Dorel SCHOR: Hamlet (schiță umoristică)

În urmă cu câteva seri, în sala casei de cultură din oraşul nostru, a avut loc premiera piesei „Hamlet” de Shakespeare, în interpretarea unui colectiv talentat de artişti amatori. Am scris o cronică a spectacolului conform cu regulile genului. Adică, am consacrat o treime din text piesei şi autorului, o treime modului în care interpreţii şi-au făcut datoria şi o treime felului încurajator în care publicul a primit evenimentul cultural. Am prezentat imediat materialul redactorului şef al ziarului din oraş.

– Eşti grozav! M-a lăudat el generos, ai surprins esenţa fenomenului şi subtilitatea subiectului. Cronica va avea un ecou deosebit în localitate. Mai ales partea cu interpreţii… Cred numai că ar trebui să subliniezi mai mult faptul că ei sunt amatori, să precizezi cu ce se ocupă…

– Bine, am spus. Hamlet, de exemplu, e funcţionar la primărie. Răspunde de înscrierea copiilor la grădiniţe.

– Bravo! S-a entuziasmat şeful. Atunci notează: Cutare, cum îl cheamă, lucrează sub îndrumarea permanentă şi neobosita a primarului nostru care, în cele două cadenţe electorale, a reuşit să schimbe faţa localităţii noastre, prin construirea unei faleze pe malul mării şi a unui complex comercial, a inaugurat sezonul turistic şi a conexat taxele municipale la…

– Bine, am îndrăznit timid, dar primarul nu joacă nici un rol.

– Ohoho, m-a corectat şeful. Şi încă ce rol! Mai departe… Cine e Julieta?

– Julieta e din altă piesă. Aici o avem pe Ofelia. E profesoară de gramatică la liceu. Foarte talentată.

– Foarte bine că-i talentată, dar noi nu avem probleme cu gramatica. Noi avem probleme cu fizică. Lior al meu se descurcă greu cu materia… Profesoara de fizică nu joacă în piesă?

Mi-am exprimat regretul.

Continue reading „Dorel SCHOR: Hamlet (schiță umoristică)”

Florin-Cezar CĂLIN: Poeme

Răsăritul zorilor iubirii…

 

– Nu-s eu cel ce face pacea … cu toţi sfinţii cerului!,

… nici acela ce desface, virtual, grijile zării.

ca apoi să-i înrăiască … pe pizmaşii Domnului,

… făcând astfel să roşească, chiar şi lacrimile mării.

 

Grija ce-ţi adună nurii … pentru desfătări trupeşti,

… o vom face de ocară, răsturnându-i iar altarul.

(celor mai alese slove … chiar de nu le mai găseşti),

dar cu care, zi de zi, tu ai să-ţi mănânci amarul.

 

”- Plozii noştri din născare, nu sunt cititori în oase!”,

… fiindcă fug în jurul cozii … după slava pământească.

… având rânjet oneros … în priviri periculoase,

(ca un rictus ce ascunde, pilda ta duhovnicească).

 

– Slavă Celui ce-mi ucide … vremile de așteptare!,

… şi ne prelungeşte viaţa, uitând moartea-n bănuieli.

(sau în ore, pe cadrane, dându-i dragostei valoare)

… iară fricii aberante … diferite zeciuieli.

 

Continue reading „Florin-Cezar CĂLIN: Poeme”

Vasilica GRIGORAȘ: Taina unui destin în „Necunoscuta”

