde capitole numeroase: istorie, critică literară, filozofie a culturii, literatură, memorialistică, jurnalistică, corespondență, istoria “locurilor”. Între ele toate un loc special îl ocupă scrierile despre “imobiliar”. Mai mult, îmi pare că până acuma, aceste scrieri despre “imobiliar”, au fost mai puțin citate și încă mai puțin înțelese și asta în pofida împrejurări că, după înțelegerea mea, în ele se află “cheia” care poate desluși opera lui Artur Silvestri.

Scrierile despre “imobiliar” ale lui Artur Silvestri sunt încă de prea mulți considerate “tehnice”. De fapt ele și sunt, căci au arătat direcțiile de dezvoltare imobiliară în România, viitorul dezvoltării urbanistice și în teritoriu și în plus Artur Silvestri a biciuit fără milă pe cei care efectiv tratau și tratează “imobiliarul” că pe o pradă. Dar ce nu s-a băgat de seama este împrejurarea că Artur Silvestri așeza, în centrul demonstrațiilor sale, vatra în jurul căreia se adună oamenii, locul unde ei se roagă și unde rup și împart pâine, “casa”.

Pentru Artur Silvestri “casa” nu erau cei patru pereți, era “locul” sfânt” unde oamenii ființează.
Această înțelegere am înțeles-o dintr-o emoționantă epistolă a lui Artur Silvestri privind ridicarea unei “case” la Drăgănești-Vlașca. Acea zidire era văzută de Artur Silvestri ca o naștere, ca venirea în lume a unui trup, dacă nu viu, oricum spre viață.

Din această înțelegere scrierile despre “imobiliar” ale lui Artur Silvestri nu mai pot fi socotite “tehnice”. Ele sunt un complex de înțelegere și proiectare a evenimentelor istorice printr-o altă vedere și în starea lor veșnică, întotdeauna.

În centrul evenimentului istoric, social, economic, cultural se așează “casa”, înțeleasă de Artur Silvestri ca loc spre sfințire și copie, “pre-imagine”, a lăcașului veșnic spre care se cuvine omului să tindă necontenit.

Este o înțelegere cu totul nouă, după cunoștință mea neîntâlnita, care obligă și care ajută.

Scrierile despre “casă” ale lui Artur Silvestri sunt scrieri care mărturisesc o taină și care ne spun, ca un dangăt de clopot, că drumul spre bucuria veșnică este mereu deschis.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

28 noiembrie, 2018

Vasile COMAN: Iubește-mă încă o dată

Iubește-mă încă o dată

 

Iubește-mă mereu, iubito, cu senin
Chiar dacă marea este tulburată,
La umbra stâncii tale mă închin
Și pașii ți-i sărut ce calea îmi arată.

Mai luminează-mi seara de aramă
Și gândul cel pustiu se ducă -n val,
Iubește-mă, iubito, că mi-e teamă
Să nu ne piară urmele pe mal.

Sărută -mi buzele în taină cu fior,
Să simt mirosul tău de piele de femeie
Genunchiul stâng să-l pui încetișor
Să-ți mângâi coapsele de lapte Galatee.

Iubește-mă mereu, iubito, și-n furtună,
În toamna vieții mele nu mi-e frig,
În brațe ce-ai cuprins pare să spună:
-Șoptește de iubire și numele să strig.

Și dacă valul ce săruta o stâncă ..
În spume de lumină va fi înfrânt
Tu iar să mă iubești, iubito- luptă,
Ca doar o viață avem pe pământ.

 

27 noiembrie 2016 Ploiești

——————————–

Vasile COMAN

Valeriu CÎMPEANU: Ursitorile

Ursitorile

 

Au venit ursitorile, Iubito
să-mi ceară viața înapoi
ce n-am trăit-o amândoi
așa cum ele m-au ursit
că în zadar ne-am irosit
și n-am trăit cum ar fi trebuit
Au venit să-mi ceară viața înapoi
dar viața mea e – amândoi
așa cum este și a fost
cu rostul ei chiar fără rost
cum să le-o dau eu înapoi
nu pot că prea mă doare
poate găsești tu altă cale.

–––––––––-

Valeriu CÎMPEANU

28 noiembrie, 2018

 

Anatol COVALI: Poruncă

Poruncă

 

Am visat că-n astă lume
eram prinţul din poveste
pus să fie ce nu este
şi ce nu vrea să-şi asume,

viaţa se ţinea de glume,
îmi punea în drum tempeste,
mă forţa să urc pe creste
cât mai şui, pline de brume.

Împăratu-îmi poruncise
să-i aduc fata răpită,
ce fusese fericită
şi mereu plină de vise.

Trebuiau jivini ucise
după ce era găsită,
lupta se-anunţa cumplită
şi dădeam de căi închise.

Caut de atunci întruna,
însă n-am găsit castelul.
Am uitat scopul şi ţelul,
cornu-i spart şi nu mai sună.

Zilnic dau de o furtună,
tot mai slab îmi este zelul
şi a ruginit oţelul
spadei doar de joacă bună.

Poate fata are-o droaie
de copii şi nu-i mai pasă
de-mpăratul ce acasă
arde-n dor ca o văpaie.

Şi eu merg prin frig, prin ploaie,
prin pădurea tot mai deasă
cu-o poruncă ce m-apasă
şi-o simt jar în măruntaie.

————————————–

Anatol COVALI

București

27 noiembrie, 2018

Daniela PÂRVU DORIN: Inima cui n-are chip?

Inima cui n-are chip?

 

îmi vine atât de greu/să-ți recompun chipul
tu care exiști în a doua mea tăcere…
și stai ascuns în carnea morții mele
și-n sângele meu/ca nisipul…

tu care ești și dincolo de mine
numai ca poate n-am meritat
sau n-a fost sortit
sărutului meu cu pas șoptit
să fie legat de tine/cu-adevărat

mi-s întrebările mereu zidite
mărginite-ntre ACUM și ALTADAT”
ai fost pentru mine un D-zeu
de la mine la tine un hău
nu știu din ce limpezimi/-ntrupat…

viata mea e-ntre tine și tot
încrâncenarea de-a mai iubi mă-nvie
un chip de ceata, uite! se-nfiripă…
iubesc eternitatea de o clipa
cu tine mort/și eu…aproape vie…

nici nu mai știu ce e aievea, ce nu e amăgire
poate EU nu trăiesc-de mi se pare pustiu
poate TU n-ai murit…
care din noi își înfrunta nopțile fără iubire?
inima cui n-are chip…!?
nu mai știu..

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

Iași

28 noiembrie, 2018