Ioan POPOIU: Unirea Transilvaniei cu România (I)

Pregătirile fiind încheiate, la 7/20 noiembrie 1918, Marele Sfat Naţional convoca Adunarea Naţională, la Alba Iulia: ,,Istoria ne cheamă la fapte. Mersul civilizaţiei…a scos şi neamul românesc din întunericul robiei la lumina cunoştinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi. În numele dreptăţii eterne şi a principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor…, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sorţii sale (…). În scopul acesta, convocăm Adunarea Naţională la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, la orele 10”. La Adunare aveau să participe: ,,1. Episcopii români din Ungaria şi Transilvania; 2. Toţi protopopii în funcţiune ai celor două confesiuni româneşti; 3. Câte un reprezentant (exmis) al fiecărui consistoriu şi capitlu; 4. Câte doi reprezentanţi ai societăţilor culturale (Asociaţiunea, Fondul de teatru etc.); 5. Câte doi reprezentanţi ai fiecărei reuniuni feminine; 6. Câte un reprezentant al colegiului profesoral de la fiecare şcoală, gimnaziu, liceu, institut teologic şi pedagogic; 7. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni învăţătoreşti; 8. Câte doi reprezentanţi (1 ofiţer şi 1 soldat) ai fiecărei gărzi naţionale judeţene, 9. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni de meseriaşi; 10. Delegaţii Partidului Social-Democrat Român, ca reprezentanţi ai muncitorimii organizate; 11. Doi reprezentanţi ai tinerimii universitare; 12. Câte 5 reprezentanţi ai fiecărui cerc electoral în care locuiesc români”. În afara acestora, ,,la această istorică adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru, poate pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc, în număr vrednic de cauza mare şi sfântă”. Se preiza că, ,,înainte de începerea Adunării, se vor face rugăciuni în cele două biserici din Alba Iulia, cea ortodoxă şi cea greco-catolică”. În încheiere, se spunea profetic: ,,Fii tare, neam românesc, în credinţa ta, căci iată se apropie ceasul mântuirii tale! Amin şi Doamne ajută!” (,,Românul”, din 8/21 noiembrie 1918).

Convocarea Adunării, la 20 noiembrie, nu a fost o întâmplare, ca şi la preluarea guvernării, a existat o coordonare a acţiunilor politice şi naţionale de o parte şi de alta a Carpaţilor. Astfel, la 20 noiembrie, generalul Prezan, şeful marelui stat major, anunţa trecerea armatei române peste Carpaţi, pentru ca, în numele unor sfinte drepturi naţionale, ,,să garanteze libertatea deplină a tuturor”. În aceeaşi zi, N. Bălan aducea la cunoştinţa Consiliului Naţional îndrumările primite de la Iaşi: proclamarea unirii, în cel mai scurt timp şi necondiţionat, într-o adunare la care să participe o mulţime cât mai mare de oameni. Ministrul Franţei insista ca unirea să fie proclamată înainte ca armata română să pătrundă adânc înăuntrul Transilvaniei. În aceeaşi zi, 20 noiembrie, Comandamentul gărzilor naţionale emitea Ordinul de zi nr. 5, prin care dădea indicaţii cu privire la reprezentarea gărzilor şi dispoziţii referitoare la misiunea acestora. Din partea Comandamentului la Adunare participau cinci ofiţeri în frunte cu Al. Vlad, comandantul acestora. Din fiecare judeţ, participa comandantul gărzii şi un membru al acesteia echipat, locul de întâlnire fixat era comanda gărzii din Alba Iulia, la 1 decembrie, ora 8. Comanda gărzilor  pentru menţinerea ordinei la Adunare o avea cpt. Fl. Medrea şi cpt. Andrei Bogdan, din oraş.

Răspândirea chemării (convocării) Adunării era făcută de ierarhi, presa publica, la 21 noiembrie, ,,Cuvântul arhiereilor români”, ai Bisericii ortodoxe, Ioan Papp şi Miron Cristea, şi ai Bisericii greco-catolice, Dem. Radu, Val. Tr. Frenţiu şi Iuliu Hossu, prin care îndemnau credincioşii să participe la acest eveniment (s-a adăugat, la 23 noiembrie, circulara adresată clerului). În Cuvântul lor, ierarhii arătau că interesele de viaţă ale neamului nostru cer înfăptuirea dreptului de a hotărî singur de soarta sa, recunoscând Marele Sfat Naţional drept ,,reprezentantul şi conducătorul politic al naţiunii române”. În ziua convocării, la 20 noiembrie, studenţimea română se asocia chemării şi adresa un Apel studenţilor risipiţi pe la casele părinteşti, chemându-i să-şi facă datoria faţă de neamul lor şi cu ,,vigurozitatea tinereţii” să acorde întregul sprjin pentru realizarea ,,idealului nostru: unirea tuturor românilor” (,,Românul”, din 8/21 noiembrie 1918). Consiliile naţionale judeţene adresau îndemnuri asemănătoare, pătrunse de înalt patriotism, astfel, Consiliul naţional din Blaj, într-un apel, publicat în ,,Unirea”, din 15/28 noiembrie 1918, adresa românilor chemarea de a veni la Alba Iulia ,,cu miile, cu zecile de mii”, pentru ca Adunarea să fie ,,cât mai impozantă”, 1 decembrie fiind ,,ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru veşnicie”. Oamenii erau chemaţi la Alba Iulia spre a jura că ,,nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe tot cuprinsul pământului românesc, sub una şi nedespărţită cârmuire”.