        Citind „Necunoscuta”, editată la Buzău, Editgraph, 2019, am retrăit o călătorie de acum câţiva ani, aproximativ pe acelaşi itinerariu cu cel din roman. De data aceasta, însoţită de eroii cărţii scriitorului buzoian, Tudor Cicu. Probabil, autorul s-a călăuzit în scrierea volumului după spusele lui Leonardo da Vinci: „Cine se poate duce la izvor nu-şi va lua apă de băut din ulcioare”. Aşadar, în mod firesc şi în total acord cu lumea zilelor noastre, pleacă într-o călătorie în Grecia, cu o istorie, cultură şi civilizaţie respectabile şi vrednice de toată lauda. Porneşte la drum cu dorinţa de a cunoaşte cât mai multe despre poporul grec, despre acest pământ scăldat de apele a trei mări, Egee, Ionică şi Mediterană, bucurându-se de lumina şi căldura razelor soarelei şi de reîntâlnirea cu fostul coleg de facultate, prietenul său grec, Ahileas, arheolog. La venirea lui în micul oraş Platamonas, Ahileas este plecat „cu o delegaţie de arheologi în Turcia”.

         La prima vedere, volumul „Necunoscuta” poate fi considerat un jurnal de călătorie (ca multe altele) al unui turist român venit în concediu pe litoralul Greciei. Aflăm unele informaţii despre geografia şi istoria vechii Elade, cu luminile şi umbrele vremurilor. Pitorescul locurilor vizitate, descrierile de natură au un farmec aparte. Scriitorul ne reaminteşte şi de lupta de la Thermopile, unde Leonidas cu 300 de spartani şi 700 de greci a ţinut piept unui milion şi jumătate de persani, din păcate înfrânţi în urma unei trădări. Trădarea „la modă şi astăzi” şi „Cât de trist este, Dumnezeule, cât de trist, să constaţi şi azi că trădările, fie ele şi de aur, nu s-au oprit! Doar trădările care au schimbat cursul istoriei sunt de aur, afirma un filosof antic”, ne spune Tudor Cicu.

Volumul poate fi apreciat ca fiind un veritabil roman psihologic, o poveste de dragoste, un roman social, prezentând drama unei familii din Grecia zilelor noastre, însă cartea are şi puternice viraje cu irizaţii poliţiste. Toate aceste faţete sunt armonios alcătuite, şlefuite cu migală încât dă scriiturii coerenţă şi provoacă cititorul să continue lectura până la dezlegarea misterului.

Cititorul îl poate identifica cu uşurinţă pe autorul cărţii ca personaj din poveste, plasat cum nu se poate mai inspirat, în postura poetului Vlad Mateescu, un tip „sincer şi cuceritor”. Privind visător spre mare, observă în curtea vecină o tânără „cu ochii mari, tip grecoaicelor frumoase şi cu fruntea ca de marmoră a zeiţelor”, plimbându-se zilnic până la poartă şi înapoi, care îi stârneşte oarece curiozitate. Deloc întâmplător o cunoaşte pe doamna Oteea, „cu aerul ei de visătoare incurabilă”, cu „chipul drăgălaş, luminat de o bunătate deosebită”, care în tinereţe înfiase de la orfelinat o fetiţă de şase ani, cu numele de Iriana. Dintr-o „dragoste nebună” pentru tânărul Nikos, Iriana „părea că a înnebunit, nu mai ştie cine este şi ce i se întâmplase”.Tendinţele de izolare, retragerea în sine şi lipsa dorinţei de comunicare, în contrast flagrant cu abilităţile pentru muzică şi interpretarea de o „stranie frumuseţe” a operelor marilor compozitori ai lumii trezesc semne de întrebare. În atare situaţie, Iriana se afla în atenţia şi sub îndrumarea doctorului  Mazuriss.

Pentru a afla mai multe, poetul decide să se întâlnească cu doctorul; o idee minunată, având multe de vorbit pentru că „Literatura şi ramura psihologiei moderne pot oferi multe subiecte de discuţie”, în general, dar, se gândea el, şi despre cazul Irianei.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Taina unui destin în „Necunoscuta””

Emilia-Paula ZAGAVEI: Poesis

Timp

 

Topește timpul peste lume

Un amalgam de neajuns,

Pe un penel tăcit să-ndrume

Cuvântul cel de nepătruns.

