Motto: „Împărăția Cerului fusese deja instituită pe Pământ: era Biserica, trupul mistic al lui Cristos…evident pentru cei mai autentici dintre credincioși. Pentru ceilalți,,,Biserica nu arăta ca o împărăție a Cerului…Intocmai cum divinitatea lui Cristos, camuflată în omul Iisus, nu era evidentă decât creștinilor. Procesul de desacralizare a lumii, a vieții și a istoriei, care triumfă în zilele noastre, își are originea în incapacitatea de a înțelege misterul camuflajului sacrului în profan” (Mircea Eliade, Jurnal, 5 aug. 1976, Paris).

Doar după ce a parcurs drumul cunoașterii, lui Faust i-a fost dat să afle că natura -prin firea ei- nu se lasă despuiată de taine (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Diagrame spirituale, https://isabelavs2.wordpress.com/lucian-blaga/isabela-vasiliu-scraba-faust-blaga/ ). Lumea creată de Dumnezeu pare a-și feri misterele (de lumina cunoașterii omenești) prin văluri de neînlăturat: “Geheimnisvoll am lichten Tag/ Lässt sich Natur des Schleiers nicht berauben” (“Taina păstrându-și-o în plină zi,/ Natura nu se lasă despoiată/ De vălul ei” , vezi Goethe, Faust, București, 1955, p. 60, trad. Lucian Blaga).

In termeni științifici, această imposibilitate de cunoaștere fără rest a fost transpusă de Kurt Goedel în paradoxul care-i poartă numele, paradox „construit efectiv […] în sistemul Principia Mathematica”  (vezi Anton Dumitriu, Istoria logicii, ed.II-a revăzută și adăugită, București, Ed. Didactică și pedagogică, 1975, p. 983). Din acest paradox de mare semnificație reiese o fatală limitare a oricărei formalizări matematice. Publicat în 1931, Paradoxul lui Goedel s-a mai numit Teorema lui Goedel  si sub acest nume apare în povestirea Dayan pe care savantul de renume mondial Mircea Eliade a terminat-o în ianuarie 1980 (1).

S-ar putea ca Dayan să fi fost ultimul său mini-roman, dacă ne luăm după corespondența din acei ani cu unul dintre traducătorii săi (2) de unde reiese preocuparea academicianului Mircea Eliade (3) cu editarea în franceză (în regim de urgență) a beletristicii sale în principal apărută în germană, în spaniolă si în românește, limba în care a fost scrisă. Deși citită din revista „Ethos”  a „Ieruncilor” (cum îi numea Mircea Eliade pe soții Monica Lovinescu și Virgil Ierunca), această ultimă povestire n-a fost deloc înțeleasă de Monica Lovinescu nedumerită de lipsa oricărei asemănări dintre Albini și „vreun posibil securist român” (vezi Monica Lovinescu, Posteritatea contemporană. Unde scurte, vol. III, București, 1994, insemnarea din 11 sept. 1981).

Explicația lipsei de asemănare o oferă întreg cadru povestirii în care circa patru cincimi descriu percepțiile extra-senzoriale ale anchetatului student Dayan supus la șocuri electrice si supra dozare de droguri. Indianistul Eliade era de tânăr la curent cu acele fenomene extra-senzoriale în care conștiința pare a părăsi trupul fiind capabilă să descrie cu mare fidelitate întâmplări petrecute la indiferent ce distanță de spațiu și (/sau) de timp: „Dacă nu știu în ce zi suntem, spuse Orobete,  nu știu dacă academicianul Pavel Bogatyrov este sau a fost deja sau va fi aici într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Cum sunt silit –mai precis, am fost silit de dumneavoastră –să trăiesc într-o durată personală, fără controlul calendarului, nu pot face distincție între trecut și viitor” (Mircea Eliade, Nuvele, București, 1991, p.95). Dayan mai dovedise și înainte că posedă vedere în duh, povestindu-i lui Albini de sinuciderea la Galați a unei rude a anchetatorului (p.86).

Când a apărut volumul Life after life (1975) a lui Raymond Moody, mare trebuie să fi fost surpriza filozofului religiilor constatând o frapantă asemănare dintre percepția extra-corporală a muribunzilor întorși la viață prin spitalele moderne si puterile miraculoase ale yoghinilor exersați în practicile descrise de Patanjali.

