Florin-Cezar CĂLIN: Foamea de cuvinte…

Foamea de cuvinte…

 

Eu am plecat cu sufletul lihnit,
Spre vise și dorințe ne-mplinite.
Iar dragostea rănită, am găsit!
Inconștientă-n … foamea de cuvinte.

Amurgul serii viața o ucide!
Și duce visul sorții-n denigrare.
Cuvintele de dor acum spășite,
În viața mea tot caută scăpare.

Sunt conștient de vorbele-ți tăcute,
(dar caut sinonime-n adevăr!).
Știu că rănesc și-atuncea când sunt mute,
Iar pe acesta mi-l ia în răspăr.

În foamea de cuvinte existentă,
Speranțele sunt singura scăpare!
(de multe ori e bună și … latentă),
Dacă-ți aduce veșnic alinare.

Viața-i un rebus, gând încrucișat,
O ironie-a sorții … azi în devenire.
Un magistrat în rol de acuzat!
Și-un purgatoriu înspre … nemurire.

Am poposit aseară-n al meu suflet,
(chiar dacă știu că tu mi l-ai lihnit!).
Grumazul meu mai poate scoate urlet,
De fiară încolțită … la iubit

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

15 decembrie, 2018

Lilia MANOLE: Lerui ler, cât te iubesc

LERUI  LER,  CÂT TE IUBESC

 

Nemilos mai sună timpul

Din arcușu-i prețios,

Eu te văd, venind din nimburi,

Lerui ler, de sus în jos.

Și în țipătul zăpezii,

Ce-n vioară se destramă,

Eu te văd un rege-al iernii,

Vii, parcă, purtându-ți pana.

Arcușu-n scris se împreună

Cu un strigăt diafan,

Vioarele din stâncă se adună,

În zăpezi se pierd cu-alean.

Numai tu, chemând ferice,

Zilele, din cer, le scazi,

Iar, din nopți, cu bolti ancestre,

Un copil, din cântec cazi-

Printre gânduri … parcă-ai plânge,

Pana-ți e un dor ionic,

Nemilos e timpu-aice,

Și lerul e fiorul aprioric.

În vioară m-aș preface

Și-ntr-o zi să-ți încălzesc

Inima-ți ce-n suflet zace,

Lerui-ler, cât te iubesc.

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

Imagine sursă internet

Emma POENARIU SERAFIN: Poeme de iarnă

Prin țurțurii de sloi

 

O Doamne…astăzi e Ajunul..
Și brusușul care sunt, e scârțâind,
Mai ține-n Cer de poți Crăciunul
Și tot refrenul, pentru un colind.

Și drumul meu de nu știu unde merge
Și tot ce-i sfânt , sunt datini și-i străbun
Și toți ce știu și nu pot să dezlege
Și-au Flori de Măr, în seara de Ajun.

O Doamne, mai vine un Crăciun !
Iar cel trecut de-abia s-a înălțat…
Și-n mine, parcă zace alt Ajun
Și timpul parcă-n mine-a înghețat…

Bradul uscat, din ramuri se adună
Și cetina i–a-ncărunțit de timp…
Colindători…și sună… și răsună,
Iar eu pierdută-n orice contratimp…

Și iar se pierd colinde și se-adună,
Prin noi, demult uitat-am să fim noi…
Și zurgălăi la porți de suflet iarăși sună,
Prin țurțurii de gheață…ori de sloi…

 

Am să plec…

 

Din clepsidra de la Domnul s-au scurs multe clipe,
Au zburat , mâncând pamântul, fără de aripe,
Orologiul de pe turlă, de bătrân, iar s-a oprit,
Soarele, pe buza nopții, cam demult e-n asfințit.

În zăpada ninsă frunții, nu văd urmele de cerb,
Mi-am făcut căuş din gânduri, cât să pot să mă intreb:
-Cum de munți fără pădure, sunt orfani de caprioare?
-Cum de vremea-n gânduri ninse sechestreaz-o umblătoare ?

În urechea mea bătrână aud inima-n timpane,
Hainele cernite-n timpuri, au uitat de vechi isoane,
Mai aud un clopot singur într-o turlă-n mânastire
Și pe pașii mei sihaştri, noaptea pune stăpânire.