În editorialul ziarului ,,Drapelul”, de la Lugoj, intitulat semnificativ ,,La Alba Iulia”, enunţând certitudinea că la Alba Iulia ,,va începe un nou capitol al istoriei noastre naţionale”, erau exprimate principiile politice, de democratism şi progres, ale românilor, în acea toamnă de mari prefaceri. La rândul său, ziarul ,,Românul” adresa chemarea cu litere uriaşe, ,,Toată suflarea românească să grăbească la Alba Iulia”, pentru a se folosi de dreptul ,,de liberă dispunere al popoarelor” şi a-şi croi soarta ,,în spirit democratic” (,,Românul”, din 10/23 noiembrie 1918). Chemarea Marelui Sfat Naţional a avut răsunet până în cele mai îndepărtate sate din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, membrii Sfatului şi ai consiliilor judeţene cutreierau satele, aşezările şi oraşele, îndemnând poporul să se organizeze pentru Adunarea de la Alba Iulia. Este semnificativ că, după convocarea Adunării naţionale, gândurile românilor ardeleni ,,erau curate ca razele soarelui, iubirea frăţească nemărginită, dorul de muncă…, ziua şi noaptrea nu ne cugetam decât la noua viaţă în Ţara Românească…” (,,Foaia Poporului”, din 3 decembrie 1939).

Cele zece zile care despart convocarea de întrunirea Adunării de la Alba Iulia au fost cele mai entuziaste, mai înfrigurate şi mai emoţionante din istoria românilor din Transilvania. Toţi simţeau ,,fiorul sfânt ce cutremură toate inimile româneşti la gândul adunării de la Alba Iulia, unde după veacuri de pătimiri şi robie” era ,,chemat poporul românesc să-şi proclame libertata sa naţională” (,,Drapelul”, din 15/28 noiembrie 1918). După convocare, Consiliul Naţional a depus o activitate stăruitoare pentru pregătirea Adunării. Pentru alegerea delegaţilor la Adunare a fost elaborat un regulament în care erau precizate normele de reprezentare, pornindu-se de la circumscripţiile electorale din 1910, când au avut loc ultimele alegeri parlamentare. După alegeri, delegaţilor (5 pentru fiecare circumscripţie) li se înaintau mandate (credenţionale), semnate de preşedinte şi secretar, alegerile fiind organizate de către consiliile naţionale locale. Problema reprezentării a fost avută în vedere: ,,Este de dorit ca Adunarea naţională să întruchipeze în mod cât se poate de demn şi de fericit toate straturile naţiunii noastre…”.

Alegerile s-au desfăşurat într-o atmosferă de entuziasm naţional, fiind însoţile de manifestaţii şi adeziuni, ale ţăranilor, intelectualilor, meseriaşilor şi negustorilor români, din Arad şi împrejurimi, Braşov şi Ţara Bârsei, Făgăraş, Cluj şi Valea Someşului, Sighet şi Maramureş, Orăştie şi Haţeg, Năsăud şi Rodna, Timişoara, Banatş.a. La 22 noiembrie, la Sighet, ,,s-au adunat românaşii din toate satele ca la un semn”, 5-6000 de oameni, cu steaguri, cu cocarde în tricolorul românesc, îndemnaţi de ,,dorul de a se arăta lumii întregi că neamul românesc din Maramureş ştie să-şi croiască viitorul.., că stă ca stânca pe lângă Marele Sfat Naţional”, de emoţie, oamenii plângeau de bucuria ,,împlinirii visului neîmplinit al strămoşilor (,,Sfatul”, din 7/20 decembrie 1918). Adunări similare au avut loc în aceeaşi vreme la Baia Mare, Vişeul de Sus, Şomcuta Mare, adevărate manifestaţii naţionale, adeziuni acoperite de sute şi mii de semnături, dovadă şi textul jurământului: ,,obştea poporului român, din îndemn propriu şi fără nicio silă sau ademenire din partea cuiva, dă la iveală dorinţa fierbinte ce însufleţeşte inima fiecărui român şi declară că voinţa sa nestrămutată este: voim alături, împreună cu teritoriile româneşti…la regatul României”. Apoi se adăuga: ,,aşternem tot ce au dorit strămoşii noştri, tot ce ne încălzeşte pe noi cei de faţă şi tot ce va încâlzi pururea pe fiii şi nepoţii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu”.

Referindu-se la alegerile din Apuseni, ziarul ,,Unirea” din Blaj consemna: ,,Cea mai înflăcărată lume românească pretutindeni şi poporul e conştiu de demnitatea sa şi de idealul naţional, a cărui înfăptuire o pretind sus şi tare, ca un covârşitor glas de tulnic” (,Unirea”, din 11/24 noiembrie 1918). Adunările erau impunătoare, nu era sat, nu era inimă            care să ,,nu ceară să se dovedească lumii voinţa nestrămutată de unire”, iar foile naţionale din Sibiu, Lugoj, Blaj şi Braşov glăsuiau la unison: ,,Veniţi cu miile, cu zecile de mii! Lăsaţi pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temeliile unui viitor mai bun şi fericit pentru întreg neamul românesc”. Comunele sprijină unirea fără rezerve, cum făceau moţii din Albac în numele celor 3000 de locuitori: ,,cu toţii aderează şi se vor supune întru toate hotărârilor aduse de adunarea naţională română din Alba Iulia”. Românii din Ţara Făgăraşului, precum cei din satul Ţânţari, delegându-şi reprezentanţii la ,,Marea adunare naţională…”, le cer să fie la Alba Iulia în 30 noiembrie şi ,,în numele celor 2800 locuitori” să declare ,,dorinţa noastră hotărâtă de a ne uni cu România…” Hunedorenii, de pildă, locuitorii din Leşnic, îşi aleg delegaţii şi îi învestesc cu depline puteri ,,să declare în mod solemn” că ,,noi toţi voim împlinirea marelui ideal naţional al românilor…”. Ziarul ,,Libertatea” din Orăştie îndemna pe români să participe la Adunarea de la Alba Iulia, pentru a hotărî  ,,asupra sorţii neamului nostru…”.  Românii din Ţara Bârsei, cei 766 săteni din Hărman, întăresc cu semnătura lor adeziunea la hotărârea de unire ,,cu toate teritoriile româneşti”. La fel procedează bănăţenii, cei din cercul Sebeş, care îşi împuterniceau aleşii să voteze în numele celor 2500 locuitori ,,numai şi numai pentru unirea Transilvaniei…cu România”, din Sarazeu şi Bârnova, dar şi cei din Beba Veche.