Oricum, mult înainte de cercetările experiențelor din timpul opririi inimii și stoparea aparentă a activității creierului, marele istoric al religiilor știa că relația dintre persoanele implicate în declanșarea oricăror fenomene paranormale nu poate semăna în nici un fel cu relațiile normale dintre oameni, chiar dacă unul este torționar și altul un deținut politic schingiuit până în pragul morții, ceea ce s-a văzut și în romanul Forêt interdite (Noaptea de Sânziene) apărut la Paris  în 1955 și la București după căderea comunismului (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/).

Cardiologul olandez Pim Van Lommel, autor al volumului Consciousness beyond life. The Science of Near Death Experience (2007) remarcase la un interviu  regretul pacienților (cărora le reușise manevra de resuscitare) că n-au fost lăsați să treacă marele prag (https://www.youtube.com/watch?v=glKccJ5YUcg&t=129s ), Cercetătorul fenomenelor din vecinătatea morții pare să confirme acea coincidenția oppositorum invocată de Eliade pentru înțelegerea mini-romanului Pe Strada Mântuleasa, stradă a unui București pe cât de mitologic pe atât de sinistru, trăind sub teroarea arestărilor și anchetelor securiste (Mircea Eliade către Leonid Mămăligă în 4 mai 1966, a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării călăilor, sau, Despre anchetatoarea din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/).

Personajul Dayan (descris la un moment dat și în stare cataleptică, aproape fără puls si fără respirație, stări trăite și de unii yoghini mai experimentați) este pus de hermeneutul simbolismului religios să afirme înainte de a muri că știe unde se duce, pentru că a mai fost acolo. Cam ce spusese și Sfântul Arsenie Boca, trecut nu odată pragul (foarte posibil) cu prilejul bestialelor anchete securisto-comuniste (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Sâmbăta de Sus, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/).

După ce-i trimisese romanul ce urma să fie premiat de Academia Goncourt, Mircea Eliade i-a scris lui Vintilă Horia că „titlul e splendid și el singur dă o dimensiune exilului […]. Ințeleg că e vorba de o profundă experiență personală care ți-a deschis alte perspective și ți-a cerut alt „stil”. Nu numai că te-ai regăsit (cum spui în scrisoare) ca scriitor, dar te-ai maturizat peste noapte, dobândind laolaltă claritatea și sobrietatea marilor maeștri” (Mircea Eliade către Vintilă Horia, 16 iunie 1960, a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ).

In discursul ocazionat de omagierea la Sorbona a faimosului savant, cercetător și filozof Mircea Eliade „venită târziu, dar mai bine mai târziu decât deloc” (H. Corbin, febr. 1976). Henri Corbin subliniase radicala înnoire a științei religiilor adusă de Eliade („l’extraordinaire message qu’il nous a apporté dans notre vie scientifique”). Corbin a accentuat diferența ce separă hermeneutica eliadescă a lui Homo religiosus (cu noutatea ei de a porni de la cunoașterea de sine, de la autenticitatea trăirii individuale) de gândirea pornită de la simple concepte teoretizând pe fundalul istoricismului sau al sociologismului: „Nous avons lui du une rénovation complète de la conception de la science des religions. Nous étions tombés pendant plusieurs générations dans les ornières de l’historicisme, du sociologisme, quels que soient les noms que l’on donne a ces prises de position qui aboutissent  a une impasse. Grace a lui, nous avons vu écloré une manière de comprendre, d’interpréter l’Homo religiosus, non plus comme si nous étions face a face avec des concepts sur lesquels on délibère, mais en laissant resurgir du fond de nous-mêmes le sens permanent des choses qui sont son mode d’existence, qui expriment son mode d’être” (vezi vol.: „Mircea Eliade”, Cahier de l’Herne, nr.33, Paris, 1978, p.271).