Întind măna după mine, să nu dau din mine-afară,
Mâna-mi tremură , piftie, a uitat de-odinioară ,
Pe pădurea din privire, au crescut în timp ninsori ,
Am să plec, de-mi curge clipa, pe cărările din nori.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

14 decembrie, 2018

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme de iarnă”

Silvia URLIH: Mă dor tăcerile

MĂ DOR TĂCERILE

 

Mă dor tăcerile
și uitările
tale,
mă dor nespusele mele,
mă dor vorbele
pe care le-aș pune în cântec,
dar nu am cui,
mă dor pleoapele
care plâng
și liniștea
care îmi urlă în urechi,
mă doare absența,
mă doare tăcerea,
mă doare dorul,
mă doare cărarea
pe care pașii noștri
a mângâiat-o,
mă doare…
mi-aș trimite durerea în exil,
aș scoate gratiile de la fereastra sufletului,
dar,
cum mă voi mai apăra de gând ?

Uneori tăcerea doare

alteori alegi să taci, pentru a nu mai simți durere.

—————————

Silvia URLIH

14 decembrie, 2018

Anatol COVALI: Cărămidă

Cărămidă

 

Şi-mi zise Ziditorul : Cărămidă
vei fi şi-atât, De vei avea noroc
poţi nimeri să sprijini o firidă
sau chiar în temelie să ai loc.

De-atunci aştept, dar nu-s luat în seamă
decât de arşiţi şi de gerul crunt
şi a-nceput de-un timp să-mi fie teamă
că lucrătorii cred că piatră sunt.

Văd cărămizi nearse sau crăpate
ce huzuresc în ziduri sub mortar,
pe când în mine inima se zbate
nesuportând al suferinţei jar.

Nu mai visez să stau în temelie,
nici în firide nu mă văd zidit,
dar sper că-a mea făptură o să fie,
ca-ncununare, pusă la sfârşit !

————————————–

Anatol COVALI

București

14 decembrie, 2018

Dunia PĂLĂNGEANU: Dunăre, Dunăre, ce rău îmi faci!

Dunăre, Dunăre, ce rău îmi faci!

                                  (Poemul serii la Giurgiu)

 

Dunăre, Dunăre,ce rău îmi faci,
ca pe-o iubită azi te dezmierd
privind nisipul în zori aţipit,
şi-ncă mi-e teamă c-am să te pierd.

Malul suspină cuprins de mirări,
cioturi de lemn trec parcă prin mine,
vreau să mă vindec sub pleoapa de cer,
sufletul striga…dar tot nu mi-e bine.

Stau şi aştept sub licăr de stele,
portul se stinge în umbre de maci,
calc pe covoare de reci galaxii…
Dunăre,Dunăre, ce rău îmi faci!

—————————-

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

3 august 2015

(Inspirată de “aventura la Dunăre” a distinsului dramaturg Mircea M. Ionescu)
În foto autoarea la malul Dunării, în portul Giurgiu .
Din vol. „Miniaturi dunărene”/Ed .”Amurg Sentimental „, București, 2015

Cristian Gabriel VULPOIU: Așteptând Sfântul Crăciun (poeme)

NOAPTE DE AJUN

 

În noaptea care devine ea însăși un colind,
Îngânând parcă magia fulgilor de nea
Clopote răsună-n noapte, ode-nchipuind
Pământ și cer laolaltă slujesc Lumina.

În noaptea de Crăciun, copiii sunt în tindă,
Afară văzduhul ninge cu fulgi mari, de basm
Pot să ating lumina din tainica colindă
Cântată-n ritm de menuet, cu mult entuziasm.

În noaptea asta mare, cerul și pământul cântă,
Laolaltă nașterea și izbăvirea din păcat
Cerul s-a deschis și orice lacrimă-i înfrântă
Iar acum sufletul ni-i fierbinte și curat.

Este noaptea când cerul ninge peste pământ cu psalmi,
Noaptea visului ce curge în versul de lumină
Iar razele de lună în chip de condei balsamic
Scrie ode într-o culoare bizantină.

Când icoana cea albă și curată a iubirii,
A venit să ne sărute-n chip de rouă
Cer și pământ unite-n ruga primenirii
Sunt pregătite să primească haina nouă.

 

ÎN BRĂDUȚ AM PRINS IUBIREA

 

Am împodobit brăduțul cu iubire,
I-am pus globulețe din ramură de vis
Focul arde acum a izbăvire
Aleluia cântă tot văzduhul nins.