Dar evenimentele din Transilvania, unirea românilor, îi preocupa în mod egal şi pe cei din Vechiul Regat, după cum scria ziarul ,,Mişcarea”, în articolul ,,La Alba Iulia”: ,,Adunarea Naţională de la Alba Iulia va fi o expresie adevărată a voinţei poporului român”, iar ,,cuvântul acestei adunări va fi vrednic să rămână pe vecie înscris în cartea neamurilor, fiindcă va fi rostit cu toată greutatea cuvenită şi cu toată energia morală a unui neam conştient” (.,,Mişcarea”, din 15 nov. 1918).

În preziua Adunării, la 30 noiembrie, membrii Consiliului (Sfatului) Naţional Român, sub preşedinţia lui Şt. Cicio Pop, dar şi alte zeci de persoane, s-au întrunit pentru a dezbate proiectul de hotărâre, discuţia a durat până noaptea târziu. Conform unui martor, Zaharia Munteanu (Amintiri, ms.), primul care a luat cuvântul a fost Al. Vaida-Voievod, care s-a pronunţat categoric împotriva oricărui provizorat şi a susţinut cu tărie unirea fără condiţii. În acelaşi sens antiautonomist, au vorbit dr. Aurel Lazăr de la Oradea, dr. Caius Brediceanu de la Lugoj, dr. Gh. Draga de la Caransebeş, dr. N. Şenchea din Făgăraş, dr. Ilie Dăianu, protopopul Clujului, Ilie Saftu, protopop din Braşov, dr. Laurenţiu Oanea din Bistriţa, dr. Ilie Lazăr din Sighet, dr. Vasile Filipciuc din Petrova-Maramureş, dr. Gh. Crişan din Beiuş, pr. Enea Bota din Şard ş.a. Delegaţii social-democraţi, Iosif Jumanca, Ion Flueraş, Enea Grapini cereau autonomie deplină în cadrul României. Curmând aceste discuţii, a intervenit decisiv dr. Iuliu Maniu, oficial, secretar general al P.N.R., dar, neoficial, în acele vremuri grele, era omul al cărui cuvânt trăgea în cumpănă cel mai mult. În cuvântul său, răspicat şi concis, Maniu a spus: ,,Adunarea naţională a fost convocată să hotărască Unirea. Mandatul ce ni s-a încredinţat de români e valabil numai şi numai pentru (acest) punct unic, unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional. Atât şi nimic mai mult! Toate celelalte puncte sunt secundare, vor fi rezolvate de constituanta noului stat, România Mare”. Declaraţia aceasta categorică a împăcat ambele tabere şi a satisfăcut întreaga asistenţă, toată lumea izbucnind în aplauze şi în strigăte de ,,Trăiască România Mare”. Au fost examinate punctele principale, discuţii vii a stârnit problema agrară, cei mai mulţi membri au pledat pentru unirea fără condiţii, ajungându-se, în final, la un text ce armoniza diferitele poziţii, adoptat în unanimitate.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

29 noiembrie, 2018

Laura Cristina CRISTEA: Centenar

Centenar

 

La Alba Iulia în cetate
Se adună frate cu frate
Că inima-n piept ne bate
În grai român și-n dor de frate

Sărbătorim centenarul
Culorile din steag, nume de eroi
Înfruntând ploaia și gerul
Și tot ce avem mai sfânt în noi

Puneți pe masă ștergare
Pâine bună și cu sare
C-așa-i datina din străbuni
Pe la noi, pe la români

De centenar
Să închinăm veseli paharul
Azi mândră spun tuturor
Că vom păzi cu drag hotarul

Bucuroși c-am viețuit
Neamul nostru n-a pierit
Doina, datina și graiul
Răsună pe tot plaiul.

——————————-

Laura Cristina CRISTEA

28 noiembrie, 2018

Imagine internet

Vasile COMAN: Dacă nu acum…?!

Dacă nu acum…?!

 

Dacă suntem frați, totul e sinistru,
Generații multe sunt în pribegie,
De la Tisa noastră… dincolo de Nistru,
O știu și copiii… E o Românie!

Plânge și suspină Moldova orfană,
Cizma grea rusească încă nu ne lasă;
Suntem neam de daci și avem o mamă.
Te iubim, Moldovă, vino iar acasă!

Robi și peste Nistru și acolo-s frați,
Pod de flori și punți, astăzi ne dorim
Toți același sânge, noi suntem jurați
România Mare… Noi o făurim!

Bucovina plânge după Cernăuți
Și acolo e soră, și acolo e frate,
Și acolo’s dealuri, și acolo’s munți,
Haideți la Unire! Veniți că se poate!

Inima reginei e în Cadrilater
La cetatea Balcik e a ei iubire
Și acolo’s frați, și acolo sper
La o România, la Marea Unire!

Hai să rupem lanțul care ne separă,
Veniți toți românii ce sunteți plecați,
Hai să ne unim că suntem o țară,
Haideți toți acasă, la munții Carpați!!

22 august 2015, Fânari

——————————–

Vasile COMAN

Imagine internet

Dorina OMOTA: La mulți ani măicuță Românie!…

La mulți ani măicuță Românie!…

 

Motto:
(Cuvintele îmi sunt mult prea sărace,
Ca să îți spună ce mult te iubesc,
Dar crede-mă că orișice aș face,
Și-oriunde-aș fi, la tine mă gândesc!…)

E-un centenar iubită Românie,
De când românii toți s-au adunat,
La Alba și-n deplină armonie,
Îmbrățișați în horă au intrat.

Cu bucurie „La Mulți Ani” îți cântă,
Poporul din Ardeal, sau de pe Prut,
Iar eu mă-nclin cu drag măicuță sfântă
Și glia strămoșească o sărut.

