Ioan POPOIU: Aș vrea să ți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu, pentru revista LOGOS ȘI AGAPE! Tomiris, aș vrea să ne spui la început câteva cuvinte despre tine, cum te percepi tu? Cine este TAMARA TOMIRIS GORINCIOI?!

Tamara Tomiris GORINCIOI: Născută în afara Țării, mereu, conștient sau inconștient,  am fost în căutarea identității. Îmi căutam lumea mea încă din copilărie.  În ochii lumii, am fost o ciudată, o visătoare și o romantică. În fine, sunt un vlăstar din Arborele milenar al neamului geto-dac, o Dacă născută în spațiul istoric al Dacilor Liberi. Acesta ar fi  blazonul meu heraldic,  de care sunt mândră și de care am conștientizat prin ani, în pofida restricțiilor și înstrăinărilor la care au fost supuși basarabenii.

Ioan POPOIU: Acum, să ne întoarcem spre origini, să ne spui despre locul natal, familia, părinții ?

Tamara Tomiris GORINCIOI: M-am născut în (fostul) județ Iași, astăzi Ungheni, la 15 km de Prut.  Părinții mei, simpli țărani, au făcut școala primară românească. Tata, Vasile, deși nu a făcut studii mari, mi-a fost și primul profesor. Era îndrăgostit de istorie, geografie și cred că mi-a transmis și mie. Adeseori venea la noi în ospeție unchiul Goriță, invalid de război, ostaş al Armatei Române, luat prizonier de ruşi. A ajuns până la Don.   Atunci își permiteau să vorbească mai multe, desenau pe podea harta lumii, punctau țările. Trăgeam cu urechea și era foarte interesant.

Părinții mei, cu șapte copii, munceau din zori și până-n noapte.    Eu, ca mezina,  eram scutită de munci, tata mă încuraja să învăț, să fac studii, să reușesc ce nu a avut posibilitate să facă el. Maică-mea, Xenia, cu 3 clase făcute la români (aşa cum se spunea) şi tatăl, Vasile cu tocmai 4 clase (dar care făceau cât două universităţi sovietice), noţiunile român, limbă română, le ştiam de mică. Deşi nu pătrundeam în sensul lor adevărat, îmi plăcea când la sărbători, părinţii şi rudele cântau “Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română”.

 A fost  poate cea mai impresionantă lecţie de istorie.  Ascultam cu sufletul la gură povestirile tatălui, care, pe timpul românilor, mergea cu carul cu boi la Iaşi după stofă şi merinde, despre cum au venit ruşii şi au prădat oamenii de grâne şi animale, cum au venit nemţii şi s-au purtat civilizat cu lumea.  Deşi nu făcea politică, simţeam din vorbele tatei o durere şi o mare părere de rău că “ne-au luat ruşii”, cum spunea el. Cu românii şi cartea era carte, şi viaţa era alta. De la părinţi am aflat şi despre alfabetul latin al limbii noastre. Tata, și aşa nu a învăţat să scrie cu buchii ruseşti. …  Iar mama nu ştia niciun cuvânt în limba rusă, în afară de pâine (hleb). Cea mai mare surpriză mi-a făcut-o, când, odată, în timpul studenției,  captivată de viaţa studenţească, cei de acasă nu aveau nici o veste de la mine. Mă pomenesc într-o bună zi cu o scrisoare de la tata, scrisă în română, cu alfabet latin. Cu acea scrisoare m-am lăudat la jumătate de facultate, până într-o bună zi, când  epistola a dispărut. Cine ştie, poate  o mai recuperez din dosarul meu personal al fostului KGB.

Copil fiind, nu conştientizam că m-am  născut în afara Patriei, în  închisoarea cu nume Uniunea Sovietică, monstrul ce mi-a furat ce are un om mai scump pe lume – Ţara.   Nu  aveam de unde să ştiu  ce înseamnă Basarabia, România,  URSS.

Drama neamului, a părinților, am simțit-o tot prin prisma istoriei nefaste. În sat nu era familie, om, care să nu aibă drama sa, rude, părinți deportați în Siberia sau refugiați peste Prut. Despre refugiul basarabenilor  a scris Paul Goma, în romanul Arta Refugii sau în Săptămâna Roșie.  În timpul războiului, tata a fost recrutat în armata de rezerviști. Lucrător la căile ferate din Ungheni, centru raional. A scăpat de Siberia, pentru că avea copii mici.  Când ne-au ocupat rușii, în 1940, sora tatei, Eugenia, cu familia și un prunc de un an în brațe, a încercat să treacă Prutul, în România. Rușii au tras în ei, omorându-i copilul. Cumplita dramă  a marcat-o pentru întreaga viață. Și-a ieșit din minți. Și-a revenit parțial și a amai avut un copil, Leontin.

Ioan POPOIU: Fiecare loc are saga lui! Cum este acest sat, Untești?

