Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XVIII(2018), nr. 385(1 –15 Noiembrie)

 

 

Dragi mei enoriași! La mulți ani!

Dragoste, Măria Ta! Binecuvântată fii, mană cerească, tu-mi adăpi sufletul din fiorul dumnezeirii. Limba și mintea nu te pot înțelege și cânta după cuviință. Ești cale de lumină și bucurie către Logos.  Prin tine brațele mele cuprind semenii, lumea întreagă, patria și cerul, într-o îmbrățișare fierbinte, fără de sfârșit. Prin tine inima mea nu mai rămâne pământ uscat și deșert fără viață, ci o oază a fericirii și jubilației.

Nesățios mi-e sufletul de tine, Dragoste, și limanurile lui pentru mine sunt nemăsurate. Tu ești singurul punct stabil din univers și, pe tine răzimându-mi ființa, nimic nu mă va clătina. Se vor surpa castele de iluzii, nisipurile deșerturilor se vor muta din loc în loc, valurile mării mă vor izbi învolburate, dar eu voi rămâne mai presus de toate de voi ști să te păstrez.

Sunt fericit, Dragoste, că prin tine leg cerul cu pământul; urc în zbor pe verticalele amețitoare ca oarecând un Iacob pe scara îngerilor și a sfințeniei. Prin tine, Dragoste, am gustat din eternitate și mi-am umplut sufletul de bucurie negrăită de limbă omenească.

Lacrimi de sânge de mi-ar șiroi pe obraji și nu m-aș mai putea lipsi de tine, Dragoste.  De va trebui, îți voi urca în genunchi crucea pe golgotele lumii, iar spinii din coroană nu mă vor spăimânta. Prin tine rațiunea lumii a dat sens; prin tine Logosul S-a crucificat în istorie; prin tine gândul a măsurat adâncimile Duhului.

Răsară sămânța ta, Iubire, în orice muritor. Din veac în veac să crească fărʽde hotar de ură, de frică și război. Cuprind-a ta coroană uscat, și  ape, și văzduh. Rachetele-n condeie și tancurile-n plug pe dată să transforme; puzderii de armate în truditori cu sârg pe brazdă și la strunguri curând să le arate. Ogive nucleare devină grădinițe în care cântă pruncii un joc nevinovat.

Plămada ființei tale hrăni-va dintr-o pâine flămânzii toți și lumea de astăzi și de mâine. Alungă suferința din bietele spitale, redă-ne bucuria strămoșilor dintâi.

Singura boală a lumii, care să rănească sufletele și să sângereze inimile tuturor, să fii numai tu, Dragoste.

O, divină, cercetează, bate și alungă durerile lumii pe stelele pustii și redă-ne-n schimb bucuria frăției și a armoniei.  Pe orice casă fii floarea ce zâmbește, în cămine fii căldura și în toate fii măsura. Dă puterea de-a răbda bietei ființe chinuite, dă speranța de mai bine celor fără de nădejdi. Fii busola-n rătăcirea celor fără căpătâi, fii întâia carte-a lumii, bucuria cea dintâi.

(Text scris la 26 ianuarie 1986 și publicat cu titlul Imn dragostei creștine în revista ,,Biserica Românească” din Milano-Italia, an. XI(1986), nr. 42(oct.-dec.), p. 10).

*

In memoriam: Preotul Nicolae Armășescu. În mai multe articole din ,,Scrisoare pastorală” apărute în numerele precedente am subliniat participarea preoților la Primul Război Mondial, moment decisiv în lucrarea de pregătire a Marii Uniri a Românilor de la 1 Decembrie. Redăm mai jos descrierea activității și jertfei unuia dintre preoții participanți la marea conflagrație mondială. Am găsit aceste însemnări în presa vremii și am prelucrat textul cum m-am priceput, ca să fie cât mai accesibil și convingător pentru cititorii noștri. Iată-l:

Noiembrie 1916. Toamna era în toate drepturile sale. Un cer mohorât, cu nori groși, cenușii și apăsători mărea tristețea acelor zile.

Ploaia rece burnița și frigul pătrundea până la oase. Pe străzile Bucureștiului vedeai tot mai mulți cerșetori, bolnavi și neputincioși cerând milă și pomană. Sărăcia însă era atotstăpânitoare în casele celor mai mulți, așa încât fiecare căuta să supraviețuiască el însuși împreună cu familia sa. În astfel de vremuri grele generozitatea era floare rară.

Bucureștiul era asediat de trupele germane. Armata noastră se retrăsese în mare parte spre Moldova, forurile conducătoare de asemenea. Doar Mitropolitul Primat Conon Arămescu-Donici rămăsese în capitală, ca păstorul între oile sale la vreme  de cumpănă, restriște și jale.

