„Curgerea zgomotoasă a râului, îmi aduce linişte. O linişte înfiptă în sentimente adânci. O linişte ce mă rupe în bucăţi de amintiri unice.
Privesc cu sufletul râul. Îl ating cu inima. Îl mângâi cu ochii, dansez pe ritmul freamătului lui.
Mă învolburez cu el, ca el, apoi curg lin, iubesc, urăsc, mă înalţ şi cad, lovesc şi mângâi…
Un tumult de antiteze, asta sunt.
Dar, mai presus de toate, sunt un izvor de iubire… „
Carmen Mitrache (Mihăilă Filofteia)
***
Ape şi stânci
Azi plouă-n mine. Timpul mă alungă.
Azi nu mai văd. Azi nu mai simt. Azi tac.
Mă-nchid în cercuri care mă obligă
În stânca rece, tristă, să mă-mbrac.
Şi stau acolo, împietrită-n timp
Cu zâmbetul zbătându-se să iasă
Şi cu picioarele înfipte-adânc
În lumi ce nu mai vor să mă primească
Şi trag de mine cele două stări
La poluri diferite de cuvinte
Eram doar foc, acum, sunt doar pământ,
Doar şoapta râului vrea să mă alinte.
Un râu ce-ncearcă să strecoare-n mine
Timpuri străvechi, cu patimi prea adânci.
Un drum săpat cu sete. E o taină.
Ştiută doar de ape şi de stânci.
Voi nemuri în peştera creată
De chinul apei care a străpuns
În ani şi ani o inimă în piatră.
Dar şoapta râului, nu mi-e deajuns.
Şi am ales să tac. Deşi vorbeşte
Primejdia de a mă prăbuşi.
Căci râul este rece şi loveşte
Mai repede decât pot eu trăi.
Îngusta lume dintre apă-stâncă
Mă strânge-n orizonturi fără zbor.
Azi nu mai simt. E noaptea prea adâncă
Şi norii cad pe mine. Dar nu mor.
Nu mă mai zbat. Îmi accept neputinţa
Încerc să m-adaptez în noul corp
Eu am plecat. Astăzi îmi ştiu sentinţa.
Dar încă sper, iubind, să mă întorc.
Strigăt
Tăcerea aşternută, îmi sparge timpanul.
Dansul tăcerii-i violent şi crud.
Nu-mi găsesc locul, tot din juru-mi ţipă,
Doar pasul tău, indiferent, e surd.
Cândva, noi desenam cu gândul fluturi
Viu coloraţi, zburând mereu, mai sus.
Acum s-a colorat în noi războiul
Cu arme grele, de purtat, de dus.
Nu pot să strig, căci vuietul tăcerii
Acoperă în inimi focul. Arde stins.
Mă rătăcesc în vânt şi simt cum timpul
În liniştea aşternută, s-a extins
Fără muzica inimii tale nu exist.
Fără iubirea ta plutesc în haos.
Mergeam pe acelaşi ritm. Cum ne-am pierdut?
Şi unde eşti? Mi-e dor. Te cer. Te caut.
Cum pot să mai respir când nu e aer?
Cum pot să merg când nici pământ nu e?
Sunt agăţat de amintiri la mijloc
Şi nu înțeleg de ce aşa?… De ce?
Şi dau cu pumnii în pereţi. Mi-e rece.
Mă zvârcolesc în cuşcă, violent,
Îmi sar bucăţi de vise ascuţite
Ce tot pătrund în mine, adânc şi lent.
Cu pumnii strânşi, îngenunchiat de clipă
Adun firimituri, încrâncenat.
Încerc să le lipesc şi sper, cu ură
C-o să revii. Că nu s-a terminat.
Dar pasul tău te poartă… Oare unde?
Nu mă mai vezi, nu mă mai vrei în gând
Noi am atins un vârf ce nu mă lasă
Să mă cobor. Şi tremur aşteptând.
Căci te voi aştepta de acum o viaţă
Nu vreau altă iubire. Tu eşti tot.
Tu mi-ai dat sens. Şi doar în sensul ăsta
Vreau să exist. Eu… fără noi… nu pot…
Puzzle
Vin şi pleacă. Dar rămân amintirile.
N-am încă destul cer să mă înalţ
Nici aripi prea puternice să zbor
Doar… piese risipite pe asfalt.
Un puzzle fără rezolvare sunt
Căci s-au distrus în timp colţuri din mine
Nu se mai potrivesc şi se desprind
Nu pot forma tabloul. Nu mi-e bine.
Mă chinui, trist, să pun piese la loc
Şi reconfigurez imagini. Sper să iasă.
Sub greu covor de gânduri mă întorc
Chircită-n vise, care nu mă lasă.
Încerc să fac un zâmbet, dar nu stă
Şi pun lipici pe colţuri, să dea bine.
Arunc cu sete piesele pe jos
şi le alipesc forţat. Aşa îmi vine.