Gandhianismul este o doctrină spiritual-politică înemeiată pe nonviolenţă, pe ahimsa. Mahatma Gandhi, părintele naţiunii indiene, a fost luat drept model şi în afara Indiei, Martin Luther King fiind printre clasici şi martiri, asemeni maestrului. Doamna Usha Mehta, custode al muzeului Gandhi (Nani) din Bombay, mi-a povestit cum Dr. King a rugat-o, iar dumneaei a acceptat, să-i permită să doarmă o noapte unde dormea Gandhi, pentru a primi ceva din trăirile, vibraţiile aceluia. Voind să pronunţ „gandhianism” în America, într-un context public, am simţit un impuls ca şi electric purtîndu-i pe cei doi şi cred că am tăcut, în spirit jain, cu timiditate valahă.

                   Cînd Lucian Blaga a asistat la o conferinţă a lui Gandhi la Lausanne, s-a detaşat parcă de mesajul imediat pentru a face loc unei fulguraţii unice, altceva decît impresiile lăsate de personalităţile altor gînditori pe care îi întîlnise înainte, cum a şi scris într-un articol cunoscut astăzi şi în India. Mai mult, acea vedere a devenit povestirea lui preferată, ritmată ca un mahapranam/respiraţie lungă într-o repovestire materializîndu-l epic memorial şi pe Rilke:

         „Ne-a povestit odata despre Gandhi – Tagore si Gandhi – cum l-a cunoscut în Elvetia.
Stia, ca un regizor extraordinar, sa povesteasca. Tot începea asa, cu un glas domolit. Si încet se intensifica si privirea, si tot, si pe urma îti crea ca o halucinatie. Spunea cum a venit întîi Gandhi. Venise pentru o conferinta. Pe scena era o masa. Si-a venit omuletul acesta. Gandhi, îmbracat într-o camasa de lîna alba, mi se pare c-avea si picioarele goale, cred, dar nu stiu sigur. Si dintr-un salt s-a asezat în forma de Budha – cum stau ei, asa – pe masa si a început sa vorbeasca cu glas foarte mic întîi. Lumea a trebuit sa ciuleasca urechile ca sa asculte. Si pe urma, din ce în ce – ca la Blaga – glasul se intensifica. A început sa le vorbeasca, ma rog, de chestiunile lor hinduse… Si glasul se intensifica din ce în ce, din ce în ce, si din ce în ce avea Blaga impresia ca masa se facea mai mare, ca Gandhi crestea, ca tot restul era ca o pestera în care numai Gandhi stralucea la mijloc… În fine, ca un regizor! El vedea si ce spunea Gandhi. Nu mai tin minte de acum o mie de ani! Dar avea darul acesta nemaipomenit de a se transforma – si în glas, si în toate. Era extraordinar de fermecator si neprevazut în tot felul. Dar eu mai mult nu stiu sa-ti spun, fiindca nu tin minte ce vorbea, de unele si de altele. Spunea ca l-a cunoscut si pe Rilke. Ne povestea din voiajurile lui. Si spunea; „Rilke – îl vezi asa poetic si…” sigur, cum era. Dar zicea ca l-a vazut pe Rilke furios odata. Ca erau poftiti amîndoi, în Italia, nu stiu la cine, la o persoana importanta. Si i-a facut s-astepte la usa. A sunat si n-a venit imediat sa deschida. Blaga a suportat foarte bine asteptarile acestea. Rilke s-a înfuriat nemaipomenit, a spus, si a batut cu batul în usa. Si cînd a venit sa deschida, i-a reprosat ca l-a facut sa astepte afara. Ceea ce nu te-ai fi asteptat de la Rilke…
– Da. Într-adevar.
– Rilke – pe care mi-l imaginam serafic si extraordinar! Cu totul altfel l-ai fi crezut. Si a spus ca el a fost foarte mirat. Si în seara aceea, Rilke n-a vorbit la masa. A ramas sumbru. Ei, numai la aceasta nu m-as fi asteptat de la Rilke?! Vra sa zica ne povestea lucruri deosebite si ne facea mare placere. Pe urma vorbea de literatura, cu Ionel mai mult”. (Stefania Velisar-Teodoreanu, intervievată de Ion Oprişan, 12 februarie 1982)

         Vasile Voiculescu moare în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, după ce refuzase hrana asemeni lui Mahavira, dacă nu lui Zahei, ”Şi rămase acolo încremenit într-o metanie năruită, aşteptând să se scoale amândoi la trâmbiţa judecăţii de apoi”.  Un paralitic purtat pe umeri de un orb, apud Schopenhauer, asociază Roxana Sorescu voinţei de a exista şi la Zahei-Ulise, Homer-Voiculescu, pe drumul lumii-luminii, transfigurat de ahimsa, nonviolenţa spirituală.