Afară se așează fulgii zglobii și jucăuși,
În tindă, copiii cântă dragi colinde
Noi pândim pe Moșul ascunși pe după uși
Să-i cântăm Florile Dalbe voim noi a-l prinde.

Duios focul cântă colinde-n șemineu,
Ai noștri ochi privesc șăgalnic către brad
Către magia ce se întâmplă acolo aievea
Îngânăm un gând de mulțumesc și o baladă.

Balade nerostite zboară acum spre cer,
O rugăciune suntem toți și toate
Se-nchină pământul și fiorosul ger
Mulțumim Doamne și ne iartă de păcate.

În noaptea când lumina Sfântului Crăciun,
Ne șoptește că Lumina tocmai s-a născut
Să-mpletim vorbe de iertare, gândul bun
E noaptea mântuirii oii ce s-a pierdut.

Ce magică e seara aceasta mare,
Cu miresme de cetină și cozonac
Raiul cântă a dragostei culoare
Iar pământul este acum romantic și curat.

Viața să ne fiu de-a pururi un colind,
Un gând pios de dragoste și dor
Să zâmbim stelelor ce pentru noi se aprind
Și un fior de iubire ne va învălui ușor.

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

14 decembrie, 2018

Continue reading „Cristian Gabriel VULPOIU: Așteptând Sfântul Crăciun (poeme)”

Marin BEȘCUCĂ: Mneru

MNERU

                                   (Ciclul: Ceva dintr-un suspin)

 

… mai întâi și mai întâi,
Mariana îmi pomenise de un profesor universitar,
dar,
prin pragul meu atâta lume …
și-atâta lume mă părăsea …
instant !
că zău ai corneștilor aveau direptate
că să mă duc sub lințoliu …
dar mereu s-a fost și … UN ORDIN DE SUS !
mereu și mereu DUMNEZEU a schimbat macazul …
lasă-le pe alea unșpe, mi le știe lumea !
dar s-au mai venit piticii,
câte șapte, câte șapte, câte șapte,
de poate-am să-i și enumăr într-o zi după alfabet,
oricum am pus un înscris sub firidă,
nu-ș de-am să scot,
dar se va fi cineva care să găsească,
mai ales că focul a însemnat casa fix acolo …!
și deci,
mai întâi și mai întâi, Mariana,
apoi ne-am dat de undă,
și chiar m-a luat peste tibie cu Dumbrava Roșie
și numele acela , de fruncist !… înfipt până la aur !
la părinții mei, doar zoaie și Dunărea,
destul nedestul, dar am agățat la timp
Poemul Versului Albastru …
și Dunărea mi-a urcat pe Siret în sus
să-mi amintească și că Moldova nu e a noastră,
Sfântul Cel Mare a trecut-o-n viitorime …
de-a veacului !
și da, Dumbrava Roșie …
m-am simțit cumva întors din buric,
dar la suta de ani, nu mai am ambâț …
cândva, ha-ha-ha,
unul de-ai lui !
se ridica de la masă când mă așezam eu,
eram oltean !
uau ce motiv,
știe Țârloi, știe și Tase …
și oltenii i-au pus pe fugă pe ioaniții cu diplomă de 1442,
dar oropsiți de sași,
țăranii transilvani detașamentuiau Carpații
să-și dea brațele pământului primitor, lângă olteni
și s-au rămas pe-aci,
stând la masă cu de-ai mei
și plăcându-le și Dumbrava Roșie …
și mai știu și că-n opresiune,
se duceau în transcarpată învățători din țara hulită
de alianțele lor Vest-falice …
și învățătorii aceia i-au învățat pe copii să știe limba țării,
mi-a spus Zorița din Coșdenii Ardealului,
mama lui ANNA, cea din Scrisoare către DUMNEZEU …
și-mi povestea că învățătorul a stat la ei acasă, bună vreme,
și că o purta către școală și către casă, în cârca umerilor,
și că mult mai multă carte a făcut pe drumurile acelea
decât la școală, unde trebuia lucrat cu toți copiii,
ceea ce o făcea și foarte geloasă la cei șase ani ai ei …
ca să vezi !
în fine, am stat în mine ceva
și dacă Mitru aveam pentru DBranc,
atunci lui i-am zis MNERU …!
nu știu cum, sau nu, să-i fi plăcut,
dar s-a petrecut ceva sub tacitus,
mai ales când am făcut astă pomenire în Poem,
acolo,
în poemul ce dădea-n suspin șuvoiul,
am strâns atâtea câte, la-ndemână,
și ne-am citit,
și ne-am strâns mâini cu palme de depărtări,
cu degete-n vise !
sindromul tunelului carpian făcuse amigdalită,
instant !
instant răgușitul,
înstant un anumit tremur când mi-l pomeneam,
MNERU !
începusem cu Mărțișor să ni-l strigăm între noi
și tot dinspre el, Dumbrava Roșie am înălțat-o la
DILIMANDJARO …
și-n fiecare dimineță, când așteptam Soarele
să-și treacă fruntea de obcină,
MNERU și el,
tot acolo !
să vadă ce mai e nou-nou prin ASCIOR cu prieteni
de Dorohoi …
acum e lângă noi cu Poetul de Dorohoi,
Cornel CHIORESCU !
și nu ne podidim rumoare când subântinde-o lungime de țară-n
de-a latul ei,
apoi,
MNERU mi-a tot întors,
mi-a tot răstors metafora,
dar nu mi-a dat în ea cu cianuri …
niciodată !
e adevărat la fel, că niciodată nu e doar niciodată,
dar MNERU mi s-a-ndevenit profesorul meu de prețiozități
și habar n-am de-am să le vorbesc studenților lui vreodată,
dar mi-am lăsat scânteie prin care nu mă voi fumega,
dar sigur s-ar ști că sunt pe acolo …
căutările lui prin câmpurile intelighenției,
nu s-au fost în van vreodată …
a făcut înțelegeri și studenții lor calcă acele câmpuri,
întru cunoaștere,
strânsul de mâini prinde foc,
și dăltuite,
vocațiile dau curs liber interacțiunii,
că MNERU este mai mereu pe cântec de frunză,
păstrând cu sfințenie datoria de dacăl din familia lor
și l-am văzut omagiindu-și-i cu mare bucurie,
cum și eu cu mare bucurie gândesc MNERU,
gândesc înspre și dinspre MNERU…
am mereu la teșcherea Poemul
iar luptele cu versul încă n-au menajerie !
(dar nici prea departe nu suntem … )
în fond, versul e vers,
LIBERTATEA SUPREMĂ POEZIA,
totul e să o scrii, apoi curgerile dau sens,
au concentricitate, au unda mișcării …
prind Albii dorurilor !
MNERU !
un reper pe care parcă-l pierdusem,
dar DUMNEZEU E TOTDEAUNA BUN !
ÎNTOTDEAUNA chiar,
și viul acesta dintre noi va avea flacără,
va avea puls,
și nu se va lăsa împins de la spate,
de sub rampă …
să mergem dar spre MNERU,
din laboratoarele lui să tragem untul,
să ne mândrim că suntem de-ai noștri,
MNERU s-ar fi Poemul Cetății !

