Capitolul 16 al Evangheliei Sfântului Apostol și Evanghelist Luca, include și parabola despre iconomul necredincios. Este un text mai lung dar nespus de semnificativ. Am să îndrăznesc să îl rezum și să lămuresc unele dintre detaliile privind vremea istorică.

Se spune, ”..era un om bogat care avea un iconom, și acesta a fost pârât lui că-I risipește avuțiile”. În acele vremi, oamenii avuți, bogații, nu își administrau direct posesiunile. Ei aveau administratori care se ocupau de aceasta și erau numiți iconomi. Acești iconomi aveau legătură directă cu cei subordonați și tot ei erau cei care le puteau face viața foarte amară. Oricum, iconomul cu pricina, a fost pârât stăpânului său că nu este corect și în consecință stăpânul îi cere socoteală și îl înștiințează că nu va mai avea acel iconomat.

Iconomul cu pricina era înspăimântat. El era conștient că doar din asta putea trăi și era le fel de conștient că altceva nu știe și nu poate să facă. Zice el: ”Ce voi face, că stăpânul meu ia iconomia de la mine? Să sap nu pot; să cerșesc, mi-e rușine. ”Iconomul incorect în esență își vine în fire și privește în sinea lui critic. Își da seama și ce poate, și ce nu poate și mai ales își da seama că răul făcut de el trebuie îndreptat. Că doar în acest chip va putea avea ajutor și înțelegere de la semenii săi. În consecință el cheamă pe datornicii stăpânului său, unul câte unul și din răvașele de datorie le scade drastic. Pentru acțiunea lui, stăpânul sau îl laudă. Ce înseamnă aceasta? Oare înșelătoria să fie justificare? La nici un caz. Realitatea este alta.

La vremea respectiva, când secta fariseilor domina și controla aproape totul, falsitatea, prefăcătoria erau mod de viață. În chip concret. Cămătăria nu era îngăduită dar era practicată. Pentru a înșela și “salva” aparențele practica era următoarea.

Cel care era nevoit să se împrumute, peste ceea ce ce lua împrumut și peste ce ar fi fost o rezonabilă adăugire, trebuia să semneze mult mai mult. Nu era camătă pe față, dar era în spirit și formă. Nu trebuie uitat că această camătă intra în buzunarul “iconomului”, căci stăpânul lua doar ce era cuvenit lui. Dar cum ziceam iconomul cu pricina și-a venit în fire. El a tăiat toată camăta și adausul necuvenit, s-a pocăit în față celor pe care îi împilase și acest lucru l-a aflat stăpânul lui care îl laudă. Nu este greu de înțeles că această parabolă se referă la relația cu Dumnezeu.

“Stăpânul” este Dumnezeu, iar iconomul este fiecare dintre noi. Fiecăruia dintre noi I se încredințează daruri, bunuri care aparțin lui Dumnezeu. Pentru modul în care vom folosi aceste bunuri, aceste daruri, vom fi judecați.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Să lucrăm înțelept !” →