George ANCA: PUȘI POSTUM

Puși Dinulescu – George Anca – Liliana Popa – Alex Tocilescu – Daniel Ioniță – Mircea Paul-Daniel – Doina Boriceanu – Viorel Florescu – Nicole As – Maria Timuc

Puși Dinulescu

Prefața autorului

Mi-e teamă să-ncep această prefață, fiindcă mă gândesc la Alexandru Odobescu, minunatul autor al lui Pseudokyneghetikos, care vrând să scrie o prefață a ajuns la ditamai carte. Și ce carte!

Subiectul acestei prefețe nu este însă vânătoarea, ca la îndepărtatul meu confrate, ci ratarea.

Așa că m-apropiu astfel mai mult de Cehov, al cărui subiect predilect, mai ales în piese, este ratarea.

Cum? Să mă fac eu însumi ratat?

De ce nu? Oricum, viața mea de familist s-a ratat, fiindcă n-am fost însurat niciodată și acum, ajuns la 71 de ani, făr-un picior și mai ales și plin de hachițe, cine-o să mă mai ia?

Mă-mpac și cu ideea asta, treacă de la mine!

Mai grav e poate că n-am rodit. Nu las în urma mea nici un ADN.

Doar virusurile minții mele, asta las. Personaje, situații, întâmplări, ficțiuni sau pur și simplu pâre, fantezii, adunături cu început și sfârșit, ce mai, proze… Mai scurte sau mai lungi…

Aici sunt cele scurte, întinse pe-aproape o mie de pagini, într-o carieră de aproape 50 de ani…

Dar o carieră fără carieră! Vezi, de-aia sunt un ratat!

În loc, la vârsta mea, să ocup și eu un fotoliu la Academie sau să iau măcar un Premiu Nobel, eu mă fălesc doar cu un premiu al uniunii scriitorilor autohtoni, luat și ăla acum 28 de ani și cu un premiu al asociației din București, luat acum 35 de ani. Și nici măcar nu figurez în monstruasa, prin dimensiunile ei, istorie a literaturii a lui acad. N.Manolescu și nu mă aflu nici chiar în istoria tot așa de groasă, dar parcă mai puțin ambițioasă a dragului nostru de Alex.Ștefănescu, furnizor de tichii de mărgăritar, pobate-ntâi pe propriul său cap, atât de frumos încă și ferit de necazurile calviției conștiente de sine.

Și-atunci ce mai vreau? Ce-mi mai trebuie? Cum îmi permit eu să scot o carte monumentală, de aproape 1000 de pagini, ce-s eu? Sunt eu Breban, sunt eu Buzura sau sunt măcar un D.R.Popescu? Nici măcar! Eu sunt un vierme , atât!

Pe lângă Dinu Săraru, care cum de n-a intrat și el în Academie?- eu nu sunt decât un vierme, dar ce zic eu vierme? Nu! Sunt pur și simpu un sub-vierme!

Și toți ăștia și chiar și alții, nu chiar așa sus proțăpiți, sunt dintre oamenii serioși, pe la casele lor, mulți sunt și bunici, sunt fala națiunii și a familiei lor, ba chiar se bagă bani în ei, ca să fie făcuți cunoscuți lumii întregi, că malurile jegoase ale Dâmboviței sunt prea strâmte pentru ei și mergem așa cu toții înainte, până unde s-o mai putea, până unde s-o mai cine știe ce…

E drept c-am făcut și greșeli în viață. Probabil că cea mai mare este că nu mi-a ajuns scrisul și m-am făcut și regizor.

Era prin 1966, lucram la Ploiești. Sau să fi fost deja 1967? P-acolo…

Făceam naveta cu trenul. Era unul pe la opt jumate sau nouă jumate și ne lăsa în gara Ploiești Vest.

Printre tovarășii de navetă erau mai mulți actori și era vesel, drumul nu dura decât o oră, poate și mai puțin, stam deobicei la vagonul-restaurant și ne beam acolo cafeaua sau berea. În aceste condiții, cum era și normal, m-am combinat cu o actriță. Și unde mai pui că la revista literarră, care se-nființa atunci și acolo, șeful meu, Ștefan Bănulescu, mi-a încredințat și cronica dramatică. Aș fi putut să tai și să spânzur de pe-acest post, dar revista n-a mai apărut, logodna mea cu actrița s-a spart, n-am recuperat nici inelul, fiindcă ea mi-a spus că l-a aruncat în lac, în lacul Herăstrău.

Dar am rămas cu dorul de-a fi regizor, mă obișnuisem cu mirosul de actriță, pe care cine l-a-ncercat nu-l mai uită niciodată.

În 1968 mă angajez la Televiziune, acolo încep să fac filme, împreună cu Boris Ciobanu și peste doi ani intru la IATC, fac Regia de Film, terminănd-o în ciuda unor înfruntări pătimașe cu profesorii mei, ieșind la liman totuși numai în urma unei întâmplări, după cât se pare.

E o întâmplare pe care trebuie s-o povestesc, ceva mă mănâncă și trebuie s-o spun.

Eram distrus. A doua zi aveam programată restanța la Arta regizorului de film și televiziune. Vitanidis, cu care dam examenul, mă ura. Și eram repetent și a doua oară nu mai puteam rămâne, așa era regula.

Examenul se dădea cu un film, pe care nu-l putusem face, n-avusesem bani ca să-l pot termina și trebuia astfel să mă prezint în fața dușmanului. Mă gândeam chiar să nu mă prezint deloc. Mai ales că în aceeași zi cu examenul meu era concurs pentru un post de redactor la Arhiva Națională de Filme și mă gândeam mai bine să mă prezint acolo.