Zâmbesc chiar și eroii din morminte,
Văzând această mare sărbătoare,
În care ne rugăm cu glas fierbinte,
Pentru a țării slavă și onoare.

Veniți cu toți la hora înfrățirii,
Uniți să fim ca și atunci demult.
Când un Mihai tot lanțul înrobirii,
L-a rupt și a făcut din noi un cult.

Însă veniră ploi de răutate,
Ce curg ades cu ură și venin,
Și dacă nu luptăm pentru dreptate,
Vom fi striviți în talpă de străin.

De ziua ta iubită Românie,
În palme tare-aș vrea să mai cuprind,
Doar zâmbete și râs și veselie,
Ca să îți cânt cel mai frumos colind!

————————————

 Dorina OMOTA

26 noiembrie 2018

 

Dorel SCHOR: Ceva de necrezut (schiță)

Luni dimineaţa, în jurul orei zece, doamna Gurnişt îi relată vecinei sale, madam Brodiciche care se întorcea de la cumpărături:
– N-ai să mă crezi, dar Leopold mai stă la ora asta în pat!
– E bolnav? se interesă amabilă madam Brodiciche.
– Nu are nici pe dracu, preciză doamna Gurnişt. Pur şi simplu nu are chef să meargă la servici. Chiar aşa mi-a şi spus: „Astăzi nu mă duc la lucru că n-am chef. De treizeci de ani mă scol cu noaptea-n cap, dar azi n-am chef.”
– Lasă că-i trece, opină vecina şi urcă în lift.
Marţi pe la amiază, doamna Gurnişt îi povesti lui Şimon Şeinerovici, care se repezise acasă în pauza de prânz:
– Nu mă întreba unde-i acuma Leopold că dacă-ţi spun, n-ai să mă crezi!
– Nu-i la slujbă? se miră candid Şimon. Atunci unde?
– La cinema…
– Acum, la ora asta? făcu ochii mari vecinul. Păi la ora asta, doamne iartă-mă, nu sunt deschise decât cinematografele por…,hm, asta, por… par… pur…
– Poţi să vorbeşti fără frică. Por-no-gra-fi-ce! Ce crezi, că n-am ştiut? Doar mi-aspus că se duce, nu s-a ascuns.
– Dar ce i-a venit?
– A declarat că acuşi iese la pensie şi încă nu a văzut un film albastru. Unde ai fi vrut să vadă? La Cernăuţi? La sindicat? Aşa că a decis să nu moară prost şi poate să spună lumea ce-o să spună, el se duce să vizioneze. Chiar aşa mi-a spus: să „vizioneze” porcăriile alea…
-Lasă că-i trece, zâmbi strâmb Şimon Şeinerovici şi dispăru.
Miercuri după masă, pe la cinci, madam Gurnişt îşi descărcă sufletul lui Boris Israelovici care intrase să încaseze taxa de întreţinere în numele Comitetului de bloc.
– Ţi-ai fi imaginat aşa ceva? Pe diseară suntem invitaţi la o nuntă. Se mărită fiica prietenei mele, mata n-o cunoşti, din familia Goider. Totul era aranjat, i-am ales şi cămaşa şi cravata, am complectat un cec şi deodată, când să scriem câteva cuvinte de felicitare, ca să se ştie de la cine e cecul, Leopold mă priveşte calm şi zice: „Nu mergem la nici o nuntă. M-am săturat de nunţile astea de plastic, unde totul este artificial, chiar şi vinul şi felicitările”. Am vrut să-l prelucrez cum ştiu eu, dar nici nu m-a luat în seamă, mi-a spus numai că iese să se plimbe pe faleză, să privească valurile mării…Şi a ieşit.
– Nu! zise Boris Israelovici.
– Ce nu?
– M-ai întrebat, preciză preşedintele comitetului de bloc, dacă mi-aş fi imaginat aşa ceva. Răspunsul meu este nu! Leopold Gurnişt e cunoscut ca un om disciplinat, un tovarăş de nădejde, un adevărat om al muncii…
Întrebarea care se pune este: ce i-o fi venit?
– Păi, nu ţi-am spus? Doar a declarat că s-a săturat de nunţile astea la care eşti invitat ca să nu te superi că nu te-au invitat şi te duci ca să nu se supere ăia că n-ai venit. Pur şi simplu, s-a săturat. I s-a făcut dor de mare şi de un apus de soare. Dar tocmai el?
– Lasă că-i trece, făcu posac Boris Israelovici şi încasă cotizaţia.
Dar lui Leopold Gurnişt nu-i trecu. Joi intră într-un magazin de lux şi-şi cumpără o băutură scumpă, ceea ce nu şi-a permis niciodată. Vineri alungă potaia pe care o creştea nevast-sa şi pe care el era obligat s-o plimbe în zori devreme şi seara târziu. Sâmbătă l-au internat. Duminică, familia Brodiciche, Şimon Şeinerovici, Boris Israelovici şi subsemnatul
l-am vizitat la sanatoriu. Medicul de serviciu s-a dovedit un om deosebit de amabil şi de drăguţ. Ne-a asigurat că nu e un caz prea grav şi a precizat:
– Lăsaţi că-i trece!
Când o să-i treacă, promit să vă anunţ…

———————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

28 noiembrie, 2018

Florentina SAVU: Se lasă noaptea pe cărare

SE LASĂ NOAPTEA PE CĂRARE

 

Se lasă noaptea pe cărare
Și intră și la mine-n casă,
Din neguri țese sărbătoare
Și timp de visare aleasă,

Vine în mantia-i de smoală
Și-mi pune beznă peste ochi,
Este tăcută și domoală,
Nu ți-ar fi noapte de deochi!

