Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)
După formarea guvernului Marghiloman, la 5/18 martie 1918, la scurt timp au început noi tratative de pace, la 9/22 martie, la Palatul Cotroceni, lângă Bucureşti, cu participarea primului-ministru şi a ministrului de externe, C. Arion. În decursul acestora, guvernul Marghiloman n-a obţinut de la germani nicio concesie importantă; într-un raport către rege, din 5/18 mai, el arăta condiţiile extrem de grele impuse ţării: ,,Ni se face o situaţie foarte grea…, dar preferăm să semnăm şi în aceste condiţii defavorabile…”. Tratativele s-au prelungit până la 24 aprilie/7 mai, adăugându-se noi pretenţii, după cum nota Marghiloman, la 1/14 mai: ,,Sunt surprins de jecmăneala din ce în ce mai mare! În provincie se ia tot, li se lasă ţăranilor un sac pentru un an…”.
Tratatul de pace dintre România şi Puterile Centrale a fost semnat la Bucureşti, la 24 aprilie/7 mai 1918; prin prevederile sale, acesta afecta suveranitatea statului, condiţiile erau înrobitoare, un era o pace, ci un diktat- a fost numită pacea punică! România pierdea Dobrogea, asigurându-i-se doar un culoar pentru accesul la Marea Neagră, o importantă parte a zonei muntoase, cu masivele Ceahlău, Rarău, Parâng, Cozia, Negoiul, Caraiman, Vrancea, cu o suprafaţă de 5 600 km2, 131 comune şi sate, cu peste 700 000 locuitori. Armata română urma să fie în fapt aproape desfiinţată, ea păstra numai opt divizii, dar cu efective de pace, adică 20 000 infanterişti, 3 200 cavalerişti şi 9000 artilerişti, fiind demobilizate toate contingentele de rezervişti şi miliţieni. De reţinut însă că aceste unităţi, reduse numeric, şi-au păstrat cadrele de comandament, statele majore şi structura organizatorică. S-au păstrat intacte numai cele patru divizii, două de infanterie şi două de cavalerie, aflate în Basarabia, cu efective complete de război, ceea ce avea să avantajeze armata română la reluarea ostilităţilor, în noiembrie 1918. Pe de trenaltă parte, tot materialul de război (armamentul, caii, mijloacele de transport) trebuia evacuat în teritoriul ocupat şi păstrat acolo sub pază.militară. Mai egrav era faptul că, după ratificarea tratatului, întreţinerea armatei de ocupaţie trecea în sarcina statului român, ceea ce echivala cu suma de 700 milioane lei anual. România se obliga să licenţieze pe toţi ofiţerii străini (francezi) şi să sprijine trecerea trupelor austro-germane pe teritoriul său spre Odesa. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, statul român trebuia să predea Germaniei întregul său surplus de cereale, petrol, lemn şi alte produse. Prin semnarea tratatului de pace, starea de război a fost înlocuită cu starea de ocupaţie .
Regimul de ocupaţie. Statul major economic german (Wirtschaftstab, prin organele sale auxiliare locale, controla exploatarea întregului teritoriu. Au fost rechiziţionate şi transportate peste graniţă stocurile de produse agricole, maşini, obiecte de îmbrăcăminte, maşini ş.a. Generalul Ludendorf arăta că dispoziţiile economice erau ,,de o importanţă specială din cauza exportului de petrol şi grâu pe care le reclamau şi ţara şi armata”, fiind de un interes capital pentru viaţa economică a Germaniei”. Cantitatea de produse agricole care trebuia predată Germaniei era imensă; în cei doi ani de ocupaţie (1916-1918), au fost scoase din ţară: 1 273 182 tone grâu, 495 370 tone porumb, 94 613 tone alte cereale şi leguminoase, 262 592 tone alte alimente şi furaje, 36 148 tone oleaginoase. Au fost luaţi 530 345 cai, 641 617 bovine, 3 720 598 oi, 3 560 812 porci, toate acestea în afara produselor consumate de armata de ocupaţie şi de pachetele trimise în patrie. Distrugerile provocate României de război, prezentate apoi Comisiei reparaţiilor, au fost estimate la 17 722 307 999 franci aur .