Și-n seara aceea de dinainte de examen eram invitat la un ceai, la Mișu Diaconescu. Pe-atunci era poet și mai cânta și la ghitară. Mai târziu, cu pseudonimul Anghel Mora, avea să devină întâi scenarist al lui Veroiu și apoi un apreciat regizor de film de lung metraj. A murit tânăr, din păcate, nu foarte mult după Marea Revoluție Română din Decembrie, urmată de contrarevoluția din aceeași zi.

Dar eram în seara aceea de dinainte de examen și eram distrus și văzându-m-așa Mișu mă-ntreabă ce-i cu mine. Și-i spun toată tărășenia.

– Lasă, că poate se rezolvă, îmi zice el.

– Cum, mă?

Și-atunci îmi spune că trebuie să vină la ceai și o tipă, o doimaistă, după care ar fi înnebunit Ciulei.

– Ciulei? mă mir eu

– Da, mă! Îți dai seama că dacă-i dă un telefon grecului, ăla se cacă pe el!

Nu prea am ținut eu cont de ce mi-a spus Mișu, am băut ceva de necaz și chiar am adormit, într-o cameră, pe undeva. Dar am fost la un moment dat, parcă, trezit din somn, parcă, zic, fiindcă nu sunt foarte sigur și parc-aș fi stat de vorbă cu o tipă mișto, destul de înaltă și i-aș fi spus povestea mea. Nu mai știu… ceva în genul ăsta!

Cert e însă că a doua zi m-am prezentat la examen și n-aveam nimic ce să prezint. Totuși, spre surprinderea mea, mi s-au pus doar câteva întrebări de formă și de sanchi și am luat cinci-ul de care aveam atâta nevoie.

Pe Liviu Ciulei nu l-am cunoscut niciodată și nici pe tipa respectivă n-am mai întâlnit-o vreodată și am mai stat un an printre ăia și am devenit regizor.

Dar victoria mea în meciul ăsta cu Bestia a fost ca o prăjitură otrăvită. Bestia asta, precum Șiva parcă, avea brațe multe și lungi.

Și mai era o chestie în povestea asta cu regia la care eu nu m-am prins. Banii! Da, da! Banii!

Fiindcă un regizor depinde de o producție. Și producția înseamnă bani și doar cu bani se pot angaja actori, scenografi, operatori, până departe în jos, pănă la șoferi, costumiere, tapițeri, mașiniști, că de-aia când se termină un film și vezi o listă, care nu se mai sfârșește, te tot întrebi ce-or fi făcând toți ăștia, e cert însă că fără ei nu se poate…

Și uite în ce mă băgasem!

În loc să stau eu liniștit, o pisică să se frece de picioarele mele și eu să visez cu pixul în mână, doar cu el… săracul!

N-am reușit să fac până la urmă decât două filme de lung metraj și să montez două piese de teatru.

A fost poate un mare noroc pentru literatua din mine sau care-a ieșit din mine, fiindcă am fost parcă forțat să mă-ntorc la ea, la draga de literatură, pe care totuși mă gândisem s-o abandonez.

Întâi pentru că nu credeam că sunt în stare de prea mari performanțe în scris și că-n film e drumul meu. Iar după vârsta de 60 de am făcut altă mișcare, surprinzătoare poate chiar și pentru mine și am laut-o-n serios de tot cu teatrul. Cu dramaturgia..

Cine să mai înțeleagă ceva?

Oamenii mici oricum nu pot înțelege. Ei se cantonează în câte-o carieră, o fac cel mult pe aia cu râvnă și-n general asta e cheia unui succes sigur în viață.

Un Eminescu știm însă cum a respins cu superbie ideea de a-și lua un doctorat în Germania, care l-ar fi putut chivernisi.

Dar el ardea! Priviți-i fotgrafiile succesive, vedeți cât de repede-a-mbătrânit! El n-avea timp de doctorate!

Nu că m-aș compara eu cu Eminescu, ar fi o prostie! Dar trebuie înțeles că anumiți oameni nu pot fi înțeleși sau îndrumați conform unui simplu și sănătos bun simț.

Poate de-aia nu m-am făcut inginer ca tata, care tare-ar fi vrut să urmez și eu tradiția familiei, mai ales că mai mulți unchi și veri din partea lui și chiar frate-meu au pășit pe această cale.

Dar eu, dacă aveam la matematică 5, când sistemul de notare era cel sovetic, adică de la 1 la 5, când s-a revenit la cele zece note tradiționale, eu am rămas tot cu nota 5!

Iar profesorul de matematică, un găgăuz, unul, Gaidarji, spunea:

– Să știe ăla că o să meargă la cărat cartofi!

Eu eram Ăla, n-aveam nume. Și la oral nu mă scotea din 3, dar în scris, fiindcă nu eram bou, scoteam un 7 și așa treceam…

– Mai ai mult?

– Nu. Stai că termin acuma… Dar de unde pornisem și unde vroiam s-ajung?

A! Da! Era vorba de rătăcirea mea prin regia artistiică. Păi, regizorii mă socoteau un intrus, fiindcă eram scriitor, dar scriitorii, acum și ei, bucuroși că scăpaseră de mine, așa credeau, nu mă mai socoteau, practic, de-al lor.