În Spitalul Colțea erau toate paturile ocupate. Ba în unele zăceau chiar câte 2-3 bolnavi. Mulți dintre ei fuseseră însemnați pe front cu schije, cu gloanțe și cu răni adânci, ale căror urme aveau să nu se mai șteargă niciodată.

Într-un salonaș din partea de sud a clădirii suferea din greu Părintele Nicolae Armășescu. Originar din Tomșani jud. Vâlcea, păstorise până la începutul războiului cu cinste turma ce-i fusese încredințată. Când ceasul de primejdie sunase pentru țară, Părintele Armășescu a răspuns prezent și s-a alăturat fiilor săi duhovnicești plecați pe câmpul de luptă. A făcut parte din Regimentul 2 Vânători de Munte.

Părintele Nicolae era numai suflet pe front. Parcă ar fi avut șapte vieți în pieptul său. Pretutindeni era prezent, la căpătâiul muribunzilor și bolnavilor, pe câmpul de luptă adunând pe cei răniți. Peste tot găsea o vorbă de încurajare, o glumă chiar, așa încât devenise iubit de toți soldații și stimat de ofițeri.

Într-o zi, când se dădeau lupte dramatice pe văile și crestele munților, regimentul Părintelui Armășescu se afla, ca de obicei, în primele rânduri.

Moartea și viața se învălmășeau fără contenire, asemenea pământului care amesteca în el sânge și carne de om. Nimeni nu mai credea că va vedea ziua următoare, dar nimănui nu-i era frică. Luptau toți, care cum putea, cum îi era ordinul și arma, și văzduhul tot era o învălmășire de fum, de schije, de obuze, de gloanțe și pietre împroșcate. Un fum gros ca o ceață de pe Valea Dunării îmbrățișa totul, dând aspectul sumbru de iad pământesc. Fiecare palmă din trupul țării trebuia apărată cu prețul vieții. Nimic nu putea să fie prea mult, când era vorba de apărarea Patriei.

Părintele Armășescu, alături de câțiva brancardieri de la crucea Roșie, pătrundeau până pe linia frontului și adunau răniții. Nimic nu-l înfricoșa. Știa că are un Dumnezeu și o Patrie și ceea ce face el e sfânt. Viața sa nu mai conta, într-atât îi copleșiseră sufletul său milos suferințele groaznice ale răniților și mutilaților.

  Dintr-un tranșeu s-a auzit deodată un urlet supraomenesc, care a acoperit pentru câteva clipe vaierul luptei. Părintele Armășescu n-a pregetat să alerge în direcția țipătului. În prima linie, într-un tranșeu, scăldat în sânge, se zbătea un soldat, fecior din Topșanii Vâlcii. Un obuz  îi sfârtecase trupul ca pe-o zdreanță, împărțindu-i-l în două. Conștient, totuși,  Ionică l-a recunoscut pe Părintele Nicolae.  A mai apucat să-i mai zică doar: ,, Grijește-mă, Părinte!” N-a mai așteptat părintele să-i zică muribundul a doua oară, că a scos repede Sfânta Împărtășanie  din buzunarul de la piept și și-a făcut datoria. Înainte de a-l atinge aripa morții, Ionică a apucat să primească Sfânta Împărtășanie, dar în clipa următoare un obuz s-a prăbușit lângă Părintele Nicolae, retezându-i și lui picioarele și mutilându-i rău restul trupului.

Acum se găsea de câteva zile în spital, fără speranță de scăpare. A rugat o călugăriță-infirmieră să-l anunțe pe colegul său, Preotul Constantin Diaconescu de la biserica Delea Veche. Acela îl cunoștea cel mai bine pe Părintele Nicolae, așa că a venit degrabă. Fuseseră colegi de seminar. Părintele Armășescu fusese premiantul  clasei, bun prieten, bun coleg, blând, harnic, inteligent.

Părintele Diaconescu a intrat în salonul în care-l aștepta Părintele Nicolae cu sufletul pâlpâind de emoție și cu lacrimi grele în ochi. Nu l-a lăsat să și le verse Părintele Nicolae. Ca unul care știa că nu mai are mult de trăit, i-a făcut semn să se apropie. ,, – Părinte Costică, mă iartă c-am să te rog ceva! Acasă le aveam pe toate, dar aici nu am nimic din cele de cuviință pentru îngropăciune. Fii bun și adă-mi dumneata un rând de veșminte mai vechi și îngrijește-te să mă îngropi după cuviință. Preoteasa și copiii mi-s departe, sub stăpânire vrăjmașă. Dacă-i vei întâlni vreodată, spune-le că am murit gândindu-mă la ei.  Mă doare mai mult sufletul decât trupul la gândul că Țara este călcată în picioare, dar mare e Dumnezeu! Mă voi duce și eu în curând la El, acolo sus, și-L voi ruga să ne mântuiască Țara de robia vrăjmașului….!”