La Radio „Europa Liberă”, Vintilă Horia, primul scriitor nefrancez laureat cu cea mai înaltă distincție a literaturii franceze a povestit (în anul când lui Mircea Eliade i s-a decernat titlul de „doctor honoris causa  de l’Université de Paris-Sorbonne”) cum timp de un an și jumătate a luat avionul de la Madrid către Statele Unite, Canada, Irlanda, Franța, Anglia, Germania, Olanda sau Italia pentru a sta de vorbă cu oameni reprezentativi din felurite domenii ale științei și ale culturii spre a-și confirma presupunerea sa după care am asista la un adevărat reviriment al spiritualității, în ciuda zvonurilor legate de „moartea sufletului și de sfârșitul oricărei mentalități spirituale”.  Ancheta asupra gândirii, asupra artelor și științelor actuale, publicată în diferite limbi europene, a rămas inedită în România vreme de 44 de ani, unde inedite sunt în continuare Encuesta detras de lo visible (1975), volum de interviuri axate pe  experimentările asupra fenomenelor parapsihologice (precum telepatia, clarviziunea, etc.), Introduccion a la litteratura del Siglo XX ( Madrid, 1976 ), și Los Derechos Humanos y la Novela del Siglo XX (Madrid, 1981). In ultima, laureatul premiului Goncourt amintește de rusificarea Basarabiei inclusă în URSS, provincie românească în care drepturile omului sunt vorbe goale „plutind în aerul absolutismului” (V.Horia). Când realitatea e constrânsă a se conforma ideologiei raționaliste, ea devine ostilă omului ce posedă atât o latură conștientă (rațională) cât și una inconștientă. A doua latură, folosind starea de semi-trezie sau chiar visul, intervine nu numai în procesul de creație, dar si în fenomenele parapsihologice de pre-cogniție. Latura inconștientă a fost imaginată de filozoful Lucian Blaga (pe care Vintilă Horia îl citează la p.145)  ca posedând anumite categorii de spațiu și de timp, fiind așadar „cosmotică” și nu haotică cum mulți ar înclina să creadă.

„Descoperirea inconștientului –scria Mircea Eliade în prefața volumului „Spiritual Discipline” din 1960 –poate fi comparată cu descoperirile astronomice urmând inventării telescopului și cu descoperirile maritime din timpul Renașterii. Pentru că acestea au adus lumină într-o lume care mai inainte nu fusese nici măcar bănuită. Caracteristic cercului „Eranos” a fost de la început interesul pentru disciplinele și tehnicele mistice” (vezi Mircea Eliade, Encounters at Ascona, pp. XVII-XXI). După ce lecturase volumul Le Chamanisme (Paris, 1951), teologul Henri de Lubac i-a scris că experiența extatică pe care Eliade a privit-o ca parte constitutivă a condiției umane i se pare o idee de o „importanță capitală” (4).

Intr-o stare de semi-trezie avusese Mircea Eliade un vis premonitoriu în 1957 despre viitorul respingerii sale oficiale în cultura românească (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din Țară și visul premonitoriu al lui Mircea Eliade, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/premonitia-eliade/) dominată de „stângiști atei care rod marginile culturii” (apud. Vintilă Horia). Visul de trezie (publicat în „Caiete de dor”, nr.13 din iunie 1960) i-a arătat și „Casa Gabriela” de la Ascona (Elveția) unde, în cercul „Eranos”, savantul Eliade a conferențiat decenii de-a rândul, începând cu august 1950, loc „miraculos” în care urma să ajungă în 1982 pentru ultima oară.

În Dayan  Mircea Eliade imaginează o presupusă rezolvare a Paradoxului Goedel (vezi Nuvele inedite, București, Ed. Rum-Irina, 1991, pp. 55-112). Soluția teoremei ar fi rămas totuși necunoscută. Nu doar din pricina lipsei filelor de la sfârsitul unei lucrări de doctorat pe această temă, pagini care ar fi putut fi rescrise de doctorantul în matematici în cazul în care ar fi supraviețuit anchetărilor securiste. Dayan ar fi putut reconstrui finalul lucrării doar repus în libertate, adică externat din clinica psihiatrică, unde fusese „cazat” de Securitatea comunistă care l-a declarat nebun, fabricându-i si actele „doveditoare” ale nebuniei.