Eram între linii…

Așa m-am trezit la vârsta asta fără carieră, fără sprijin și-ntr-o lume literară, unde criticii aproape că nu mai există și care sunt se-nchină doar la bisericuțele puternicilor zilei, ca să nu mai vorbim și de alte șmecherii… iar eu rătăcesc și se trage din toate părțile și-ncerc să supraviețuiesc, mai mult târându-mă, înconjurat de sârme ghimpate și pe deaasupra se trage, se trage al dracului…

Puși Dinulescu

4 ianuarie 2014

***

George Anca

SUB TALPA ARHANGHELULUI PUŞI

“Manolescu poate fi gelos că nu a avut un Kadare român, ca să-şi consolideze ‘teoria’: îi faci temenele Tiranului, dar rezişti eroic prin literatură. Nu a fost de mirare că Niki a avut un ‘mare prieten’ ca Ivasiuc, un mare ‘maestru’ ca Ivaşcu, iar în ultimul deceniu de dictatură a căutat ocrotire la… Gogu Rădulescu!, sfătuit de Zigu Ornea, cel care îl introdusese, la sfârşitul lunii iunie1990, după Marea Mineriadă, la Iliescu, cel cu sânge pe mâini, altfel ‘Om cu o mare” (Paul Goma, Jurnal, 27 aprilie 2009). Un Kadare, dar un Dinulescu!?

În aparenţă, Puşi face, ca totdeauna, comedie, tot cu ţoape, tot în salonul refuzaţilor, sporind însă cu o carte bibliografia despre N.M. – Gaşca şi diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu, Minerva, 2009 (ultimă opţiune după variante de titluri de pe parcursul caravanei polemice: “Manolescu şi ai săi” – cf. “Oaie şi ai săi” de Eugen Barbu -, “Manolescu sub aripa diavolului”,”Demascarea lui Manolescu”). Ceva diferit de Criticul literar Nicolae Manolescu de Laszlo Alexandru, Dacia 2003 (cf. Polemici pro şi contra Paul Goma) sau Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele de Mircea Mihăieş, Curtea Veche, 2003 (cf. două cărţi cu şi despre Vladimir Tismăneanu sau una despre Leonard Cohen). De fapt, subiectul, declanşarea lui ar fi “Istoria” din care prozatorul, dramaturgul, poetul, teleastul Puşi lipseşte mişeleşte, împreună “cu ai lui”, nedemascaţi, ne sub aripă, îngeri prin el binevestitori, extraşi de sub talpa arhanghelului- cum este reprezentat pe uşa altarului un om-vierme pe post de satană. Şi lui NM, crede, s-ar cuveni să-i placă fiind “înjurat”, în fine, cu talent.

Dar cititorilor să-le placă (e scandal, regie, burlă).

”Stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om, ca şi N. M., şi am şi eu răutăţile mele, dar deosebirea este că unul ca mine n-a făcut niciodată caz de imparţialitatea, seriozitatea şi alte-alea, în care m-aş bălăci şi eu” (p.24). “Pentru că pe Manolescu nu-l interesează operele, nu-l interesează textele, nu-l interesează decât amicii şi interesele mai mult sau mai puţin vizibile pentru toată lumea, achitarea unor poliţe” (p.30). “pe domnul N.M. nu prea-l interesează textele, important e cine le semnează” (32). “Dacă nu ai religia textului, n-ai niciun Dumnezeu, domnule Manolescu” (33). “Şi cum îţi permiţi tu, Manolescule, să-i pui la index pe Bassarabescu, pe Brătescu-Voineşti, pe Nichifor Crainic şi Radu Gyr, pe Magda Isanos, pe Panait Istrati şi pe Ion Druţă?” (33). “Să trecem însă la lucruri mai vesele.!” (39). “De altfel, Mazilu nu prinde şi el din istoria lui N.M. decât o pagină şi în aceea, de la început, este pus sub observaţie cu severitate, fiind taxat ca un călător prins în tramvai fără bilet.” (40). “Documentându-se despre Ion Ghica, Dana îl descoperă în trecere pe C.A. Rosetti şi-i închină o monografie mai scurtă, în 1984: Introducere în opera lui C. A. Rosetti, care, considerat mai mult un textier de Şerban Cioculescu, dar şi de mine, remarc eu cu obrăznicie, atrage şi atenţia încruntată a lui Manolescu, probabil din solidaritate cu fosta iubită, ridicându-l pe politician până la înălţimea de 6 pagini literare, adică mai mult decât Octavian Goga şi cât Nicolae Bălcescu, mai tare decât Hogaş (2 pagini), Tudor Vianu (3 pagini), Ion Agârbiceanu (2 pagini) sau Şt. O. Iosif sau Gala Galaction sau Fănuş Neagu, la acelaşi nivel cu Mihail Sebastian şi Nichita Stănescu, peste V. Voiculescu, Teodor Mazilu, George Topârceanu, Constantin Stere şi Zaharia Stancu sau Nicolae Labiş.” (52). “Nicolae Breban e tratat foarte bine, are 12 pagini, mai mult decât Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Gib I. Mihăescu şi Cezar Petrescu la un loc. Eugen Simion, cu care în tinereţe nu se avea bine deloc, acum are aici 7 pagini, cât Noica şi Negoiţescu la un loc, mai mult decât Ibrăileanu. Nici Buzura nu stă prea slab, cu tot atâta spaţiu ca Ion Marin Sadoveanu, George Topârceanu şi Eugen Jebeleanu la un loc. D.R. Popescu are 6 pagini, cât Mihai Sebastian sau cât Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu şi Nicolae Labiş la un loc. Numai Fănuş Neagu, rămas cam de căruţă, nu a Continue reading „George ANCA: PUȘI POSTUM” →

