Nu credeam să-nvăț a muri vrodată,
cel mai profund gând poetic din literatura română

        Atât de multe lucruri s-au spus despre moarte și, deși știm cu toții că ea este implacabilă, un dat al sorții, de vreme ce primii noștri părinți au pierdut nemurirea lor și pe a noastră fiind izgoniți din rai, totuși încercăm să o negăm sau să-i conferim sensuri diverse, care să liniștească într-un fel sau altul spiritul nostru tulburat la asemenea gând.

        S-a spus adeseori că moartea nu există, gânditorii au pus întrebarea dacă ea este un punct sau o virgulă; moartea a fost definită ca un somn dulce (Leonardo da Vinci), ca un mare instrument al vieții (Thomas Mann), că doar murind devii stăpânul lumii (Alexandru Macedonski). Poate că ea este o datorie pe care fiecare om nu o poate plăti decât o singură dată (William Shakespeare), sau ne ducem spre ea  ca o lebădă, cântând (Vasile Alecsandri); poate aflăm că în clipa morții omul e dezlegat să explice ceea ce n-a putut înțelege pe pământ (Liviu Rebreanu), sau că cea mai cumplită formă a ei ar fi moartea în singurătate , când însăși lumina este un principiu de moarte (Emil Cioran). O personalitate ca Napoleon spunea că a muri nu înseamnă a fi învins, iar filozoful Mircea Eliade o vedea ca pe o cortină lăsată definitiv peste un destin sau altul, omul având o singură existență, finită, în această lume.

      Nu credeam să-nvăț a muri vrodată, de Mihai Eminescu, este considerat cel mai profund gând poetic scris în limba română.

     Timpul I al viziunii poetice: cum prefigurează Eminescu ideea de moarte la vârsta de 34 de ani?

      Cu cinci ani înaintea finalului său prematur, Mihai Eminescu publică, în 1884, Odă (în metru antic), poem ce a trecut prin nu mai puțin de unsprezece variante în cei zece ani de șlefuire a textului filozofic, până la ivirea acestei ultime variante în cinci strofe. Gândit inițial ca imn de slavă, (Odă pentru Napoleon), poemul devine (prin reflectarea sensibilă a iubirii, ca voluptate a durerii, și prin ideea de autocunoaștere), o elegie erotică meditativă asupra condiției umane de muritor, pătruns de sensurile și fiorul tragic al efemerității, al morții.

       Pentru Eminescu, timpul platonician al muzicii sferelor și al armoniei celeste s-a scurs, odată cu trecerea perioadei creative de început, când se simțea aparținând armoniei universale. Dumnezeu pare a-și fi întors fața dinspre omenire, iar gândirea umană, odinioară consubstanțială gândirii divine (Ioana Em. Petrescu, Eminescu, Modele cosmologice și viziune poetică, București, Edit. Minerva, 1984, p 27 și urm.), nu mai poate percepe armoniile celeste, de aici melancoliile, tristețile, izolările și trăirea unei dureri metafizice a unui alt timp al umanității, timpul kantian, unul perceput ostil ideii de fericire, de liniște și armonizare cosmică a ființei.

       În aceste limite existențiale, poetul în mantie de filozof caută și găsește universuri compensatorii în teme absolute, precum iubirea, natura, istoria, somnul și visul. Astfel, sinele poetic ce contemplă lumea căutând răspunsuri marilor întrebări despre viață și moarte, pornește pe un făgaș meditativ ce-i poate oferi altenativa unui echilibru existențial într-un timp ostil viețuirii efemere în această lume, ce nu mai pare de înțeles și care își închide definitiv porțile în moarte. El consideră visul un spațiu compensatoriu al ideii de moarte: Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi/ Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii.

       Atitudinea lirică a tânărului însingurat este mai degrabă vizionară, decât meditativă, el își înalță ochii visători spre timpurile trecute, contemplând spațiile armoniilor pierdute în care acum găsește, dureros, steaua / Singurătății. Pururi tânăr el învață limbajul morții și această apropiere de termeni tânăr și a muri conferă ideii de învățare o voluptate a durerii, specific eminesciană.

      Considerat cel mai emoționant vers scris vreodată în limba română, Nu credeam să-nvăț a muri vrodată, este construit simplu, din trei verbe ce se urmează unul pe celălalt, precum treptele coborâtoare în moarte : nu credeam, imperfectul indicativului, treapta ce pleacă dintr-o realitate ce pare a sufoca ființa, o acțiune trecută, neterminată, în curs de desfășurare, proiectată într-un conjunctiv să-nvăț, aflat în potențialitatea de a fi a unui timp al relativității prezente și, în fine, acest al treilea verb, a treia treaptă, infinitivală de această dată, atemporală, a muri, ceea ce induce eului liric o romantică stare de spirit de profundă dezolare. Este o îndurerare augmentată de adverbul de timp vrodată, cu sensul revelatoriu de (nu credeam)… „niciodată”, sau chiar, într-o altă determinare, (nu credeam)… a muri „cândva”, sensuri care nu pun în relief ideea imposibilității învățării morții, ci tocmai contrariul…

       Timpul al II-lea al cunoașterii lirice: moartea poate fi depășită prin mitul renașterii din propria cenușă, ca pasărea Pheonix?