 

Poveste încâlcită-n spume,

Un  mut poem care apune,

Străin azi costumat în glume

Ce se apleacă-n iertăciune.

 

Aleargă iute printre vise

Golind copacii de frunziș,

Îmbracă ale noastre case

Într-un alean ce stă pieziș.

 

Și-n vuietul pe care-l lasă

La trecerea de peste ani,

Găsim povestea dureroasă

În care-am devenit orfani.

 

Și lacrimi curg peste durerea

Închisă-n labirintulul firii,

Împărtășindu-și azi părerea

Uitată-n glastra nemuririi.

 

 

Măști

 

Cad măști peste inimi și vise

Se-mpiedică-n zare-un cuvânt

Din ochi curg lacrimi proscrise

Ce rătăcesc pe pământ.

 

Continue reading „Emilia-Paula ZAGAVEI: Poesis”

Anatol COVALI: Poeme

Cânt

 

Lângă margine torc începuturi
dintr-un caier de mândre rodiri,
când în jurul meu roiuri de fluturi
îmi adie răcoare-n priviri.

Pe-ale inimii pajişti dansează
al meu suflet ce pare-n delir,
de când plin de speranţă visează
că se mută-n zenit din nadir.

Am pătruns într-o altfel de lume
şi colind într-un nou univers,
unde nu mai sunt neguri şi brume
şi-orice lacrimi sub zâmbet s-au şters.

Nu mă-ntorc, orice-ar fi să se-ntâmple
fiindcă-îmi simt trupul plin de avânt.
Fericirea-mi zvâcneşte în tâmple
pe când totul în mine e cânt.

3 august 2019

 

 

Încă-o răscruce…

 

Încă-o răscruce… A câta oare?
În jur nu-s drumuri. Numai poteci.
Dansează umbre pe-apus de soare
şi-ncep să vină nopţi tot mai reci.

Caut răspunsuri şi-n loc de ele
zbucnesc în gânduri doar întrebări,
care arată ca nişte iele
ce îmi preschimbă clipele-n zări.

Care potecă-i oare mai dreaptă?
Aş vrea urcuşuri, abrupte stânci
ca spre menirea ce mă aşteaptă
să-mi port fiinţa chiar şi pe brânci.

În loc de vârful plin de zăpadă
vreau zeci de piscuri să urc firesc
şi-unde a vieţii mele baladă
cuprins de vrajă să o doinesc.

2 august 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Poeme”

Alexandru NEMOIANU: ,,Țara basmelor, Țara lui Făt-Frumos”

Să cauți istoria Românilor și încă mai vârtos să cauți să înțelegi sufletul românesc și să te rezumi în a reconstitui din ceea ce arată izvoarele istorice convenționale și oficiale, înseamnă să te condamni singur la neînțelegere, insuficiență și finalmente plictiseală.

Istoria Românilor nu este și nu poate fi rezumată la depănarea unor evenimente, convențional considerate „importante”. Ea este un trup viu, atotcuprinzător, care mereu crește și mereu rămâne credincios, sieși și autenticității sale. Pentru a putea pătrunde în istoria Românilor, pentru a putea înțelege acea „Grădină a Maicii Domnului”, așa cum tot mai frecvent și pe bun cuvânt, este definit spațiul românesc, este mai ales lipsă să înțelegi și să privești cu grijă “pământul românesc” și apoi, să afli legătura dintre om și loc în acest “spațiu românesc”, fără pereche în lume.

