De departe, printre vremuri, ca ecou ne vine-n minte,
Anii acei de fericire, când nu cunoșteam de grijă
Și la glasul deznădejdii, al aducerilor aminte,
Parcă sufletul se strânge, ca rănit fiind de-o schijă !

Rămași singuri-singurei, ne simtim ca prinși în gheară,
Că nici timpul nu ne lasă să ne-ntoarcem înapoi…
Peste toate numai colbul și ceva lacrimi de ceară,
Ne-au umbrit copilăria, ne-au lăsat de suflet goi !

Tare-am vrea să ne găsim la scrânciobul din grădină,
Să se-adune c-altădată mulți copii de pe-ulicioară…
S-așteptăm iară pe Moșul, pe hogeag ca să ne vină,
S-aruncăm zmeul în vânt, să-l privim în nori cum zboară !

Și-am avea așa de multe de făcut și-ncă de spus…
Și secrete și mistere… povestiri la gura sobei…
De îmi spun, că-i nemiloasă soarta care ne-a impus,
Să uităm copilăria, drag cuvânt din tolba vorbei !

Și mi-am pierdut și prieteni și părinții,
Făr-a le mai auzi, nici voci și nici cuvinte…
Amintirile mi se destrămă-n colțul minții,
Ca umbre străvezii, în străvezii veșminte !

Să cobor încerc, pe scara timpului, febril,
Acolo adunați, poate-i voi întâlni vreodată…
Chiar și pe mine, poate m-oi regăsi copil,
Cum eram cu ursuletu-n brațe… odată !

Îmi era cât mine-aproape, dar de la tata,
Să-mi țină seara de urât când el lipsește…
Că, ce-avea mai scump pe lume-i era fata
Și-acuma simt c-atunci, cum mă iubește…

În văgăuni de timp, m-afund și scormonesc,
Pe mamă s-o găsesc, pe dragii mei bunici…
Îmi sare-n poală Azorel, un câine ciobănesc
Și pisoiașii mei, cu toții, dragii mei amici…

Ah, Doamne… copilă, plină de vise și iubire,
Cu plete lungi, ce-mi fluturau pe spate…
Cu ochi vioi, cătând la sori și stele în neștire,
Dorind printr-ele, la vreuna de-a răzbate !

Mi-e dor de aerul din zori, proaspăt și înmiresmat,
Când iernile și primăverile ne ciocneau la geam…
De verile cu fân cosit, toamne-n rodul parfumat,
De gustul mămăligii în ceaun și laptele-afumat,
De magiunul bunicii, când în livezi prune strângeam,
De furatul agudelor, cireșelor când culegeam
Și verzi nucile spărgeam…

Mi-e dor, de după ploaie, jilav mirosul de țărâna,
Când norii adunați pe cer în furtuni se scuturau…
De ciutura cu apă proaspătă, rece din fântână,
De gutuile din geam, de-afumături și de smântână,
De gospodinele, ce cu sârg cerdacu-și măturau,
De-al rufelor mamei miros, albe ce se zvânturau,
Chiar și de-urzici ce usturau…

Mi-e dor de mierea suptă din bucățile de faguri,
De duminici cu fanfară-n zilele de sărbătoare,
Când îmbrăcați cu ce-aveam bun și-n mână steaguri,
Pe-ulița satului defilam, toți mândri, în șiraguri,
C-atunci zilele-mi păreau mai senine, lucitoare,
Decât astea ce-azi trăim, fade și apăsătoare,
Iar noi… păsări călătoare…

Îmi pare totul astăzi, așa de trist și pământiu,
Cu satul gol, goluț, oameni bătrâni, sărmani cu jale…
Le tremură lacrima-n ochi, obraji supți, păr argintiu,
Privind drumul pierduți, parcă tot mai lung și mai pustiu,
De pe prispe și-n toiaguri așteptând voci dulci din vale,
Cu farfurii gata pe mese și mâncărurile-n țucale,
Doar le-or veni ai lor pe cale…