,,Ar fi o mare greșeală – care ar contrazice esența poeziei – să se afirme că fiecare poem corespunde unei anumite intenții reale și unice a autorului. Versurile mele au sensul care li se dă în momentul lecturii.”

(Paul Valéry)

Versurile poetului Viorel Birtu-Piraianu, centrate pe eul cunoașterii, punându-și întrebări mereu reluate pentru a găsi răspunsuri într-o lume incertă, nesigură, cu ambiguități formale și de adâncime, insecurizantă și tot mai obscură, mediocră, obosită, imperfectă, configurează imaginea unui univers al tristeților și durerilor sale.

Cele două perspective prin care poetul ilustrează propria experiență ontologică sunt percepția lumii și a gândului ca „margine”, „capăt”, „sfârșit”, „final”, sufletul zbătându-se într-un câmp semantic presărat cu „strigăt”, „ țipăt”, „lacrimă”, „durere” și „plâns” al acestei lumi , iar cea de a doua perspectivă este aceea a disoluției realității și scurgerea destinului în „singurătate”, „umbră”, „delir”, „mască”, „pulbere” și „scrum”, o arhitectură poetică transpusă în propriul imaginar și percepută ca substanță a realității.

Se deschide astfel „ușa amintirilor” și eul liric pătrunde pe un tărâm volatil al marginilor, al „tăcerilor nespuse”, un pustiu al unui „ultim drum”, iar „gândurile țipă un nume”, ca o confesiune a conștiinței
poetice de esență tragică. Subiectul și obiectul cunoașterii, lumea, așa cum este ea, viața și moartea deopotrivă, nu mai apar în forma unor cercuri circumscrise, care nici măcar ne se mai intersectează, ci apar în forma unor planuri diferite ale cunoașterii, ca cercuri exterioare unul celuilalt. De aici senzația de pierdere a echilibrelor existențiale, dezolarea, spiritul debusolat și oglinzile sale multiplicate, cu deformări ale realităților percepute de poetul însetat de cunoaștere a lumii și a sinelui.

Propriul „eu”, în încercarea de recuperare a reperelor armoniei pierdute, mărturisește dezolat că „aștept în neștire”, „tăcerea mă doare”, „mă ardeau cuvintele, ninge și scriu”, „o vioară mai cântă”, dar „melodia e alta”, prefigurându-i înstrăinarea .(„Ultimul vals”)

Poetul are percepția armoniei universale pierdute, devenită, halucinant, dizarmonie și se exprimă în versuri libere, fără ritm și rimă el părând a-și căuta propria cadență, propriul ritm în acest univers în care „pășeam” „la capăt de timp”, „prea obosit”, „prea trist”, „ghemuit în mine”, căci până și lumina dătătoare odinioară de încredere, forță vitală și încredere, acum „plânge”.(„Lacrima luminii”)

Lirismul decurge din trăirea ultimei suflări, purtând în sine cuvântul în singurătate, acea singurătate care nu-i mai permite poetului (re)construcția de sine, ci îl debusolează și-i creează o stare de insecuritate, iar cuvântul însuși se vede ajuns „la capăt” („La capătul cuvântului”), ca un fatal capăt al răbdării, al sfârșitului, un final absolut.

De altfel ideea de margine și capăt, care poate fi de GÂND, de cuvânt, de timp, de viață, de drum, străbate construcția lirică a poetului Viorel Birtu-Piraianu, care uzitează cu subtilitate de serii sinonimice și antonimice de termeni conferind versurilor sale accente meditative în profunzimi de ape dramatic versatile. Strigătul poate fi țipăt, lacrima se identifică total cu plânsul, conceptul de singurătate poate primi conotații poetice diverse, ea poate însemna „tăcere”, „durere” sau „rana” din
suflet („Amurg”) ; „aici” poate fi ”acolo” sau „oriunde”, poate chiar „undeva” ; „acum”, pendulează indeterminant, între „atunci”, „cândva”, „azi”, sau „ieri” ; ambiguitatea substanțelor conferă o imagistică volatilă spațiului cunoașterii precum în oglinzi deformante în care realul se confundă cu virtualul : acest veac pare a fi „alt veac” și drumul pare a fi „altul”, existența însăși cade în incertitudini, de aici, debusolarea, rătăcirea și, fatalmente, neputința cuprinderii a ceea ce este esențial, acel ceva ce pare că ne scapă tuturor, Întregul real, din care s-ar părea că distingem doar părțile, picăturile, fragmentele, după opinia lui Ralf Waldo Emerson .