Personajul care dă numele nuvelei este înregistrat de poliția politică vorbind atât în stare de veghe cât si în somn sau în stări alterate ale conștinței produse prin administrare de droguri. Intreaga nuvelă desfășoară o serie de fenomene parapsihologice, numite de yoghini și extatici „siddhi” (vezi Mircea Eliade, Patanjali și yoga, Paris, 1962; București, 1992). Unele din aceste puteri miraculoase au fost enumărate și de Sfântul Apostol Pavel ca haruri date de Dumnezeu, cum este de pildă puterea de vindecare și vederea în duh, ambele dăruite de Domnul nostru Iisus Cristos și călugărului mistic Arsenie Boca (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Biseririi de la Drăgănescu și o profeție a Părintelui Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/).

Intr-una din notațiile sale (de jurnal ?), academicianul Mircea Eliade observase că exemplarele cele mai inteligente ale omenirii moderne (de după descoperirea bombei atomice) sunt atrase de știință. Cu acel prilej își exprimase regretul că celelalte domenii au rămas să fie practicate de inși mai puțin dotați.

După opinia prețuitului savant strecurată cu destulă limpezime, dezlegarea paradoxului Goedel a rămas necunoscută din cauza locului în care descoperirea a fost făcută: în România apăsată de tirania imposturii oficiale vânând obscurantisme și  „misticisme”, pentru a se debarasa de oamenii care ies din rând.

Nuvela chiar așa începe, cu un dialog dintre doi studenți turnători pe care îi supără genialitatea colegului lor poreclit Dayan. Nici conducerea instituției de învățământ superior, – plafonată odată cu înscăunarea unui impostor (decanul Irinoiu care l-ar denunța pe studentul Orobete ca obscurantist) -, nu reacționează diferit. In totalitarismul comunist susținut de teroarea poliției politice, orice post mai înalt a fost de regulă obținut și păstrat prin conformismul turnătoriei către omniprezenta Securitate infiltrată nu numai în structurile sectorului ideologic al partidului unic.

In ce privește situația României, – deși acceptase cenzurarea propusă de „turnătorul” Ioan Petru Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați,   https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ), lăsându-și „vămuită” ideea că ideologia comunistă n-ar fi putut să se mențină atâta amar de vreme dacă n-ar fi fost susținută de teroarea farselor de procese cu verdictul dinainte stabilit, a închisorilor politice, a lagărelor de exterminare (precum Canalul Dunărea – Marea Neagră, supranumit „Canalul Morții”) și a spitalelor psihiatrice -, academicianul Eliade știa (mai bine decât C.G. Jung !) că la români nu este și nici n-a fost vreodată „epidemia mintală a comunismului” după expresia faimosului psihanalist Jung.

Numai că în România au fost perpetuate cât s-a putut de mult tabu-urile legate de criminalitatea dictaturii comuniste, tabu-uri păzite de vechi staliniști cu putere de decizie (precum Silviu Brucan) pentru ca trecutul să rămână „absorbit de neant”, cum „absorită de neant” a rămas masacrarea românilor din jumătatea de Ardeal oferită de Hitler Ungariei hortyste în 1940: „Cu tricolorul românesc, găsit prin casele unde-l păstraseră simbolic, oamenii erau purtați cu el bătut în cuie pe trup (5), pe ulițele satului. 991 de Hristoși au fost crucificați în satele și cătunele din Ardealul de Nord, 151 la Ip, 81 la Trăznea. Puteai rămâne insensibil la asemenea grozăvii?” (vezi Horia Stanca, Așa a fost să fie, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1994, p.48, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2020/02/stanca.pdf; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, 1918-2018, o privire filozofică asupra istoriei României,  https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/).