dinspre Dumbrava Roșie,

—————————–

Marin BEȘCUCĂ
14 decembrie, 2018

 

Valeriu CÎMPEANU: Marin Sorescu unic și irepetabil

Da, Marin Sorescu n-a existat. A existat doar Unul căruia, în toiul unei nopți de iarnă geroase, începând să se dezghețe, i s-a luat ceața de pe ochi și, văzând întunericul și lumina pe pământ, a zărit și un Nume!

– Ce-ar fi, și-a zis, să mă îmbrac eu în el și El în mine, să văd lumea ce mai face, cum o mai duce cu viața, cu fericirea și uimirea, cu spaimele de moroi și cu altele de-alde- astea…

Astfel că, îmbolnăvindu-se rău de viață, s-a născut tocmai când începea să moară. Noaptea îl dureau luna și cu stelele, iar ziua, soarele, până răsărea iarba în calea oamenilor și i se deslușea adevărata căutare despre înțelesul încheieturilor lucrurilor.

Avea însă o altă viziune a viziunii lucrurilor despre care oamenii Bulzeștilor, ca peste tot pe meleagurile oltenești, nu știau prea multe, că trăiau toți cu spaima de strigoi, de moroi, cum li se mai zicea. Ba unii mai și damblageau de spaima lor, de nu-și mai reveneau toată viața. Ca Gligore Ăl Moale al Ioanei lui Bâzdâc, de-i flencăneau mâinile în toate părțile când mergea pe șușea. I se strâmbase și gura, așa, într-o parte, de nu înțelegeai nimic din ce vorbea. Fugeau toți de el ca de Ucigă-L Toaca. Îl lăsase și muierea și nici tac-su și sătenii nu-i mai răspundeau la „Bună-ziua”. De teamă să nu se molipsească de poceală. Și nici muierile prin sat nu mai făceau copii ca lumea, că-i lăpădau de la-nceput, de cum rămâneau grele, de frică să nu facă tot moroi.

