Simon JACK: Versuri

Ghicit în cireșe

 

Ținându-te cu mine de mână
te-ncredințezi c-ai mai fost,
eu nu sunt așa de sigur căci văruind
cu multă vară livada noastră de cireși,
m-am uitat cumva în astă toamnă
cu tine-n iarbă și ceasu-a stat cumplit
de tare căzând din timpuri înfrunzite
pe ramuri ce acum ne spun
povești,
hai să ghicim ce ne mai leagă
poate-n neștire suntem efemeri în fluturi
mult prea deși,
poate nu-i vară si nu prea toamnă
sau poate suntem două mâini
ce nu mai știu să se aleagă dintre umbre,
in nopți când fiecare stă să șteargă
dulceața celuilalt dintre cireși.

 

Imposibila oră

 

După miezul nopții morții
isi plimbă pietrele veșniciei prin visuri
subtitrate în limba cocoșilor debarcați
din tăcerea fluieratului
pe la colțuri,
printre ei un venetic golan se leapădă
de ora trei, imposibila oră
a tăinuitului în oglinda spânzuratului
de geamandura timpului vecernic,
se pun duminici la păstrare
in cincizecimea cuvintelor ce se rostesc
după rostire,
in forme de nimic se coc lipii amare
si se botează norduri selenare
spre încântarea corbilor de prispă,
se ridică scări din aer pe acoperișuri
de ceruri volatile si vom vedea lumina
direct din pântecul cezarianei
ce dreaptă stă prin labirintul
unui duh cu o sută de nimburi la amiază,
după miezul nopții se construiesc
din urzică si coji de nuci turnuri înclinate
pe rotunjimea orei ce ne leagă
in azimutul unei cruci cu iz de gară,
haideți să așteptăm cântarea cocoșilor
la venirea trenului tras de trei Iude
ce-au supraviețuit din pietrele morților
uitându-si veșnicia,
pe-o rigolă încurcată!
Continue reading „Simon JACK: Versuri”

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Caut un alt mod de a fi

Caut un alt mod de a fi

 

Se năruiesc sentimentele din singurătatea mea,

caut un alt mod de a fi.

Trecutul s-a dezintegrat în amănunte

stropind cu amintiri drumul parcurs,

femeile s-au dezbrăcat și ele

de nopțile de dragoste.

Zilele umblă cu telefonul la ureche și încrâncenate

trec prin mine cu speranțe

îngăduite de starea de fapt

prin care înot nepăsător spre țărmul acela

la ultimul port.

Nici nu știu ce învârt în gând

când văd cum se ofilesc iubitele de odinioară

în care am investit tinerețea

și câteva clipe de fericire.

Acum simt în privirea lor remușcare și resemnare,

stau cu ochii în pământ

ca și cum nu mai au nimic de văzut

ori văd prea departe.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

22 iunie 2019

Mihaela BORZEA: Cum bine știu c-am să mai mor o dată

CUM BINE ȘTIU C-AM SĂ MAI MOR O DATĂ

 

Mă ascundeam de timp în colț de cer,
secunda izvora gonind cocorii,
pe albul unui fluture de ger,
curgea lumina inundând istorii!

Din ochii deltei nufăr mă nășteam
și-n clocotiri de val muream spre mare,
în scoici de catifea te căutam,
smaraldul meu de lacrimă și sare!

Urla clepsidra, smulsă din trecut,
strângea în sticla-i rece dor și clipă,
tu înfloreai, mesteacăn drept crescut,
să-mi verși înmiresmare pe aripă!

Am mai murit o dată! Bine-o știu,
cum bine știu c-am să mai mor o dată,
pe-un mal de vers de-apururi azuriu,
pe-o margine de lume răsturnată!

Tu să-mi trăiești, sărutul să-mi pictezi
pe inima ce-n aritmie bate,
în zborul tău etern să mă tot pierzi,
în Slova tălmăcită jumătate!

Din ochii adormiți ai unor zei,
alunecăm în miez de curcubeie,
eu, must de ploi, cerșind să mă tot bei,
tu, mâini de-argint,
făcându-mă femeie!

–––––––––-

Mihaela BORZEA

Ioana CONDURARU: Lacrimi și diamant

Iubite, plânge acum zarea
Cu fluturi dalbi și diamant,
Căci a sosit zbrehudă vara,
La mine-n gând pe înserat.

Fiind plecat cosești iluzii
Pe lanul părăsit în pripă
De sentimentele iubirii,
Ce tristă clipă risipită!

Te port în plasma adorării
Voind iubirea de smarald,
Făr-a lăsa a întâmplării,
A vieții cale de urmat.

Lacrimi, diamant revăd
Pe aleile cu trandafiri
Și prin regrete întrevăd,
Secundele din regăsiri.

Cu degetele tremurânde
Căut albumul prăfuit
Lăsând iubirea să inunde,
Din nou același răsărit.