 Tamara Tomiris GORINCIOI: Satul de baștină, copilăria, a fost panteonul care mi-a dat acea energie divină din care mi-au crescut rădăcinile. Situat pe o colină, de acasă, de pe prispa casei, vedeam împrejurimile, lumea, de sus. Vedeam pădurea, cerul, vorbeam de una singură cu copacii, florile. Tata avea un ritual al său. În fiecare an, sădea câte un pom pentru fiecare copil. Al meu, întâi a fost un cireș, apoi, un cais, apoi, un nuc.  Îmi plăcea să merg cu oile la păscut cu alți copii de vârsta mea. Pădurea mă fascina și, de pe atunci, încercam să compun povești, poezioare.  Îmi amintesc și acum o strofă din prima poezie scrisă, fiind prin clasa a 7-a: /Pădurea e vioară, Din taine și din dor,/Trezită primăvara, în murmur de izvor/. Am publicat-o într-o revistă cu nume comsomolist, “Scânteia leninistă”, și am primit 300 de scrisori. Pe atunci nu exista netul.

Despre istoria și vechimea satului Untești, al Unghenilor, situate pe maul estic al Prutului,  am aflat mai târziu, din arhive și cărți ale renumiților cercetători basarabeni Gheorghe Bezviconi, Ioan Pelivan, Paul Mihail, refugiați în timpul războiului la București. O legendă populară, culeasă de folclorişti prin părţile locului, cu ceva timp în urmă, spune despre începutul localităţii că pământul pe care este situat astăzi oraşul Ungheni aparţinea cândva unui oarecare boier Vasile Lupu, din satul Unteşti. Acesta ar fi avut o fiică  frumoasă, care într-o zi a fost furată de turci. Îndată a fost organizată o goană şi, pe locul unde a fost eliberată, boierul a dispus să fie construit un han. În timpul săpării fundaţiei, s-au descoperit copite de oaie, numite unghii, de unde şi denumirea – „Hanul Unghiilor”. Cu timpul, locul din jurul cârciumii a devenit sat, iar numele său s-a transformat în Ungheni.

Alte date fac trimiteri la boierul Dumitrache Carastate din Iași, care avea în proprietate moșii la Unțești, Pârlița și Todirești. La Unțești a construit un conac, o moară și o biserică.  După reforma agrară din secolul 19, conacul s-a ruinat, iar noua proprietăreasă, sora lui Anghelichia, a construit la 1875, pe o colină din preajma satului, un turn medieval, ca un castel gotic, deasupra cu o aripă a lui Eol, care răsuna până la Ieși, la adierea vântului. Aici veneau în vizită prințul Cantacuzino, nobilii basarabeni Catargi, Stuart, Gafencu, Moruzi.  În copilărie, mergeam adeseori la Turn, pe dealul Redi, cum i se spunea, aproape devastat și ascultam cântecul tainic … de eol.

Este pomenit Unțeștii și într-o cronică veche privind Unghenii, una dintre cele mai vechi localităţi din Basarabia. Potrivit cercetătorilor, încă în secolul I – III d. Hr., pe aici îşi aveau drumul lor de negoţ grecii Pontului Euxin. Apoi, în evul mediu, vedem trecînd prin apropiere Drumul Sării, Drumul Pescarilor şi Marele Drum Comercial Tătăresc.

Un hrisov de la Ştefan cel Mare, din 14 octombrie 1490, consemnează pentru teritoriul oraşului actual un grup de şapte sate, cu hotare vechi „pe unde au folosit de veac”, indiciu clar asupra originii lor străvechi. Printre ele și Unțeștii. Cel dintâi document care atestă existenţa propriu-zisă a Ungheniului datează din 20 august 1462, fiind emis de cancelaria lui Ştefan cel Mare (DRH,A ,1976, 149).

Unghenii a fost vizitat în anul 1877 de vestitul arhitect francez Alexandre Gustave Eiffel, autorul proiectului podului feroviar peste Prut, construit în anul 1877, zis și Podul Effel. Pe la Ungheni, în august 1885, trece cu trenul spre Odesa (Ucraina) poetul Mihai Eminescu (1850- 1889). La Ungheni, în 1871, vine să se inspire şi să scrie prietenul lui Mihai Eminescu, scriitorul  Ion Creangă (1839 – 1889), care a locuit şi a activat la Iaşi în calitate de învăţător, inspector şcolar şi unde publică o parte din scrierile sale.

La Ungheni şi-a găsit refugiu prinţul Constantin Moruzi, unul dintre apropiaţii domnitorului Alexandru Ioan Cuza, intrat ulterior în dizgraţia acestuia. Dânsul a ctitorit biserica „Sf. Nicolae”, în anul 1882, unde şi-a găsit mai apoi locul de veci. Aici şi-a petrecut copilăria fiul său, Dumitru Moruzi, analist politic şi scriitor. Prin Ungheni a trecut de nenumărate ori scriitorul Mihail Sadoveanu, care venea la vânătoare în codrii de la Rădenii Vechi, localitate vecină cu Unțeștii mei.

Despre vechimea acestor locuri vorbesc și descoperirile arheologice geto-dacice din  secolul I-II d.Hr. Printre obiectele extrase se numără o podoabă, unică prin tehnica de executare și metal. Este vorba de un cercel din aur, care are un element în formă de amforă, decorat cu mărgele. La fel au fost descoperite urme ale culturii Cucuteni. Fapt ce denotă că suntem partea a Daciei de Jos.

Ioan POPOIU: Vorbești într-un poem despre mama ta, despre prispa părintească, există o magie aici?