Beletristica lui Mircea Eliade apărută dincolo de Cortina de fier încalcă tocmai aceste tabu-uri: In Noaptea de Sânziene reamintește martirajul suferit între 1946 și 1952 de filozoful Mircea Vulcănescu în închisorile comuniste (https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/), în Pelerina face iarăși aluzie la rolul represiv al poliției politice, mai precis la pasiunea Securității pentru teoria conspirației, prilej să inventeze vinovății fără dovezi concrete, dar suficiente pentru confecționarea unor dosare penale și torturarea deținuților politici (https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/). Unii i-au făcut nedreptatea de a-l acuza pe Eliade că ar nega istoria, în condițiile în care doar orbul găinilor putea face de nesesizat angrenajul terorii comuniste în nuvelistica sa. Mai toți exegeții care s-au ocupat de literatura eliadescă intrată cu mari dificultăți în cultura comunistă s-au cam ferit să observe ignorarea tabu-urilor legate de criminalitatea regimului comunist care a bătut toate recordurile în materie de genocid. „Cea mai mare surpriză din post-comunism a fost că n-a făcut obiectul unei DAMNATIO MEMORIAE […]. In toate țările din Est s-a invocat iertarea. Or, iertarea nu poate fi acordată decât celor care au remușcări. Dacă nu sunt exprimate remușcările, iar iertarea e acordată unilateral, înseamnă că înstalăm nedreptatea la temelia noilor structuri. E ceva groaznic […].  De altminteri AMNISTIA a fost imediat urmată de AMNEZIE. E ceva cu totul extraordinar dacă ne gândim că experiența comunistă a făcut mai mulți morți decât nazismul, a zdrobit mai profund sufletele și spiritele decât nazismul, a distrus mai fundamental societatea decât nazismul, a ruinat viața a zeci, sute de milioane de persoane […]. Si imediat s-a luat hotărârea ca totul să fie dat uitării. Pe drept cuvânt, nazismul apare azi celor mai mulți ca o monstruozitate morală excepțională, însă, în același timp, comunismul s-ar zice că a fost un fel de accident meteorologic DE CARE NIMENI NU SE CONSIDERĂ RESPONSABIL” (vezi Alain Besancon, De la dessidence a la democratie, Paris, 1996, pp. 147-148).

In nuvela Dayan, autorul lucrării „Quelques observations sur le théorème de Goedel” este un tânăr premiant în toți anii de școală îndrăgostit de matematici, de „poezia scrisă de alții” (M.E.) și de simbolismul religios, nu doar cercetător științific înnăscut „care orbecăie” (/caută în necunoscut) pe nume Constantin Orobete. Pe tânărul student (supranumit întâi „Făt frumos cu ochii în lacrimi” și, după accidentul stupid care l-a lăsat fără un glob ocular, Dayan) îl interesează și calculele vizionarilor azteci privitoare la sfârșitul „epocii infernale” care a urmat „epocii beatifice”. Nu e străin nici de credințele religioase din antichitate, precum cea „încrustată” în Epopeea lui Ghilgameș. Pe bucureșteanul Dayan îl cucerește și limbajul camuflat în limbajele de toate zilele, cum este de pildă  „a” privativ din „amore/ a-more” care despărțit trimite către ideea privației de moarte, legând iubirea de nemurire. Pentru că  „adevărata dragoste este totuna cu nemurirea” (vezi Mircea Eliade, Dayan, în vol.: Nuvele inedite, București, 1991, p.75).

In prima sa lecție de deschidere din octombrie 1919, iubirea fusese considerată drept cale spre nemurire de fascinantul profesor Nae Ionescu al cărui suplinitor la catedra de metafizică a Universității din București fusese în tinerețea sa Mircea Eliade  (vezi Nae Ionescu, Funcția epistemologică a iubirii; a se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu, sau credința creatoare de cultură, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-credinta-creatoare-de-cultura/ ). In povestirea Dayan, iubirea creștinească iese la suprafață cu prilejul agoniei studentului închis și apoi ucis în clinica psihiatrică prin supradozare de droguri, șocuri electrice și tot arsenalul medical la dispoziție într-un astfel de stabiliment cazând și pacienți furnizați de Securitate (6). Inainte de pragul marii treceri, tânărul matematician Dayan cere în mod expres să fie iertați și reînmatriculați cei doi colegi turnători.

Dar, fără nici o îndoială, cunoașterea metafizică pe calea iubirii (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie la Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/) nu duce la nemurirea la care a ajuns evreul rătăcitor Ahasverus. Batjocorindu-L pe Iisus Cristos pe drumul Golgotei, Ahasverus s-a trezit „răsplătit” cu nemurirea până la A doua Venire a lui Cristos. Devenit personaj de legendă povestită de-a lungul vremii într-o mulțime de feluri, variantele păstrează constant blestemul de a rătăci în lungul și-n latul Pământului.