Pe-aci, prin partea Bulzeștilor însă, ca peste tot pe meleagurile oltenești, era obiceiul ca oamenii să fie cunoscuți mai mult după porecle decât după numele lor de botez, iar muierile, ce să se mai obosească ele să-și țină minte numele ? Își ziceau simplu ele-ntre ele: Daică! Fă! , Țață! Lele,Tale! , de parcă se și mândreau cu astea ca de cine știe ce titluri de noblețe și mare faimă. Pe-aci însă, prin Bulzești, bântuia rău frica de moroi cu fel de fel de întâmplări de se zbârlea părul pe oameni când le-auzeau. Parcă le-aud și acum când se întâlneau muierile ciopor la cișmele să ia apă sau la Cooperativă să-și cumpere gaz și sare pe ouă, că bani n-aveau:

– Dar cu Mărin ăsta al Nicoliței, ce-o mai fi, fă, daică, fă, că nu-i de-a bună, zău , zicea Mița lui Urlatu din capul satului, din vale, că i-auzi, când l-a născut avea deja trei dinți din față și nici nu supsese bine colastra de la mumă-sa, că a și-nceput să meargă și să vorbească. Iar când i-au pus la trei zile de Ursitori, s-a dat jos noaptea din postavă și-a mâncat toți colăceii ursitorilor, unși cu miere și cu nucă, să le-mbuneze. Și-a băut și tot vinul din sticla de pe corlată de, când au venit Ăle Trei să-i facă rânduiala și-au văzut minunea, s-au spăriat de moarte și-au rrruuupt-o la fugă prin spatele cășii, prin budidăi până-n fundul curții , de era să le hărtănească și câinii, să rămână oamenii săracii, fără ursitori.

– Da, da, daică Ioană, cu Mărin ăsta al Nicoliței, nu-i deloc de-a bună, zău, nu-i de-a bună, că n-auziți ce face? zicea Floarea lui Urâtu, merge noaptea peste tot în toiul nopții din cimitirul din Dealul Liliecilor până-n vale la cișmele și nu se teme de moroi. O fi tot de-al lor, Daică Ioană că și țața Măria lui Fleancă zicea că a aflat de la Leana lui Bâlbâitul din capul satului din vale,că ,așa e … că de cum s-a născut, avea deja trei dinți din față și a și început să meargă și să vorbească. ..

Păi îți dai seama, Daică Ioană, nu-i de-a bună ,sigur e de-al Lor… de-al Ălora..de Ăia…că și țața Marița lui Crăcănatu zicea că și ea a auzit tot așa…

– Păi asta e de-a bună, fă țață Floare, zi și tu că ești mai bătrână și știi mai multe, e de-a bună ?! N-o fi și Ăsta tot de Ăla.. de -al Ălora… că mi-e și frică să le zic pe nume, de se-ncrețește carnea pe mine numai când mă gândesc…

– Daaa, fă Ioană, daaa, ai dreptate, fă, că nu-i de-a bună , zice și Marița lui Bădălău. C-ați auzit ce-a pățit și bietul popa Niță din sat când a vrut să-l boteze, a sărit jos din cazan și l-a apucat de barbă de era să crăpe inima în el, săracu ‘ ! Bine că nu l-a apucat de altceva! Ha,ha,ha,haaa, au izbucnit cu toate în râs.

