Suntem în luna august, la 75 de ani de la decizia României, prin regele său și complicii (opozanți politici ai mareșalului Ion Antonescu) de a săvârși, în contextul desfășurării celui de-al Doilea Război Mondial, un act de cotitură pentru salvarea României de la un dezastru iminent. Pentru o parte a istoricilor, actul de la 23 august 1944 a însemnat însă o lovitură de stat care a inaugurat comunismul în România.
În ce privește percepția mea asupra evenimentului, nefiind istoric, nu-mi pot permite să mă exprim public (atât cât ar avea atributul „public” demersul meu de aici), dar nici nu pot fi imun la înţelesul pe care fraţii noştri basarabeni îl dau odiseei Armatei Române pe Frontul de Răsărit și așa-zisei „trădări” asupra ei, în retragerea pe Frontul Moldovei, unde conspiratorii actului supranumit „Poarta Iașului” le-au ucis basarabenilor speranța.
În contextul evenimentelor militare de pe Frontul Moldovei, 500 dintre jertfitorii acestui război, parte din ei scăpaţi de moarte în iadul din stepa rusă, au privit pentru ultima oară un crâmpei văratec de Patrie pe meleagul baştinei mele. Pentru ei, aici, în arealul istoric al legendei care a dat naștere statului feudal Moldova, soarele (atunci al lui august 1944) s-a stins iremediabil. Peregrinările publicistului şi monografistului chişinăuian dr. Vasile Șoimaru (laureat al Academiei Române) pe urmele tragediei ostaşilor români intraţi in luptă pe viaţă şi pe moarte în iunie 1941 pentru recuperarea teritoriilor strămoşeşti, efort inestimabil al profesorului basarabean exprimat în mii de kilometri străbătuţi în condiţii vitrege, îl aduc mereu, la anumite momente comemorative, pe fragmentul de front care include și baștina mea moldavă.
Aşa se face că, cu trei ani în urmă, în una din zilele săptămânii ce a precedat Săptămâna Mare a Paştelui am primit veste de la prietenul nostru basarabean că îşi continuă peregrinările sale prin România, cu scopul de a afla veterani de pe Frontul de Răsări, marturisitori ai războiului încă neatinşi de tarele bătrâneţii avansate. Măcar chipurile lor imprimate de nelipsitul și performantul său aparat foto, şi tot ar fi înseamnat asta ceva pentru basarabeanul care trăieşte încă frustrarea dezrădăcinatului şi recunoştinţa obsesivă faţă de cei care şi-au pus viaţa zălog, spre a-i salva pe părinţii şi bunicii lui de “ciuma roşie”, un apendice al războiului care avea să facă, după armistițiul anunat de rege la 23 august (dar parafat de sovietici la 12 septembrie) încă 1 500 000 de victime, estimeaza unii istorici, urmare a ocupaţiei sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord.
Itinerarul său implica de data aceasta un fragmentul de front din avalul Siretului, linie puternic fortificată încă din 1939, ca o intuiție a ceea ce urma să se întâmple în cursul razboiului pentru primăvara și vara anului 1944. Ca un privilegiu legat de prietenia noastră, profesorul de la Chișinău ne-a invitat pe mine și pe primarul de atunci al comunei mele, dl. Ionuț Gospodaru, să-i fim companioni.
Ajunși la Heleșteni, primarul comunei, respectiv dl. Constantin Hâra, deloc străin de istoria meleagului pe care îl avea în administraţie, pe lângă disponibilitățile de bună gazdă, s-a oferit să îndeplinească și oficiile de ghid pe traseu.
Cu o motivaţie exteriorizată prin mimica și pantomimica omului dedicat atât de sentimental cauzei, profesorul Şoimaru a cercetat, prin ochiul inimii şi musai al aparatului fotografic, ruinele celor trei cazemate, veritabile redute inexpugnabile pentru cei care le-au proiectat. Culmea însă, blocuri uriaşe de beton înţesat cu un păienjeniş de fier, gros cât degetul cel mare de la mâna vreunui Goliat al timpului nostru, se aflau expulzate nu departe de baza acestor fortificaţii cu pereţii groşi de un metru. Pe un vânt aspru, de aprilie capricios, basarabeanul cu doi primari în trenă (si cu evocatorul de aici al întâmplării), satele Heleşteni, Hărmăneasa, Movileni şi Oboroceni aveau să primească în lutul lor reavăn (după o recentă ploaie torenţială, mai degrabă caracteristică lunii iulie) amprentele unor încălţăminte destinate doar asfaltului (înveliş stradal de care, excluzând itinerarul nostru, comuna domnului Hâra nu duce lipsă).
