Zamfir Anghel Dan: ADEVĂR ȘI PROBABILITATE

În teoria adevărului orice evident pleacă de la o probabilitate.

Evidentul este doar o treaptă a adevărului, nu adevărul însuși..

Nu tot ce este evident este și adevărat. Pentru că orice adevăr pleacă de la o probabilitate și oricând un evident poate fi combătut cu o probabilitate.

Existența însăși este o probabilitate. Singura constantă este materia și probabilitatea schimbării, transformării ei în alte probabilități.

Cuvântul este baza lingvistică a teoriei relativității. Evidentul și probabilitatea îmbinărilor lui duc la însămânțarea poveștilor, a poemelor, a cărților, a scrisului ca probabilitate de exprimare a gândirii.

Asta nu înseamnă că ,,mai întâi a fost cuvântul,,

Continue reading „Zamfir Anghel Dan: ADEVĂR ȘI PROBABILITATE” →

Carmen GIGÂRTU: Rătăcire (2)

Mariana Cernat privea cerul înnorat gândindu-se: „Da, o iubeşte. Acesta este adevărul. De mine şi de copilul nostru nu s-a îngrijorat niciodată. Dar de ea……

Ce griji îmi făceam pentru el!Ciudată e viaţa!

De ce un bărbat ar pune pe facebook pozele altei femei şi nu pe ale soţiei sau ale copilului?

Cred că numai acest gest spune mult. Dar cum poate să fie atât de neruşinat? Femeia asta e măritată.

Dar când omul e îndrăgostit numai judecă. Dragostea îi ia minţile. Acesta este adevărul crud: soţul meu e îndrăgostit.

M-am convins că o iubeşte, chiar mai mult decât pe propriu fiu.

Asta e! Vorba lui Olga, mai bine îl las în plata Domnului! Să fie liber şi să facă ce vrea. Dacă el asta simte, nu are decât să-şi tatueze numele ei şi pe frunte.

Nu-i poţi comanda inimii.

Greşeala mea a fost că m-am îndrăgostit de el şi l-am iubit prea mult. Mult prea mult.L-am sufocat cu dragostea mea.”

După o săptămână Mariana era în clădirea unde se ţineau acele conferinţe foarte interesante. Ajunsese înaintea Olgăi şi privea pe fereastră cerul şi tremurul uşor al brazilor, în bătaia blândă a vântului.

–Bună, Mariana. Mă bucur că ai venit.

–Bună, Olga. Nu puteam să lipsesc. Am fost încântată data trecută.

–Mi se pare mie sau eşti puţin tristă?

–Am avut un vis tare ciudat. Vedeam un pod uriaş din blocuri mari din piatră care se întindea peste o apă şi peste strada pe care mergeam . Dintr-o dată l-am văzut prăbuşindu-se în faţa mea. Mă gândesc că aşa cum s-a prăbuşit acel pod în vis, tot aşa s-a prăbuşit încrederea mea în Vasile.Am crezut cu toată fiinţa mea în iubire, în puterea dragostei, dar acum am învăţat că iubirea nu este în celălalt, ci doar în mine.

–Ţi-am spus că această lovitură, în realitate, este o lecţie de viaţă.

–Crezând în iubire nu am descoperit fericirea, ci abisul dezamăgirii şi suferinţei.

M-am prăbuşit în prăpăstii adânci şi întunecoase. Am cunoscut tenebrele şi întunericul, dorindu-mi moartea.

Atunci când ai apărut tu, gândeam să mă sinucid.

–Nu, nu pot să cred că ţi-a trecut aşa ceva prin cap.

–Asta vroiam să fac, dar cerul s-a îndurat de mine şi mi te-a trimis. M-am ridicat şi m-am trezit la realitate. Durerea, suferinţa m-au purificat..

Sufletul meu este plin de cicatrici, în urma războiului cu mine însumi. Am reuşit să înving demonul fricii, de a fi singură, şi demonul ataşamentului faţă de soţul meu. Toată viaţa, soţul meu a fost un bărbat uşuratic, ahtiat dupa celebritate, bani, distracţii şi femei.

Acum se învârte în cercul unei tinere scriitoare, cu un talent îndoielnic, arogantă, vulgară, dar plină de sine şi de bani.

–Ea este amanta?

–Nu. Prietena ei.

–Dragostea întunecă raţiunea omului. Relaţia lor durează de mult?

–De vreo trei ani. Relaţia lor nu mai este un secret pentru nimeni de multă vreme. Numai eu am aflat acum o săptămână.

–Aşa se întâmplă de obicei. Nevasta sau soţul înşelat sunt ultimii care află.

–Soţul ei nu bănuieşte nimic. Crede că Vasile al meu este un bun amic, un prieten de familie .

–Ai putea să-i spui.

–De ce? De ce să sufere şi el ? De ce să sufere un om nevinovat ?

–Îmi place cum gândeşti, Mariana. De multe ori se întâmplă ca băieţii buni, cuminţi, muncitori, să cadă pe mâna unor astfel de femei.A venit Octav. Să mergem.

Olga a luat-o de mână pe Mariana şi s-au aşezat pe două fotolii de lângă fereastră. Afară un fulger brăzda cerul înnorat şi picături mari de ploaie şiroiau pe geamul de lângă ele. Cineva trage draperiile şi stinge lumina.

Se aude o muzică lentă şi într-o lumină difuză apare Octav, însoţit de un bărbat în vârstă, un renumit profesor universitar, care începe să vorbească despre cultura egipteană.

În timp ce povestea despre civilizaţia care a zămislit o cultură spirituală strălucitoare, pe care grecii şi romanii o admirau, pe un ecran se derulau imagini din Egipul antic. Acele imagini arătau temple, piramide, obeliscuri, simboluri.