Reîntinerind ciclic la o sută de ani, când prin boală si suferință se tot apropie de moartea izbăvitoare, Evreul Rătăcitor nu-și dorește decât să moară de-a binelea. Ultima lui „speranță” (cu ghilimele puse de Eliade) este nimicirea Terrei prin bombele atomice pe zi ce trece mai performante. In ce-l privește pe Ahasverus, singurul lucru care-l interesează este Sfârșitul Lumii, timpul exact al Celei de-a Doua Veniri, calculat matematic din ipoteze științifice asupra ivirii și pieirii Universului, sau, în variantă mai „optimistă” pentru el (dar neconfirmată științific), pe Evreul Rătăcitor îl chinuie nesiguranța momentului final al „epocii infernale”, i.e. timpul calculat de azteci pentru care ciclul ultim a început prin cucerirea spaniolă si va sfârși în 1987.

Văzut în primele secole prin Armenia și în secolul XVI (cum scrie un episcop german) de sute de persoane în 1542  (Kurtze Beschreibung und Erzaelung von einem Juden mit Namen Ahasverus), evreul rătăcitor Ahasverus îi apare și studentului la matematici căruia îi va marca scurta existență. Povestea Jidovului rătăcitor o citise Dayan cu doisprezece ani înainte de rezolvarea paradoxului Goedel. O terminase de citit în Noaptea de Sânziene, noapte vrăjită în care studentul român  (redevenit „Făt frumos cu ochii în lacrimi”) își va încheia existența pământească în acea clinică psihiatrică unde a fost supus la  „șocuri electrice si celelalte…” , fiind anchetat de Securitate și cu mijloacele moderne ale „drogului adevărului”.

Prin drogare cu scopolamină ar fi fost anchetat de Securitatea sovietică (având un „ascendent” asupra Securității locale de la inființarea ei în 1948 de către colonelul sovietic Ana Pauker) chiar și Părintele Arsenie Boca, „nefiind găsit vinovat”, cum povestise unui cunoscut (vezi Părintele Arsenie Boca – un om mai presus de oameni, Editura Agaton, Făgăraș, 2011, p.18). Spre ghinionul lor, anchetatorii Sfântului n-au putut înregistra la acea anchetă decât rugăciunea inimii care-i însoțea automat respirația: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Biserica de la Drăgănescu (sfințită în 1983) oferă și mărturia harului precogniției care l-a făcut pe călugărul iconar să picteze în altar martiriul Sfântului Ștefan cel Nou, trecut la Domnul în 28 noiembrie, zi la care avea să se ducă în 1989 (tot ca urmare a schingiuirii) însuși Părintele Arsenie Boca, arestat si anchetat de Securitatea comunistă în repetate rânduri (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Sâmbăta de Sus; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ). De pe zidurile faimoasei Biserici, la scena Pogorârii Sfântului Duh se poate citi: „Ziua întemeierii Bisericii, Ziua tămăduirii de frică”. Intre scenele pictate pe ziduri de Părintele Arsenie Boca se află si „Chemarea lui Moise în Horeb” în care apare Rugul aprins și nemistuit având imaginea Maicii Domnului cu pruncul Iisus în mijlocul flăcărilor. Se poate presupune aici o aluzie la așa-numitul lot al Rugului Aprins din temnițele politice comuniste unde au fost închiși fără de vină teologul Dumitru Stăniloae, Părintele Benedict Ghius, Sofian Boghiu și multi alții, dintre care trei au răposat: dr. Vasile Voiculescu, poetul mistic Sandu Tudor și arhimandritul Haralambie Vasilache. Tot în fresca Bisericii de la Drăgănescu, fostul stareț de la Sâmbăta de Sus care a cunoscut pe propria-i piele metodele de anchetare a Securiștilor comuniști a scris îndemnul „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul; Ci-mi fiți Mie martori”.