Alexandra IANCU: 7 vârfuri pe care încă n-am urcat

Cu toții visăm să urcăm munți, mai ales cei de la câmpie sau cei care locuiesc în depresiuni. Viața poate fi extrem de monotonă când câmpul tău vizual se reduce la o întindere plată de pământ sau când aştepți să vezi soarele din adâncul depresiunii. Deci ne echipăm bine, ne luăm rucsacurile în spate şi pornim la drum, cu un țel bine stabilit: să urcăm rapid pe cel mai înalt munte şi să ne întoarcem până la apus, ca, a doua zi, să o luăm de la capăt. Ni se pare uşor să fim acolo, aproape de soare, unde razele ne luminează mintea neobosită de atâta trudă. Păşim cu dreptul spre un lanț cu 7 vârfuri înalte, atât de înalte, încât nu le zărim, dar ştim că vom fi sus, pentru că ne dorim să fim sus.

Muntele Bun

Am auzit odată o legendă despre un Munte Bun. Legenda spune că în munte sunt două duhuri: unul bun şi unul rău. Duhul rău îi conduce pe cei răi pe un drum greşit. Drumul e oglinda sufletului celui rău. Sufletul îşi vede faptele în propriii-i paşi. Pedeapsa îndreaptă paşii până târziu în noapte. Noaptea acoperă urmele, dar muntele notează paşii. A doua zi, ajungi în locul de unde ai plecat, dar muntele nu mai are vârf.

Muntele Optimist

După ce treci de Muntele Bun, ajungi la poalele Muntelui Optimist. Numele lui îți dă speranța că azi vei fi sus. Azi speranța ta e că ai speranță. Azi te înalți în visul că picioarele vor dicta minții. Uiți cine coordonează trupul. Trupul se mişcă timid sub îndrumarea gândului şchiop. Mergi câțiva metrii, mai ai puțin până la vârf. Te minunezi că ai avut noroc, uitându-te în sus. Şi când te uiți în sus, te împiedici de un gând şi cazi.

Muntele Înalt

Te doare, dar continui să crezi că vei ajunge în vârf. O iei de la început. Lacrimile îți curățā cămările minții, pentru a primi cu fast gânduri mai mari. Gândul tău se înalță la fel ca muntele din fața ta. Tu crezi că poți fi un munte. Şi urci un munte, ca să te faci un munte. Vrei să fii ceva ce numai natura poate fi. Sfidăm natura ce ne-a creat, iar ea ne sfidează creând munți.

Muntele Deştept

Când vrei să urci munți, ai nevoie de un plan inteligent. Inteligența uşurează paşii şi dizolvă obstacolele. Obstacolele Continue reading „Alexandra IANCU: 7 vârfuri pe care încă n-am urcat” →

Marcela PEEBLES-LUNCAN: Pe podul speranței (poeme)

DĂRUIEȘTE-ȚI O FLOARE

Stropii de ploaie, îmi amintesc azi, mai mult ca niciodată,

Nu doar de simplul curcubeu, ce din înalt se-arată…

Zic eu, că florile, sunt bucuroase-acum, unite într-o cântare,

Ele, şoptesc, smerit, o odă, în culori fermecătoare.

Florile, aceste mesagere mici, frumos mirositoare,

Mie, duios şi blând îmi povestesc, prin petalele strălucitoare,

Cum unic farmec, ele sunt, precum acei prieteni buni din depărtare,

Prezenţi cu mine, printre mari furtuni, răzleţe şi prin soare.

Cum sunt prietenii, fideli, fără secrete ori false culori,

Aşa, asemeni lor, aceste unice şi necuvântătoare flori,

Mă poleiesc cu dragoste înmiresmată, în noapte şi în zi,

Ca un prieten drag, candoare şi mirare îmi vor fi.

Florile, pline cu rouă şi sublim de neînţeles mister,

Mă duc cu gândul la grădina cu prieteni ascunsa-ntr-un ungher.

Sunt unii, asemeni florilor de maci de pe câmpii,

Sălbatici parcă, înfocaţi, dar puri şi chiar zglobii.

În propria grădină, zăresc culori, petale şi fluturi argintii;

Sunt diferite flori aici, în unduiri de vânt şi sărutări de vise purpurii.

La fel, prietenii cei dragi, statornici, cu aromă de calde amintiri

I-i simt aproape, trimițându-mi veşti prin adieri de dulci sclipiri.

Atât cât regăsirea într-o floare, în izul pur, îmbietor,

Ne aduce aminte de prieteni buni, adevăraţi, nemuritori,

Suntem şi noi, o floare sfântă în mirifica grădina cu minuni,

Formând, cu toţii, înfrunziţi, corola luminată a acestei lumi.

DEASUPRA FURTUNII

Din nou se-aude ca se-apropie furtuna dinspre vest;

Privind afară, norii, natura… a primăvara îmi vestesc.

Să fie oare, prognoza învechită, doar un zvon bizar,

Pricinuindu-mi ca altă dată, gânduri şi nelinişti în zadar?

Ploaia, în picuri leneşi şi strălucitori, se-nvăluie nostalgic…

Deşi, deja în gând, mă pregătisem pentru ceva letargic.

Apoi, mă liniştesc puţin, la gândul că atare,

Că, în final, mă voi retrage pe-un nor pufos în depărtare.

