Căsuța mea cea cu povești,
Departe ești de mine,
Mă dor mereu ochii cerești,
Că nu pot fi cu tine.
Acum, dacă mă vezi, că scriu,
Și ție, aș vrea să-ți dau
Cerneala anului pustiu,
Ce-ntroienit mi-l beau.
Atâția ani secați de dor
S-au scurs în tine, frate,
Sătucul meu, sătuc de zbor,
De ce ești prea departe?
Te-am moștenit, să mă auzi,
Când fi-voi prea bătrână,
Ducând pe umeri pașii surzi
Și scara -nspre fântână.
Te-am moștenit, să mă –nțelegi,
Sã nu mã tot încerci,
Că ți-a plăcut să mă alegi,
Să –ți fiu poet în veci…
Sătucul meu, cu căi abrupte,
Și cu o seamă de vâlcele,
Cu multe vii, tăiate, rupte,
Și –o parte a vieții mele.
Copilărind la tine, atunci,
De-un veac nu te găsesc,
Acum și –n timpul, când te duci-
Spre mine, înțelepțesc.
Tu- mă aștepți îngăduit,
Să mă așezi la masă,
Să-mi pui picioarele-n pământ,
Să intru-n a ta casă.
Căci am zburat, și-i prea destul,
De dincolo de mine,
Sătucul meu, tu ești mai bun,
Dacă –nfloresc cu tine.
Și cât cu flori vom veșnici,
Și cât ne –om da binețe,
Să știi, că ești, oriunde-oi fi,
Popas la bătrânețe…
———————————–
Lilia MANOLE
Bălți, Republica Moldova
25 martie 2019