La o cazemată, cea mai mare dintre toate, aflăm, prin intermediul săteanului Mihai Matei, şi o istorie absolut dramatică a acestei fortificaţii. Dar ce nu-i tragic, când e vorba de război?! Moşul Matei era copil pe atunci, abia întors din refugiu. Şi ne mărturiseşte că nu încetează să-l urmărească imaginea frânturilor de trupurui ostăşeşti din preajma acestei cazemate, aflată în vecinătatea casei lui.”Multă vreme, după ruperea frontului, se vedeau printre buruienile din preajma cazematei ţeste omeneşti, împraştiate precum bostanii, toamna”, rosteşte el zguduitoarea propoziţie. Cică la primul atac rusesc, militarii din cazemată (artilierişti şi mitraliori) s-au retras în panică, lăsând cazemata goală. Muştruluiţi de comandanţii superiori, soldaţii şi comandanţii lor inferiori au reocupat cazemata, cu muniţie îndestulătoare. Pentru a stopa un nou episod de panică, un superior le-ar fi ferecat uşa uriaşă de oţel, pe dinafară (…“cu un apatat de sudură”, fabuleaza evocatorul) . După ce au terminat muniţiile şi s-au apropiat sovieticii, n-au mai avut cine-i elibera din buncăr pe ostaşii captivi, iar ruşii au aruncat în aer fortificaţia cu tot cu nefericiţii ei ocupanţi.
O altă cazemată, descompusă în trei blocuri de beton, servea, în târla oilor unui fermier local, drept şopron pentru ovinele sale. Acesta, animat şi el de interesul oaspetelui basarabean pentru ecoul războiului, ne-a condus în capătul grădinii sale, unde se deschidea un hău larg, de 15-20 metri şi aproape tot pe-atâta de adânc. Privind de-a lungul acestei albii fără râu, orientată nord-sud, cine avea ceva cunoştinţe geografice fugea repede cu mintea la celebrele canioane americane, păstrând proporţia, desigur. Era aici, de fapt, şanţul antitanc, săpat (după informaţiile domnului Hâra), neverosimil, de mâinile premilitarilor, cică ajutaţi şi de un megautilaj de factură germană. Dr. V. Şoimaru m-a supus aventurii de a coborî pe fundul şanţului ca să mă folosească drept reper comparativ pentru contrastul dintre statura mea şi anvergura acestui artificiu tactic, specific războiului. Să fi oprit această prăpastie artificială celebrul tanc T-34, de 26 tone, lung de 6,68 metri, lat de 3 metri, înalt de 2,45 metri şi cu o forţă de 500 cai-putere? Neîndoielnic că da, acolo unde colosului de oţel i s-a opus această stavilă. Dar e foarte probabil că, în compensaţie, chiar el, tancul T-34 (despre care se spune că e arma care a câştigat războiul), va fi spulberat fortificaţiile de beton armat de dincolo de şanţul antitanc. S-a întâmplat asta, probabil, în ultimul act al Bătăliei Moldovei, pe segmentul de front Ruginoasa-Târgu Frumos-Pașcani, căci în aprilie-mai, în luptele din arealul oraşului Tg. Frumos, în jur de 350 de tancuri sovietice au fost scoase din luptă de români şi germani. Strategia acestei victorii de etapă de la Târgu Frumos, spun istoricii militari, se predă la Academia Militară „West Point“ din SUA, ca studiu de caz asupra succesului unei apărări mobile în faţa unui atac masiv de de tancuri.
În preajmă, la circa un kilometru spre nord-vest, ni se arătară semeţe cele două movile ciudate (care au dat nume satului Movileni), crescute prin te miri ce mister, căci unităţi geomorfologice nu puteau fi. Specialiştii în istoria antică presupun că ar fi necropole aparţinătoare culturii Cucuteni. Ostaşii români îşi încropiseră în coama lor, în vara lui 1944, un punct de observaţie şi un locaş pentru un tun de calibru uşor sau pentru o mitralieră. De pe inaltimea unei asemenea movile, sub tirul unui vânt iernatic – dinspre Răsărit, fireşte –, întârziat parcă anume pentru noi, ca să ne declanşeze imaginaţia legată de viforul războiului, am cercetat cu ochii minţii arealul în care s-a topit viaţa tinerilor ostaşi atunci cand, năzuind la pace, înfruntau încă moartea ascunsă în glonţ.
Cazemata cea mai mare, de la Oboroceni, avea ambraz larg, croit sub formă de trunchi de piramidă cu baza în interior, anume pentru tun de calibru mic. În preajma ei, copilul devenit peste decenii primar al comunei “reconstituia”, în joaca lui cu pruncii de demult, influenţat de poveştile de război ale martorilor, faptele de eroism ale ostaşilor din ’44. Părea animat şi acum primarul de însufleţirea copilului de atunci care îi interpreta pe ostaşii jertfitori.
În ideea că vom mai putea afla ceva despre epopeea războiului pe aceste meleaguri, l-am contactat pe veteranul de război Gheorghe Gherasim Alexa, ostaş trecut prin focul bătăliilor de la Stalingrad, decorat cu Virtutea Militară, socrul primarului Hâra. Acesta însă ne-a istorisit că atunci când confraţii săi de arme opuneau rezistenţă sovieticilor Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Un peregrinaj prin locurile unde soarele lui august 1944 s-a stins iremediabil pentru circa zece mii de ostași români”
De câteva zile, gândurile mele – trecute musai și prin inimă – sunt concentrate asupra unei persoane al cărei nume bărbătesc reverberează în conștiința mea de aproape douăzeci de ani. De ce mai abitir îl caut acum cu toți receptorii mei (cei spațiali fiind îndreptați spre Chișinău), cititorul va fi dedus deja din titlul acestui modest exercițiu omagial.