Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

După formarea guvernului Marghiloman, la 5/18 martie 1918, la scurt timp au început noi tratative de pace, la 9/22 martie, la Palatul Cotroceni, lângă Bucureşti, cu participarea primului-ministru şi a ministrului de externe, C. Arion. În decursul acestora, guvernul Marghiloman n-a obţinut de la germani nicio concesie importantă; într-un raport către rege, din 5/18 mai, el arăta condiţiile extrem de grele impuse ţării: ,,Ni se face o situaţie foarte grea…, dar preferăm să semnăm şi în aceste condiţii defavorabile…”. Tratativele s-au prelungit până la 24 aprilie/7 mai, adăugându-se noi pretenţii, după cum nota Marghiloman, la 1/14 mai: ,,Sunt surprins de jecmăneala din ce în ce mai mare! În provincie se ia tot, li se lasă ţăranilor un sac pentru un an…”.

Tratatul de pace dintre România şi Puterile Centrale a fost semnat la Bucureşti, la 24 aprilie/7 mai 1918; prin prevederile sale, acesta afecta suveranitatea statului, condiţiile erau înrobitoare, un era o pace, ci un diktat- a fost numită pacea punică! România pierdea Dobrogea, asigurându-i-se doar un culoar pentru accesul la Marea Neagră, o importantă parte a zonei muntoase, cu masivele Ceahlău, Rarău, Parâng, Cozia, Negoiul, Caraiman, Vrancea, cu o suprafaţă de 5 600 km2, 131 comune şi sate, cu peste 700 000 locuitori. Armata română urma să fie în fapt aproape desfiinţată, ea păstra numai opt divizii, dar cu efective de pace, adică 20 000 infanterişti, 3 200 cavalerişti şi 9000 artilerişti, fiind demobilizate toate contingentele de rezervişti şi miliţieni. De reţinut însă că aceste unităţi, reduse numeric, şi-au păstrat cadrele de comandament, statele majore şi structura organizatorică. S-au păstrat intacte numai cele patru divizii, două de infanterie şi două de cavalerie, aflate în Basarabia, cu efective complete de război, ceea ce avea să avantajeze armata română la reluarea ostilităţilor, în noiembrie 1918. Pe de trenaltă parte, tot materialul de război (armamentul, caii, mijloacele de transport) trebuia evacuat în teritoriul ocupat şi păstrat acolo sub pază.militară. Mai egrav era faptul că, după ratificarea tratatului, întreţinerea armatei de ocupaţie trecea în sarcina statului român, ceea ce echivala cu suma de 700 milioane lei anual. România se obliga să licenţieze pe toţi ofiţerii străini (francezi) şi să sprijine trecerea trupelor austro-germane pe teritoriul său spre Odesa. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, statul român trebuia să predea Germaniei întregul său surplus de cereale, petrol, lemn şi alte produse. Prin semnarea tratatului de pace, starea de război a fost înlocuită cu starea  de ocupaţie .

Regimul de ocupaţie. Statul major economic german (Wirtschaftstab, prin organele sale auxiliare locale, controla exploatarea întregului teritoriu. Au fost rechiziţionate şi transportate peste graniţă stocurile de produse agricole, maşini, obiecte de îmbrăcăminte, maşini ş.a. Generalul Ludendorf arăta că dispoziţiile economice erau ,,de o importanţă specială din cauza exportului de petrol şi grâu pe care le reclamau şi ţara şi armata”, fiind de un interes capital pentru viaţa economică a Germaniei”. Cantitatea de produse agricole care trebuia predată Germaniei era imensă; în cei doi ani de ocupaţie (1916-1918), au fost scoase din ţară: 1 273 182 tone grâu, 495 370 tone porumb, 94 613 tone alte cereale şi leguminoase, 262 592 tone alte alimente şi furaje, 36 148 tone oleaginoase. Au fost luaţi 530 345 cai, 641 617 bovine, 3 720 598 oi, 3 560 812 porci, toate acestea în afara produselor consumate de armata de ocupaţie şi de pachetele trimise în patrie. Distrugerile provocate României de război, prezentate apoi Comisiei reparaţiilor, au fost estimate la 17 722 307 999 franci aur .

Exploatarea economică a fost dublată de un aspru regim de ocupaţie, care a provocat revolta şi rezistenţa unor grupuri sociale  sau persoane, grupuri de rezistenţă au acţionat în Vechiul Regat (în Mehedinţi şi Gorj), în Transilvania, Banat şi Bucovina.

Pacea de la Bucureşti, din mai 1918, ştirbea grav suveranitatea României, dar regele Ferdinand a refuzat s-o sancţioneze, iar reprezentanţii celor patru puteri aliate, aflaţi la Iaşi, au ţinut să sublinieze oficial, în numele guvernelor lor, că apreciază clauzele acesteia drept ,,nule şi neavenite”. Cu toate acesea, guvernul Marghiloman anunţa la prima sa întrunire, din 8/30 mai 1918, programul său: ratificarea păcii, răspunderile de stabilit (ale guvernului precedent!), suspendarea inamovibilităţilor ş.a. Mai surprinzătoare era anunţarea dizolvării Parlamentului şi organizarea de noi alegeri. Liberalii au protestat cu privire la noile alegeri, organizate pe baza vechiului sistem cenzitar, declarând că nu se vor prezenta în faţa urnelor, nu vor recunoaşte legalitatea acestora şi a noului parlament. Cu toată opoziţia liberalilor, care s-au abţinut de la vot, la sfârşitul lui mai, au fost organizate alegeri parlamentare, caştigate de conservatori. Noul Parlament s-a întrunit la 4/17 iunie 1918, menirea lui fiind aceea de a ratifica tratatul de pace. După scurte dezbateri, în ciuda opiniilor contrare ale unor deputaţi, în şedinţa din 15/28 iunie, Camera a ratificat tratatul cu 135 voturi, iar Senatul cu 86 de voturi. Însă regele Ferdinand n-a sancţionat niciodată tratatul, în ciuda ratificării lui de parlament.

Tendinţa primului ministru Marghiloman de a-şi asuma întreaga responsabilitate pentru încheierea tratatului de pace şi eforturile de a-i discredita pe liberali (fostul guvern a fost dat în judecată) îi oferea lui I. I.C. Brătianu posibilitatea de a se detaşa, împreună cu partidul său, de pacea separată şi de a-şi declina orice răspundere. Acest fapt, existenţa unei opoziţii net pro-antantiste, şi dispoziţiile tratatului, care afectau suveranitatea României, i-au determinat pe aliaţi să le declare drept ,,nule şi neavenite”. În toamna lui 1918, situaţia guvernului Marghiloman devenea tot mai dificilă.  Încercând să amelioreze relaţiile cu ocupanţii şi insistând în favoarea revizuirii tratatului- ale cărui clauze nu s-au putut aplica –Marghiloman îl îndemna de fapt pe rege să semneze actul.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (53)” →