Pune un accent deosebit, în expozeul său, pe arta egipteană care a avut un profund caracter religios. Imaginile care se derulau arătau desene, picturi, în culori vii,de pe pereţii mormintelor, templelor.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Rătăcire (2)” →

Lăcrimioara IVA: Arta de-a pune diamante în pomul vieții

In sufletul poetei Mihaela CD, unii cititori intră desculți, pășesc tăcut și își țin respirația. Aceștia sunt cititorii care… din timiditate și din prea mult respect, nu ating ci doar privesc ”văpăile de simțiri” ale poetei.

Alți cititori își iau aripi și zboară tiptil, în vârf de aripă, din teama de-a nu strivi corola de amintiri a poetei.
Mai există și cititorii care au ales să fie față în față cu ei înșiși pentru că, este fascinant să te uiți în sufletul unui poet, ca într-o oglindă și…să te recunoști.

Mihaela CD își lasă poarta sufletului deschisă mereu. Când îi vom trece pragul, vom aprinde în noi ”cărbuni de jăratic” și vom degusta ”credințe, rugi, dorințe și speranțe.”
Poeta pictează iubirea și nu o face oricum, o face cu har și suflet curat.
Ați încercat vreodată să spuneți în cuvinte ce este iubirea? Greu, nu? Mihaela CD descrie iubirea cu ușurință. Cum reușește? ” Se așează sub un copac de flori pentru a-i mărturisi dorul ce-o apasă”; ”strânge firimituri de licurici”; din ”petalele ultimului sărut face un superb colier”; ”încondeiază trăirile ce-o ard și aleargă în galop pentru a le scrie”; ”plânge ce n-a fost să fie”…
Pentru a descoperi labirintul inimii Mihaelei CD, trebuie să-i pătrunzi în suflet cu ”o vioară al cărei arcuș să alunece-n alint”.

”Pictura este o poezie care se vede și nu se aude, iar poezia este o pictură care se aude și nu se vede.” – Leonardo da Vinci

Demne de laudă sunt creațiile artistului Mircea Rustiuc. Picturile acestuia sunt poezii, poeziile Mihaelei CD sunt picturi! O fascinantă întâlnire între doi artiști care prin crețiile lor reușesc să păstreze în lume… sentimentul de uimire, oferind materialul necesar pentru a face visele vizibile!

“Măsura iubirii este să iubești fără măsură „- SANT’AGOSTINO

Mihaela CD iubește fără măsură: ”își pune inima în palma iubitului și-l lasă să plece cu ea”; ”întreține firul bucuriei țesut de mama și bunica ei iar la acel fir a cusut o fiică”; ”în pomul vieții pune diamante”; ”din scoiclile tandrelor desfătări îi face salbă…verii aburinde”…

Cuvântul „nostalgie” provine din greaca veche. În greacă, nóstos înseamnă întoarcere iar Álgos înseamnă suferință. Nostalgia este, prin urmare, suferința cauzată de dorința de a reveni.

Mihaela CD are nostalgie pentru timpul petrecut pe plaja aurie, acolo unde ”din pietricele i-a fost desenată iubirea”; îi este dor ”să se plimbe prin ploi și să culeagă cireșele iubirii”;”revede auritele holde cochete”, ”îi este drag să își aducă aminte de toridele veri cu ploaia de mătase”…

În”Focul din noi” a versului șoptire este intensă. Fiecare poezie ”emoții-nflăcărate-n ea exprimă și-mparte sentimente un miliard!”

”Trecutul este ca o lumânare așezată la o distanță inadecvată: prea aproape ca să te facă liniștit, prea departe pentru a te mângâia.”-Amy Bloom

Mihaela Cd cum se liniștește? De unde găsește forța de a-și controla focul interior, de a-i întreține flacăra?

Cum își înnobilează simțirea?

Face ”sculpturi din iz de amor ars”; ”brodează prin măgăloase cusături/Tânărul duet de o eleganță răpitoare”;
”își mărturisește iubirea pe floral altar”; ”simte vibrația de suflete pereche”; ”valsează în doi prin gânduri călătoare”; ”scrie iubirii o scrisoare/ Parfumată cu nuanțe verzulii de extaz”…
Mulți dintre dragii Mihaelei CD și-au schimbat domiciliul, mulți dintre aceștia locuiesc într-o altă dimensiune, într-un alt timp…, însă poeta reușește să le transmită mesaje, curier fiindu-i inima, sufletul…

Tatălui îi transmite: ”Fără tine nu-i râs, nici bucurie/Ne mințim că ne-am vindecat/ Plânge-n cui pălăria-ți fumurie/Și-n inimă strigă dorul ferecat.”/
Poeta ”pe cerul veșnic al tatălui, pictează un nor pufos de dor și de iubire. ”Ascultă vocea tatălui pe-a sufletului patefon și-ncearcă să intersecteze razele sale pline de bunătate.”
Multe dintre poeziile din această carte sunt poezii care reflectă dragostea și respectul Mihaelei CD pentru cele două mame ale sale: mama biologică-ființa care i-a dat viață și mama de suflet- ființa care i-a dat viață soțului ei.

”Focul din noi”este dedicată cu infinită dragoste, măicuței sale iubite, mamei sale biologice care este încă în viață și fără de care, după spusele poetei, aceasta nu ar fi fost nimic.

Chipul blând al mamei de suflet a poetei, stă într-o ramă. Pentru Mihaela CD fotografia mamei soțului ei… a devenit o icoană, o imagine sacră care-i umple sufletul cu arome de smirnă și tămâie.
Mihaela CD are o mamă-înger și un înger-mamă, două mame care i-au croit aripi și apoi, au învățat-o zborul! ”Focul din noi” este un fâlfâit de iubire, atașament, dulceață, atenție, instinct, strălucire, forță, fragilitate, frică, sincronizare, zâmbet…

Continue reading „Lăcrimioara IVA: Arta de-a pune diamante în pomul vieții” →

Titina Nica ŢENE: Bătrânii

Bătrânii

Merg, încet, bătrânii noștri

tot târșind a lor picioare,

sunt îngândurați și tristi,

când se mișcă, totul, doare.. .