În stropi curaţi, din nori, şuvoi de ape, sub unduiri de vânt,

Tumulturi tot mai dese, se-ndreaptă spre pământ.

Adăpostit, mi-e sufletul smerit, sub vuietul furtunii,

Neliniştea din ape, îmi încleştează pumnii.

Plutesc, uşor cu gândul îndreptat deasupra norilor

Dar nu doresc să las în urmă mirosul crinilor.

Voi rătăci, puţin, prin depărtări, acoperit de stele,

Sperând că sus, acolo, îmi voi găsi visele mele.

Voi admira pământul, spălat în două ape,

Rugându-mă furtunii, să plece-n altă parte.

Cu-o aprobare într-un tunet, furtuna s-o sfârşi,

Iar eu, învingător, înspre pământ, voi reveni.

NOI ȘI PODUL SPERANȚEI

Trecând prin timp, ne paşte viitorul…

Dar noi, grăbiţi, nu i-i simţim fiorul

Lăsat, pierdut, pe-un pod pe undeva

O fi ceaslovul vechi, ori altceva?

Continue reading „Marcela PEEBLES-LUNCAN: Pe podul speranței (poeme)” →

Roberto JUARROZ: A inventa întoarcerea lumii

A inventa întoarcerea lumii

după ce ea a dispărut

și a inventa revenirea la lumea aceea

de dinaintea stingerii noastre.

Apoi să alături cele două amintiri,

ajustând fiecare detaliu.

Supune la încercări infinitul,

dacă vrei să știi cât rezistă.

Roberto Juarroz (Argentina 1925 – 1995)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

inventar el regreso del mundo / después de su desaparición. / E inventar un regreso a ese mundo

desde nuestra desaparición. / Y reunir las dos memorias, / para juntar todos los detalles.

Hay que ponerle pruebas al infinito, / para ver si resiste.

Ben TODICĂ: Regurgitarea limbajului de lemn

Cum dracu…?

Tot ce am avut ca filozofie în perioada comunismului este clasificat ca limbaj de lemn. Din punctul meu de vedere, atunci lumea avea un nivel de educaţie şi emancipare literară mult mai ridicat decât azi prin care să înţeleagă viaţa şi modul de convieţuire în sistem. Acum negăm trecutul şi trăirile părinţilor noştri, înţelepciunea şi perceperea creaţiei. Limbajul de lemn de atunci ar putea fi interpretat azi ca poezie a trăirilor în comun. Capacitatea de a mişca conştiinţa cu alte mijloace şi mecanisme decât de cele din vest. Faceţi revoluţie! Revoluţiile sunt pentru proşti, pentru că nu s-a schimbat şi nu se schimbă niciodată nimic, ci doar stăpânii din scaun, cei din spate rămânând în continuare să tragă frânghiile din umbră. Eu nu scriu toate astea pentru preşedinţi sau populaţia generală ci pentru cei care ştiu şi tac.

Ce este LIMBAJUL DE LEMN?

Limbajul lui Ceauşescu este un limbaj de lemn, e limbajul sistemului din care venim şi de care tot fugim şi ne ascundem; îl luăm în râs, în băşcălie şi facem bancuri. Uită ori nu înţelegem că fiecare orânduire are un limbaj caracteristic. Limbajul de lemn a lui Trump este dedicat ca să seducă masele americane, în aceeaşi măsură în care Ceauşescu o făcea cu ai lui. Ceauşescu striga SUVERANITATE, Trump striga GARDURI, dar e acelaşi lucru = PAIE LA CAI, cum zicea tata. Limbajul preşedinţilor este inima, firul ideologiei care ne conduce. La americani schimbarea preşedinţilor tot la patru ani nu schimbă limbajul de lemn cu nimic, ci ei doar adaugă o extra mireasmă personală, nivelul şi orientarea lor de educaţie e doar o variaţie în plus. Toate ţările lumii folosesc limbaje de lemn. La preşedinţii pe viaţă, crimele se adună, la cei aleşi pe termen se împart ca să fie mici şi să fie ascunse uşor.

Limbajul de lemn comunist a fost impus de Moscova. Ceauşescu era om simplu şi nu-l pricepea prea bine sau chiar deloc, fapt pentru care cultura literară şi a celorlalte arte şi talente din orice arie culturală şi artistică s-au dezvoltat liber şi chiar la un înalt nivel. Românii din toate domeniile au avut posibilitatea să se manifeste liber în creaţie şi câmp spiritual, chiar fiind mai sinceri în dialogul lor cu Dumnezeu, în comparaţie cu religiile din vest, care aveau scop strategic bine definit în ideologia capitalistă, atât militar cât şi economic, (lucruri necunoscute şi fără interes sau importanţă pentru micii comunişti). În schimb capitalismul controlează totul până la mica expresie şi manifestare a libertăţii şi zborul suveran al conştiinţei. Te obligă după voia lui, pune limite şi bariere în toate aceste direcţii, fiind considerate privelegii ale celor bogaţi. Accesul la educaţie şi sănătate sunt fraie de control şi exploatare, limitare, nelinişte, disperare, sărăcie, înrobire pentru a te transforma în rozător şi consumator. Totul e superb controlat, lucru pe care doar în vis şi l-au putut imagina vreodată comuniştii. Americanii au altoit toate năravurile comuniste şi le-au înfiat.