———————————-

Ioana CONDURARU

22 iunie 2019

Alexandra GĂLUȘCĂ: Sânziene

Cântă cucu-n poieniță
Haide dragă copiliță,
La adunat de Sânziene
Că azi dansează Iele
Printre glasuri de izvoare
Şi dulci vise de fecioare

Ea este a iubirii sărbătoare
A Sânzienei mândră floare
Şi te rog: nu-mi face rău,
Mie -mi place dansul tău
Voi sunteți Ielele bune,
Zânele din flori galbene.

Le vom împleti cunune
Le vom pune la icoane
Pe la uşă şi fereastră
De rele să ne ferească.
S-alunge boli şi farmece
S-aducă iubire, căsătorie

 

Nopți de Sânziene

 

În nopți de Sânziene înfloresc câmpii,
Fecioarele cuminți au roşii maci pe ii,
În privire au vise în care-şi văd norocul
La cingători au luna, soarele şi focul

Când lumini se sting în picuri de rouă,
Pe frunțile fetelor, cu sânziene plouă,
Dansează-n ie, pe cap poartă cunună
Poienile infloresc în străluciri de lună

Totu-i parfum şi cânt de privighetoare,
Desculțe aleargă gingaşele fecioare,
Au sânziene-n sân şi vise cu speranță,
Zburătorul să intre cu ele-n rezonanță

Zadarnic dansează iele rele, despuiate
Încearcă să atragă cu mişcări studiate,
Îs suflete pierdute, nedemne de iubire,
Cu zorile vraja lor se risipeşte-n neştire

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

Foto internet

Alexandru NEMOIANU: Să lucrăm înțelept !

Capitolul 16 al Evangheliei Sfântului Apostol și Evanghelist Luca, include și parabola despre iconomul necredincios. Este un text mai lung dar nespus de semnificativ. Am să îndrăznesc să îl rezum și să lămuresc unele dintre detaliile privind vremea istorică.

Se spune, ”..era un om bogat care avea un iconom, și acesta a fost pârât lui că-I risipește avuțiile”. În acele vremi, oamenii avuți, bogații, nu își administrau direct posesiunile. Ei aveau administratori care se ocupau de aceasta și erau numiți iconomi. Acești iconomi aveau legătură directă cu cei subordonați și tot ei erau cei care le puteau face viața foarte amară. Oricum, iconomul cu pricina, a fost pârât stăpânului său că nu este corect și în consecință stăpânul îi cere socoteală și îl înștiințează că nu va mai avea acel iconomat.

Iconomul cu pricina era înspăimântat. El era conștient că doar din asta putea trăi și era le fel de conștient că altceva nu știe și nu poate să facă. Zice el: ”Ce voi face, că stăpânul meu ia iconomia de la mine? Să sap nu pot; să cerșesc, mi-e rușine. ”Iconomul incorect în esență își vine în fire și privește în sinea lui critic. Își da seama și ce poate, și ce nu poate și mai ales își da seama că răul făcut de el trebuie îndreptat. Că doar în acest chip va putea avea ajutor și înțelegere de la semenii săi. În consecință el cheamă pe datornicii stăpânului său, unul câte unul și din răvașele de datorie le scade drastic. Pentru acțiunea lui, stăpânul sau îl laudă. Ce înseamnă aceasta? Oare înșelătoria să fie justificare? La nici un caz. Realitatea este alta.

La vremea respectiva, când secta fariseilor domina și controla aproape totul, falsitatea, prefăcătoria erau mod de viață. În chip concret. Cămătăria nu era îngăduită dar era practicată. Pentru a înșela și “salva” aparențele practica era următoarea.

Cel care era nevoit să se împrumute, peste ceea ce ce lua împrumut și peste ce ar fi fost o rezonabilă adăugire, trebuia să semneze mult mai mult. Nu era camătă pe față, dar era în spirit și formă. Nu trebuie uitat că această camătă intra în buzunarul “iconomului”, căci stăpânul lua doar ce era cuvenit lui. Dar cum ziceam iconomul cu pricina și-a venit în fire. El a tăiat toată camăta și adausul necuvenit, s-a pocăit în față celor pe care îi împilase și acest lucru l-a aflat stăpânul lui care îl laudă. Nu este greu de înțeles că această parabolă se referă la relația cu Dumnezeu.

“Stăpânul” este Dumnezeu, iar iconomul este fiecare dintre noi. Fiecăruia dintre noi I se încredințează daruri, bunuri care aparțin lui Dumnezeu. Pentru modul în care vom folosi aceste bunuri, aceste daruri, vom fi judecați.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Să lucrăm înțelept !”

Al. Florin ŢENE: Sânzienele

Sânzienele

 

În grădina mea se adună

Sânzienele în nopți cu luna

Şi se prind de mâini încet

Lin săltând în menuet.

                              

Eu cuprins de nerăbdare

Stau cu umbra în așteptare,

 Închid ochii, deschid ochii,

În vârtejul alb de rochii.

 

Mai apoi din feerie

Gândul s-ar dori soție,

Însă sânzienele prind veste

Și se mută în poveste.