Viata le- a trecut, asa,

precum fulgerul în vară,

nici n- au inteles -o bine,

si-acum trebuie sa moară…

Unul merge-ntr-un baston,

iar in mână are o plasă,

a plecat fără un scop

numai să iasă din casă….

Altul trece cu- un cățel,

e legat, dar face salturi.

si-l trimite pe bătrân,

repede, pe lângă garduri…

Pe alta stradă doi bătrâni,

merg ținându-se de mână,

eu ma bucur că îi văd.

și-n această săptămână…

Își duc traiul, de azi pe mâine,

pensia le este mică, dar,

fix cu ea se depășește

deficitul bugetar…

Nu au Pensii Speciale,

n-au nimic de încălțat,

buzunarele li-s goale,

dar…ei sunt de condamnat!

Eu nu știu ce să mai zic,

s-opresc timpul nu se poate

și uite, asa, incet si sigur,

ne apropiem de moarte….

Tot aștept, din cer, de sus,

să dea Dumnezeu o Lege,

că la El totu-i posibil,

de moarte să ne dezlege….

——————————

Titina Nica ŢENE

Cluj-Napoca

Mircea POPA: DIALOG EPISTOLAR (1985-1988) – NICU STEINHARDT – LUCIAN BOZ

Lucian Boz l-a cunoscut pe Nicu Steihardt la Paris, unde Lucian Boz se ducea din doi în doi ani să se întâlnească cu colegii de generație, Eugen Ionescu și Emil Cioran, iar într-una din aceste veri s-a nimerit să fie la Paris și Nicu Steinhardt, venit să-l caute pe Emil Cioran. Acesta i l-a recomandat lui Boz pe Steinhardt și cei doi au petrecut clipe frumoase împreună, păstrând apoi legătura prin intermediul scrisorilor.

Culant și atent la viața scriitorului călugărit, Boz îl urmărește cu atenție, trimițându-i mult dorita cafea, pe care Steinardt o savura în mod desosebit și fără de care nu putea trăi. Periodic, punea la poștă câteva pachete mai mici sau mai mari, care produceau atâta bucurie destinatarului. Pentru a le putea ridica de la poșta din București, atunci când el se afla la Rohia, Steinhardt i-a dat adresa unei rude, care făcea serviciul de a sta la coadă la vamă sau pe la serviciile postale din capitală. Ca să intre în posesia lor ceva mai repede, Boz a încercat să le expedieze mai aproape de Rohia, la Tg. Lăpuș, unde Steihardt ar fi avut posibilitatea să le ridice mai repede. Aventura călătoriei pachețelelor de cafea devine uneori de domeniul fanteziei, dar, în ciuda greutăților întâmpinate, cei doi nu renunță la acest mijloc de comunicare, și Boz e demn de admirat pentru perseverența și tenacea sa.

Reproducem aici încă un lot de scrisori care n-a intrat în volumul pregătit de noi, Lucian Boz-scrisori din exil (ed. Dacia, 2001), în ideea că poate vom realiza o nouă ediție din această corespondență.

––––––––––––

Prof.Univ. Dr. Mircea POPA

Cluj-Napoca, 9 februarie 2021

***

SCRISORI:

NICU STEINHARDT – LUCIAN BOZ

GOD BLESS YOU ALL !

Rohia, 1985-1986

Iubite Luciane,

Ție, Corei și fiului tău: cele mai bune urări pentru 1986!

Întru mulți și sănătoși ani!

How are you, my dear chap?

Eu unul: conform cu vârsta!

Cu sinceră, staornică, recunoscătoare

și prietenoasă afecțiune,

Nicu Steinhardt

Iubite Luciane,

București, 28 martie 87

Mulțumesc mult pentru gândul tău cel bun de a-mi trimite niște cafea. Gând mai bun nici că se putea. Până astăzi însă cafeaua nu a sosit. Eu mă aflu acum în Buc/curești?, după o iarnă (lungă și grea) petrecută în Țara Lăpușului. Nici acum nu s-ar putea spune că iarna a trecut. Este probabil să rămân aici până în primele zile ale lunii mai.

Sper să-ți ajungă scrisoarea aceasta înainte de Pesah, pentru care goiul de mine îți adresez cele mai sincere și mai bune urări, atât ție, cât și Corei și fiului tău. Mai e nevoie să-ți spun cât de înduioșat și de bucuros mă aflu constatând fidelitatea prieteniei tale și cât de mișcat de atâta gentilețe?

Cu sănătatea trupească nu am a mă prea lăuda din pricina străvechii mele boli intestinale, cu aceea sufletească însă lucrurile merg simțitor mai bine. Ilustrata ce mi-ai trimis cu prilejul anului nou îmi arată cât de superb e locul unde locuiești. Am pus-o la loc de cinste și o privesc mereu cu mare plăcere.

Mai public din când în când câte un articolaș, rar, și duc o viață foarte retrasă, cum se și cuvine unui venerabil bărbos. Gândurile și urările mele cele mai bune vă însoțesc.

Din toată inima,

al tău,

Nicu

III

Iubite Luciane,

24 sept. 87

Astăzi, zi de Roș Hașanah, am primit cafeaua! Ce bună șu plăcută surpriză! Ce minunat dar! Mulțumirile mele cele mai sincere și mai prietenești. Nu!, deloc bețiv, dar cafegiu mă recunosc. Sper că înainte de primirea prezentei, îți va fi sosit și plicul meu conținând textul Creangă, Dickens, Proust (un artcolaș)!

Pentru noul an evreiesc, ție, Corei și lui Alan: întru mulți, sănătoși și fericiți ani!

Gentilețea ta și fidelitatea prieteniei mă emoționează.

Sper să mă înapoiez la Rohia în noiembrie. Până atunci mai dau lupta cu neajunsurile celui de-al 3-lea age!