Poporul român a cunoscut emancipare în gândire şi analiză prin literaţie, s-a educat artistic şi a crescut în conştientizare de lumea şi mediul în care trăieşte. Puterea creativă şi schimbările pe care le-a adus ţării în 50 de ani demonstrează nivelul înalt de conştiinţă şi libertate spirituală. Populaţia credea mult mai sincer în forţa divină decât în prefăcătoria cu interes financiar şi înrobire a maselor. Democraţia a distrus azi limbajul de lemn vechi şi l-a înlocuit cu cel nou din cioburi de sticlă. Un limbaj liber, necontrolat şi erodat gramatical, sărac sau chiar mort. Emanciparea textului şi a adevărului e privelegiată sau lipseşte.

În concluzie, mitul LIMBAJUL DE LEMN e doar o mască şi ea există în toate societăţile pământului ca să ascundă urâţenia şi lipsa de omenie a ideologiei. De aceea e bine să citeşti MERELE ŢĂRANULUI Pavel, până nu vor fi scoase din rafturi de către noii paznicii ai noului limbaj de sticlă spartă. Nu propun întoarcerea la Ceauşescu, ci doar dezvălui vulpea, caşcavalul şi chiar găinile noului mit. Minciuna merge înainte: Dacă Isus e adevărul atunci de ce nu sări să-l aperi, să-l salvezi?

Povestea omului sărac poate deschide mult mai multe uşi spre maturizare, întelepciune. Când povesteam cu babele seara la clacă sau la mâncat seminţe, la colţ de bloc, rămâneam cu urechile ciulite şi gura căscata pentru că vorbele lor te transportau. Ori un academic cenzurează prin tot felul de semne şi simboluri literar-artistice ADEVĂRUL pentru a-şi păstra scaunul şi poziţia puterii. Timpul trece, ne ascundem, ne punem măşti şi apoi murim şi nimic nu s-a schimbat în destinul nostru, adevărat divin, din care suntem cu toţi parte. Ne punem mereu în scenă şi ne vindem neadevărul despre noi, pretindem că suntem cu mult mai mult, orice altceva decât suntem. Chestiile academice, jargonul şi limbajul cu conotaţii ascunse sunt şmecherii de ascuns adevărul.

Continue reading „Ben TODICĂ: Regurgitarea limbajului de lemn” →

Al. Florin ŢENE: Frumusețea creștină a Limbii Române care unește aflată în textele jurnaliștilor și scriitorilor

Se cunoaște faptul că Limba Română este un bun al neamului românesc, aceasta constituie mijlocul principal de comunicare și înțelegere între persoanele care vorbesc și scriu. Toți vorbitorii acestei limbii dulce ca mierea își gândesc faptele, visele și intențiile în această limbă. La fel fac ziariștii și scriitorii.

Limba română fiind o realitate vie, complexă, ea evoluează continuu în strânsă legătură cu dezvoltarea societății ale cărei acțiuni, aspirații și realizări le reflectă. Ea este principalul instrument al redării trăirilor, actualității, evenimentelor, fenomenelor folosită de jurnaliști și scriitori, și nu numai.Dacă din anul 1759 se recunoștea drept limbă liturgică sacră doar greaca veche, același lucru se întâmpla și în spațiul slav, acolo unde rugăciunea era făcută în slava Sfinților Chiril și Metodiu. Inițial, bulgarii și slavii de sud aveau limba greacă ca limbă oficială și abia după introducerea alfabetului chirilic și după creștinarea slavilor, slava veche s-a dezvoltat Țările Române, aflate la granița celor două mari tradiții, au oscilat în folosirea limbii liturgice. Odată cu introducerea paleoslavei în Cancelaria Domnească și în actele oficiale, această limbă a ajuns și limbă liturgică. Primele cărți caligrafiate, apoi tipărite, au fost în slavonă.Datorită acestui fapt multe cuvinte slavone au rămas în limba română. Așa s-a întâmplat cu aceasta pe timpul bonjuriștilor care au introdus în limba noastră cuvinte franțuzești, înbogățind vocabularul limbii române. Din franceză bon jour însemnând bună ziua, fiind un epitet care era acordat fiilor de boieri întorși de la studii din apusul Europei, în special din Franța, de unde veneau cu idei liberale, progresiste.Ansamblul concepțiilor, comportărilor și manifestărilor care îi caracterizează pe bonjuriști au primit, prin derivare, denumirea de bonjurism.

Bonjuriștii au avut un mare rol în perfecționarea limbii noastre. Unii dintre tinerii „bonjuriști” recent întorși de la studii în străinătate aruncau pe malurile Dâmboviței sau ale Bahluiului, diverse ticuri lingvistice sau de comportament: se îmbrăcau ca la Paris, „uitau limba maternă și vorbeau într-o păsărească ridicolă iar tot ce întâlneau în țara lor de baștină li se părea că nu merită decât dispreț și ironie Cu toate acestea, „bonjuriștii” cu „franțuzismele” lor au avut un rol important în perfecționarea limbii române. Multe dintre cuvintele lor, ironizate de scriitorii contemporani lor, au devenit neologisme folosite inițial în medii restrânse care au intrat treptat, treptat, în limbajul tuturor vorbitorilor.Se cunoaște faptul că Limba română este o limbă indo-europeană, din grupul italic și din subgrupul oriental al limbilor romanice. Printre limbile romanice, româna este a cincea după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei și italienei. Din motive de diferențiere tipologică, limba română mai este numită în lingvistica comparată limba dacoromână sau dialectul dacoromân. De asemenea, este înregistrată ca limbă de stat atât în România cât și în Republica Moldova, unde circa 75% din populație o consideră limbă maternă, inclusiv sub denumirea de „limba moldovenească”.Limba română este vorbită în toată lumea de 28 de milioane de persoane, dintre care cca. 24 de milioane o au ca limbă maternă. Din numărul total de vorbitori, peste 17 milioane se află în România, unde româna (dialectul dacoromân) este limbă oficială și, conform recensământului populației din 2011, este limbă maternă pentru peste 90% din populație. Limba română este una dintre cele șase limbi oficiale ale Provinciei Autonome Voivodina din Serbia. De asemenea este limbă oficială sau administrativă în câteva comunități și organizații internaționale, precum Uniunea Latină sau Uniunea Europeană, începând cu 1 ianuarie 2007.