——————————–

Al. Florin ȚENE

Cluj-Napoca

23 iunie 2019

Mugurel PUȘCAȘ: Sânzienele

SÂNZIENELE

 

Sânzienele-ncing hora vieţii în noapte,
Porumbei de lumină Evanghelii dospesc,
Amalgam fiinţă-moarte, duhuri, strigăt sau şoapte,
Împletind rai, adâncuri sub Toiagul Ceresc.

Fete mândre în ii hăulesc dor pe câmpuri,
Diademe pe creștet, flori gălbui la zenit,
Lin, sub pernă îşi pun seara visul şi cântul,
Sacrosanta iubire, ipotetic ursit.

Culmi de dealuri celeste, focuri ard lucitoare,
Tainic sunet de bucium în mirifice zori,
Duhul Sfânt se coboară mângâind zbor şi zare,
Omul-lut, dans, candoare în corola de flori.

Coroniţe-mpletite se aruncă pe case,
Sub suflare de vifor Sânzienele cad,
A vieţii cunună pare grea, mă apasă…
Este ţigla prea udă sub verzi lacrimi de jad.

Larg, se tânguie clopote-n vechea biserică,
Surâd vag Sânziene creionate pe cer,
E-o icoană a mamei lăcrimând ostenită,
De demult poposită pe prag rece, de ger.

Blând, bunicii-mi zâmbesc pe poteci efemere,
Amintiri, în amurg, răscolesc dor şi ard,
Umbre vagi îmi îndrumă ale vieţii himere,
Pas ursit către mâine, alb, curat, fără fard.

Jos, în sat, pregătite-s în corliţe seceri,
Spic în pârg prisoseşte, lud ţăranu-i avid…
Eu pecetea nefiinţei n-o doresc, n-oi ierta-o,
Mi-a lăsat pomenirea, ipoteticul vid.

Plâng duios Sânziene, îngeresc le e trupul,
Pe la streşini de case sau pe pajişti de dor,
Eu păşesc mai departe, sărut tainic o cruce,
Magic, viaţa devine rug de flori, sfânt decor.

( vol. Călătorul, ed. Vatra veche, 2018 )

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

Foto: sursă internet

Anna-Nora ROTARU: Anna-Sânziana

ANNA- SÂNZIANA

În seara ast-albastră, pe boltă-i lună plină,
Pe malul lacului, agale, pașii-mi se opresc…
O boare răcoroasă, fruntea-ncinsă mi-o alină
Și vreau popas să fac, puțin să m-odihnesc…

Sub un copac îmi sprijin, capul pe-al lui trunchi…
Împânzit cerul de stele, mă-ndeamnă să-l privesc…
Mireasma îmi pătrunde, adânc până-n rărunchi
Și-n taină fac o rugăciune, ca să mă spovedesc..

Îmi trimit ochii departe, unde steaua imi clipește…
Un mănunchi de raze pale, mai ajung până la noi…
Cade-n lac lumina lunii, pe apele-i se-oglindește,
Cu neștiutele-i mistere, din taina lumii de-apoi…

Și-atâta liniște domnește și armonie dulce-n plai….
Vrăjită parcă e natura, de-a pururia înmărmurită…
O Sânziană vine-agale, plutind cu părul ei bălai,
Să-și ude pletele în lac, în apa-i parcă-ncremenită…

De clipit, nu mai clipesc, nici că-mi vine să respir,
De-acolo-ascunsă unde sunt, nu voi să mă clintesc…
Nu știu de-aievea încă văd sau poate-n somn delir,
Dar, chiar de-o fi numai un vis, nu voi să mă trezesc !

Rămân în liniște și pace, pierdută parcă-n neștiință…
Nu-mi pasă de încă mai exist sau… poate am „plecat”…
Ca fulg mă simt deodată, uitat-am de-orice suferință,
Plutind atât de-ușor și lin, spre ceru-albastru, înstelat…

Mi-a rămas însă un dram, fărâmă de vagă conștiință,
Cât mai pot încă gândi, întrebându-mă-n ecou mereu:
Mai sunt oare pe-acest pământ sau, sunt în neființă?
Dar am găsit răspunsul, căci Sânziană… sunt chiar eu…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

23 iunie 2019

Mariana Zorița TURDA: Sunt robul iubirii

Sunt robul iubirii
cu miros de iasomie
și gust de trandafiri !
Sunt robul iubirii
unei oaze de cleștar
învelită-n nuferi albi
ce strâng la piept
pentru culcuș de seară
iubiri de mult uitate
de prinți și de regine
ce doar luna …și nufărul le știe !
Năluca lor în noapte
plutește peste ape
Iar salcia la mal …
ascultă a lor șoapte!
O broască-n stufăriș
le cântă la țambal
iar la chitară ,un greier mic
o acompaniază formând un grup hilar !
Dar răsăritul, cu o rază
Destramă vraja de pe lac
Doar nufărul rămâne
Tot el… imaculat ,
îndrăgostit ca mine,
de vise ș-amintiri
cu miros de iasomie
și gust de trandafiri !

————————–—————–

Mariana Zorița TURDA