În al doilea rând, dincolo de percepția lumii și a sufletului în drumul labirintic parcurs, poetul identifică umbre delirante, măști și gânduri care-i vorbesc despre disoluția lumii moderne, termeni ce evocă planuri ale reflectivității lirice, autoreferențialități privind timpul ființării, vremile „scufundate” ale trăirii noastre, lumea actuală :
„Mi-e sufletul o tristă liră / rătăcitor prin viața asta / o lume piere lângă mine / azi nu mai am puterea / să țip, să strig , să plâng / alte vremuri scufundate / delirul unui gând arzând aduc cu mine timpul / ce poate odată îl vom străbate / răsuflarea mării / astăzi nomad, / aud chemări din alte zări / vor trece alte cuvinte / luminând feeric cerul / atunci, acolo, voi zâmbi fericit”. ( Adânci chemări”)
În viziunea poetului Viorel Birtu –Pîrăianu „apune o lume seacă”, ea se frânge, iar lacrima nu mai ajunge să stingă durerea și, spune el, „mă strigă destinul”, „mă înțeapă și spinii”, viața însemnând, cu un substrat metatextual biblic, simbolic, urcarea pe Golgota a durerilor existențiale, precum suferința îndurată de Hristos.

Viorel-Birtu-Pîrăianu are percepția noncomunicării și a pendulării între „un veac” sau „alt veac” , „tot fără rost / tot fără leac / prin trup trec tăceri / lugubre tăceri, spre infinit / într-un alai de mult sfârșit” („Pași”), cu oameni, „palide umbre”, cu vieți rătăcite „pe aici, pe undeva”, luna are, și ea, „masca” ei ; „acum poți să spui, / știu, știu, / n-ai cui să spui.”
Este, poate cel mai dureros adevăr, acela al imposibilității comunicării interumane, al retragerii omului în sine și al izolării lui față de umanitate, poetul însuși simțindu-se „închis într-un gând”. („Umbre pedrum”)

Timpul, coordonată definitorie a lumii, intră în disoluție, el „piere în pulbere și scrum”, plânge ca un curs de ape, pe Mureș sau Olt ; prin Carpați apune o lume, iar noi rămânem tot pe același „tărâm ireal”, versurile întrupându-se organic din izvoare ale realității tivite în plăsmuirea imaginativă în care văzutele și nevăzutele condensează anumite paralelisme, poetica lui Viorel Birtu-Pîrâianu fiind acea construcție a lumii îmbrăcată în melancolie și tristețe adâncă, uneori în lacrimi ce curg pe ziduri și în suflet.

Altădată conștiința lirică, debusolată, cunoscându-și neputința în aflarea adevărului, optează pentru ieșirea din propriul sacrificiu pentru cunoaștere, perceput ca o răstignire, și transfigurează simbolic destinul, prin răstignirea timpului, ca o tentativă de recuperare, de câștigare a unui refugiu existențial.

Fiu de preot , Viorel Birtu-Pîrăianu imaginează intuitiv, într-un onirism simbolic și simetric biblic, această refugiere în propria stingere, prefigurând în „Crucea” un univers poetic cu lumânare și cuie biblice, ca spațiu potențial-imaginar al lumii de dincolo, o stare dezolantă de descompunere fizică a sinelui și a lumii „Putrezesc în locuri descompuse / trăiesc dincolo / visez gânduri / un drum cu ochii deschiși și / lumânarea picură încet / lumea la lumina întunecată a lunii / am închis ochii o singură dată / poate sfârșitul trecuse de mine / fără să știu, îngândurat / m-am desprins din cuie / răstignind timpul pe o cruce”. („Crucea”)

Intrarea și ieșirea din starea de crucificare a propriului destin, senzația de pendulare între a ști și a nu ști, a înțelege și a nu înțelege reconfigurează aceeași incertitudine sau ambiguitate a cunoașterii poetice, subiectul și obiectul cunoașterii aflându-se în sfere cognitivediferite, netangențiale, sunt acum „măști” ale unui vizionarism poetic, dincolo de echilibrul raționalității, ca într-un spectacol absurd.

Poezia este un câmp al complexităților trăirii, iar poetul, alchimistul tristeții. El ne conduce într-o lume cu imagini, sunete, gust și parfum ale senzațiilor și percepțiilor sale ce poartă amprenta imaginarului poetic, abstractizat în vise, tăceri, elemente din natura primordială, a începutului de lume și de istorie, cu trimiteri dureroase la răstignirea Mântuitorului, pe care încearcă simbolic să și-o asume.

Verbul său este expresia cunoașterii din perspectiva subiectivă a propriului eu liric, într-o realitate transfigurată covârșitor, metaforic, ca un izvor de ape și sentimente curgând frenetic în sonoritatea diamantină a limbii române : „rătăceam într-un gând” ; „aștept în neștire” ; „tăcerea mă doare ; ,,ninge cu lacrimi” ;” „ trăiesc în ultima suflare a lumii ucise” ; „port în mine cuvântul” ; „gândurile țipă în mine” ; „sunt parte din lacrima luminii” ; „am găsit o șoaptă” ; „pășesc la capăt de timp” ; „aud chemări”; „eram izvor de ape”.

–––––––––––

FLORICA PATAN,

19 decembrie, 2018

http://confluente.org/florica_patan_1545222740.html