Gheorghe PÂRLEA: Rănit de hotarul de la Prut, jurnalistul și poetul Ionel Căpiță a trecut un important hotar al timpului propriu: cel dintre deceniile șapte și opt

       

Recent, am participat – desigur, empatic, cu resursele mele interioare, cele care trec dincolo de lucrurile percepute senzorial – la a 70-a aniversare a unui drag frate și prieten basarabean, dr. Vasile Șoimaru. Iată însă că astfel de sărbători personale – care pentru anumiți fii ai Cetății trec hotarul dintre privat și obștesc – se țin lanț în sânul cunoscuților mei (îndrăznesc să-i numesc și prieteni) aflați la Chișinău.

        De curând, jurnalistul și poetul Ionel Căpiță a trecut și dumnealui pragul dintre deceniile șapte și opt, unități zecimale de timp cu un rol precis în viața aniversatului: una îi încununează istoria proprie, iar cealaltă îi profilează, privilegiat, timpul personal în care înțelepciunea e fructul care dă, din pârg, în copt. Desigur, vorbind de înțelepciunea vârstei, ne referim la acea însușire mentală de esență ontologică, nu determinată de maturitatea din structura cărnii omului, ci de acumulările spiritului în raportul său activ cu ceea ce viața i-a oferit, discret, mai presus de nevoile burții și de confortul trupului.

        Și fiindcă am invocat prietenia, legat de relația mea (și viceversa) cu cei doi frumoși și distinși basarabeni, e musai să fac o precizare cu referire la prietenia cu dl. Ionel Căpiță. Iar asta, numaidecât sub influența „agentului” subliminal care acționează asupra mea dintr-un eseu al său intitulat: „Prietenia noastră” din vol. „Noi și noi”, Chișinău, 2018, carte reluată la lectură zilele acestea, anume ca un omagiu adus autorului la zi aniversară. Căci ce scriitor are vreo altă bucurie mai presus de a ști că scrisul său își găsește/ regăsește cititorul? În amintitul text moralizator, autorul remarcă inechitatea care impietează asupra multor prietenii, anume lipsa reciprocității. Mulți se laudă cu prietenul cutare sau cutare, fără însă a satisface deloc corespunzător echivalența. Da, așa este, într-o prietenie arareori talerele balanței își găsesc echilibrul. Și această tară relațională, amendată de bunul meu prieten, parcă m-ar atinge și pe mine, căci dl. Ionel Căpiță e cel care îmi dovedește fără tăgadă că substanța prieteniei sale trage mult în jos talerul său, reducându-l pe al meu la un insignifiant fulg.

        Desigur, prietenia, cea pe care o invocăm adesea, mai ales de dragul uzualei vocabule din bogatul nostru fond lexical, înseamnă o relație afectivă cu o plămadă mult mai densă decât cea pe care noi o reducem cu ușurință la compoziția unei relații de amiciție. În cazul nostru, ca să fiu cât mai precis, e vorba de o prietenie mai degrabă „de la distanță”, spațiul măsurabil dintre habitaturile noastre întinzându-se pe o axă ce leagă două puncte de pe malurile râurilor Bâc și Moldova. Iar în numita prietenie, dl. Ionel Căpiță e, invariabil, inima cea care pompează în corpul relației noastre dragostea de frate, frate întru cele ce înseamnă apartenența la Neamul Românesc. Dumnealui e inițiatorul tuturor convorbirilor noastre telefonice și tot dânsul e mereu expeditorul darurilor sale destinate să sfideze rolul ingrat al Prutului, râul care ne desparte Neamul. Darurile dumisale sunt, cu precădere, cărțile proprii și, de la o vreme, PDF-ul lunar al unei importante reviste basarabene, al cărei redactor îi este. Iar referitor la puținele nostre întâlniri fizice, îmbrățișările au fost mereu proprietatea dumnealui, căci brațele mele firave n-ar fi avut imbold pentru a cuprinde dezinvolt măsura XXL a vajnicului trup hărăzit de Domnul fratelui nostru basarabean. Iar în trupu-i falnic, potrivitu-i-a Ziditorul și o inimă pe măsură, în care să-i încapă iubirea. „Lăsăți-mi dragostea!” (titlul unui volum al său) e invocarea sa hotărâtă către cei care vor să-i răpească această proprietate fundamentală a inimii. Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Rănit de hotarul de la Prut, jurnalistul și poetul Ionel Căpiță a trecut un important hotar al timpului propriu: cel dintre deceniile șapte și opt”