Lunga trecere a orfanului Dayan pe tărâmul de dincolo este insoțită la un moment dat de imaginea mamei sale (căreia îi spune să nu-i fie teamă) cumva suprapusă peste căldura sufletească iradiind din icoana luminoasă a Maicii Domnului care-l privea cu dragoste și milă, lacrimile șiroindu-i „lin pe amândoi obrajii”. Intâi îi păruse că seamănă cu icoana Maicii Domnului din Biserica Albă (unde Profesorul Nae Ionescu asculta slujba în genunchi). Asemănarea i-a părut apoi mai fidelă unei Madone medievale: Madonna Intelligentia, cumulând ințelepciunea, dragostea și nemurirea. Doar lacrimile nu încetaseră a curge nici pe noua, nici pe următoarea înfățișare, sub chipul fetei care-l numise „Făt-Frumos-cu-ochii-in-lacrimi” cunoscută cu opt-nouă ani în urmă când îi striga în curte: „Orobete Constantin, / Boier vechi și domn creștin”. După vreo cinci minute de la injecția cu scopolamină trezit de-a binelea de surpriza recunoașterii Irinei, pe ea o roagă să le spună să-i dea drumul măcar o lună sau două.

Ultima infățișare a prezenței feminine percepută în salon este cea a asistentei medicale care îi raportează doctorului că pacientul aiurează, fără a ști că Dayan era perfect conștient de tot ce se petrece în jurul său, având parte și de puterea miraculoasă a percepțiilor extrasenzoriale. El trăiește în prezent întâmplări din cursul unor viitoare „discuții” cu anchetatorul Albini. In ceața interogatoriului îl roagă si pe securist să-i de-a drumul măcar o lună ca să-l poată căuta pe Celălalt.

Asociind uciderea sa („pură euthanasie”, în limbajul oficialilor comuniști) cu uciderea  „înainte mergătorului” Ioan, studentul, dăruit cu geniul matematicii, dar nu și cu adevăratul geniu creator (7), subliniază marea deosebire care-l separă de Ioan Botezătorul, mesager care și-a dus la bun sfârșit mesajul, pentru că nu a fost confundat cu „Celălalt care va trebui să vină”.

In mod semnificativ, Mircea Eliade a dedicat nuvela „Celor din urmă…”, adică celor care vor trăi timpurile apocaliptice dinaintea Celei de-a doua veniri. In scena „Biserica și lumea”, Părintele Arsenie Boca descrie viața de zi cu zi a „celor din urmă” dintre care „mulți se vor vinde unii pe alții” (cum s-au vândut în numele ideologiei comuniste așa se vor vinde și în numele „corectitudinii politice”, a ideologiei globalismului), „se vor urâ unii pe alții” (după metoda de satanizare a adversarilor) în „lupta de clasă”, sau în „lupta de rasă” (folosind acuzația de anti-semitism pentru lichidarea celor care le critică părerile), ori, pe internet, luptând  împotriva „trollilor” (care „dușmănesc” pacea de pe internet, ruinând -vezi Doamne -, inexistenta concordanță de păreri exprimate on-line).

Prin clarviziune, Dayan știe că vor fi „albite” petele de pe conștiința torționarilor (precum securistul Albini), că vor fi distruse toate urmele asasinării sale în clinica de nebuni, pentru că, deținând puterea, asasinii sunt blindați cu hârtii acoperitoare de crime pe care le pun oricând la dispoziția oricui. Scena în care matematicianul american de la Princeton (Profesorul Lewis Dumbarton) este impiedicat de Securitate să-l vadă și să vorbească cu autorul „Considerațiilor asupra teoremei lui Goedel” amintește eșecul real din 1962 al Profesorului englez Maurice Cranston de a lua contact cu filozoful Noica despre care Securitatea l-a mințit că ar fi fost pus în libertate (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Pelerina” lui Eliade, sau, Scenarita – formă securisto-comunistă a teoriei conspirației, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/).

Impunând liberalizării „cămașa de forță a minciunii” (apud M. Lovinescu), nomenclaturiștii (cu întreaga lor clientelă) și-au menținut pozițiile dominante și după abolirea ideologiei comuniste. Ca și făptuitorii masacrelor din Transilvania de Nord în perioada dintre 1 septembrie 1940 și 15 mai 1941, asasinii comuniști au putut ajunge nederanjați la vârsta pensionării, când duminicile și-au plimbat liniștiți nepoțeii de mână (vezi Monica Lovinescu, Unde scurte. Jurnal indirect, București, 1990, p.371).

Continue reading „Isabela Vasiliu-Scraba, Dayan, sau, Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus” →