A încercat Părintele Diaconescu să-l încurajeze, să-l consoleze, dar degeaba. Glasul îi pierise Părintelui Nicolae.

La câteva zile, la Sărbătoarea Sfinților Arhangheli, o căruță cernită ducea spre Cimitirul Ghencea trupul neînsuflețit al Părintelui Nicolae Armășescu. L-au îngropat alături de alți 993 ostași căzuți pentru întregirea Neamului.

*

Sfaturi părintești. Din cartea Iubire pentru totdeauna, a Pr. Andreas Konanos(tradusă din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu) cităm un fragment plin de semnificație:

,,O mamă a mers cu copilașul ei să se spovedească când acesta era în clasa a IV-a. Se gândea: „Să-l duc acum cât este mic, ca să fiu sigură că va fi atent, că-l va păzi Dumnezeu și va merge pe calea Sa. Cred că nu este ceva mai bun pe care l-aș putea face”. Așa gândea mama copilului.

Au ajuns la Biserică și mama îi spune duhovnicului:

– Părinte, îți aduc pe fiul meu încă mic, ca să-l punem pe calea lui Dumnezeu

– Ai întârziat mult ca să-l aduci pe fiul tău, i-a spus duhovnicul.

Atunci mama mirată i-a spus:

– Părinte, acum încep să văd ca fiul meu înțelege mai bine unele lucruri. Nu l-am adus când era mai mic, pentru că ce păcate poate să aibă un copil mic?

– Soro, nu mă refer la aceasta. Nu mă refer la copil. Spunând că ai întârziat să-ți aduci copilul, m-am referit la faptul că, înainte de copilul tău, trebuia să te fi adus pe tine. Și nu mă refer că trebuia să vii acum, când ai ajuns la acești ani, ci mai demult. Unde ai fost atâția ani? Nu te-am cunoscut când aveai douăzeci de ani, nici când aveai cincisprezece, cu atât mai mult când erai în clasa a IV-a. Când erai în clasa a IV-a unde ai fost? Unde ai fost de mic copil? Ce va deveni copilul tău acum, depinde de ceea ce erai tu atunci. Depinde de cum ai crescut tu. Trebuia să vii de mai înainte de a se naște fiul tău, pentru că deja i-ai pregătit din acea clipă nu numai genele pe care le-a luat de la tine, ci și structura sufletească și caracterul său. Căci de la tine nu a luat numai culoarea ochilor, a părului, înălțimea, forma feței, a trupului și a întregii lui înfățișări, ci a luat și lumea ta sufletească, lăuntrică, harul pe care l-a răspândit sufletul tău. Harul pe care l-ai avut sau pe care nu l-ai avut.

Câtă responsabilitate avem!”

*

Folclor din Mehedinți(LXXXIV). Am descoperit cu surprindere și cu bucurie printre manuscrise câteva însemnări care cuprindeau o altă tranșă de cântece populare culese de la regretatul Rolea Petre(zis Pătru lui Râcu) din Bârda, născut la 7 febr. 1903. Ele nu au fost cuprinse în volumul Folclor din Mehedinți, publicat în 2017 de parohia noastră, dar sperăm că-ntr-o apropiată ediție a doua să le cuprindem și pe ele, fiindcă sunt adevărate bijuterii artistice. Ele au fost culese, așadar, de subsemnatul la 23 octombrie 1983. Le vom prezenta, începând cu acest număr. Iată-le:

 

Foaie verde mandalac

 

,,Foaie verde mandalac,

Păsărică de pe lac,

Nu mă blestema să zac,

Că n-am pe nimeni cu drag

Să-mi pună mâna sub cap,

Să-mi dea buruieni de leac,

Să mă-ntrebe de ce zac,

Ori de boală, ori de drag.

Și n-am pe nimeni cu dor

Să-mi dea apă din urcior,

Să mă-ntrebe de ce mor,

Ori de boală, ori de dor!”

 

Foaie verde trei granate

 

,,Foaie verde trei granate,

De trei luni și jumătate

Ochiul stâng mi se tot bate!

Nu știu, Doamne, ce-o mai fi,

Frică mi-e că voi muri.

Iar de-o fi să mai trăiesc,

Am pus gând dumnezeiesc,

Ca să mă călugăresc.

Am mai fost trei ani de zile

Călugăr în mănăstire,

Cu mâinile pe Psaltire,

Cu ochii după copile,

Cu mâinile pe icoane,

Cu ochii după cucoane!”