Te rog să dai cea mai deplină crezare a absolutei sincerități, a gratitudinii și afecțiunii mele.

Ever most sincerrely,

faithfully and gratefullu yours,

Nicu

Iubite Lucian,

Rohia, 26-2-88

Continue reading „Mircea POPA: DIALOG EPISTOLAR (1985-1988) – NICU STEINHARDT – LUCIAN BOZ” →

Irina AIRINEI: MARIA GĂITAN MOZES – ISRAEL, LIMANUL CU DRAGOSTE

„Stimată și dragă Poetă, mulțumiri pentru volumele atât de vii, vibrante, închinate iubirii de viață și poezie adică Iubirii. Exilarea în Tara Exilaților v-a priit, cred, dacă mă iau nu după superba declarație patetică de pe copertă ci după paginile în care a rodit cuvântul românesc cu atâta farmec și căldură. Vă doresc tot binele alături de Omul predestinat și în poezia din care v-ați făcut DESTIN. Cu toată Afecțiunea, Norman Manea”

O scrisoare care m-a tulburat. Da, cuvântul românesc a rodit în Țara Sfântă, Țara Exilaților, limanul cu dragoste al atâtor și atâtor creatori români în căutarea unei vieți care înseamnă speranță, lumină, o mare familie… Maria Găitan Mozes și soțul ei iubitor de carte, primul ei critic, au pășit pe acest liman unde ajunseseră, înaintea lor, atâția mari scriitori și cărturari evrei plecați din România și care au făcut din Israel o nouă grădină, paradisiacă, mult visată, a culturii și literaturii româno-israeliene. Lor li se datorează aducerea noastră aminte, scriitorilor, jurnaliștilor care au primit-o cu brațele deschise pe Maria, în atmosfera Cenaclului „Punct”, a Editurii și revistei „Minimum”, mai târziu a Editurii „Familia”.

Așa cum îmi spunea marele scriitor Amos Oz în locuința sa din Ramat Gan, în Tel Aviv-ul unde Fania Oz mi-a fost ghid: „Este un cântec naiv, popular, cunoscut diverselor generații de pionieri, părinților lui Nilly, părinților mei și care spune că: «Aici, în țara strămoșilor noștri, toate visurile noastre se vor împlini»”.

Israelul este, într-adevăr, îndeplinirea unui vis. Un vis străvechi readus și azi, cu recunoștință și durere la Zidul Plângerii. Această carte este ofranda lirică a autoarei către Țara care a primit-o cu dragoste. Limanul ei cu dragoste al ei și al tuturor celor care au făcut alya,au urcat către acest vis. Al tuturor celor care, încă de la 1882, veniți din România, desțeleneau pământul sfânt cu sângele lor, îl udau cu lacrimile lor, îl încălzeau cu inimile lor. Rosh Pina, Zikhron Ya’akov, rădăcini românești, lupte, muncă, vis… Maria Găitan Mozes intră cu evlavie, cu pași de poezie, în acest vis…Un vis numit Israel, limanul cu dragoste al tuturor acestor visători…O țară dăruită mai departe, copiilor, de generații și generații de soldați… Ofrandă de viers românesc adusă Israelului care se dorește a fi citită de un public internațional cât mai larg. Alătur buchetului de poezii al autoarei, urarea mea de suflet: „Binecuvântat fii, Israel!”

Dr. Irina Airinei,

12 decembrie 2020, București

Președintele Asociației interetnice ANIMA FORI

***

MARIA GĂITAN MOZES – POEME (1) – PĂRTAŞĂ

PĂRTAŞĂ

Pământul acesta mi-a fost

sortit şi mie. Mi s-a dăruit

precum un talant.

Să mă culc pe o ureche

aşteptând din neant râuri

bogate de lapte ulcioare cu

miere ori blidul încărcat să

mi-l aducă un altul şi-n

puf şi mătăsuri să mă

primească patul?!

Mă vreau parte şi eu acolo,

unde se cere.

Umărul să-l pun atâta cât

pot fără să dau târcoale la

trudă

si să fur ca un trântor

din rod.

Vreau

ca şi lacrima mea

să fie în plâns

iar cântecului

să-i adaug pe portativ

şi notele mele

de bucurie

fiindcă inima mea

aici

a găsit

îmbărbătare

şi omenie.

CINE-S EROII

Cine-s

adevăraţii noştri

eroi?

Şi cine scrie istoria?

Cei care pier

sfârtecaţi în atentate şi

gloanţe,

cei schilodiţi,

ori cei ce rămân

să ducă prin timp

amintiri

şi dureri?

Cine-s eroii

şi cine scrie istoria?

Cei mulţi

ori cei ce se află în frunte?

Caut cu înfrigurare eroii.

Dar alături, doar oameni

cu îngrijorările zilei,

mărunte,

grăbind după treburi,

veselindu-se

când se iveşte prilejul,

ori

înghiţiţi de vârtejul

altor necazuri

ce se petrec pe la noi.

Aceştia, oare,

să fie eroi ?

Aceşti anonimi scriu, oare,

pământului nostru

istoria?

ÎNTÂLNIRE

Drumuri se despletesc

din răscruce.

Oameni feluriţi

grăbesc şi grăbesc.

Unul vine,

altul se duce.

Se întretaie mecanic

precum într-un joc.

În mişcarea continuă

şi monotonă,

un scurtcircuit

temporar.

O întâlnire neaşteptată,

duioasă.

Tatăl, concentrat,

e în drum către Gaza.

Feciorul,

ostaş,

se-ntoarce-n permisie

acasă.

Fulguie scame de zîmbet.

Ochii

sub umbre de griji

ca în „morse” – şi vorbesc.

Şi fiecare

se îndeamnă

cu câte o ţigară

tovarăşă de gânduri şi drum

deşi aroma

e iute

şi ama

SOLDATELE

Mai rotofeie,

mai subţiri,

mărunte,

brune

ori roşcate,

au pasul hotărât

şi sigur

şi le stă bine

ca soldate.