Tamara Tomiris GORINCIOI: La noi, ca la tot românul,  prispa este o fascinație a contemplării,  un loc al luminii. Dacă în casă oaspeții intrau la masa de sărbătoare, în zilele obișnuite aici era loc de taifas, de cină lângă cuptoraș, la o mămăligă cu lapte, brânză de oi și jumere. Era locul unde mama își expunea florile, zestrea pentru fete sau torcea lâna.  Casa părintească era înconjurată de prispă de jur împrejur.  Cred că aici, pe prispa rotundă, am făcut înconjurul lumii… în toate punctele cardinale. În partea din față, avea un mic cerdac, cu trepte. Aici era locul meu tăinuit. Un fel de amfiteatru al lumii.

Dacă tata era mereu dus pe câmp la muncă, mama era stăpâna casei, a prispei și a cuptorului. Lângă prispă era și măsuța rotundă unde mama răsturna mămăliga, unde venea cu bunătățile de pe lume – plăcinte, sarmale, alivenci. Când eram mici, ne punea într-un leagăn-covată  de lemn tot pe prispă. Aceasta cred că este magia prispei,  punctul de legătură cu lumea. O întâmplare din copilărie, pe care mi-a povestit-o mama, cred că a fost ca  o predestinație. Luată de grijile casei, eu având poate vreun an, m-a lăsat în leagănul-covată de pe prispă în care adormisem, cu sticluța de lapte lângă mine.  La un moment dat, a descoperit șocată că lângă mine, în covată, dormea încolăcit un șarpe de casă, iar laptele era băut. A țipat de frică, credea că sunt moartă. Sarpele  încetișor a plecat …  Legenda spune că fiecare casă își are șarpele lui. Cred că era șarpele protector ce m-a inițiat mai târziu în simbolistica dacilor, unde Șarpele, Dragonul, au un rol primordial.

Mama era blondă, cu ochi albaștri, cu părul împletit în gâțe pe care le făcea coc deasupra capului. Fiind cea mai mare dintre frați și surori, cu bunicul Alexandru,  mort în Primul Război Mondial, a fost să fie mireasă la 15 ani. Era încă copilă, când tata a adus-o acasă plângând, cu zestrea modestă în carul cu boi. Dar a trecut și acest test. Era o fire optimistă, veselă și muncitoare ca o albinuță. Se trezea odată cu soarele și reușea să țină sub control gospodăria mare,  să pregătească dejunul, să hrănească păsările, animalele, să ne dea instrucțiuni  și să meargă și la deal.

Am avut o copilărie pitorească, fără griji. Chiar dacă nu aveam rochii scumpe, jucării, aveam locuri dragi și bucurii imense.  Amintiri de aur la păscut de   boboci,  jocul de v-ați ascunselea la căpițele de fân, la cules porumbele în pădure, fuga după cărăbuși sau la furat de cireșe,  la săniuș, la colindat de Crăciun ….

Ioan POPOIU: Cum a fost școala primară, în condițiile din Basarabia ?

Tamara Tomiris GORINCIOI:Cred că a fost un noroc că  la școală obiectele ne-au fost predate în română (limba moldovenească). Deși manualele de limbă și literatură moldovenească, cum i se spunea pe atunci, erau același manuale de Limbă și Literatură Română, dar cu materie trunchiată. Din Eminescu învățam doar Luceafărul și Împărat și Proletar, din Alecsandri – Pastelurile, din Creangă – Amintiri din copilărie. Erau incluși doar clasicii din Moldova istorică și scriitorii cu origine basarabeană precum Kogălniceanu, B.P. Hasdeu, Alecu Russo, Alecu Donici. Scriitori clasici români precum Caragiale, Blaga, Arghezi, Coșbuc nu figurau în program.  Fiind aproape de Prut, prindeam posturile TV și Radio București și Iași. Mie, nu mi-a fost greu să citesc în grafie latină. Dimpotrivă, îmi era drag, știind că s-a făcut o dreptate. Profesoara de limbă română (moldovenească) m-a descoperit într-un fel, m-a încurajat să scriu, să particip la olimpiade. Scriam cel mai bine compuneri pe teme libere. Cele tematice erau politizate.

Deși îmi plăcea să citesc, cred că noi, basarabenii, am fost nedreptățiți și la acest capitol. Biblioteca din sat era sărăcăcioasă, în mare cu cărți rusești și doar o mica parte, în așa zisa limbă moldovenească, sintagmă artificială, în alfabet chirilic.  Noroc că puteam citi  Eminescu,  Creangă,  Alecsandri, Sadoveanu, editați  la Chișinău.  Și mai erau romanele unor scriitori din literatura universală: Jules Verne,  Mark Twain, Daniel Defoe, Tolstoi, Esenin, Pușkin. Acasă aveam pe Coșbuc și Goga. În rest, doar cărți despre revoluționari, comsomoliști… opere alese de Lenin, Marx și Engels.   Rusa nu o știam și nici nu mă tenta să o învăț. Îmi era parcă străină.   În sat, nimeni nu vorbea rusa. Era o comună compactă, formată din moldoveni (români) autohtoni. Mai târziu, studentă la universitate, am însușit-o involuntar, pentru că limba rusă era limbă de stat.