       Apariția iubirii nesperate și neașteptate ar fi putut fi un spațiu recuperatoriu al paradisului pierdut, dar este simțită acum ca suferință și figurată oximoronic dureros de dulce, o cale, s-ar părea, de absorbție a voluptății morții ca pe o licoare fatală: Până-n fund băui voluptatea morții / Ne-ndurătoare.

       Iubirea înseamnă fior al durerii, iar voluptatea aceasta a durerii este imaginată venind din timpuri mitice, poetul referindu-se comparativ la eroii mitici. (Legenda spune că Hercules îl răpune pe centaurul Nessus cu o săgeată otrăvită; frumoasa Deianira, la îndemnul muribundului Nessus, îl îmbracă pe Hercules cu o cămașă înmuiată în sângele înveninat și inflamabil al lui Nessus și, evident, Hercules moare în flăcări, în chinuri groaznice).

       Ca într-o paralelă legendară, poetul își mărturisește focul mistuitor al dragostei sale ce amintește de arhetip, Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării. Și ard de viu, aducând în prim plan imaginea iubirii ca un rug ce arde, rugul primordial al iubirii, din a cărui cenușă ar putea renaște.

       Onirismul imaginilor, De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet, precum și dorința-simbol, construită printr-o interogație retorică, de renaștere din propria cenușă, ca pasărea Phoenix, puse în antiteză romantică, conferă „odei” inițiale caracter de elegie erotică, meditativă: Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…/ Pot să mai re-nviu luminos din el …?

      Acesta este versul prin care poetul învățând inexorabilitatea morții, o poate învinge prin renaștere, din propria cenușă. Cunoscător al miturilor despre nemurire, tânărul poet crede în ea și are imaginația, încă sub semnul întrebării, că poate accede la renaștere, ca în modelul arhetipal.

      Timpul al III-lea al revelației: condiția umană și cunoașterea de sine sau transfigurarea morții în nemurire :

      Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!

     Imaginea-cheie, uimitoare prin simplitatea ei, …pe mine / Mie redă-mă ! în spirit, configurează nevoia de regăsire a sinelui, ce are conștiința acelui eu mai adânc decât noi înșine, după C. Noica. Iubirea este tulburătoare pentru un spirit ce aspiră la acea nepăsare tristă pe care s-o poarte în inimă, cunoașterea și înțelegerea lumii, a condiției umane, o idee pe care o regăsim și la Maurice Maeterlinck care, făcând referire la moarte, asociază starea de durere cu ideea de cunoaștere.

      Prin urmare, trupul trece în neant, într-o altă stare, numită moarte, dar rămâne viu spiritul, el se poate manifesta prin actul creației. Omul superior înțelege că va putea muri câștigând nemurirea în spirit, de aici atingerea unei stări de pace a sufletului și cerebralitate a cugetului. Moartea va fi o trecere spre nemurire a spiritului ce a realizat cunoașterea proprie (idee regăsită și la Nichita, în A unsprezecea elegie, mult mai târziu), poetul nepereche având înțelegerea omului de geniu, anume că omul, în efemeritatea sa, poate accede la nemurirea spiritului său liber prin (auto)cunoaștere.

      Eminescu depășește într-adevăr prin aceasta mitul renașterii simbolice din propria cenușă și descoperă că sinele poate fi nemuritor în spiritul lucid, aflând nemurirea în spațiul metafizic al ideilor, al creației. Versurile din prima strofă pot fi înțelese ca o contemplare inițială a sinelui unit visător cu Înaltul, „steaua”, cosmosul, în care viața este calea de cunoaștere de sine, dar și ca învățare permanentă spre atingerea unei realități ulterioare morții fizice, nemurirea în spirit, rămânând să traverseze veșnicia pururi tânăr, visător și însingurat.

      Percepem în cel mai profund gând poetic scris în limba română, în versul Nu credeam să-nvăț a muri vrodată o stare de plutire coborâtoare în moarte a trupului, în cele câteva trepte ale verbelor, cu o adâncă tristețe învăluitoare, Continue reading „Florica PATAN: Odă ( în metru antic), de Mihai Eminescu” →