Te uiți la mine surâzând,
Că mult mă placi o văd prea bine,
Pe patul cald mă-ntind curând
Abandonând real și sine,

Mă las în vraja ta-mbrăcată,
Sub mantia-ți de smoală-ncinsă,
Să-mi fii tu mama adorată
Cu mângâierea ta aprinsă?

Mă legeni blând ore în șir
Și-mi picuri plumb plăcut pe gene,
Mi-e somnul un dulce zefir
Adus în dar de moșul Ene,

Tu mă veghezi până în zori
Când fugi de lumină și soare
Dar vei veni de-atâtea ori
Pe perna mea albă și moale.

Te-aștept cu stele și cu lună,
Și cu luceafăr drag, iubit,
Să îmi urați toți „noapte bună”
Și să am somnul liniștit,

Să-mi stea luceafărul pe sâni
Și stele-n păr să mi se prindă,
Să fiți prietenii mei buni
Și luna fața să-mi cuprindă,

Să fiu iubită-n adormire
Cum trează nu am fost nicicând,
Să-mi puneți beteală pe fire
Și stropi de aur peste gând,

Să mă trezesc cu drag de viață,
Să-mi pară ziua o zeiță,
Să-mi urmez calea cu speranță
Și să-mi plac propria ființă,

Să trec prin ziuă cu folos,
Să cânt și să dansez de drag,
Să-mi crească aripi de-albatros,
Din zboruri să îmi fac șirag,

Să-mi aflu soarele prieten
Și florile surori să-mi fie,
Să-mi plimb iubirea printre cetini
Și-n suflet să port poezie,

Să mă întorc apoi la tine,
Să-mi mângâi pletele de smoală,
Să-mi prinzi din stelele-ți senine
Flori din lumina lor astrală,

Să stai pe perna mea cea albă
Și să mă legeni în neștire,
Poate că chiar ești a mea mamă,
Visele, știi, îmi sunt în fire!

———————————–

Florentina SAVU

28 noiembrie, 2018

Maria HOTEA: Poesis

Iubirea-n poezie

 

Iubite ne-am pierdut într-un sărut
În noaptea cea senină și albastră,,
Când noi la cer privind am vrut
Cu dor să împlinim iubirea noastră.

Tu strâns la pieptul tău m-ai prins
Iar vraja ochilor sclipind ca două stele,,
M-au fermecat și am trăit un vis
Pradă fiind sărutului și îmbrățișării tale.

Cu buzele fierbinți le căutai pe ale mele
Iar inimile noastre visau de mult iubirea,
Că suflete-însetate doreau din plin și ele
Din cupa cu nectar să bea o picătură.

Iar trupul meu și al tău, pentru eternitate
Să fie un întreg,nicicând să nu se piardă,
Doar timpul lin să curgă încet , pe nesimțite
Iar flacăra iubirii, în inimi să se-aprindă!

 

Fereastra sufletului

 

În suflet din nou mi-a înflorit speranța,
Îmi râde soarele cu raze calde dimineața
Fereastra sufletului îmi este larg deschisă,
Căci de prea multă vreme o știam închisă!

Mă încred în mine și în visul meu,
Îmi este dragă viața chiar de îmi este greu
O aripă de înger mereu știu că mă ocrotește,
Pe drumul drept numai iubirea mă însoțește!

Am alungat în hău tristețea ce mă macină ,
În amintiri singurătatea știu că poartă vina
Las azi trecutul și-l îngrop în mrejele uitării,
Privirea o îndrept încrezătoare-n largul zării .

Știu iernile de acum nicicând n-o să mă doară,
Căci viscolele de altă dată nu mă mai înfioară
Iar fiecare fulg de nea este o lacrimă fierbinte,
Ce ar vrea cu zboru-i lin mereu să mă încânte!

——————————-

Maria HOTEA

28 noiembrie, 2018

Continue reading „Maria HOTEA: Poesis”

Dorel SCHOR: Ora de baie (schiță)