Ioan POPOIU: După liceu, ai urmat Facultatea de Jurnalism! De ce? Cum au fost anii studenției? Cum era Chișinăul pe atunci?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Am vrut să fac facultatea de Istorie, dar știind că manualele de istorie sunt politizate, am ales Jurnalismul. Întotdeauna am crezut că prin Cuvânt poți spune și reabilita un adevăr istoric. Îndrăgostită de literature română, eram conștientă că Eminescu nu poate fi în  același timp poet al două popoare, am pledat pentru filologie. Am susținut examenele de admitere la Filologie, secțiunea Jurnalistică. M-au încurajat profesorii, tata, frații. Aveam acasă Dicționarul Limbii Moldovenești, tipărit după DEX-ul românesc. Academicienii de la noi, lingviștii, cu studii la Iași și București, nu puteau să inventeze o limbă artificială. Doar că dicționarul era în chirilică.  Îmi plăcea frumusețea limbii și visam să o învăț în toată frumsețea și complexitatea ei, să pot vorbi frumos și fluent ca peste Prut.

La facultate, unica cu obiecte ce se predau în limba română, am avut marele noroc să am parte de profesori dotați, ce cunoșteau istoria, literatura română, care ne-au transmis, uneori codificat (era interzis să vorbești deschis despre istoria noastră comună, despre răpirea Basarabiei etc.)  despre unitatea limbii românești, despre clasicii literaturii române.  Venind la Chișinău, mi s-a deschis o altă lume.

Chișinăul era un oraș al contrastelor. Pe de o parte, un oraș rusificat, ostil, în locurile publice ți se cerea răspicat să vorbești în rusă. Pe de altă parte, exista o oază de românism, cenaclul de la Uniunea Scriitorilor unde se vorbea deschis despre valorile literature române, serate literare unde îi aveam ca oaspeți pe Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Gheorghe Zamfir, Tudor Gheorghe, Vasile Șeicaru și Stefan Hrușcă. Trăiam în lumi paralele. Luase avânt  Mișcarea de Eliberare Națională, care a culminat cu 31 august 1989. Ne salvau cărțile românești procurate de la Moscova, Cernăuți, Odesa, unde existau librării de literatură străină. Literatura română, ca să vezi, era catagolată ca străină. În acerbul proces de rusificare ni s-a impus nu numai limba rusă, dar şi înlocuirea tradiţiilor populare, a instrumentelor tradiţionale româneşti cu cele ruseşti. Nu putea fi rusificat doar Tatăl nostru, în rugăciunile părinţilor noştri, ale ţăranilor, care, tacit, dar neînfrânţi, şi-au apărat cu dârzenie credința, doinele şi baladele, sârbele şi horele.

În Basarabia anilor 70-80, când la Chişinău, se naşte o literatură naţională de rezistenţă, reprezentată de Ion Druță, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Nicolae Dabija etc, apare muzica lui Eugen Doga şi filmele lui Emil Loteanu, similar, o luptă de rezistenţă are loc şi în instituţiile de învăţământ superior. Un aspect mai puţin cunoscut şi elucidat în mass-media de la noi.

 Făcând parte dintr-o generaţie a sacrificării – absolventă a Facultăţii de jurnalistică, promoţia   anilor 70-80, când ni se preda obligatoriu Istoria presei de partid, iar noi cutezam să luam lecţii alternative  la Biblioteca Naţională (fosta Krupskaia) de Istoria românilor sau din Publicistica lui Mihai Eminescu, Cioran, Eliade, Rebreanu, Arghezi, Blaga, Stănescu etc., citeam, însetați de frumusețea limbiii române, despre adevărul istoric. Aici găseam și reviste românești. Am fost într-un fel eroii anonimi ai unei mişcări de rezistenţă  faţă de un regim  odios.  Fiind în era de înflorire a turnătorilor, ştiam că fiecare student naţionalist avea dosarul nr. 1  (acesta era echivalentul pentru cei ce frecventau Secţia de literatură străină  de la  această bibliotecă) la KGB. Iniţial, listele erau  întocmite la decanat.  Ne-o spuneau tot ei, colegii noştri turnători, de voie sau nevoie. Cei care nu s-au conformat  cerinţelor presei de partid, după absolvire au fost repartizaţi în provincie, iar în diplome, deşi am susţinut examene de intrare la Facultatea  de Jurnalism, în diplomă ni s-a dat calificarea de  filolog, profesor de limbă şi literatură moldovenească. Pentru că am fost o grupă rebelă, cu cele mai multe dosare personale la securitate. Acestea aveam să le aflăm mult  mai târziu.

Noi, cei luaţi la index, mulţi ani nu am fost angajaţi în presa comunistă de la Chişinău. Pe atunci, toate ediţiile periodice mai treceau cenzura, înainte de a vedea lumina tiparului, chiar în Casa Presei, la intrarea în tipografie. Oficial, funcţionarul nu se numea cenzor, ci redactor de serviciu. Privilegiaţii aveau funcţii bune, imediat după absolvire: secretari de redacţie sau redactori la secţia de partid a unui ziar sau emisiuni Radio – TV.  Salvarea celor rebeli de  a se întoarce la  Chişinău era actuala Bibliotecă Naţională (pe atunci director ,)  unde eram angajaţi şi fără obligatoria pe atunci viză de reşedinţă în capitală. De acolo, cine şi cum. Cea mai apropiată de ziaristică  era corectura, unde nu prezentai un pericol mare Disidenţa noastră sau respingerea de către societate a durat până la începutul anilor 90, când s-a declanşat Mişcarea de Eliberare Naţională.