Pe acest pământ românesc vei vedea munții, că o cunună și coloană vertebrală a acestui pământ. Munți semeți și pe vârfurile cărora sunt împietrite adâncuri de singurătate. Munți care sunt însă blânzi, care se coboară lin, în valuri domoale și acoperite de codrii semeți, încă, unii dintre acești codii, rămași neatinși de secure. Din creștetul munților se deschid văi liniștite și primitoare, văi care ascund tainică posibilitate de viețuire. Aflăm în codrii poiene fermecătoare, peste care, la vremea dimineții, se înalță neguri prin care soarele răzbate și se artă încă mai frumos și mai biruitor. În tot locul curg râuri și pâraie în care strălucește apă vie. Iar pe coline și în vai se arată satele blânde în care viețuiește Neamul Românesc, la rândul sau, fără pereche în lume. Pământul Românesc are o armonie, o diversitate și o unitate în felurime,totul într-un spațiu relativ mic, absolut uluitoare. Este un pământ binecuvântat!

Nu vreau să spun că aici sunt cele mai frumoase locuri din lume. Dar cu toată siguranță că sunt locuri la fel de frumoase ca cele mai frumoase din lume!

Acest pământ și loc nu a fost lăsat la întâmplare. Cel care necontenit săvârșește și îngăduie minunile vieții nu lasă “locurile” la întâmplare. Acele “locuri” au fost lăsate ca în ele să “crească și sa se înmulțească” oameni, ”coroana Creației”! Iar în pământul acesta au fost lăsați, cei care îl meritau și aceștia sunt Neamul Românesc! Iar asta lămurit ne spune Scriptura; ”Că n-a ales Domnul pe poporul Său pentru acest loc, ci locul acesta pentru poporul Său”. II Macabei,5;19

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Țara basmelor, Țara lui Făt-Frumos””

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 402(16 –31 Iulie)

Dragii mei enoriași!

Sacru și profan. În jurul nostru observăm lucruri, locuri  și ființe de două feluri: sacre(sfinte) și profane. De asemenea, observăm zile sfinte și zile obișnuite.

Sunt sfinte bisericile, mânăstirile, crucile, icoanele, troițele; sunt sfinte zilele de duminică și cele de sărbătoare. Sunt sfințiți episcopii, preoții, diaconii. Față de toate acestea trebuie să avem o atitudine de respect deosebit. Prin aceasta ne arătăm credința și respectul față de Dumnezeu. S-o luăm pe rând:

Biserica este Casa lui Dumnezeu. O întâlnim în localități, sate, orașe, în incinta mânăstirilor. În ea se săvârșesc Sfintele Taine și Sfintele Ierurgii, în ea se săvârșește Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și celelalte Sfinte Laude. Ea este sfințită și resfințită de ierarhul locului, când este dată în folosință, după reparații mai mari etc. Când mergem la biserică, în duminici și sărbători și de câte ori este nevoie, trebuie să ne comportăm altfel decât atunci când mergem într-o locație oarecare, profană. Ne pregătim trupul făcând o baie, bărbierindu-ne, pieptănându-ne. Îmbrăcăm haine curate, nu neapărat noi. Nu ne ducem la biserică îmbrăcați după modă, cu haine în culori țipătoare, cu croială deșucheată, care să scoată în evidență anumite părți ale corpului. Nu are Dumnezeu nevoie să afle cum este moda în lume. Nu ne parfumăm. O îmbrăcăminte modestă, de culoare sobră e cea mai potrivită. Să avem o încălțăminte curată. Nu ne ducem la biserică cu cizmele cu care am rânit la vite în grajd. Pregătim, totodată și sufletul. Dacă vrem să ne spovedim și să ne împărtășim ținem post o zi sau două înainte. Oricum, după ora 24 a zilei precedente nu mai mâncăm, pentru a putea lua anaforă. Ne facem cuvenitele rugăciuni. Ne facem un examen de conștiință și, dacă ne dăm seama că suntem în dușmănie cu cineva, ne împăcăm. E mare păcat să mergi la biserică, certat fiind cu cineva. De acasă până la biserică mergi liniștit, fără multă vorbărie. Încearcă să-ți aduni gândurile și îndreaptă-le spre Dumnezeu. În nici un caz nu treci pe la cârciumă să bei ceva. Înainte de a intra în biserică oprește telefonul sau dă-l pe ,,silențios”. Bărbații intră în biserică cu capul descoperit, iar femeile cu capul acoperit. Nu este permis femeilor  să intre în biserică în pantaloni. Ajungi la biserică, deschizi ușa în mod discret, să nu faci zgomot. La fel, ferește-te să tropăi prin biserică. Mergi direct la iconostas, te închini, săruți icoana, apoi te înclini ușor în dreapta și în stânga, salutând astfel pe cei ce au venit înaintea ta. Nu se folosește în biserică salutul obișnuit pe drum: ,,Să trăiești, Ioane! Ce faci, bă?” Nu se dă mâna în biserică. Dacă nu a început slujba, poți să mergi să te închini și să te rogi pe la icoane. Dacă ai o carte de rugăciuni, poți să citești  înainte de slujbă. Oricum, chiar dacă nu a început slujba, nu transforma biserica în bâlci, unde vorbește fiecare ce vrea și cum poate. E bine să aduci un dar la biserică, chiar și o lumânare sau floare.  După ce începe slujba e bine să te așezi într-un loc și să nu mai defilezi prin biserică în toate părțile, ca să atragi atenția celorlalți. Este mare păcat să vorbești în biserică cu ceilalți, să vorbești la telefon. Creștinul este sfătuit să repete în gând ceea ce spune preotul și cântărețul. Nu se șade cu spatele la altar. Cât de frumoasă ar fi predica, nu se aplaudă în biserică. Este bine să rămâi până la sfârșitul slujbei, ca să te miruiești și să iei agheasmă. O adeverință nu e valabilă fără ștampilă. După slujbă ferește-te de vorbe urâte, de înjurături, de certuri. Nu te duce la cârciumă după ce ieși de la biserică. După ce servești masa încearcă să citești din Sfânta Scriptură sau dintr-o carte de învățătură duhovnicească. Dacă ai posibilitatea fă o faptă bună față de un semen al tău. Poate e prin apropiere un bătrân singur, un bolnav. Dacă nu ai altceva, măcar o cană cu apă și o vorbă bună să-i duci. Ziua respectivă să rămână pentru tine ca o piatră de hotar.

Sfânta Cruce este altarul pe care Mântuitorul S-a adus pe Sine jertfă nevinovată pentru mântuirea neamului omenesc. Ea este simbolul creștinismului, armă împotriva diavolului, semnul legăturii dintre Cer și Pământ, dintre Dumnezeu și Om. Este obiect de cult, pe care-l întâlnim în biserici, în mânăstiri, în cimitire, pe marginea și răscrucile drumurilor, în casele noastre etc. Îi acordăm o cinste deosebită. Ne închinăm în fața Sfintei Cruci, o sărutăm, o purtăm cu noi.

             Sfintele Icoane  sunt ferestrele dintre cele două lumi, cea văzută și cea nevăzută. Ele reprezintă, într-o formă văzută, pictată, persoane sfinte sau momente importante din istoria mântuirii neamului omenesc. Găsim pictate în icoane persoane sfinte precum Mântuitorul, Maica Domnului,  puzderia de sfinți, îngeri; întâlnim evenimente sfinte, precum Nașterea Domnului, Botezul Domnului, Învierea Domnului, Buna Vestire etc. Închinarea la Sfintele Icoane nu este idolatrie, nu încalcă porunca a doua din Decalog, fiindcă noi nu ne închinăm materialului din care este confecționată icoana(lemn, hârtie, plastic etc.), ci persoanei reprezentate în icoană. Dacă avem o fotografie, nu hârtia aceea este tata, mama, fratele, sora, iubitul, iubita, ci poza ne ajută să ne readucem în amintire acea persoană, care nu este de față. Sfintele Icoane sunt pretutindeni prezente, în biserici și în casele noastre. La biserică ele sunt pictate sau așezate după anumite reguli bine stabilite. Acasă, Sfintele Icoane se pun, de regulă, pe peretele de la răsărit al unei camere, așa ca atunci când te rogi în fața icoanei să fii cu fața spre Răsărit. Dacă situația nu permite, se pune și pe peretele de la sud. Pe peretele unde este așezată Sfânta Icoană nu trebuie să existe tablouri, postere sau decupaje de prin reviste cu femei despuiate, cu câini, cu mâțe sau alte jivine. Ar fi o batjocură la adresa celor sfinte. În fața icoanei se pune o candelă, care se aprinde în duminici și sărbători. Unii creștini mai pun acolo o sticlă cu aghiazmă și busuioc de la Bobotează.