Exploatarea economică a fost dublată de un aspru regim de ocupaţie, care a provocat revolta şi rezistenţa unor grupuri sociale sau persoane, grupuri de rezistenţă au acţionat în Vechiul Regat (în Mehedinţi şi Gorj), în Transilvania, Banat şi Bucovina.
Pacea de la Bucureşti, din mai 1918, ştirbea grav suveranitatea României, dar regele Ferdinand a refuzat s-o sancţioneze, iar reprezentanţii celor patru puteri aliate, aflaţi la Iaşi, au ţinut să sublinieze oficial, în numele guvernelor lor, că apreciază clauzele acesteia drept ,,nule şi neavenite”. Cu toate acesea, guvernul Marghiloman anunţa la prima sa întrunire, din 8/30 mai 1918, programul său: ratificarea păcii, răspunderile de stabilit (ale guvernului precedent!), suspendarea inamovibilităţilor ş.a. Mai surprinzătoare era anunţarea dizolvării Parlamentului şi organizarea de noi alegeri. Liberalii au protestat cu privire la noile alegeri, organizate pe baza vechiului sistem cenzitar, declarând că nu se vor prezenta în faţa urnelor, nu vor recunoaşte legalitatea acestora şi a noului parlament. Cu toată opoziţia liberalilor, care s-au abţinut de la vot, la sfârşitul lui mai, au fost organizate alegeri parlamentare, caştigate de conservatori. Noul Parlament s-a întrunit la 4/17 iunie 1918, menirea lui fiind aceea de a ratifica tratatul de pace. După scurte dezbateri, în ciuda opiniilor contrare ale unor deputaţi, în şedinţa din 15/28 iunie, Camera a ratificat tratatul cu 135 voturi, iar Senatul cu 86 de voturi. Însă regele Ferdinand n-a sancţionat niciodată tratatul, în ciuda ratificării lui de parlament.
Tendinţa primului ministru Marghiloman de a-şi asuma întreaga responsabilitate pentru încheierea tratatului de pace şi eforturile de a-i discredita pe liberali (fostul guvern a fost dat în judecată) îi oferea lui I. I.C. Brătianu posibilitatea de a se detaşa, împreună cu partidul său, de pacea separată şi de a-şi declina orice răspundere. Acest fapt, existenţa unei opoziţii net pro-antantiste, şi dispoziţiile tratatului, care afectau suveranitatea României, i-au determinat pe aliaţi să le declare drept ,,nule şi neavenite”. În toamna lui 1918, situaţia guvernului Marghiloman devenea tot mai dificilă. Încercând să amelioreze relaţiile cu ocupanţii şi insistând în favoarea revizuirii tratatului- ale cărui clauze nu s-au putut aplica –Marghiloman îl îndemna de fapt pe rege să semneze actul.
În vara lui 1918, s-a produs marea întorsătură a războiului, evenimentele precipitându-se în favoarea forţelor Antantei. La 2/15 iulie, germanii au declanşat a patra ofensivă, decisivă, în optica lor, care trebuia să le deschidă drumul Parisului. Însă după numai trei zile, la 5/18 iulie, armatele aliate, franceze, engleze şi americane, comandate de generalul Ferdinand Foch, au declanşat o contraofensivă hotărâtoare, în a doua bătălie de pe Marna, aplicând lovituri puternice pe întreaga lărgime a frontului de vest. Rezistenţa germană cedează pas cu pas, la 26 iulie/8 august, frontul de pe Somme e străpuns de aliaţi, iar germanii se retrag pe linia Siegfried, considerată inexpugnabilă, dar şi aceasta a fost depăşită de aliaţi, în timp ce germanii, aflaţi la capătul puterilor, se retrag de peste tot.
