EXPERIENTIA DOCET

 

Încolonăm soldați în sticle mate,

Când generalii oștilor de frunze,

Mai cred în Dumnezeu și în dreptate,

Dar mor cu necuvintele pe buze.

 

Secătuim de vlagă rădăcina,

Cenușa poartă clopot prin noroaie,

Și ne mirăm, apoi, că și tulpina

Sub sternul lașității, se îndoaie.

 

Obedienți, lăsăm furtuni de zahăr,

Să-mprăștie în fals și promisiuni,

Prin miezul stacojiu al unui nufăr…

Aripa smulsă deltei, plâns de Luni.

 

Coloana-și plânge, tristă, infinitul,

La capăt de vertebre fracturate,

Călugării nu se mai roagă-n schitul

În care crucile erau nevinovate.

 

Încercuim doar nopți în calendare,

În suflete primăvărim doar ierni.

Plâng Evele în rosturi lapidare

Se pierd Adami în sâmburii materni…

 

ÎNTÂIUL DAR

 

Mi te-a adus ninsoarea într-o iarnă, cu fulgii ei, copii de-un anotimp,

Un mugure ce-abia-l țineam în palmă, lăstar lăsat de zeii din Olimp.

Tocmai când Luna își chemase raza, și-a Soarelui lumină cobora,

Cerut-au cerului să-ți fie paza, și mie să rămân aripa ta.

 

Un înger ți-a pus ochilor culoare din blândul nopților din galaxii,

Și macii în obraji a lor culoare, în plete scorțișoare arămii…

Tu, pâine aburindă-n colț de suflet, dospită din iubirea-a două stele,

Pe portativul clipei primul sunet, prima silabă plânsă-a vieții mele…

 

Trecut-au ca un vis de albe șoapte, vreo câțiva ani și tot atâtea ierni,

Încă mai simt mirosul tău de lapte, mi-e dor cu fruntea ta să îmi așterni

Pe tâmple, anotimpurile toate, și-n suflet nesfârșită primăvară,

Să-mprăștii toate frunzele uscate, la poarta inimii să-mi lași o scară…

 

Să nu te rătăcești prin labirinturi, cu roua bunătății să te ștergi,

De Iuda și iubirea sa de-arginturi să te ferești, mândrii să nu culegi!

Să nu te-ndoaie brațele furtunii, cu adevăr să scrii, copilul meu,

Ispită de-ți vor fi prin glasuri unii, să-ți amintești de cer și Dumnezeu!

 

Plecând genunchii-n rostul rugăciunii, îi mulțumesc că mamă îți sunt eu!

 

INECHITABIL

 

Un rest de priviri, mătuindu-și cristalul

În cioburi de iriși luați cu-mprumut,

Înnoadă la capăt de arșiță…valul

Izbit de speranțe, de iarbă și lut.

 

Regretu-i doar rană prin riduri adânci

De scoarță cuprinsă-ntre greu de coperți…

Când sângeră lacrimi din miezuri de stânci,

Ți-e sete de OAMENI și-nveți să te ierți.

 

Anostă e umbra ce calcă azi șchiop

Pe marginea strâmbă a drumului drept…

Mai sunt prizonieri, reținuți fără scop

În gol de trofee ce-și poartă la piept.

 

Lăuze bolnave țin alți prunci la sâni,

Din plin de orgolii ‘nfiați deunăzi.

Minciuna și falsul…noi slugi, ei stăpâni,

Biserica-și vinde lumina pe străzi.

 

Continue reading „Nicoleta GORDON: Poesis” →