Instrucţia

nu seamănă a rock.

Pe umăr

arma

nu e joacă.

Din noapte,

zi –

au învăţat

să facă

şi de primejdii

nu le pasă.

Pe-un timp,

răsfăţul mamei

a rămas acasă

şi flecăreala

e ceva mai rară,

au taine

şi-ndrăzneală multă

şi deseori,

supuşi,

băieţii

de ordinele lor

ascultă.

Aşa cum sunt

mi-s dragi

şi mă amestec

printre ele

şovăitoare şi neîmpăcată,

că-i prea tîrziu

şi nu pot

în rândul lor,

măcar

o zi,

soldată…

SOLDATUL MEU

Soţului meu, Iosef

Nu-i prea uşor

ca după

ani şi ani

să fii din nou

în haina militară,

să porţi

pe umăr

arma grea,

bocanci

şi să veghezi

sub arşiţa de vară.

Dar nu te plîngi

şi nici nu-ţi încolţeşte

sămînţa gândului

la dezertare.

Puterile

încerci să ţi le-aduni

şi datoria-ţi faci

ca fiecare.

Te ştiu călit –

dar

ca femeie

tremur,

şi-aş vrea-n aceste clipe

să m-alătur

ţie.

Să-ţi pot fi

sprijin

şi părtaşă,

soldatul meu

cu tâmplă argintie…

OSTĂŞEŞTE

Rücksackul

câte mai ştie

şi câte mai are:

rufe murdare,

nisip

şi sudoare,

tranzistor,

reviste, ziare…

Poate

c-aşa-i ostăşeşte,

cu toate

de-a valma.

Pe-un umăr

e arma,

pe frunte,

tăcută,

se-ntrezăreşte

o proaspătă cută…

Ţigara

o soarbe adânc,

pe-ndelete

şi-n fumul dulceag

şi-argintiu

trecute-ntâmplări

se şterg

şi se scriu…

Paşii

se-ndeamnă

spre-acasă

şi asfaltul ating

într-un zbor.

Pârjol

e-n amiaza sub soare

şi buchetul de flori

pentru mama

de mult

se vrea

slobozit

din a mîinii

strînsoare…

LA RECRUTARE

Tinerii par

căpriori îndrăzneţi,

încercuiţi într-un ţarc

de plasele nerăbdării.

Îşi încearcă forţele,

ca înainte de salt,

adulmecând necunoscutul,

de dincolo

de perdelele zării.

Din punctul acesta,

de la răscruce,

nu se ştie,

care şi încotro,

o să apuce…

Unii – se visează eroi

pe trena de valuri

din Mediterană,

ori, defrişînd un petec

din sterpul pămînt,

tămăduindu-l ca pe o rană.

Alţii – ascund

sub câte-un zîmbet fugar,

muguri de teamă.

Datoria

e însă una la toţi.

Armata îi cheamă.

Părinţi şi copii

risipesc, între ei, glume,

discuţii banale,

împărţindu-şi fără să vrea

îngrijorarea

în părţi egale…

Porţile cerului sunt larg

deschise

pentru cutezători.

E prezentă

şi marea ispită

de a ajunge ostaş

în unităţi de elită…

Furtuni de frămîntări

şi de vise.

Unele-n zbor,

altele, poate, ucise.

Aici, însă, e startul

Piatră de grea încercare

şi pentru foştii ostaşi –

astăzi

părinţi

şi pentru tinerii, încă, copii –

strînşi împreună

la recrutare.

Mereu alţii iau startul.

Noi salbe

de nopţi nedormite

pentru neobositele mame.

Alte examene de maturitate

cerute de viaţă.

Şi tinerii, n-au temere,

– învaţă.

ŞTIRI…ŞTIRI…

Ţipete de sirenă, ambulanţe

în goană…

Sfredelul durerii,

scormoneşte, iarăşi

nevindecată rană.

Un alt atentat…

Sub ce formă şi unde,

îndată se află

prin imagini şi unde.

… Se numără morţii,răniţii

– evidenţă dureroasă, amară –.

Noi ceilalţi

rămânem pe dinafară

întregi,

neatinşi,

perpelindu-ne, doar,

pe cărbunii durerii

răscoliţi

şi aprinşi…

… Peste care din case-n

această clipă

moartea-şi înfige

smolita aripă?

Cine-s orfanii?

Cine e văduv?

Cine şi-a lăsat

cu inima-n ţăndări

părinţii?

Cine-i mireasa rămasă

văduvă?

Care e mama care-şi duce la

groapă pruncul?…

îndată, se află,

prin imagini şi unde…

………………………………..

Ştiri…ştiri…

ce ne otrăvesc sufletul

până la măduvă…

MESTECĂ GUMĂ SOLDAŢII…

Mestecă gumă soldaţii apatic,

fără baloane şi zgomot

cu zâmbetul strepezit

între dinţi.

Au devenit dintr-odată

mult prea cuminţi.

Pe chipuri durerea,

le-a altoit ciudate contururi

încolţurate

şi dure

cum sunt şi colinele sure,

acolo,

pe pământul liban. Puful

din bărbi e în vraişte, cuibul

inimii,

mic,

neliniştea-i ciupeşte de umeri

şi-i scutură

de parcă e frig.

… Golul acela… de lângă… şi

Cel de alături de Lior…

şi mestecă gumă soldaţii cu

toate-amintirile lor…

în tainiţe, întrebarea vitală

roade adânc şi persistă….

… la câţi eroi, fără voie,

s-a ajuns

pe-a istoriei listă

si care din noi este oare la

rând?…

DERUTĂ

Pâlcuri de porumbei în

derută, –

se învolbură printre

dărâmături si ruine

gângurind în răstimpuri,

parcă-a ruşine,

că-s purtători, fără rost, ai

crengilor de măslin…

Lumea ia foc!

Galilu-i

Sub pârjol de katiuşe.

Libanul

din rărunchi zdruncinat.