A apărut primul ziare democratice „Sfatul Ţării” şi „Moldova Suverană” (pe atunci cu statut naţional), unde am avut onoarea să activez.

Ioan POPOIU: Cum era profesia de ziarist în Basarabia sovietică?  Concret, ce făceai ca ziaristă?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Îi mulţumesc Domnului că nu  am alunecat şi nu am cântat osanele puterii,  păstrându-mi verticalitatea, demnitatea de jurnalist, de creștin. Deşi, sincer vorbind, pentru „sângele meu de pur ziarist” sau altfel spus, de „jurnalist răzvrătit”,  am avut de suferit.  În lipsa eficienţei organelor de drept, populaţia, ajunsă la limita disperării, ni se adresa disperată, invocându-ne uneori şi rolul de avocat, judecător. Continuând rubrica mea „Cu ochii pe voi” , cu alte investigaţii şi articole în “Mesagerul”, la un moment dat atinsesem interesele cuiva din culisele patronilor. Graţiei redactorului-şef, Vlad Pohilă, un jurnalist de mare verticalitate, nu am fost concediată. Peste câţiva ani, în 2000, publicaţia şi-a sistat activitatea. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi la  prima publicaţie din R.Moldova, de după proclamarea independenţei – “Sfatul Ţării”, organ al Parlamentului, care a activat doar doi ani.  După un  şir de  reportaje şi comentarii incomode despre războiul din Transnistria, unde era vizată conducerea de vârf, Sfatul Ţării a fost închis pe motiv că diminuăm imaginea Parlamentului.  Acesta a fost, într-un fel, drumul sau bătălia pentru o presă liberă. Am simţit influenţa din umbră a unor subiecte partizane chiar şi la ziarul municipal “Capitala”, unde nu se publicau materiale ce vizau o anumită formaţiune politică sau o personalitate neafiliată unui grup de interese. Până la urmă, noi, echipa de ziarişti, în frunte cu redactorul-şef Antonina Sârbu, am refuzat să facem partizanat politic şi am plecat. Cu părere de rău, modelul de jurnalism sovietic ne mai joacă feste!

Sincer, când am decis să mă fac ziaristă, am văzut în ea doar romanticul. Pe parcurs, am conştientizat că este una dintre cele mai grele şi periculoase profesii din lume. Statisticile arată că zeci de jurnalişti îşi pierd viaţa, devenind victimele terorismului, ale corupţiei şi clanurilor mafiote de la putere Şi totuşi, dacă aş parafraza spusele unui coleg de breaslă, aș  spune că profesia de ziarist e o chestie de destin. Te transformă definitiv. Iubeşti meseria asta necondiţionat. Dacă, într-adevăr, cuvântul tău are un impact justiţiar, schimbă societatea în bine, demască răul, spune adevărul. Astăzi, cititorul este altul, dacă nu-l convingi, nu eşti sincer, trişezi, aruncă ziarul la coşul de gunoi. Soarta a fost ca soțul meu, Dumitru Ciobanu, scriitor și ziarist, având aceeași profesie, m-a sprijinit mereu, mi-a dat libertate, să stau nopțile pentru a-mi scrie editorialul, fără pretenții că uneori lăsam bucătăria pe seama lui.

Consider că sunt un om fericit, pentru că meseria de jurnalist mi-a adus multe clipe de bucurie, împliniri, atunci când am fost apreciată de cititori, am figurat în topuri, am reuşit să fac investigaţii riscante, care au demitizat un clan politic sau economic etc. Dar am avut și clipe grele, atunci când m-am lovit, ca şi alţi colegi ai mei,  de peretele cenzurii sau al intereselor de gaşcă.  Atunci când am aşteptat luni la rând un salariu derizoriu sau am şomat, pentru că nu mi-am permis sa fiu un ziarist de curte. Oricum, este o profesie palpitantă şi dură. Este o parte din destinul meu.

Ioan POPOIU: Și a venit ziua de 31 august 1989! Ce-ți amintești ? Ai fost la acea Mare Adunare?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Pe 31 august 1989 a fost ora astrală a basarabenilor, fiind toate premisele benefice Unirii.  S-a revenit la Alfabetul Latin și Limba Română a fost decretată limbă oficială de stat. Îmi amintesc și acum, cu palpitații, acea zi, când, practic, Basarabia ieșise în stradă, în Piața Marii Adunări Naționale. Circa un milion de oamneni, cu tricoloare, icoane, flori. Atunci s-a cerut și Unirea cu Țara. Dar nu a fost să fie. Moscova, prin intermediul Bucureștilor, cu președintele de atunci Ion Iliescu, au pus tabu pe ideea de Reunire.

Ulterior, pe 27 august 1991, s-a declarat Independența! S-au deschis granițele și noi, basarabenii, am venit la  Mecca noastră, la mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, la Eminescu, la cetăți și mănăstiri. Personal, ca şi mulţi alţi conaţionali, aş evidenţia miracolul apariţiei filialelor de carte românească în oraşul nostru profund rusificat, într-o perioadă cînd situaţia la acest capitol era de-a dreptul dezastruoasă, procentul de carte în limba noastră fiind unul nepermis de mic. De peste Prut a venit Cartea românească și la Chișinău se inaugurează 11 biblioteci de carte românească. Viața pornise pe un făgaș nou, împrospătat de gustul libertății.