             Ierarhul, preotul și diaconul sunt persoane sfințite, purtători ai harului Hirotoniei. Sunt slujitorii văzuți ai lui Dumnezeu. Ei au datoria să conducă comunitatea creștină ce le-a fost încredințată, s-o învețe și s-o sfințească prin Sfintele Slujbe. Ei trebuie respectați, ascultați. Adevărații creștini  se ridică în picioare când trece preotul pe drum, în spun ,,Sărut mâna!”, îi spun ,,Părinte”.

           Zilele sfinte sunt duminicile și sărbătorile. Noi, creștinii ortodocși, sărbătorim Duminica, fiindcă Duminica a înviat Mântuitorul Iisus Hristos. Celelalte Sărbători sunt dedicate Sfintei Treimi, Mântuitorului (Nașterea, Tăierea Împrejur, Botezul, Întâmpinarea, Schimbarea la Față, Învierea, Înălțarea), Sfântului Duh, Maicii Domnului(Nașterea, Intrarea în Biserică, Buna Vestire, Adormirea),  îngerilor(Sf. Arhangheli), sfinților, Sfintei Cruci. Celor sărbătoriți le-au fost dedicate zile speciale, slujbe, cântări, rugăciuni. Le-au fost dedicate biserici și mânăstiri și mulți creștini le poartă numele. În zilele de sărbătoare, însemnate în calendar cu litere roșii, nu se lucrează. Creștinii merg la biserică, se spovedesc, se împărtășesc, fac fapte de milostenie.

           Așadar, trebuie să facem o distincție clară între sacru și profan și să ne comportăm ca atare. Una e biserica, alta piața sau cârciuma; una e icoana, alta e tabloul, posterul sau decupajul din reviste. Una de Duminica, alta e marțea obișnuită și așa mai departe.

*

Sfaturi părintești. Redăm mai jos însemnările Părintelui Cristian Deheleanu, în care face inventarul a ceea ce a învățat el de la viață până la 50 de ani:

,,Am învățat că scopul primordial vieții mele nu este să conduc firme, să dețin doctorate, să am vacanțe în insule exotice… Ci să fiu un creion ce scrie povești pentru Dumnezeu.

Am învățat că pot să nu ajung erou. Dar acolo unde sunt trebuie să îmi fac datoria!

Am învățat că trebuie să învăț din greșelile altora. N-am timp să le fac eu pe toate!

Am învățat care este cel mai mare păcat: să nu îți dai seama că trăiești în păcat. Să faci răul crezând că faci bine.

Am învățat că viața este ca marea: nu îi pasă că nu știi să înoți!

Am învățat că nu doar sufletul e prețios. Ci și trupul. E pahar de unică folosință. Dacă nu ai grijă de el la tinerețe vei regreta amarnic mai târziu.

Am învățat că atunci când orgoliul strălucește prea tare, orice înțelepciune se întunecă. Și unde înțelepciunea e lipsă domină prostia.

Am învățat că inima nu e vie dacă pulsează numai sânge. Ci dacă pulsează și dragoste!

Am învățat că lumea nu se cucerește cu sabia, cu forța. Ci cu dragostea.