Pământu-i ascunde în pântec

cuiburi

de arme si ură,

iar spinarea martirizată de

arsură

poartă mulţimile disperate-n

exod.

Apocaliptic, văzduhul e-n

clocot.

Moartea trage de clopot

şi omenirea, deoparte,

contemplă,

fără să pună teroarei

frâu.

Pâlcuri de porumbei în

derută…

se-nvolbură printre nouri de

fum…

Cine, cu ce îi ajută? Nimeni

n-are vreme de ei!

Aripile

li-s arse, rănite, –

fraţi

sfârtecaţi.

Naivi, se-avântă,

totuşi să zboare,

dar nu mai ştiu încotro…

Continue reading „Irina AIRINEI: MARIA GĂITAN MOZES – ISRAEL, LIMANUL CU DRAGOSTE” →

Victor RAVINI: Sala de lectură (5)

Sacrificiul de sine este un fel de a se eterniza în istorie

Christopher Nugent (1930 – ), profesor de istorie și religie la universitățile din Kentucky, Dublin și altele, explică sinuciderea religioasă din perspectivă sociologică. Cei care își jertfesc viața nu consideră că moartea înseamnă sfârșitul istoriei, ci că, dimpotrivă, este un fel metafizic de a se eterniza pe sine în istorie și a obține renume etern. „Moartea prin sacrificiu nu înseamnă că acesta este sfârșitul istoriei, ci e permanentizarea metafizică a istoriei printr-o acțiune care face să înceteze istoria fizică și aduce gloria eternă.”¹

Nugent spune că „sacrificiul este cea mai veche instituție religioasă din lume. Poate părea ceva demodat pentru societatea de consum, însă nu există temeiuri pentru a presupune că va dispărea. Sacrificiul de sine este ceva universal, în toate culturile religioase și probabil că exprimă ceva elementar în natura omenească. Nu suntem numai animale raționale, cum spune Aristotel, ci și animale sacrificatoare.”²

Autorul afirmă că „moartea nu are un sens public, ci din ce în ce mai mult și inevitabil un sens privat. Varianta laică a existențialismului a adus ideea aceasta la concluzia cea mai logică și a declarat moartea absurdă.”³Se spune că Urmuz al nostru (Dimitrie Dim. Ionescu-Buzău, 1883 – 1923), celebru în istoria literaturii universale, s-a sinucis pentru a demonstra absurditatea morții și a încununat astfel opera sa prin concordanța dintre biografia și scrierile sale, cum nimeni nu va mai avea curajul să îl imite. Alt sens nu s-a găsit pentru sinuciderea lui.

În carte se discută despre misterul morții și scrie că: „Însuși cuvântul misticism pare să fie înrădăcinat în moarte. Are vechi legături cu ‘misterele’ precreștine ezoterice și cu culturi exotice al căror scop era găsirea nemuririi. Sumedenie de mistere înfloreau în lumea veche. Religia oficială, peste tot, era mai degrabă un cult de stat, uscat și impus, cu obligații sociale și scopuri politice, mai ales după inevitabila răspândire a politicii morale în timpurile din urmă ale lumii greco-romane. Religia oficială nu putea să mai răspundă nevoilor sufletești ale oamenilor. Astfel, ‘misterele’, printre altele, reprezintă o cale de ușurare pentru viața sufletească și au călăuzit strădaniile de a accepta enigma morții.”⁴

Nugent spune că: „Martiriul întărește afinitatea dintre misticism și moarte. (…) Rareori au fost misterul morții și misticismul atât de aproape și atât de clar relatate ca în cazul lui Ștefan. Chiar de la începutul lovirii cu pietre, el strigă: „Iată, văd cerurile deschise, și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor, Capitolul 7:56). Viziunea lui mistică și moartea sunt simultane.⁵

Mulți dintre cei care au scris despre Miorița consideră moartea ciobanului ca o crimă murdară. Unii, în frunte cu Romulus Vulcănescu,⁶ consideră că ciobanul este judecat și condamnat pe drept sau pe nedrept pentru toate cele unsprezece fapte care în etnologia juridică sunt pedepsite de popor cu moartea. Argumentele împotriva interpretării juridice a Mioriței nu le mai repet aici. Le-am prezentat în carte⁷ și în diferite expuneri rezumative. Alții încearcă să justifice seninătatea cu care ciobanul întâmpină moartea și afirmă că el acceptă uciderea sa cu resemnare, ca un incapabil să se apere și ca un laș. Ba chiar s-a afirmat că ciobanul iubește moartea mai mult decât viața, iar toate defectele lui ar fi ceva reprezentativ pentru toți românii. Alții încearcă să reabiliteze ciobanul și afirmă că el acceptă să fie sacrificat, la fel ca Isus pe cruce. Vor să ne convingă că asta ar fi menirea istorică a românilor: de a se sacrifica la porțile Europei și a se eterniza în istorie prin sacrificiu și să obținem astfel renume etern și glorie eternă, după ce murim. Ideea sacrificiului individual și colectiv a fost explicit susținută de către Dimitrie Bolintineanu în bine-cunoscutele versuri: Du-te la oştire! Pentru ţară mori! Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori! Eu știu ce înseamnă asta, pentru că tatăl meu are mormântul într-un cimitir militar, unde în fiecare an militarii pun flori și fac de gardă.

Asemenea interpretări întunecate și descurajante ale Mioriței se bazează pe o lectură a versurilor ca un text exoteric, ca și cum ar fi un text profan, pentru profani. Din această perspectivă profană, Miorița desigur că este o baladă frumoasă și puternic impresionantă, însă tragică, sumbră și devastatoare psihic, pe bună dreptate dăunătoare națiunii și individului. Nu Miorița este dăunătoare, ci interpretarea aceasta profană. Miorița nu are cum să fie dăunătoare. Stămoșii nu ne puteau lăsa moștenire ce va dăunător. Nimeni nu lasă urmașilor moștenire ceva dăunător. Interpretările denigratoare ale Mioriței sunt dăunătoare pentru noi și folositoare vrăjmașilor tradiționali ai României. Citirea Mioriței ca un text exoteric și profan poate să ne facă să plângem, dar ne duce la o înțelegere anapoda, diametral opusă intenției autorilor ei și mesajului luminos pe care vor să ni-l transmită.

Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (5)” →

Al. Florin ȚENE: Doamna Limbii Române continuă să promoveze valorile literaturii române pe mapamond

În anul acesta se împlinesc zece ani de când scriitoarea Ligya Diaconescu, membru a Ligii Scriitorilor, editează cu pasiune, dărnicie, și talent antologii ce cuprind creațiile scriitorilor români de pretutindeni. Aceste “oglinzi “sunt adevărate pagini ce se înscriu din mers în marea Istorie a Literaturii Contemporane.a neamului nostru.

Până în prezent Ligya Diaconescu a publicat următoarele antologii care, așa cum scriam mai sus, sunt pagini de aur ale literaturii noastre contemporane. Acestea, sunt amintite în Prefață, : Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, STARPRESS 2011, ediţie – bilingvă –româna-engleză, reuşind să reunească scriitori români talentaţi din întreaga lume, colaboratori ai revisteiinternaţionale

– Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume STARPRESS 2012, volum bilingv, română-franceză, care, ca si primul s-a bucurat de un real succes.

– Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume STARPRESS 2013, bilingvă, română-germană.

– Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume STARPRESS 2014, bilingvă, română-italiană.

– Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume STARPRESS 2015, bilingvă, română-spaniolă.

– Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume STARPRESS 2016, bilingvă, română-greacă.

– Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume STARPRESS 2017, bilingvă, română-rusă.

– Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, STARPRESS 2018, ediţie – bilingvă –română-engleză,

Așa cum a procedat de fiecare data Ligya Diaconescu (“Doamna Limbii Române “, așa cum am denumit-o eu la manifestările Zilei Limbii Române organizate în Stațiunea Jupiter în 31 august 1914, de domnia sa, revista internațională Starpress și Liga Scriitorilor Români), editează, chiar, aproape de două ori pe an, antologii bilingve, prin care cu generozitate promovează opere ale scriitorilor de expresie română de pe toate meridianele Terrei.

La începutul acestui an, chiar în “focul” epidemiei care a cuprins omenirea, scriitoarea și promotorul cultural Ligya Diaconescu este din nou în mijlocul cititorilor săi și în biblioteci cu o nouă antologie bilingvă, română engleză, intitulată :“ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DIN ÎNTREAGA LUME – STARPRESS CANADA, 2021 – CONTEMPORARY WORLDWIDE ROMANIAN WRITERS ANTHOLOGY – STARPRESS CANADA, 2021 –“, apărută la Editura “Olimpias “, 2021.

Această antologie se deschide cu o pertinentăși bine documentată “Prefață”, prin care autoarea acesteia Mary Smiith. din Statele Unite ale Americii, face un plastic portret al Ligyei Diaconescu: “ Scriitoarea Ligya Diaconescu, directorul revistei româno-canado-americane STARPRESS – este realizatoarea Antologiei bilingve, româno-engleze, 2021.

LIGYA DIACONESCU – este cunoscută în ţară şi în întreaga lume – “DOAMNA LIMBII ROMÂNE”, numită astfel de preşedintele Ligii Scriitorilor Români, Al. Florin Țene, dar şi “DOAMNA SUFLETULUI ROMÂNESC ” – cum a fost catalogată de istoricul GEORGE ROTARU.

Jurnalist, poet, scriitor, publicist, economist, maestru Reiki, pictor amator.

A câştigat în anul 2017 – Trofeul Ligii Scriitorilor Români – TROFEUL „LIMBA ROMÂNĂ”. În anul 2018 a obţinut – TABLETA DE AUR A LIMBII ROMÂNE – din partea Ligii Scriitorilor Români.

– Este născută în Bicaz, Neamţ. Deşi plecată des din România, îi place să spună că este româncă şi locuieşte, când nu se află peste ocean, într-unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii, plin de cultură, dintr-o zonă preponderent turistică, zona Vâlcii.

Realizarile sale în domeniul cultural și puntea de legatură, create pentru scriitorii români de pretutindeni, întalnirile minunate organizate anual cu scriitorii români din întreaga lume de Ligya Diaconescu, sunt bine cunoscute și așteptate de scriitori ca o întalnire în familie, în marea familie STARPRESS, cu emotie, dor si drag. La acestea, se adaugă lansarile și prezentările antologiilor pe diverse teme ale Ligyei, dar și cele bilingve, până acum realizand ca antologii bilingve:

– Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, STARPRESS “

Citind această voluminoasă lucrare mi-am adus aminte de zicerea Ilenei Vulpescu:”Sufletul cuprins de harul iubirii, aureoleaza o fiinta, devenind generos cu celelalte fiinte, risipind si spre ele firimituri de bunatate, respingand trivialitatea, grosolania”.Cuvinte frumoase ce i se pot atribuii autoarei antologiei, dar și celor antologați.

Atât curriculum vitae și creațiile autorilor sunt publicate în limba română și în limba engleză, inclusiv fotografia autorilor.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Doamna Limbii Române continuă să promoveze valorile literaturii române pe mapamond” →

Cleopatra LORINȚIU: MARIA GĂITAN MOZES – ISRAEL SUB CUPOLA CERULUI / ISRAEL UNDER THE DOME OF HEAVEN

Poezia care ajunge la sufletului celui ce o citește, sinceritatea și limpezimea destăinuirii unor gânduri și emoții, fac din poeziile alese în această antologie, o probă de onestitate poetică și civică. Iată-mă așa cum sunt, pare a spune poeta Maria Găitan Mozes, aceasta a fost viața mea, cu bune și cu mai puțin bune, mi le-am asumat pe toate și așa am străbătut aproape un secol de istorie, o viață marcată de apartenența sufletească la aceste două țări: România și Israel. În prima, a cărei limbă maternă m-a format, am ajuns în clipa dramatică a războiului, ca refugiată din Basarabia.

