Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Răspunsul regelui şi al celorlalţi factori de la Iaşi a fost prompt, telegrame transmise a doua zi preşedintelui Poincare şi lui Clemenceau reînnoiau asigurarea ataşamentului neclintit la cauza comună, voinţa de a fi reluată lupta alături de aliaţi. În telegrama către primul ministru francez, Brătianu arăta: ,,Noi nu vom neglija nimic pentru a dovedi din nou legăturile indisolubile care ne unesc…şi pentru a facilita realizarea celor mai scumpe aspiraţii ale poporului nostru”. Această decizie de maximă importanţă, din 4 noiembrie 1918, considerată de unii istorici momentul efectiv al reintrării României în război, avea să ducă la demisia lui Marghiloman. Generalul Lafont, ataşatul militar francez la Iaşi, transmitea la Salonic un mesaj încurajator: ,,Entuziasmul naţional este aici în plină exaltare. Va fi suficientă o simplă scânteie pentru a aprinde focul.(…) O mobilizare energică dorită rămâne posibilă, în mai multe etape. Puteţi conta pe 6 divizii…, armament şi muniţie există pentru 250 000 de oameni…Tot acest material de război se află în teritoriul ocupat….”.

O nouă comunicare a generalului Berthelot, din 4 noiembrie, adusă de Robert de Flers, scriitor şi publicist, locotenent în armata franceză, amic al românilor, cerea o ,,mobilizare…energică şi rapidă”. România să mobilizeze toate diviziile disponibile şi să le înzestreze cu artilerie. Berthelot arăta că ,,rapiditatea evenimentelor..” l-a determinat să grăbească trecerea Dunării . La 8 noiembrie, guvernul român de la Iaşi hotăra mobilizarea armatei. În noaptea de 9-10 noiembrie, francezii treceau Dunărea la Giurgiu. Cele două armate, franceză şi română, trebuiau să-şi coordoneze acţiunea şi să se reunească la nord de Capitală, la Ploieşti. Planurile de mobilizare şi cooperare militară au fost elaborate de generalul Prezan, deşi el, ca şi Brătianu, nu avea nicio calitate oficială.¹⁵⁸

În noile condiţii, odată cu prăbuşirea Puterilor Centrale, guvernul Marghiloman, anacronic pentru români şi indezirabil pentru aliaţi, care îşi asumase răspunderea în zilele grele ale păcii de la Bucureşti, îşi încheiase misiunea. Cercurile politice de la Iaşi înţelegeau că este nevoie de un nou guvern, care să se alăture aliaţilor şi, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918, regele a cerut demisia guvernului Al. Marghiloman, care s-a conformat (,,maurul şi-a făcut datoria, poate să plece”) şi a numit un nou guvern, de tranziţie, condus de generalul Const. Coandă. În noul cabinet, au fost incluşi şi militari, generalul Eremia Grigorescu, ministru de război, şi generalul Arthur Văitoianu, ministru de interne, iar primul-ministru Coandă deţinea şi externele, guvernul fiind sprijinit de liberali. Imediat, prin două decrete-legi succesive, Camerele, constituite sub Marghiloman, erau dizolvate şi erau anulate toate actele fostului guvern .  

Misiunea principală a noului guvern, instalat în acele zile febrile, era aceea de a pregăti armata română pentru reintrarea în luptă alături de Antantă. În acest scop, chiar în ziua de 6 noiembrie (st.n.), regele adresa o scurtă proclamaţie, arătând că ,,împrejurările dau ţării noastre putinţa de a îndeplini ceea ce am făgăduit: realizarea dezideratului naţional”. Ulterior, armata a fost din nou mobilizată şi, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, când trupele aliaţilor, comandate de însuşi generalul Berthelot, treceau Dunărea la Giurgiu, regele Ferdinand ordona mobilizarea armatei, decretul fiind contrasemnat de generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Mărăşeşti, noul ministru de război. Regele adresa, în această zi, o nouă Proclamaţie către ţară, prin care anunţa reintrarea în luptă, alături de Aliaţi, ,,pentru ca, împreună cu ei, să mergem la biruinţa definitivă, care ne va aduce roadele întregi ale jertfelor noastre”.

În acelaşi timp, regele adresa soldaţilor români un Apel (Ordin de zi)  solemn şi emoţionant: ,,Ostaşi! Ora mult aşteptată de toată suflarea românească şi îndeosebi de voi, vitejii Mei ostaşi, a sunat în sfârşit, după lungă şi dureroasă aşteptare. Trecerea trupelor aliate peste Dunăre ne impune, ca o sfântă şi patriotică datorie, să luăm iarăşi arma în mână…Regele Vostru vă cheamă din nou la luptă ca să înfăptuiţi visul nostru de atâtea veacuri: Unirea tuturor românilor, pentru care, în anii 1916-1917, aţi luptat cu atâta vitejie. Sufletele celor căzuţi pe câmpul de onoare vă binecuvântează pentru această ultimă sforţare (…) Fraţii noştri din Bucovina şi din Ardeal vă cheamă pentru această ultimă luptă…Biruinţa e a noastră…Dumnezeu este cu noi!”. Proclamaţia regelui Ferdinand a provocat mari manifestaţii spontane la Iaşi şi Bucureşti: ,,Aici (manifestaţia din Piaţa Palatului Regal), mulţimea e imensă (…) Pretutindeni, fâlfâie imense drapele tricolore. De pe scările palatului, oratori…vorbesc mulţimei în delir! Manifestaţii ostile, fluierături şi huiduieli însoţesc, din când în când, trecerea câte unui militar german…”. În acelaşi timp, guvernul trimitea miniştrilor Antantei la Iaşi un memoriu, în care menţiona faptul că România şi-a reluat cooperarea militară cu aliaţii, ceea ce îi dădea dreptul să înfăptuiască revendicările teritoriale pentru care a intrat în război.  

În noaptea de 9-10 noiembrie (st.n.), primele unităţi franceze treceau Dunărea la Giurgiu, iar altele au trecut pe la Zimnicea şi Turnu-Măgurele. De la Giurgiu, generalul Berthelot, primit ca un erou, adresa românilor un mesaj de încurajare: ,,Ceasul dreptăţii a sunat!. Duşmanul este învins! A venit timpul să ardeţi petecul de hârtie (tratatul!) cu care vi s-a făcut silă la Bucureşti”. Soldaţilor români, generalul eliberator le adresa un apel şi mai înflăcărat: ,,La arme! E strigătul patriei române pentru care aţi suferit! E chemarea Regelui vostru, care a jertfit totul pentru mărirea României! E strigătul strămoşilor voştri, a sufletelor domnilor voştri, Mircea, Ştefan, Mihai Viteazul. E strigătul fiilor şi fraţilor voştri, căzuţi vitejeşte pe câmpurile de bătaie de la Oituz şi Mărăşeşti…Mâine, veţi vedea tricolorul Franţei plutind în bătaia izbândei şi neatârnării, alături de steagul vostru tricolor!”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (54)” →