Am învățat că arătatul cu degetul poate ucide. Nu doar pe cel arătat…

Am învățat că dacă vrei să faci ceva vei găsi o cale. Dacă nu, vei găsi o scuză…

Am învățat că Dumnezeu ne dă copii nu ca să umplem planeta. Ci ca să putem simți la microscară ce trăiește El la macrocosmos!

Am învățat că părinții buni dau copiilor și rădăcini și aripi. Rădăcini ca să nu uite unde au casa, și aripi ca să nu uite unde e Cerul.

Am învățat cum arată fericirea. Privește în ochii unui cerșetor după ce i-ai oferit o bucată de pâine.

Am învățat că viața e de… sticlă. Se sparge atât de ușor. Dar mai știu și că lui Dumnezeu îi place să lipească cioburi.

Am învățat că oamenii din jur pot fi egoiști, rapace, irascibili, invidioși și răi. Dar oricum ar fi eu trebuie să trăiesc frumos mai departe!(Va continua în numărul viitor).

*

File de jurnal – 13 iul. 1982(I). ,,În cursul săptămânii trecute am avut o perioadă de muncă intensă pentru a pregăti cele necesare în vederea primirii mitropolitului Nestor. La biserica de la Malovăț s-a făcut curățenie generală, deși e plină de schele, asemenea și la cea de la Bârda. Mitrică al lui Trancu(Trocan Dumitru) a terminat de văruit exteriorul bisericii de la  Bârda. Acasă am văruit și zugrăvit singur. A fost multă bătaie de cap cu biblioteca. Acum e și sezonul de vârf pentru strângerea fânului. Am cumpărat serviciu de masă, de cafea, tacâmuri și toate cele necesare pentru o masă deosebită. Protopopul mi-a spus că mitropolitul s-a exprimat în mod expres, că sâmbătă, 10 iulie, vrea să facă vecernia la Malovăț, să viziteze biserica de la Bârda și casa ,,părintelui Alicsandru”. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 402(16 –31 Iulie)”

Constantin MOLDOVAN: Cioburi de metaforă (poeme)

SONET PENTRU MAMA

 

Atunci când te încearcă mari tristeți

Ajunge să rostești cuvântul „mama”

Că-ți piere, din privire, toată teama

Și poți păși, senin, prin dimineți.

 

Oricât de mare-ar fi, în suflet, drama,

Cea care are, parcă, șapte vieți,

La fel ca-n zorii primei tinereți,

Îți șterge ochii, -n lacrimi, cu năframa.

 

Și prinzi puteri atunci când ea se roagă

Să-ți fie ție bine, să răzbești,

Să nu te-atingă relele lumești;

 

Căci mama e ființa cea mai dragă,

Iar tu te simți un fel de semizeu

Și îți zâmbește, -n gânduri, Dumnezeu!

 

 

SONET PENTRU BUCOVINA

 

Aici e Țara codrilor de fagi,

Ținut de basm, cu turme de mioare,

Cu dealuri și păduri scăldate-n soare,

Cu oameni mândri și prieteni dragi.

 

Aici e Putna lui Ștefan cel Mare,

Lăcaș de-nchinăciune pentru magi

Și pentru cei ce-și poartă în desagi

Averea pentru viața viitoare.

 

Și tot aici e roșul de Humor

Și Voronețul nostru, -al tuturor,

Prieteni buni, aici mi-e rădăcina;

 

De-aceea vă invit, că nu-s sihastru,

În Țara mea de fagi cu cer albastru:

Hai, bateți palma…Pentru Bucovina!

 

 

SONETUL AMINTIRILOR

 

Cândva, târziu, înspre apusul vieții,

Cu doruri oglindite în priviri,

Rememorând trecutele iubiri,

Vom da tribut de lacrimi, iar, tristeții.

 

Vor reveni regretele-n trăiri

Și ne-om trezi, în roua dimineții,

Gândindu-ne la anii tinereții,

La chipul drag păstrat în amintiri.