 

Foaie verde flori domnești

 

,,Foaie verde flori domnești,

Fată din Călimănești,

Ce tot stai și te gândești,

Că nu te căsătorești?

Neică, m-aș căsători,

Dar nu știu ce-oi nimeni!

Oi nimeri vreun stricat

De umblă noaptea prin sat;

Oi nimeri vreun bețiv,

Torc cu furca ca să-l țin!

Torc cu furca, cos cu acul,

Ca să bea până-l ia dracu!”

 

Roata morii

 

,,Roata morii se-nvârtește, tac,  

                          tac, tac,

Inima se chinuiește,

Morărița cu fuiorul

Și moraru-i duce dorul.

Poate n-a știut bădița

Ce ochi are morărița, Că de le-ar fi știut focul,

Nu și-ar blestema norocul.

Coborând din deal în vale,

Am să-i pun o piatră-n cale.

Poate piatra-i sare-n roată

Și-o-nsăra la moar-odată”

 

Toată lumea-mi spune lotru

 

Toată lumea-mi spune lotru,

C-am furat lemne din codru.

Lemne din codru n-am luat,

Doar o scândură de brad,

Ca să-i fac mândruții pat,

Să mă văd om însurat.

De-o fi bine să mă-nsor,

Iar de nu sră stau fecior!”

 

Plângeți ochi și lăcrimați

 

,,Plângeți ochi și lăcrimați,

Căci voi sunteți vinovați,

Că ce vedeați nu lăsați,

Ce-ați iubit nu mai uitați!

C-ați iubit mândre din sat

Ați iubit și din Banat.

Ați iubit din Iablanița

Pe Ionica și pe Mița;

Ați iubit la Bozovici

Mândre-ncălțate-n opinci;

Ați iubit la Rudăria

Pe Ana și pe Măria;

Ați iubit și la Tismana

Pe Florica și pe Ioana”

 

Foaie verde măr uscat

 

Foaie verde măr uscat,

De ce, Doamne, m-ai lăsat

Să fiu tot slugă băgat,

Stăpânii simbria-mi trag!

Stăpâna e mai cuminte

Și-mi dă simbria-nainte,

Că iese seara la poartă

Și-mi plătește simbria toată

Vine seara la fântână

Și-mi dă simbriuța-n mână”

 

 

*

File de jurnal-29 mai 1982. ,,Azi a fost ședință de partid la ferma Bârda. Activistul le-a prelucrat oamenilor un ordin venit de la București. Conform acestuia, ei trebuie să muncească necondiționat. Care se opune sau nu vrea este arestat și în 24 ore condamnat. Gelu Dinescu din Colibași a spus: ,,- Da, domʽle, daʽ vedeți ʽmneavoastră, că și boul trage până la prânz și dacă nu-i dai ce-i trebuie se culcă jos, chiar de l-ai snopi cu bătaia! Nimeni nu zice că nu vrea să muncească, dar trebuie să le dați oamenilor ce le trebuie, pentru că fără pâine nu se poate munci!” ,,- Nea Gelule, i-a spus activistul, eu am venit să vă fac cunoscut decretul. Aici se spune de muncă, nu de pâine, așa că nu avem ce discuta!”

În Laz câțiva oameni au avut lucernă pe loturile ajutătoare. Au cosit-o, dar au venit cei de la primărie și le-au confiscat-o. Nu aveau voie s-o cosească. Lucerna are regim special.

Alaltăieri a fost Înălțarea. Am început slujba la ora șase în Bârda. Spre deosebire de alți ani, la această sărbătoare(Ziua Eroilor) au fost foarte puține pomeniri. În alți ani era cutea plină de parastase în Malovăț, acum au fost câteva colive. Peste tot problema alimentației a devenit una majoră. Nu s-a făcut nedeie nici în Bobaița, nici în Valea Boierească. S-a lăsat doliu peste sate! Mama a întrebat-o pe Marioara lui Nelu lui Râcu dacă se mai duce la nedeie în Bobaița, satul ei natal. Aceasta i-a răspuns: ,,- Mă duc, cumnată, de-am tăia o ceapă și am bea un pahar cu apă, dar mă duc, pentru că la nedeie ne mai adunăm și noi frații toți la casa părintească!”

Seara a venit unchiu-meu Ion pe la mine. Am fost cu el pe la Teiul Mare după Ion Gârbovan, ca să stabilim condițiile privind transportul stupilor unchiului Ion la Firizu.

Mi-a venit contractul de la Editura Albatros pentru volumul II din Coloana Infinitului, iar pe numele unchiului meu a venit contractul privind cartea G. Călinescu. Aforisme și  reflecții. Unchiu-meu m-a rugat să-i cedez lui dreptul de autor și să mă recompenseze în bani. Nu am vrut. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală” →