În a doua am ajuns prin propria alegere, aici trăiesc și azi și îi sunt recunoscătoare. Le iubesc și le respect pe amândouă. Nu am așezat între ghilimele această spunere pentru că, de fapt, nu poeta a rostit-o, ci asta am înțeles eu că ar vrea dumneaei să spună prin opera ei literară. Franchețea cuceritoare, ritmul suplu al versului, seninătatea ei în fața încercărilor vieții fac casă bună în poezii limpezi, clare, cu exprimare adeseori succintă, esențializată și potrivită cu exprimarea în limba ebraică. Într-o superbă caracterizare, aș zice chiar inegalabilă prin felul de a păstra măsura vorbelor, Zoltan Terner scrie: „Ne oferă o mirabilă lecție despre cum poți îmbătrâni frumos.(…) Ceea ce definește întâi de toate superba personalitate a poetei este insolita îngemănare între dârza verticalitate morală și delicatețea sufletească. (…) Prin scrisul ei, Mărioara Găitan ne aduce o adiere de bunăstare sufletească.”

Aș adăuga că un fel de rapel peste timp și spații transpare din întrebarea „Cine-s eroii?” evident sub impresia puternică a istoriei Statului Israel însă poezia duce cu gândul și la drama războiului de eliberare a României de sub ocupația fascistă. Căci tema eroismului și a sacrificiului personal este nuanțată și prin tema celui care supra-viețuiește, rămâne, prin tema martorului ocular marcat de durere și traumă, în fine, teme universal umane, temele luptelor pentru independență și păstrarea identității ființei naționale. Cele care nu se perimează niciodată. Când ajunge poezia la sufletul cititorului, mai cu seamă atunci când ea e tălmăcită în alte limbi? Tocmai atunci când atinge struna universală, general umană, când trece din emoție, prin meșteșug liric, către mesaj artistic umanist.

De fapt în biografia poetei au fost de toate: și război și refugiu, și sărăcie, luptă pentru supraviețuire, și speranță, mereu luat totul de la capăt, și stăruință, dragoste pentru inocența copilăriei căreia i-a dedicat mult din scrierile ei, și nespusă tandrețe de rememorare pentru companionii ei de la Școala de literatură Mihai Eminescu din anii ’50 ai Bucureștilor, creație instituțională a epocii dar de care nu se poate face abstracție tocmai prin valoarea incontestabilă a unor nume care s-au afirmat acolo, și muncă asiduă de redactor, iar mai apoi începuturile unei noi vieți în Israelul care i-a deschis o altă viziune dar a și lăsat-o ca în adâncul inimii să scrie în românește. O viață de om marcată de prietenii literare, doldora de amintiri, din care, cu aceeași neschimbată blândețe și modestie, Maria Găitan Mozes ne împărtășește și prin această frumoasă antologie.

––––––––-

Cleopatra LORINȚIU

12 decembrie 2020, Tel Aviv

***

Poetry that reaches the soul of the reader. The honesty and clarity of the revelation of some thoughts and emotions make the poems chosen in this anthology, a test of poetic and civic honesty. Here I am as I am, seems to say the poet Maria Găitan Mozes, this was my life, with good and with less good, I assumed them all, and so I went through almost a century of history, a life marked by the soul belonging to these two countries: Romania and Israel. In the first, whose mother tongue formed me, I arrived at the dramatic moment of the war, as a refugee from Bessarabia.

Continue reading „Cleopatra LORINȚIU: MARIA GĂITAN MOZES – ISRAEL SUB CUPOLA CERULUI / ISRAEL UNDER THE DOME OF HEAVEN” →

Violeta BUTNARIU: ,,Focul din Noi” – volum de poezii pentru suflet, al autoarei Mihaela CD

În lumea asta abstractă, e un adevărat curaj să faci un tablou sau să visezi poezii, pe care apoi să le şi scrii, cu emoţie, cu frică, cu curaj.Cu emoţia visului, cu frica de a nu fi înţelese greşit şi curajul de a-ţi asuma o răspundere. Frumosul este peste tot, în noi stă puterea de a-l răspândi!

Apreciez frumuseţea poeziilor scrise de Mihaela CD, care te subjugă prin apoteoza mirificului şi a amănuntelor simple şi simbolice totodată. După ce îi citeşti poezia, nu poţi să nu rămâi îndrăgostit de ea. Pentru câteva minute eşti acolo, în famiĺia ei de cuvinte frumos aşezate, care îţi amintesc de fl uturii din stomac, de propria familie sau de anotimpuri celeste. Ca un acrobat pe sârmă, poate trece prin cele mai triste momente la cele mai vulcanice sentimente de fericire totală, de abandon în iubire eternă sau de beatitudine în faţa unui răsărit.Dincolo de cuvinte, se ţes gânduri frumoase, se leagă prietenii sincere, se spun dureri sau bucurii pe care doar poezia le poate conduce.Iar poezia ei e fărâme din cristale cereşti, plămâdite în suflet pur şi incandescent. Fără să abuzeze de metafore acrilice, ne face să vedem culoarea viselor, a fericirii sau a tristeţii. Puritatea stihului e precum o cupă de crin alb, care te îmbie să-l miroşi. Parfumul te poate ridica până la nori sau coborî până în neant.

Respectul şi sfinţenia cu care curge versul, singur, îţi impun să te înclini cu respect pentru limba, pentru stăruinţa şi pentru giuvaierele primite de la el. Acolo unde Dumnezeu a pus har cuvintele oamenilor sunt mici, incomparabile cu talentul poetei.

Continue reading „Violeta BUTNARIU: ,,Focul din Noi” – volum de poezii pentru suflet, al autoarei Mihaela CD” →