TĂRÂMUL POVEȘTILOR
Ne-am lăsat copilăria, undeva, în timp pierdută,
Printre mărăcinii vieții, poate-atât de tumultoasă…
Ne mai strigă când și când, ca răniții pe redută,
Cu oftaturi și cu geamăt, parc-aduse de vântoasă !
De departe, printre vremuri, ca ecou ne vine-n minte,
Anii acei de fericire, când nu cunoșteam de grijă
Și la glasul deznădejdii, al aducerilor aminte,
Parcă sufletul se strânge, ca rănit fiind de-o schijă !
Rămași singuri-singurei, ne simtim ca prinși în gheară,
Că nici timpul nu ne lasă să ne-ntoarcem înapoi…
Peste toate numai colbul și ceva lacrimi de ceară,
Ne-au umbrit copilăria, ne-au lăsat de suflet goi !
Tare-am vrea să ne găsim la scrânciobul din grădină,
Să se-adune c-altădată mulți copii de pe-ulicioară…
S-așteptăm iară pe Moșul, pe hogeag ca să ne vină,
S-aruncăm zmeul în vânt, să-l privim în nori cum zboară !
Și-am avea așa de multe de făcut și-ncă de spus…
Și secrete și mistere… povestiri la gura sobei…
De îmi spun, că-i nemiloasă soarta care ne-a impus,
Să uităm copilăria, drag cuvânt din tolba vorbei !
CINE MI-A LUAT-O, S-O ADUCĂ ÎNAPOI…
Mi-am pierdut copilăria undeva în timp,
Rog, cine mi-a luat-o, s-o aducă înapoi…
Nu pot spune prin ce anume anotimp,
Știu, că de-atunci, au fugit anii în convoi…
Și mi-am pierdut și prieteni și părinții,
Făr-a le mai auzi, nici voci și nici cuvinte…
Amintirile mi se destrămă-n colțul minții,
Ca umbre străvezii, în străvezii veșminte !
Să cobor încerc, pe scara timpului, febril,
Acolo adunați, poate-i voi întâlni vreodată…
Chiar și pe mine, poate m-oi regăsi copil,
Cum eram cu ursuletu-n brațe… odată !
Îmi era cât mine-aproape, dar de la tata,
Să-mi țină seara de urât când el lipsește…
Că, ce-avea mai scump pe lume-i era fata
Și-acuma simt c-atunci, cum mă iubește…
În văgăuni de timp, m-afund și scormonesc,
Pe mamă s-o găsesc, pe dragii mei bunici…
Îmi sare-n poală Azorel, un câine ciobănesc
Și pisoiașii mei, cu toții, dragii mei amici…
Ah, Doamne… copilă, plină de vise și iubire,
Cu plete lungi, ce-mi fluturau pe spate…
Cu ochi vioi, cătând la sori și stele în neștire,
Dorind printr-ele, la vreuna de-a răzbate !
PE ULIȚELE AMINTIRILOR…
Mi-e dor de sătucu-acel-al meu, din copilărie,
Acolo, unde mă simțeam ca-n adevăratul Rai…
Cu desele-i păduri, podgoriile de razachie,
Cu-ntinse lanurile de grâu, cu flori prin bălărie,
Prin care alergai râzând, de nu te mai săturai,
Dar și de jocuri, povești la gura sobei-n dulce grai,
De doinele ce fluierai…
Mi-e dor de aerul din zori, proaspăt și înmiresmat,
Când iernile și primăverile ne ciocneau la geam…
De verile cu fân cosit, toamne-n rodul parfumat,
De gustul mămăligii în ceaun și laptele-afumat,
De magiunul bunicii, când în livezi prune strângeam,
De furatul agudelor, cireșelor când culegeam
Și verzi nucile spărgeam…
Mi-e dor, de după ploaie, jilav mirosul de țărâna,
Când norii adunați pe cer în furtuni se scuturau…
De ciutura cu apă proaspătă, rece din fântână,
De gutuile din geam, de-afumături și de smântână,
De gospodinele, ce cu sârg cerdacu-și măturau,
De-al rufelor mamei miros, albe ce se zvânturau,
Chiar și de-urzici ce usturau…
Mi-e dor de mierea suptă din bucățile de faguri,
De duminici cu fanfară-n zilele de sărbătoare,
Când îmbrăcați cu ce-aveam bun și-n mână steaguri,
Pe-ulița satului defilam, toți mândri, în șiraguri,
C-atunci zilele-mi păreau mai senine, lucitoare,
Decât astea ce-azi trăim, fade și apăsătoare,
Iar noi… păsări călătoare…
Îmi pare totul astăzi, așa de trist și pământiu,
Cu satul gol, goluț, oameni bătrâni, sărmani cu jale…
Le tremură lacrima-n ochi, obraji supți, păr argintiu,
Privind drumul pierduți, parcă tot mai lung și mai pustiu,
De pe prispe și-n toiaguri așteptând voci dulci din vale,
Cu farfurii gata pe mese și mâncărurile-n țucale,
Doar le-or veni ai lor pe cale…
DESCHIZÂND OCHII ÎN LUME…
Am deschis ochii în lume…
Lângă spini de păducel…
Eu, plăpând, ca şoricel,
Mic, micuţ, cât un cercel,
Cât sămânţa-n dovlecel,
Din zăpezi, un ghiocel,
Printre trunchiuri, un surcel…
Dar cu golu-mi pântecel,
Fără-n traist-un colăcel,
Cum s-ajung eu voinicel
Când în jur e doar măcel ?
Am deschis ochii în lume…
Fără nimeni, singurel…
Ca pierdut un năsturel,
Printre frunze-un sâmburel,
De pe crengi… un mugurel,
Si-o bobiţă-n strugurel…
Cât s-am aţă-n mosorel,
Când n-am lapte-n păhărel,
Nici un fir de zăhărel ?
Cum s-ajung eu stejărel,
Cu obrazul bujorel ?
Am deschis ochii în lume…
Dar sunt singur sufleţel,
Şi pierdut… ca un căţel…
N-am pe lume părinţel,
N-auzii vreun cuvinţel,
Sau clinchet de clopoţel…
Nu găsii pe pămânţel,
Nici cheie, nici lăcăţel,
Nici lăsat vreun bileţel,
Ci, văzui un soldăţel,
Cu o sabie de-oţel…
Am deschis ochii în lume…
Un nimic, un sărmănel…
Dintr-un lanţ, doar un inel
Făr-un cuib, ca rândunel,
N-am de iarnă sumănel,
N-am nici pat, nici castronel,
N-am ca alţii ghiozdănel,
Gânduri să scriu cu penel…
Ci născut ca bătrânel,
Îmi trag paşii cătinel,
Printr-o viaţă ca-n tunel…
————————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
1 iunie 2019