Dacă ar fi să ne referim la perioada de după cel de-al doilea Război Mondial în limba română au fost introduse, prin programa școlară, cuvinte rusești pe care vorbitorii de limbă română și nici presa nu le-a acceptat.Fiindcă limba noastră are o armonie dintre ceea ce gândești, ceea ce spui și ceea ce faci.

În prezent prin televiziune, presă au pătruns englezismele. Profesorii de Limba şi Literatura Română ne atrag atenţia asupra faptului că folosirea cuvintelor împrumutate din alte limbi este guvernată de reguli pe care mulţi le ignore. Specialiştii spun că Limba română a fost invadată de termeni proveniţi din alte limbi. Popularitatea reţelelor de socializare în rândul tinerilor a contribuit la răspândirea tot mai mare a unor termeni proveniţi în special din limba engleză. Nu puţini sunt cei care nu ştiu cum să folosească corect aceşti termeni, deşi există reguli clare în acest sens. Cele mai multe greşeli identificate de profesorii de română şi de lingvişti se fac la folosirea cratimei, în cazul articolului hotărât sau la formele de plural.

Românii și o parte din jurnaliști vorbesc și scriu în limba română absolut întâmplător, cele mai multe greşeli de exprimare sunt făcute fie din cauza necunoaşterii gramaticii, fie din cauza neatenţiei. Limba română a ajuns să fie vorbită absolut întâmplător, mai rău ca o limbă străină. Greşelile abundă atât în exprimarea scrisă, cât şi în cea orală, în special la persoanele cu o pregătire medie.
Continue reading „Al. Florin ŢENE: Frumusețea creștină a Limbii Române care unește aflată în textele jurnaliștilor și scriitorilor” →

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Miresme lirice

MIREASMA POEZIEI

din grădină
lumina renaște
mireasma poeziei,
sufletul o călimară reîncărcată.

BUN RĂMAS

Șoptesc
balanțele din suflet
dezechilibrează durerea.
amprente dure,
suntem potirul
patimilor din urmă.

IUBIRE

Iubirea poți sa îmi spui tu oare ce
e în adâncul tău?
Poți sa îmi spui tu oare
cu ce balsam atingi inima
sau cu ce vorbe
cauți fărâma de lumină
a buzelor ascunse
deșertăciuni sufletești
în fântâni de speranțe?

PEISAJ NOCTURN

Cerul
plapumă de vise
semănată de timp

TĂCEREA

Tăcerea
poartă măști false,
Noaptea poartă mănuși,
iluzii deșarte
și lumânarea
alungată de timpul
crucilor bătrâne.

LINIȘTEA ZĂRII

liniștea zării
o mare învolburată,
Continue reading „Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Miresme lirice” →

Dorel SCHOR: Devalorizarea cuvintelor

Mă întâlnesc în lift cu doamna Brodiciche care locuieşte la etajul unu.

– E o catastrofă! îmi spune ea nervoasă. De două săptămâni şi mai bine ascensorul nu opreşte la etajul meu.

– Nu!? spun respectuos. Cum se poate?

– Uite că se poate… Sunt obligată de fiecare dată sau să urc pe scări, sau să ajung la etajul doi şi apoi să cobor un etaj. O catastrofă!

Intru la băcănie şi tocmai surprind o discuţie înflăcărată între vecinul meu Nasgâtaşvili şi o femeie grasă, cu bigudiuri.

– Este aproape nouă şi încă nu au adus iaurt degresat unu virgulă cinci la sută, spune femeia cea grasă. Nu ştiu cum e in altă parte, dar la noi în cartier aprovizionarea nu e normală. E absolut anormală!

– Nu e normală? întervin eu.

– Absolut, spune Nasgâtaşvili, care e de acord cu femeia. La ora asta să nu aibe iaurt degresat? Dacă întrebi la concurenţă, precis că aveau iaurt degresat încă de dimineaţă. Aici e probabil mai proaspăt, din moment ce încă nici nu l-au adus…

– Auzi, îi povestesc lui Boris Israelovici Glazpapier, avem un vecin, nu spun cine, care pe vremurile astea de instabilitate, când laptele se scumpeşte şi de carne nici nu vreau să pomenesc ca să nu le amestec în aceaşi propoziţiune, ei bine, vecinul nostru nu mai poate dacă într-o zi n-o să mănânce iaurt degresat unu virgulă cinci la sută…

Continue reading „Dorel SCHOR: Devalorizarea cuvintelor” →

Adda NEAG: Scrisori către eul meu transparent (poeme)

O SCRISOARE OARECARE

Scrisoare către eul meu transparent.

Știu că mai demult eram doar eu…

Știu că sufletul mi-e mai greu.

Știu că viața, râsul și durerea s-au schimbat.