Dar gustul libertății ne-a costat mult. Pe 2 martie 1992, Federaţia Rusă a început un război nedeclarat împotriva Republicii Moldova, operaţiile militare desfăşurundu-se în Estul statului, în Transnistria.  Unităţile armatei a 14-a s-au angajat activ în luptă, utilizând tancuri, maşini blindate, aruncătoare de mine, tunuri antitanc împotriva ostaşilor moldoveni. Din zona transnistreană s-au refugiat în zona basarabeană peste 100 000 de persoane. Distrugerile economice (poduri, căi de comunicaţie etc.) depăşeau de două ori bugetul anual al ţării.

Războiul a avut importante consecinţe politice: a acreditat ideea că tânărul stat nu poate funcţiona în afara sferei de influenţă moscovită; a consolidat poziţia politică a forţelor neocomuniste antinaţionale. Războiul a făcut să cadă masca democraţiei de pe faţa conducătorilor de la Kremlin, demonstrând că menţinerea imperiului este o prioritate a Moscovei şi pentru realuarea ei nu există nicio regulă de joc. A fost consolidată formaţiunea pseudo statală „rmn”-un succes al politicii Moscovei.

Începând cu anii 1988-1990, în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească se constituie Mişcarea de Eliberare Naţională, care luptă pentru libertate, dezrobire şi Unire cu Ţara mamă, România. În scopul păstrării sistemului sovietic, rusesc, în R. Moldova şi alte regiuni ale URSS, ruşii au organizat confruntări politice şi conflicte militare. În acea perioadă serviciile de securitate ruse, K.G.B.-ul, au organizat un şir de evenimente destabilizatoare, au schiţat un program de luptă contra R. Moldova. Moscova folosea forţele sale: nomenclatura de partid, K.G.B.-ul, armata din districtul militar Odesa, subunităţile de spionaj şi contraspionaj ale Armatei a 14-a, acţionau clandestin, pregăteau cadre, executanţi. Rusia a început să creeze acele structuri ilegale, care, în 1991, au declanşat conflicte militate şi războiul. Bastionul de luptă al românofobiei din R. Moldova era declarat la Tiraspol. Activitatea distructivă, de formare a republicilor separatiste în Transnistria şi Găgăuzia au fost realizate de Igor Smirnov şi adepţii ruşi de la Moscova, deputaţii: Travkin, Jirinovski, Ruţkoi, Morozov, Graciov şi, personal, de ex. Preşedintele URSS Gorbaciov şi mai târziu de Elţin.

Fostul Preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, legat ombilical de Moscova, ca fost lucrător al ”partidului comunist”, a cedat, pas cu pas, idealurile unioniste şi euroatlantice, semnând zeci de documente economice şi militare (secrete) cu Federaţia Rusă, inclusiv, controversatul Protocol de constituire a C.S.I., 21 decembrie 1991, limitând, sub presiunea Rusiei, colaborarea cu România, ţările europene şi SUA.

Mai mult, acestui flagel atribuindu-se un colorit interetnic, forțele oculte au dat vina pentru instabilitate pe unioniști, astfel revenindu-se la nostalgii comuniste. În lipsa unei Armate Naționale, au apărat integritatea forțele de combatanți, voluntarii, care au apărat eroic fiece sat și bucățică de pământ. În pofida faptului că aveau de înfruntat Armata 14-a. Tiraspolul practice a fost luat cu asalt, când un ordin de la Chișinău a cerut retragerea. S-au întâmplat lucruri stranii, trădări, capitulare, devenind ostaticii unui regim post-totalitar.

Ioan POPOIU: Ești foarte pasionată de istoria noastră milenară! De ce ISTORIA? 27. De unde pasiunea pentru istoria noastră străveche?

Tamara Tomiris GORINCIOI:Am avut dintotdeauna o pasiune mare pentru istorie, pentru că ne-a fost interzisă,  a fost falsificată, am fost mereu umiliți și am suferit pentru faptul că ne-am născut români. Un milion de basarabeni au murit în gulagul sovietic,  pentu vina că erau români, au fost deportați în Siberia, împușcați, murind de foame și de frig. Un genocid roșu despre care nu se vorbește pe plan internațional.  O tragedie, un flagel care a marcat destinul basarabeanului.

Dar dragostea mea cea mare este istoria veche, care mi-a deschis noi orizonturi, m-a teleportat într-o lume miraculoasă. În ultimii ani, pasionată de istoria veche, a geto-dacilor – care ar trebui să fie Biblia spirituală a românilor,  sunt fascinată de trecutul nostru milenar, de unde au luat naștere toate culturile și limbile  lumii. Nu o spun eu, o spun savanți și cercetători străini.   Tot mai mulți cercetători, arheologi, cu renume mondial, afirmă că zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Câteva exemple. Profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, care a studiat istoria Europei, a vorbit despre spaţiul carpato-dunărean ca fiind vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe. Același lucru a spus și Vasile Lovinescu în Getica și dacologul și savantul B.P. Hasdeu.
Despre  vechimea noastră ne spun scrierile lui Pindar (462 î.e.n.) şi ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.e.n.). Aflăm că un număr impresionant de mare de coincidenţe între denumirile mitice ale unor personaje şi locuri din antichitate şi denumirile de azi ale unor localităţi situate pe teritoriul ţării noastre. Pe traseul de la vărsarea Dunării în Marea Neagră la punctul de confluenţă al Tisei cu Dunărea şi apoi al punctului de confluenţă al Someşului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediaşului Aurit din nordul Munţilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Someşului. Pe acest traseu se găsesc o seamă de localităţi, ale căror denumiri de azi coincid în mod bizar cu titularurile mitice care ne-au fost transmise din antichitate. Această observaţie l-a făcut pe cercetătorul ştiinţific geolog Mircea Ticleanu să adopte ipoteza şi să finalizeze un studiu în care a demonstrat că drumul pe ape al argonauţilor a urmat traseul pe Dunăre. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinaţia finală a expediţiei în Caucaz.