– Sunt exasperat! îmi spune Eliahu Iliescu. Când ţi-e lumea mai dragă, apare câte un musafir nepoftit, câte un vecin dornic să stea la taclale… Şi când asta? La ora când aş vrea să mă odihnesc, când copiii sunt liniştiţi, când se recomandă să nu se facă vizite…
– Ai putea să le spui.
– Ce să le spun?
– Adevărul. De exemplu că e ora băii. Copilul nu trebuie să sufere. Te scuzi că-i ora de baie şi fiecare înţelege!
– Crezi? zâmbeşte neîncrezător Eliahu.
– Hai să facem o probă. Îţi stau la dispoziţie.
Nici nu termin bine vorba şi apare Şimon Şeinerovici.
– Hai să te fac o tablă, rosteşte el cu entuziasm.
– Regret mult, se bâlbâie Eliahu, dar e tocmai ora când sugarul trebuie să facă baie, nu te supăra.
– Nici o supărare, acceptă Şimon situaţia. Lasă că joc cu el (şi mă arată pe mine). Tu fă-i baie plodului. Numai lasă la suprafaţă o sticluţă cu ceva.
Totdeauna mi-a făcut plăcere să-i smulg o linie, două banditului ăsta, aşa că in timp ce gazda intră în baie de voie, de nevoie, mă pregătesc să-l atac cu albele. Probabil că individul trişează însă, sau are un noroc fenomenal pentru că, în trei sferturi de oră, abia dacă reuşesc să scap de marţ. Pierd invariabil şi când Şimon pleacă, răsuflu uşurat. Îmi amintesc de Eliahu şi îl strig complice:
– Poţi să ieşi din baie, tipul a plecat.
Numai că sună cineva la uşă. Cine e? Madam Gurnişt !
– I-am adus doamnei o reţetă de borş din Bucovina, spune. Unde e?
– A ieşit să-i plimbe pe cei mai mărişori, zice Eliahu. Eu am rămas acasă pentru că trebuie să-i fac baie chiar acum lui ăla micu…
– Ce vorbeşti? se bucură madam Gurnişt. De când n-am mai asistat la baia unuia mic şi drăguţ… Lasă că te ajut eu, punem apă îndată.
Bietul tată se uită la mine, eu ridic din umeri, cu alte cuvinte „fă-i baie, te pui cu asta?”. Aşa că el umple din nou cădiţa, desface scutecele şi întroduce pruncul (care nu ştiu de ce tocmai plânge) în apă. Madam Gurnişt e şi ea în baie, îi aud sfaturile, plodul urlă de-a binelea. Mi se rupe inima, dar ce pot să fac? Îmi torn puţin coniac şi aştept să treacă. În sfârşit, baia numărul doi se termină.
– Eu vă las, ne zâmbeşte madam Gurnişt transpirată, îmi pare bine că am putut fi de folos.
– Ei asta e! exclamă Eliahu. Bine că s-a dus. Dacă nu-i făceam baie, precis că stătea s-o aştepte pe nevastă-mea. Care, dacă nu mă înşel, chiar vine…
Numai că cea care vine nu e madam Iliescu, ci madam Biton, vecina de la etajul opt. Şi ea o caută pe doamna, şi ea regretă că nu-i acasă pentru că vrea să organizeze o excursie numai a femeilor.
– Cu dragă inimă, zâmbeşte strâmb Eliahu, numai că noi tocmai ne pregăteam să-i facem baie copilului şi…
– Ei, asta-i bună, exclamă vecina. Cum o să-i faceţi voi, bărbaţii, baie…Eu am şapte copii, aşa că pardon, lăsaţi pe mine.
Nu apucăm să spunem nimic, puştiul deja zbiară în braţele vânjoase ale vecinei,cada e umplută în doi timpi şi trei mişcări, iar plodul, săpunit cu experienţă, mai-mai că-şi pierde răsuflarea de atâta curăţenie. Când pleacă madam Biton, o întinde şi Eliahu, disperat, iar eu rămân responsabil cu casa, sugarul şi propria-mi disperare. Norocul meu că apare, în sfârşit, doamna Iliescu, care exclamă logic:
– Cred şi eu! Tocmai acum şi-a găsit soţul meu să plece… Când trebuie să-i facem baie copilului.
Nu am curajul să spun nimic şi, din pură prietenie, mă ofer s-o ajut. Iar plodul, habar nu am de ce, urlă imediat ce-l băgăm în apă.

———————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

28 noiembrie, 2018

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Ce-i memoria?

CE-I MEMORIA ?

 

Nu-nţeleg bine ce-nseamnă cuvântul Memorie,
Oricât să fi-ncercat vreo definiţie să-i găsesc…
O punte spre trecut sau peste timpuri o victorie ?
Putem să mergem înapoi, să ne-amintim de glorie,
În seifurile minţii deschizând, acolo unde se dosesc,
Amintirile se regăsesc…

Nu ştiu de-are gust dulce d-elixir sau de venin,
De-i hrub-adâncă, plină de cadavrele zilelor trecute…
De-s în cromozomi înscrise memoriile unui Destin,
Cu cele rele, cele bune, cu toate bucuriile sau chin,
Din vremi uitate, prin mărăcinii istoriei nerăzbătute,
Vremi… ascunse şi tăcute…

Memoria e carja, în care se sprijină ologul Timp,
La care apelez, dacă Prezentu-i crud şi doare ?
Când clipele îmi trec năvală, zile, luni şi anotimp,
Să pot să mă întorc, să gust câte ceva-n răstimp,
Din adolescentina vreme, c-o iubire chiar ce moare,
Chiar, vise false în vâltoare ?

Cumva nu-i oglindă scorojită, ce-n mreje mă atrage
Fascinant, prin ea să trec, ca vremi să pot învinge ?
Să retrăiesc din amintiri sau-n altă lume să mă bage,
Necunoscută nouă, închipuită, citită prin hârţoage,
Cu mistere şi-adevăruri pe care nu le poţi atinge ?
De ne-am putea-ntr-un fel convinge…

De câte ori, rănită, simt să mă strângă dura realitate,
Mă-ntorc la dânsa, la Memorie, in mine să se inculce,
Ducându-mă spre înapoi, pe cărări de imensitate,
La întâlnire cu Necunoscutul sau cunoscutele uitate,
Pe patul amintirilor, ca liniştea cu-ncetul să mă culce,
În somnu-i lin şi dulce…

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

28 noiembrie, 2018

Laura Anișoara MUSTEȚIU: Taina scrisului (89) – Un eseu dedicat tatălui meu

Sper ca acest eseu să vă poarte într-o călătorie scurtă, dar placută, prin viața mea, o călătorie în care vom descoperi împreună unul dintre miracolele naturii umane, taina scrisului. Păşiti cu mine pe calea prăfuită al trecutului, unde oameni deosebiţi și timpul călător mi-au influențat spiritul și viaţa.

Am fost norocoasă nu numai să cresc in oraşul florilor, sau „mica Vienă”,  cum i se spunea orașului Timişoara, dar si într-o atmosferă magică, înconjurată de cărți și creativitate artistică. Tatăl meu, poet si sculptor, avea darul de a raspândi o energie plăcută în jurul lui, o energie născută din creativitate artistică, din pasiunea de a sculpta și de a scrie. Adesea stătea la masa, privind în aer, părând pierdut într-o lume necunoscută. Eram micuţa, nu ştiam să citesc, dar îi vedeam strălucirea feţei, şi simţeam că arta de a scrie este ceva foarte special și magic, ceva care te face să strălucești ca o stea intr-un univers nou, necunoscut.