Știu că moartea a fost de ajutor și le-a preschimbat.

Mai știu și că lacrimile mele sunt de fapt cuvinte de durere,

Și că pentru orice înger există un demon damnat.

Mai știu și că oamenii pleacă…

Și din păcate știu și că…

Oamenii nu se mai întorc.

Știu că o dată pusă o piatră, numai dispare.

Piatra de mormânt, de pe suflet și din respirație.

Mai știu că în viață aripi mi s-au rupt și tăiat…

Și oricât de mult n-am vrut, oameni din viață mi-au dispărut.

Și e greu poate de înțeles,

Dar parcă nu e un simplu demers.

Scriu și eu o scrisoare către eul meu transparent.

Te rog, ai grijă de ego-ul meu altern!

POSIBILUL MEU UCIGAȘ

Stau și te ascult…

Cât de dureros poate fi!

Sunt în clepsidra mea creată de tine,

Sunt o fantomă disperată după durere.

Poate mai ușor ar fi,

Dacă mai des ai zâmbi,

Dacă ai înțelege și tu puțin,

Că nu sufăr din plăcere și încerc să mă abțin.

Și poate să te gândești mai mult,

La mine și la sufletul meu impur.

Căci tu ești prezent în gândul meu demult.

Dar păcat că ție nu-ți pasă,

Că eu sunt puțin mai retrasă…

Sau păcat că e deja prea târziu.

Dar tot mi-e greu să-ți scriu.

Lumea mea e un loc crud,

Cu ochi căprui și gene lungi.

Obraji pufoși și glume fără sens,

Dar cu un suflet imens.

Cu un râs molipsitor,

Ce înnebunește orice scriitor.

Ce mă face să te prețuiesc

Și să te îndrăgesc.

TOȚI

Un înger mic străbate cerul,

Având o aripă ruptă.

Sunt șoapte aruncate înspre el,

Și plânge.

Moartea e singura lui scăpare,

Plânge și încearcă să trăiască.

Continue reading „Adda NEAG: Scrisori către eul meu transparent (poeme)” →

Constanţa Abălaşei DONOSĂ: Arborele – esența creației

În lumea mea fascinantă a cuvintelor și cea creionată în culoare, arborele reprezintă pentru mine un mare interes, care uneori, mă copleșește prin fermecătoarele sale culori. Stăpânit de o știință severă dar și de o dragoste pentru lumea care se află în preajma sa, arborele rămâne asemenea unei ființe, cu viața ascunsă dincolo de cuvinte.

Arborele – la fel ca și omul, urcă și coboară trepte nevăzute.

De acolo din locuri nebănuite cândva, el a stat de vorbă cu generații și generații de strămoși la umbra timpului, pe coloana veacurilor, potolind cursul zilelor.

Arborele, ca și lumea existentă, are biruințe și înfrângeri, doruri și dureri, și-o îndârjită luptă pentru existență ce stă ascunsă sub coaja sa de o liniște apararentă.

Asemăn arborii cu semenii mei care prin cuvinte uneori nasc și dezbină, zidesc și dărâmă, învie ori sfarmă, cântă și descântă, ard și clocotesc.

Menirea lor este aceiași; să spună ceva, să deschidă ori să închidă, să spulbere ori să întemeieze. Dar cine poate să îmblânzească pe cele aprige ?

Arborele îți dă mângâiere la umbra sa când dai semne de osteneală. Îți face sufletul plin de candoare când vântul doinește prin frunza sa ce se apleacă cu dor peste chipul tău. Prin parfumul dulceag al florilor, arborele te mângâie și te alină precum omul. Asemeni vinului; cu cât are mai mare vechime, cu atât are buchetul mai îmbătător și mireasma mai tare. Așa și omul, el poate ascunde cuvinte sau poate dărui cuvinte despre sine, ducându-și gândul până la capăt, încât să dureze în scrieri fără de moarte – cărțile. Cuvintele celor ce scriu sunt iubiri peste care au plâns s-au le-au supus la ascultare, prin întreaga dăruire.

Cărțile sunt ca niște punți peste moarte, legându-se pentru totdeauna de cei rămași, care să le ducă mai departe menirea de scriitor, de creator, de artist.

Am citit recent cartea Vis vegetal a neprețuitei poete Magda Isanos, apărută la Ed. Nico, Tg.- Mureș, sub patronajul editorului și poetului Nicolae Băciuț, carte de poezii care a apărut datorită Domniei Sale, prin întâlnirea cu Elisabeta, fiica Magdei Isanos, grație revistei Vatra veche. Această carte de poezii a dat o strălucire aparte la Festivalul Ana Blandiana, ediția a-III- a din iunie, 2014, Brăila, cum de altfel și poeziile poeților George Bacovia, Gellu Naum, Nicolae Băciuț, Ana Blandiana.

Lumea cuvintelor Magdei Isanos, aromată de splendoarea mirosului vegetal sub impulsul toatal al iubirii, al bucuriei și suferinței, mi-au dat impulsul acestei scrieri sub parfumul lacrimilor.

Inima mi-i pom împovărat
de rodii sângerii;
le-am scuturat, și nu s-au scuturat,
și trebuie să vii.

Ramurile să se-ndrepte vor
către cer și soare ușurate,
tu știi că doare bogăția lor,
culege-le cu mâna ta pe toate.

Brăila, Iulie – 2014.

––––––––––

Constanţa Abălașei DONOSĂ

Imagine: Constanţa Abălaşei Donosă, grafician, pictor şi poet