Am descoperit că o legendă vorbește depre urmele lui Heracle incrustate pe o stâncă de la Nistru. Transmise pe cale orală, ele fac trimiteri la istoria noastră milenară. Dacă la unele popoare, eroii miturilor, ai legendelor, sunt pitici, elfi, spiriduși și alte spirite ciudate, în mitologia românească avem de a face cu Hercule, Prometeu, Apollo,Orfeu… Deși în majoritatea izvoarelor acești eroi legendari sunt atribuiți pe nedrept Greciei. Herodot ne comunică tradițiunea după care Hercule apare ca protopărintele agathyrșilor, scyțhilor și gelonilor, și amintește de urma sa cea gigantică, lungă de doi coți, imprimată într-o stâncă, de pe țărmurile râului Tiras (Nistru). La Țipova, la o veche mănăstire rupestră din Dacia de Jos (Basarabia) călugării vechi aduc mărturii că aici s-ar fi născut Orfeu. …

Dar cel mai important aspect legat de civilizația antică dezvoltată la poalele munților Carpați și Balcani este că, în vremea sa, a fost creată prima scriere din lume. Tăblițele de la Tărtăria, vechi de circa 7500 de ani, rămân dovezile celei mai vechi scrieri din lume, precedând cu milenii scrierea sumeriană. Arheologii au inventariat, până în momentul de față, circa 700 de simboluri diferite în scrierea danubiană, un număr asemănător cu al hieroglifelor egiptene. Savantul german Harald Haarmann, specializat în lingvistică, susține că scrierea danubiană este mai veche decât cea sumeriană și că ar trebui să fie acceptată drept cea mai veche scriere din lume.

Strămoșii noștri geto-daci erau avansați în materie de medicină, construcție, astrologie. De la Strabon ne-au rămas primele relatări cu privire la practicile astrologice si astronomice ale geto-dacilor. Acesta povesteste cum: „Astfel se spune cã un oarecare get, numit Zamolxe, a fost sclavul lui Pitagora. De la filosof a obtinut oarecare informatii despre fenomenele cerești, în timpul peregrinãrii sale în Egipt. Întors în patrie, Zamolxe a dobândit respectul cârmuitorilor si pe cel al poporului, ca tãlmăcitor al fenomenelor cerești. În cele din urmã, a izbutit sa-l convingã pe rege sã si-l facã asociat, ca pe un om ce avea însușirea de a dezvãlui voința zeilor.” (Strabon, Geografia,VII, 3 , 5).

Cunoștințele avansate de astronomie ale dacilor sunt confirmate și de istoricul Iordanes. Potrivit acestuia, dacii știau raportul dintre diametrul Soarelui și al Pamantului și cunoșteau în amănunt mișcările stelelor, ale planetelor din sistemul nostru solar, dar cercetau și orbitarea Lunii în jurul Pământului.  Același autor mai relatează că multe cunoștințe despre astronomie, precum cele 12 semne zodiacale, ar fi fost însuștie de către daci cu ajutorul marelui preot Deceneu.

Mai mult, unii cercetători din perioada contemporană, printre care Șt. Bobancu, E. Poenaru și C. Samoila, sunt de părere că unele construcții de la Sarmizegetusa, precum Soarele de Andezit, ar fi avut rolul unor calendare, care i-ar fi ajutat pe dacii în determinarea cu exactitate a anumitor momente și faze ale Pământului în raport cu Luna sau cu Soarele.

Cred că avem o mie și una de motive  ca să revenim la vechea denumire Dacia, proiect promovat și de Mihai Eminescu și de o  pleiadă de filosofi, istorici, sociologi sau revoluționari din generația  paşoptistă. Eminescu a cunoscut aceste proiecte, unii dintre autorii lor, îndeosebi învățații ardeleni, fiindu-i mentori îndeosebi în perioada studiilor sale la Viena. Pregătirea proiectului „Dacia Mare”, în care Eminescu s-a implicat cu mintea şi cu fapta, a parcurs două etape: asumarea şi recunoaşterea identității naționale şi acțiunea pentru restaurarea istoriei naționale.

Unirea Principatelor, în anul 1859, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, a constituit, pe fond, primul mare pas vizând realizarea, prin cuget şi faptă românească, a proiectului Daciei Mari. Pentru imperiile vecine, numele „Dacia”, ca entitate socio-politică creată exclusiv din perspectivă românească, era considerat un atentat la ordinea stabilită prin tratatele pe care le semnaseră de curând.