În timp ce continua ofensiva aliată în vest, evenimente decisive se petreceau în Orient, unde noul comandant al Armatei de la Salonic, generalul Franchet d’Espérey, dispunea acum de o puternică armată alcăuită din divizii franceze, britanice, italiene, sârbe şi greceşti, care staţionau pe un front întins de la Marea Adriatică până la Marea Egee. În faţa unor forţe slabe, austro-ungare, bulgare şi germane, Armata de Orient a declanşat ofensiva, la 2/15 septembrie, şi după zece zile de lupte, la 12/25 septembrie 1918, a reuşit să străpungă frontul bulgar, la Dobropolje (100 km sud-est de Skoplie), îndreptându-se spre Sofia. Bulgaria a capitulat şi, la 16/29 septembrie, a semnat armistiţiul de la Salonic. În urma victoriei obţinute, trupele aliate au eliberat Albania şi Serbia, apropiindu-se de Dunăre. Apoi trupele engleze ale acestei armate, comandate de generalul Milne, s-au îndreptat spre Adrianopol şi, la începutul lui octombrie 1918, se aflau în faţa Constantinopolului, silind Turcia să ceară pace. În urma acestor noi înfrângeri, la începutul lui octombrie, Puterile Centrale s-au adresat preşedintelui Wilson, făcând propuneri de pace. În aceeaşi vreme, la 18/31 octombrie 1918, la Budapesta, izbucnea revoluţia, iar noul organism de conducere al românilor transilvăneni cerea guvernului trecerea grabnică a trupelor române peste Carpaţi, pentru a-i sprijini.
În cadrul Armatei de Orient, pe lângă forţele care acţionau spre Budapesta şi Constantinopol, s-a constituit o grupare nouă, Armata de Dunăre, sub comanda generalului Henry Berthelot, chemat de pe frontul din Champagne, alcătuită din trei divizii (Divizia 30 franceză, Divizia 16 colonială şi Divizia 27 engleză). Acestei armate eliberatoare îi revenea misiunea de a contribui la la înfrângerea trupelor germane din România, creându-se astfel condiţiile remobilizării şi reluării luptei de către armata română, fiind prevăzută joncţiunea trupelor franceze şi române la Ploieşti. În octombrie, forţele Armatei de Dunăre se aflau în curs de concentrare la sud de fluviu, în zona Rusciuc-Siştov.
Aceste răsturnări uluitoare de situaţie erau urmărite cu mare emoţie şi febrilitate în România. Armata condusă de Berthelot începea înaintarea spre Dunăre, dar, pentru reuşita misiunii ei, cooperarea armatei române era absolut necesară. În acest scop, la 16 septembrie 1918, V. Antonescu, ministrul României la Paris, era chemat şi primit în audienţă de primul ministru G. Clemenceau, în vederea reluării cooperării militare şi a operaţiilor împotriva Puterilor Centrale, înainte de încheierea războiului. Ulterior, un aeroplan francez pleca din Salonic şi ateriza la Iaşi, în dimineaţa de 20 octombrie, aducând în ţară pe Victor Antonescu. În aceeaşi zi, el se întâlnea în secret la reşedinţa lui Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Iaşi, cu vârfurile politice şi militare de aici, printre care Brătianu şi generalul Prezan. Planul, despre care va fi anunţat imediat şi regele, prevedea mobilizarea a cel puţin patru divizii române, care aveau să înainteze din valea Siretului pe direcţia sud-vest şi să facă joncţiunea în zona Ploieşti cu Armata Berthelot, ce trebuia să forţeze Dunărea, la Giurgiu. Forţele franco-române acţionând împreună aveau să constituie flancul drept al armatei aliate a generalului Franchet d’Esperey, continuând apoi operaţiile împotriva Germaniei. Antonescu aducea un mesaj verbal din partea lui Clemenceau către Brătianu: ,,Fiţi gata, soseşte Berthelot!”. Într-o Notă, înmânată personal lui Saint-Aulaire din partea Comandamentului aliat, se spunea: ,,Este indispensabil pentru România să reia armele şi să se unească cu trupele noastre pentru a dovedi fidelitatea sa nezdruncinată faţă de Antanta, să-şi elibereze teritoriul şi să cucerească, astfel, noi titluri pentru înfăptuirea revendicărilor sale naţionale”.
—————————————–
Prof. Ioan POPOIU
2 iunie 2019