– Nu râdeți, fă, nu vă râdeți, că i s-au înmuiat mâinile, scăpând crucea și busuiocul din mână și închinându-se și scuipând în toate părțile, a ruuupt-o la fugă prin altar în spatele bisericii, de n-a mai călcat prin biserică multă vreme să facă slujbe și botezuri. Și nici sătenii n-au mai venit. Ba, i-a mai și spus preotesei, că n-a avut de lucru să-i spună, de-i pierise și somnul , săraca femeie , că visa noaptea numai moroi. Degeaba lăsa ea lamba aprinsă că zeletea din somn , trezindu-se direct în capul oaselor. Holba ochii pe preotul de lângă ea când îl vedea sforăind cu gura căscată și cu barba și părul zbârlit în cap, zgâlțâindu-l mereu: Nițăăă, mă Nițăă mă, tu ești? ca să se convingă că nu e cumva tot moroi… Moroii ăștia băgaseră toată lumea în spărieți ,că umblau noaptea de-a valma printre cășile rărite ale oamenilor din cimitirul Liliecilor din Dealul Bulzeștilor până-n vale la cișmele. Muierile nu se mai duceau nici să aducă apă decât ziua. Cum se lăsa sara până se crăpa de ziuă în cântatul cocoșilor, stăteau închise în casă și nu se culcau până când nu stropeau toate intrările cu busuiocul și agheasmă de la Bobotează.

– Auzi Tale, daică Ioană și voi, fă, zice Ana lui Beșleagă, păi e lucru curat ăsta…e lucru curat?! Sau că, nu mai departe, ați auzit fă, că și azi-noapte, de Sâmbăta Morților, când s-a dus Anica lu` Zburlitu la cimitir cu noaptea-n cap ca să-și tămâie bărbatu’ cu cădelnița cu cărbunii aprinși și tămâie, hââit , a sărit un moroi pe ea și-a vrut s-o pună jos , să-i facă felul chiar pe mormântul lui bărba-su:

– Păi, vă dați seama voi ce-ar fi fost, să-i fi făcut ăla pocinogul, că ne-ar fi umplut satu’ de moroi și-ar fi fost vai de noi…Auzind-o chirăind și ălelalte s-au spăriat și ele și -au rupt-o la fugă buluc, împiedicându-se printre morminte și cruci, țipuindu-se toate cât le ținea gura, de să scoale morții din groapă, nu alta. Au lăsat acolo și colăceii cu sarmale, și cârnații fripți pe varză călită de te luau pe sus miroasele. A treia zi când s-au dus să le adune, n-au mai găsit nimic. Păi le-0 fi mâncat chiar bărba-su și de- a sărit pe ea ,nu s-o fi săturat de ea când trăia, fă Leană daică,zice Măria lui Chiompaliu !

Eiii, a fost bărbat-su, nu cred fă țață Mărie, nu cred nici în ruptul capului că pe ăla când l-au dezgropat de l-au găsit cu curu-n sus în scriu,i-au înfipt în inimă un țăruș aprins din foc și i-au făcut și moliftă cu popa…Ei, da, cine-a a fost,parcă mai contează, s-a băgat în vorbă Aurica lui Bondoc ! Bine că a scăpat săraca ! Păi a scăpat fă,a scăpat ,că tocmai atunci se crăpa de zâuă și auzind cocoșii satului cântând,moroiul a dispărut ,că ăsta le e obiceiul ,ei bântuie numai noaptea, după miezul nopții până-n cântatul cocoșilor spre zâuă și atunci dispar…Da, da, așa e fă, așa e că tot așa mi-au spus și ăi bătrâni ai mei,așa e, zice alta dintre ele, frecându-și părul zbârlit pe mâini. Da,da nu e de glumit fă cu moroiii ăștia, nu-i deloc de glumit, zău, zice alta, păi n-ați auzit nu mai departe dăunăzi ce-a pățit și Anica lui Speriatu, că tot de la un moroi de ăsta i s-a tras,c-a visat noaptea că-i suge sângele un moroi și-a lăpădat copilul în șase luni pân’ la ziuă, săraca și-a mai rămas și cu un sughiț și-o zbicitură din ochi și din gură când merge pe uliță, apărându-se cu amândouă mâinile în toate părțile de parcă o mușcă viespile…și când se întâlnește cu câte unul pe uliță ,îl apucă de tunică și, zbicindu-l, îl întreabă: mă, tu ești om sau ești de Ăia… de fug toți din calea ei. A fugit și bărbat-su de-acasă, fă Lele Ioană. Lasă fă, că nu e rău că mai vine și la tine să doarmă, că ești tânără și dorită, că tot ți-e plecat bărbatu’ la armată și ți-o fi și ție dor, glumește alta. Taci, fă, dracu’ din gură, că ne mai aude careva și ne ies vorbe, că dacă m-ar prinde bărbatu-meu cu vreunul ne-ar omorî p-amândoi, ar băga cuțâtu-n noi, că știi cum sunt oltenii, poți să le zici orice, dar nu și de mamă și muiere, că te omoară fără milă de păcat…Păi da fă, da, zice alta, numai dacă te prinde că ce, tu ești proastă să te prindă…olele, taci fă, taci Lele Ioană, nu mă mai îndemna la rele că dau de belele…