Potrivit eminescologului  Aurel  E. David, Eminescu a fost jertfit pe altarul Daciei Mari, cel mai important proiect etno-politico-statal gândit de români şi pentru români, în a doua jumătate a secolului XIX. Or, pentru a da viață proiectului respectiv, era nevoie de jertfă. Această idee a fost exprimată, la 1 septembrie 1879, când în „Convorbiri literare”,  Eminescu a publicat poezia „Rugăciunea unui dac”(dacul fiind considerat simbolul jertfei pentru neam şi vatră!). El şi-a îndemnat semenii să se închine Tatălui Ceresc (numit „Părinte”), cel care a dat „suflet zeilor” şi „fericire lumii”, pe care-l numea „izvorul de mântuire al omenirii” şi-l considera „moartea morții şi învierea vieții”. Mesajul „Rugăciunii…”, este, pe fond, vinovăția majoră pentru că „dacul” n-a putut contracara umilința pe care marile puteri i-au impus-o şi cere să plătească prin moarte (intrarea în „vecinicul repaus”) pentru această vinovăție.

Eminescu, pentru noi basarabenii, a fost Îngerul protector  care ne-a salvat Limba Română. Prin poezia lui, prin romanțele pe versurile sale, care se cântau la sărbători, ne-a apărat de rusificare, ne-a fost model de gândire, de spiritualitate, Cine, dacă nu Eminescu, s-a angajat  în apărarea Basarabiei cu toată capacitatea intelectuală a geniului său şi face din situaţia acestei provincii româneşti o problemă internaţională. A scris sute de articole de polemică, a demonstrat că Basarabia e pământ românesc furat samovolnic de ruși. jurnalistul și geopolitcianul Eminescu deranja marile puteri din jurul României și în special Rusia.

 În anul Centenarului Unirii, putem să citim studiul istorico-politic al lui Eminescu publicat integral, în premieră online, de Mihai-Eminescu.Ro. și să ne convingem, să-I convingem pe politiceni /Că un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-1 pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de raţiuni de Stat, fie izvorîtă din orice alte consideraţiuni, nu se modifică şi nu se nimiceşte decât din momentul în care renunţăm la e/l. /A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni există cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă /. Eminescu,  Basarabia. : Cine, dacă nu Eminescu, a spus că în România totul trebuie dacizat.

Am putea oare noi contracara umilința uitării de a fi daci?! Aici ar fi poate și cheia de reabilitare a neamului nostru, revenirea la proiectul Daciei Mari, început de pașoptiști și promovat de Eminescu. Revenirea la numele initial, Dacia, ar situa România pe un alt făgaș, ne-am recupera demnitatea și am aplica legile drepte ale străbunilor. De ce străinii sunt deranjați de cuvântul Dacia? Pentru că ar trebui să recunoască supremația noastră, să ne întoarcă tezaurul furat de la daci, să recunoască că toți zeii antici erau daci, că prima scriere (Tăblițele de la Tărtăria) a luat naștere  pe acest pământ, că suntem poporul primordial.

Cineva încearcă să ne facă amnezici și lipsiți de identitate, să spună că nu avem istorie. Au fost distruse practic sau tăinuite toate scrierile privind istoria noastră veche. Atât externe, cât și din interior. Dacia Hiberboreană a lui Aron Densusisnu, apărut în 1936—37, in câteva numere din revista Etudes Traditionnelles, la Paris’, studiul Dacia Hiperboreană a rămas necunoscut în România, cu excepţia câtorva apropiaţi ai scriitorului. Doar în 1984 a fost descoperit în Italia, de Claudio Mutti, pe care l-a tradus și l-a publicat . Apare  in iulie 1984, in zilele în care autorul se stingea din viață la  Fălticeni (14 iulie 1984).

Nu  se știe nimic de scrierile lui Cantemir despre Religia Dacilor, ale lui B.P.Hasdeu – Mitologia dacilor. Potrivit dacologului Daniel Guţă, sute de scrieri despre viaţa dacilor au fost distruse încă din Antichitate. Se cunoaşte existenţa lor din mărturiile unor istorici ai acelor vremuri, dar soarta lor a fost nefastă: scrierile au ars o dată cu bibliotecile şi colecţiile antice în care au fost păstrate, s-au distrus prin trecerea timpului, ori au fost distruse deliberat împreună cu copiile lor sau au pierit o dată cu autorii lor, savanţi ai mileniilor trecute.
Existenţa unor astfel de lucrări a dat naştere unor adevărate teorii ale conspiraţiei, în care se susţine că multe dintre ele nu au fost distruse, ci doar ascunse în diverse locuri misterioase. Alexandru Papadopol Calimah, un cărturar din secolul al XIX-lea, a fost primul român care a inventariat scrierile pierdute despre daci, geţi şi Dacia. A numărat aproape 300 de autori de opere literare vechi, unele cu numeroase volume, din care cele mai multe s-au pierdut cu totul. Iată câteva dintre acestea: Istoria Daciei, de Dio Chrysostomos Filosoful stoic Dio Chrysostomos a trăit în vremea împăratului Traian, căruia i-a fost apropiat. „Din scrierile sale s-au păstrat 80 de discursuri importante.

Continue reading „Ioan POPOIU: ,,Poezia e un portal spre o altă dimensiune, prin care comunici cu spiritele străbunilor, cu zeii” – INTERVIU cu Tamara Tomiris GORINCIOI” →