Zilele pline de creativitate artistică petrecute cu tatal meu și pasiunea lui de a cizela cuvinte frumoase sub dalta inspirației, mi-au aprins flacăra dorinţei de a citi și de a scrie. „Întinde mâna să atingi un munte,/ Şi stelele să urce către frunte…/” spunea tatăl meu într-o poezie dintr-un album scris în 1974 cu dedicaţia „Fetiţa mea cînd vei citi,/ Aceste rînduri aurii,/ Să zbori cu inima spre soare,/ Spre generaţii viitoare,// Să duci cu tine mai departe,/ Şi gîndul meu,/ Și-această carte.//” Poeziile tatălui meu m-au învaţat că scrisul nu este numai un talent care mocneşte în adîncul fiinţei noastre! Scrisul este o revelaţie care lasă amprenta sufletului pe hîrtie.

Am început să citesc cărți la o vârstă fragedă. Biblioteca vastă a tatălui meu a fost un început aventuros și promițător. Primele mele aventuri în universul lui Ion Creangă, Petre Ispirescu, Ioan Slavici, apoi Rudyard Kipling… unde aproape m-am pierdut în jungla indiană, urmate de Jules Verne și mulți alţii, au rămas de neuitat. Prin acei scriitori am descoperit că lumea e mare, provocătoare și minunată, iar prin modul lor natural și însuflețit de a scrie am înțeles că arta scrisului trebuie fie o experiență aventuroasă, sublimă. Dar am inţeles şi că după ce colindăm prin universuri literare, după ce citim creaţii care ne inspiră, ne întoarcem acasă, acolo unde spiritul ne luminează drumul înspre imaginaţia noastră, imaginaţie considerată a fi infinită.

Într-o seară, am intrat în bucătăria noastră micuta. Era întuneric, dar lumina lumânărilor era suficientă pentru a ilumina masa unde tatăl meu scria. În tăcere, m-am așezat la masă lângă el, am luat o hârtie și un stilou și am început ca și el, să privesc undeva, prin aer. După numai câteva minute, cuvinte frumoase au început să izvorască sfioase din lumea mea interioară, revărsându-se armonios pe hârtie într-un poem, un mini-monolog despre viață. Tatăl meu a ramas surprins, mândru, fericit, citind prima mea poezie şi descoperind în mine o scânteie de iubire pentru arta de a scrie. Aceste momente au rămas neşterse în memoria mea – a fost ultima seară din viața tatălui meu.

Plecare tatălui meu din viaţă a lăsat un gol imens în jurul meu; m-am simţit pierdută într-o lume rece și necunoscută. Am continuat să citesc, înfometată de a găsi înțelepciune și mângâiere în lumea cărţilor, căutând-i sufletul printre rafturile prăfuite ale bibliotecii. Cărți memorabile de Caragiale, Victor Hugo, Alexander Dumas, m-au scos din solitudine și m-au inspirat pe o cale veselă – aşa am început să mă joc cu purceii în vacanţe la bunici, simulând lupte cu sabia și jucând scene de muschetieri cu prietenii pe „cale” în Bucerdea Vinoasă, un sat aproape de Alba Iulia. În special in acea parte a vieții, cărțile au jucat un rol major în dezvoltarea pasiunii mele pentru scris. Scriitorii m-au învăţat că a citi şi a scrie nu este un proces mecanic, este ceva mult mai presus, este o manifestare liberă a  spiritului nostru în universuri cotidiene, o manifestare care uneori provoacă acțiuni mărețe în lumea din jurul nostru. Prin poeti eminenţi precum  Eminescu, Coşbuc sau Nichita Stănescu, am înţeles că arta de a scrie este similară picturii – creăm cuvinte care oglindesc imagini și emoţii vii – unele imagini dispar, se pierd, iar altele intră în eternitate. Pe lângă literatură, pasiunea de a scrie era încă o primăvară timpurie! Poeziilor mele le lipseau esenţa, erau numai muguraşi al unui pom care a dat fructe mult mai târziu.

Dupa terminarea liceului de Filologie-Istorie, am emigrat în 1990, cu un grup de prieteni, în Germania. A fost o etapă de luptă pentru existență, un timp în care fiecare acţiune mi-a croit drumul în viaţă. La început, am fost incapabilă să mă exprim în limba germană, împiedicîndu-mă la fiecare pas de cuvinte reci, necunoscute. Spiritul meu se simțea ca un prizonier închis într-o cameră obscură a necunoscutului. Prietenii mei români s-au decis să plece mai departe, prin alte locuri străine, iar eu am rămas acolo, în Speyer, un orăşel german aproape de graniţa cu Franța. Poate că cel mai dureros în acele timpuri a fost faptul că nu mai puteam vorbii în limba mea, în modul meu hazliu, melancolic sau filozofic… cu acent timişorean, sau aşa cum îmi plăcea uneori ‚să vorovesc’ în graiul bunicilor mei, în dialect ardelenesc. În acele timpuri, o mare parte din identitatea mea de român a amorţit, tot ce conta era numai stăpânirea limbii germane, căci numai prin

ea mi-a fost posibil sa-mi construiesc în acea ţară un viitor.

Cu un dicționar în mână, am început să citesc cărţi în limba germană, oprindu-mă de multe ori să traduc, să înțeleg și să reflectez asupra cuvintelor. Am plutit în spațiu și timp, în istoria filozofiei, pierdută în întrebări, hotărâta să găseasc răspunsuri călăuzitoare. Prin ele mi-am amintit de energia răcoritoare a cărţilor, de gustul lor plin de filozofie, un gust deja câștigat din cărțile tatălui meu. Jostein Gaarder de exemplu, credea că „există un mister divin în tot ceea ce există” (1991). Iar pentru mine, taina scrisului a fost întodeauna unul dintre cele mai frumoase mistere ale vieţii. Am început din nou sa scriu, în limba germana, texte simple despre viaţă, despre trăirile sufletului departe de mediul meu familar, despre oamenii pe care i-am cunoscut.