Da’ știți ce, fă, zice Ioana lui Bâzdâc, hai fă, să schimbăm apele astea din găleți, că se încălziră de când tot pălălăim și ia uite, începu să și picure, că văzui eu purceaua când plecai de acasă că aduna paie din bătătura și le căra în coteț și știți cum e, că asta nu ne minte niciodată, că tot după semne de-astea se ia și Topor ăla când ne anunță vremea în difuzoarele de pe perete și nu greșește niciodată….Da, fă daică, da, ai dreptate,zice alta și hai să mergem că nu potolii nici orătăniile prin bătătură, se culcă nemâncate, săracele ,mâine n-o să mai ouă niciuna ! Da, îîîuuu Doamne ia-mă, ce făcui că uitai să las focul mai moale când plecai de acasă și ia uite cum miroase,mi se prinse tot făsuiul în tuci pe foc la vatră pe pirostii…Ia uite cum miroase arsura pe toată valea, ce-i pun eu pe masă desară ălui meu când vine de la muncă, mă omoară ăla, mă omoră, nu alta…Îîîuuu că și mie, sare și alta cu gura și eu uitai laptele pe foc, îmi dete tot laptele pe foc, și de la mine miroase, ce mă fac, ce dau la copii să mănânce,îmi dă ăl meu cu oala în cap de nu mă văd…

Și tot așa se olicăiau care mai de care, de parcă venea potopul pe lume și-ți era mai mare mila și râsu’ de ele, c-o rupeau toate la fugă, care-ncotro locuiau cu gălețile în cap purtate pe oblanic…Ba unele, împiedicându-se grăbite de bolovani pe ulițe le mai și scăpau pe jos ! Când ajungeau acasă, numai ele aveau să știe ce pățau !

Cam astea erau discuțiile dintre muierile satului din Bulzești când se întâlneau toate ciopor de taină ! Era singura lor distracție și preocupare să afle ce și cum se mai întâmplase prin sat în zâua și noaptea trecută…Care cu care s-a mai îmbârligat,s-au păruit și -ncăierat, ce moroi și pe unde au mai apărut și câte și mai câte de de-alde-astea….Nimic nu le scăpa de ce era la gura lor…Ce să facă, săracele și ele,să se plictisească și să moară de urât…

Dar cele mai multe discuții însă, erau despre unele femei rele de cur, care, deși aveau bărbați, nu se mai săturau, fir’ar ale Pârdalnicului… de tăvălesc toate tarlalele de porumbi cu bărbații noștri, că de atunci nici nu se mai uită la noi, se culcă cu curu’ la noi, zicând că sunt obosiți de muncă, nu de hăndrăneală cu ele… S-a dus vestea de-astea până-n satele vecine, de peste deal la Vulpeni, că nu se mai satură, fir’ar ale iaca Cui ! Vin la ele și dup-acolo, când sunt în călduri…le amușinează…

– Ei, ce să facă și ele, săracele, că li s-a dat-o ca s-o dea, nu să meargă-n Rai cu ea, zice una deocheată, care și ea se spurca la bărbații altora.

Continue reading „Valeriu CÎMPEANU: Marin Sorescu unic și irepetabil”

George ANCA: Anevrism (poeme inedite)

*

acoperământul aripilor tale

nădejdea mea de mântuire

tu ești a doua lumină

 

fă-mă străin de tot chinul

schimbă durerea sufletului meu

a doua lumină din lumină

 

risipește-mă tulburare zid nemișcat

întoarce-mă din nesănătate în sănătate

prealuminate nor rug nears

 

umbra duhului în pântecele tău

preanevinovată stăpână a lumii

pe mântuitorul tuturor născând

 