 

Continue reading „Constantin MOLDOVAN: Cioburi de metaforă (poeme)”

Ileana VLĂDUȘEL: Acest anotimp anodin

Acest anotimp anodin

 

Peste acest anotimp anodin,

își scutură timpul

un rest de senin.

Zboară spre cer

vise rătăcite.

Prelins,

peste zidul  vechi

o amintire

își pune peceți.

Timpul,

a zăvorât trecutul

în pieptul

din care se scurge nisipul.

Nu-i pasă

că nopțile sunt reci.

Tace

și aruncă cheia ușilor lăsate

deschise către amurg.

Peste zidul acesta vechi,

secundele plâng

iar umbrele

îmbracă în asfințit,

toate dorințele

ce nu s-au împlinit.

Acest anotimp anodin

și amurgul lui

ce se apropie

hain!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

2 august 2019

Dorel SCHOR: Poveste neterminată

Dacă o să-mi spuneţi că nu l-aţi văzut de foarte multă vreme pe Irmiahu arhivarul, o să vă cred. Nici eu nu l-am văzut de o sută de ani… S-a întâmplat cu el o poveste întreagă, dar mai bine să vă relatez faptele una câte una.

Irmiahu ăsta era un om modest, avea o slujbă modestă şi ducea o viaţă modestă, cu o nevastă modestă, în modestul nostru cartier. Adică aşa ca mine sau ca dumneata şi atâţia alţii. Până într-o zi când a primit o moştenire din Belgia sau din America de sud, treaba nu are nici o importanţă pentru că nu monedă sau hârtii de valoare a primit Irmiahu, ci două tablouri în ulei. Avocatul sau executorul testamentar, sau cine se ocupă de treburile astea, i le-a împachetat frumos, le-a expediat par avion şi arhivarul nostru a primit o hârtie prin care era învitat să vină să-şi ridice marfa şi cerificatele de garanţie.

Sigur că perechea n-a sărit în sus de bucurie, după ce că din toată moştenirea s-a ales cu atâta lucru, dar când s-au uitat la asigurarea care însoţea certificatele, au rămas ţuţ: tablourile alea nu că valorau o avere, valorau chiar două averi ! Numai ramele, nişte chestii de epocă, erau mai preţioase decât o expoziţie de pictură modernă. Pe scurt, au venit cu moşternirea acasă, au căutat un loc potrivit în salon şi le-au fixat pe perete, puteaţi să vedeţi ce tablouri frumoase, un nud absolut în pielea goală, cu o femeie destul de grăsuţă, dar simpatică şi un portret de bătrân, dar ce portret, ce ochi, ce expresie teribilă… Capodopere!

Dacă credeţi că cu asta s-a terminat, greşiţi. A venit o vecină, nu are importanţă cine, să zicem că madam Brodiciche din Odesa, şi după ce a lăudat tablourile, a aruncat o părere:

– Nişte splendori, dragă, păcat că nu aveţi un salon pe măsură!

Atât i-a trebuit doamnei gazdă. Nu s-a lăsat până n-au cumpărat un salon de epocă, o măsuţă stil cu picioare din alea crăcănate, un scrin şi nişte fotolii. Cine s-ar fi gândit că nişte vechituri recondiţionate costă mai mult decât o mobilă nouă, sănătoasă, modernă? După aia, altcineva, de pildă madam Gurnişt, lăudând tablourile şi salonul, s-a exprimat cu un regret indescriptibil că nu se potrivesc cu covoarele şi cu perdelele. Trebuie să adaug câ avea dreptate? Chiar nu se potriveau. Aşa că soţia lui Irmiahu l-a lămurit să cumpere covoare scumpe şi draperii pluşate. Mai rămânea de schimbat lustra, de procurat o statuetă şi un vas chinezesc…Cam atât.

Continue reading „Dorel SCHOR: Poveste neterminată”