Viaţa nu este un concert de dorinţe, cum spune un proverb german. Iar eu m-am adaptat cerinţelor vieţii cotidiene, terminând studii economice si apoi muncind într-o lume rece și competitivă a business-ului, unde modul meu de a scrie era academic, lipsit de emoţii. Pentru un timp îndelungat, a fost numai imaginea clară a intelectului care s-a oglindit în tot ceea ce scriam.  În acel timp, presată de necesitatea de a vorbi limba germană cât mai corect, limba română a devenit un prieten singuratic uitat într-o cameră a amintirilor. Au trecut mulţi ani pâna am avut posibilitatea să mă reîntorc la pasiunea mea de a scrie într-un mod creativ.

In 2007 am început studiile în literatura germană și jurnalism la Hamburg. Literatura germană este bogată și versatilă și oferă o perspectivă clară asupra istoriei și culturii germane. Am învaţat lucruri preţioase din cultura lor, din tainele scriitorilor ca Stefan Zweig, care mi-au readus aminte de frumuseţea scrisului, inspirându-mă în acelaşi timp să reflectez din nou asupra realităţilor vieţii. Zweig spunea că „oamenii și evenimentele nu ne dezamăgesc, ci modul nostru cum vedem realitatea.” L-am crezut! Experiențele sale, ca evreu, din timpul războaielor mondiale i-au dat substanță suficientă pentru a scrie din evenimente reale. Studiul în jurnalism mi-a dat multe ocazii nu numai să citesc, dar şi să practic arta scrisului generat din evenimente cotidiene… Am început să scriu interviuri, articole pentru ziar, texte de critică și eseuri.

M-am întors la filozofie prin Richard David Precht, care ridică întrebări despre etică, despre fericire și dragoste. De ce mi-au placut cărţile scrise de Precht? Poate că este onestitatea gândurilor în căutarea adevărurilor vitale, care m-a impresionat cel mai mult. Când găsim un răspuns, o nouă parte existentă în noi devine activă, tangibilă și acea parte continuă să ne îmbucure și să ne călăuzească în viaţă. Prin descoperirile vieţii, arta scrisului are o altă dimensiune, devine o creaţie proaspătă, plină de adevăr.  Am continuat sa scriu mai departe. Un articol aparte scris în limba germană este „Timișoara”, un documentar despre istoria, valorile şi schimbările prin care a trecut acel oraş în ultimele decenii.

Vizita mea în 2008, de Paşti, la Alba Iulia  a fost încoronată de surprize. La ceremonia de la Catedrala din Alba Iulia, în faţa miilor de credincioşi au fost prezenți regele Mihai și regina Ana. Personalitatea regelui Mihai m-a impresionat profund, chiar m-a tulburat. Oamenii măreţi radiază o energie deosebită, memorabilă, de neuitat. M-am intors în Germania şi am început sa fac cercetări, am citit articole despre viaţa lui. Am constatat cu o oarecare tristeţe că guvernul român a fost singurul din lume, care nu a ştiut niciodată sa îl aprecieze şi să-l respecte. După ce am terminat cercetările, am scris un articol. Când îmi aduc aminte îmi vine şi astăzi să zâmbesc. Profesorul de Jurnalism, pe atunci editor la revista Der Spiegel, mi-a lăsat un mesaj după ce a corectat articolul: „Dragă Laura, mi-a venit sa muşc din masă de supărare cînd am văzut că ai scris mai mult decît ţi-am cerut, asa că îţi dau numai o distincţie”. Cred că taina scrisului am găsit-o în acel timp în flacăra curiozităţii care s-a aprins în mine, mi-a luminat gîndurile, m-a instigat să cercetez şi să scriu despre fapte și adevăruri.

Decizia de a mă muta în Australia în 2014 a fost culminată de sărbătoari, dar și de încercări mari ale vieţii. Departe de mediul familiar, mediu care l-am creat cu multă pasiune și efort în cei 24 de ani trăiţi în Germania, viața mea anterioară a devenit din nou un castel de nisip suflat de vântul destinului. Din nou, am fost încurcată, ca o insectă într-o pânză de paianjen, într-o limbă nouă, incapabilă să-i înțeleg cuvintele. Cuvintele sunt atât de importante; uneori sunt fluturi care ne poartă visele, alteori sunt scoici care conţin perle prețioase de înțelepciune, iar câteodată sunt izvoare care revarsă o energie învioratoare în lumea din jurul nostru. Dar prin toate încercările și obstacolele noi, în fiecare zi, am simțit nostalgia, dorința arzătoare de a mă întoarce în lumea mea, în lumea cărţilor și a  scrisului. De-a lungul vieții mele, scriitorii au devenit prietenii mei cei mai apropiați: ei m-au lăsat în cartile lor, în lumea lor spirituala, să mă odihnesc, să ma regenerez; mi-au oferit roadele înțelepciunii lor, emoțiile lor, m-au inspirat să înţeleg și să iubesc taina scrisului.

Prin studiul la universitatea Griffith am continuat să scriu, dar într-o limbă nouă, limba engleză. Prima poveste de ficțiune în limba engleză, o poveste de dragoste din timpul revoluției române din 1989, a fost ca și o eliberare a sufletului din locurile tăcute ale entității. În timp ce scriam, cuvintele cădeau ușor pe pământ, ca și o ploaie de vară, eliberând în lume gânduri răcoritoare, emoții tangibile. Iar anul acesta (2018), cu ajutorul Academiei Româno-Australiane pentru Cultură, una dintre poeziile mele scrisă în limba română a fost publicată în mai multe reviste culturale românești, precum și în Timișoara. Cred că acea publicaţie mi-a revigorat ideintitatea mea de român. Dar și mai mult, după 28 de ani, sufletul meu s-a reîntors în locul în care m-am născut, a atins biblioteca tatălui meu, șoptind printre rafturile pline de cărţi: „Mulțumesc, tată drag. M-ai învaţat două valori inestimabile – pasiunea pentru lectură și iubirea de a scrie”.

Mulţumesc, drag cititor pentru compania plăcută în scurta călătorie în timp și spaţiu!

––––––––––––-

Laura Anișoara MUSTEȚIU

Sydney, Australia

26 noiembrie 2018