Maria Egipteanca sărută crucea

atotțiitorului lumină fără

de început și pururea fiitoare

 

apără-mă de diavoli

pedepsește-mă în această lume

iar nu în cealaltă viață

 

sădește în inima mea întristarea

de moartea ta ce să o simt precum

a simțit-o iubita ta Maică

 

răzvrătire am cugetat

frumusețe străină am văzut

și cu dânsa mi-am rănit inima

*

Gayatri vultur prin vâltoarea solară

poză solemnă biblio-indianistă Antim

Dealul Negru nu se vede nu mă văd

 

trei capre șase iede carne verii

câinele botezat Fifi de călugăr

cele trei Coarna Țoapa Roza de tine

 

opt luni lapte pe apă

trei popi sfeștanie

la o săptămână vine Veta

*

viezurii negri la porumbi și cartofi

ce le doresc să-mi dea Dumnezeu

ce-mi doresc mie să-ți dea și ție

 

azi e Paștele c-ai venit tu

una scurtă c-așa-i zic belea

mai stai aci oțâră să mâncăm

 

ai uitat puii de curcă 11

mă duc să miros salcâmul

sar câinii câți mai sunteți

*

mâncători de cruzime ca păsările

cele mâncătoare de stârv

împrejurul meu

 

părtași ai tainelor lui Dumnezeu

Mihaile slujitor al legii

Gavrile îngere al darului

 

mai puternic decât focul

mai ascuțit decât văpaia

ai înecat oștile egiptenilor

 

cel ce ești rodire dată

de Dumnezeu celor neroditori

cel ce dezlegi legăturile

 

ne-ai arătat lumina cea neapropiată

cetatea poporului celui nou

tăria neamurilor creștine

 

sfârșitului a toată lumea Mihaile

trâmbița cea de pe urmă vei trâmbița

morții din pământ sculându-se

 

curățește-ne de toată întinăciunea

și mântuiește sufletele noastre

ci ai făcut iubire de oameni

*

salcâmii salcâmilor

înrădăcinarea dezrădăcinărilor

greul fondului indianistic

 

am de unde mă întoarce

mai durează spiritul

adrenalină hindu

 

le fac scene cantos

Ratlow Șacote Drăghicescu

arunc piatra ei s-o scoată

 

bani de îngropat crucile

fără cinstire vă salutați

vreo stimă taică viezurii

 

le lăsăm decât de-un brânci

de-o lumânare mai târziu

cu azi la moarte și mai și

 

nu trebuie să scormonesc

după adevăr și revelație

fondul nu era de episcop

 

oi fi vorbit de ce păcate

moarte bună Ioane gură de Aur

de nu știe Partha Gayatri

*

naintea lumânării

loja răsturnată

de Șacote

 

ceară pe-arătător

puica mierlei

Shakti

 

te prinse Shakote

prinzi pe Shakti

mahmur

*

pe netrecute centura

bine că nu-n rachetă

glosa deschisă la vreme

 

pe ce ochi de văduve

fiecare pe picioare

restul apei pân dăseară

 

uitată pasărea

atât de albă

că nu m-a mai umbrit

*

fluier mierle norii creieri

cum te chema de nu te-ai sinucis

pelin pelerin dramatizabil dar

 

drama n-o prind încovoiat de miopie

teatru la viezuri cu Șacote

balans la Șuțu nu la Cozia

 

călăream morții ce frac frec

greșii numărul respins din glosă

parcă trecusei paștele mă-tii

*

bulumac limbut faceți dovada

lumânărilor de la Colțea

cum le-oi prinde așteptând

 

chem se cheamă cine pe cine

Sujata Modayl inalienabilă

mi-am luat măsuri Iancului

 

viezuri georgieni sunteți în

România păi să vorbim

contrar bulumacului limbut

*

vreodată cine le-ar găsi

și-ar fi de-un teatru

și-ar fi bancheruțu

 

pateatru scene cantos

scenometrii în dodii

de plată îngroparea crucii

 

ce teatru cu furca dar

ce replici taie paie

regia din Shakespeare

*

se primește orice admirație

nu mă prinde cruce de femei

pe cine-aș mai cunoaște la Găești

într-o clasă fără niciun profesor

câți nu mi s-au citit în ecou

de matematică mai de română

dictando ce ne amintim

vedea-s-ar în smoală mai cine

cine să te mai legene lege

păduchii pe frunte la mal

uitare simultană prin perete

semințe unse-n Novgorod

ne povestim părinții tineri

în podul cărții de eroi

cinstind rupturi de bumerang

cum se mai bea în canon

mi-o umfla sticla vreun trezit

a ne delimita consensul

tot om ajunge vreodată

că să le vâ Cantos Era

*

Continue reading „George ANCA: Anevrism (poeme inedite)”