         Prietenul său, Urmuz, s-a sinucis în 1923, “în spiritul veacului” (George Călinescu), căutând o moarte “fără nici o cauză” (glontele?). După ce poruncise decapitarea lui Miron Costin în decembrie 1691, domnitorul Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie, “plângea între toată boierimea şi blăstăma pe cine l-au îndemnat de au grăbit de i-au tăiat”.

         “ochii furaţi-mi cât sângeră blând/ soare-n amurg coborând” (Cezar Ivănescu). “Te voi conduce oriunde vei voi să mergi, iar ochii mei îţi vor însoţi picioarle”. (Kahlil Gibran)

         Doi credincioşi ai unei Zeiţe, închinându-i-se, aceasta le spune să ceară câte un dar: cel care va cere primul va primi jumătate din ce va cere, cel care va cere al doilea va primi dublu din ce a cerut primul. Unul era lacom, altul gelos. Lacomul s-a gândit: dacă voi cere primul, voi fi păcălit, iar gelosul: dacă voi cere primul, celălalt va fi mai bogat. Lacomul tace, după un timp, gelosul spune: O, Mamă, fii bună şi scoate-mi un ochi. Iar lacomul şi-a pierdut amândoi ochii. Normal, morala: orientare, gândire negativă, de unde viloenţa şi în familie, între fraţi (îmi ruinez fratele chiar cu preţul ruinării mele) etc.

         De ahimsa (nonviolenţă), în România a vorbit, în cunoştinţă de cauză, prima oară, Mircea Eliade, în articole, romane, jurnale şi memorii : “Prima floare care i se oferă acestuia este ahimsa, în sens propriu ea înseamnă non-violenţă” (“Introducere în tantrismul secret”); “Această extraordinară nebunie a Indiei, să iasă neînarmată în faţa tancurilor şi mitralierelor europene”; (în închisoare) “Am fost rugat şi eu să improvizez un curs de istoria religiilor şi să vorbesc despre Gandhi şi mişcarea naţionalistă indiană”; “Şeful Gărzii de Fier alesese calea nonviolenţei”; “Ce revoluţie naţională şi socială, în afară de cea a lui Gandhi, străbătută de duh creştin şi tolstoian – a îndrăznit să-şi facă “propagandă” cerând oamenilor să se apropie de călugări şi să fie în orice clipă aproape de moarte? Semnificaţia revoluţiei pe care o năzuieşte d. Corneliu Codreanu este atât de profund mistică încât succesul ei ar însemna încă odată victoria duhului creştin în Europa”.

         Tânărul Eliade consemna “profunda unitate a culturii aborigene indiene şi cea a tradiţiilor populare româneşti”. După Cicerone Poghirc şi Amita Bhose, oarecum protocronist, România-India se citesc şi Mioriţa-ahimsa.

         Chiar aşa. Încât am dezvoltat subiectul la Rajsamand (Rajasthan, India), în context internaţional – ahimsa, cu interes nu numai din partea unui musulman din Sri Lanka. Neopunerea la violenţă se asociază şi cu metoda jaină a frăţiei cu toate fiinţele (şi cu animalele), detaşarea ca şi jaină, ori de sol dacic, fiind tulburată de avatarul-nuntă, fostă moarte.

         “Mioară, mioară, tu-mi fii surioară”. “Dacă m-or urî/ Şi m-or omorî,/ Vina lor o fi,/ Păcat şi-or plăti”. “Stăpâne, stăpâne,/ Nu mă blestema!/ Nu-i de capul meu,/ Şi-i de capul tău.” “Mică miorea,/ Nu-mi purta grija,/ Iei m-or omorî/ Şi m-or îngropa”. “Surioara mea,/ Semnele tale/ Sunt şi ale mele./ Aseară m-am culcat/ Şi am visat / Că am să mor”.

         “Şi, iată, dădu soarele-n deseară,/ Se-mpliniră vorbele mioarei:/ Ciobănaşul de măciucă măciucat/ Lângă-o apă-i aruncat/…/ Mama oasele-aduna/ Şi os cu os lipea,/ Mioara din gură-i sufla/ Şi ciobanul învia./ O, ce somn somnii/ Ca-n aripa morţii!/ Mama-i zicea:/ – Şi acum, mioara mea,/ Nu zăbovi, îndat’/ Dă-te peste cap/ Şi te fă iar fată,/ Ca să-i fii mireasă”.

         “Câte fete-n sat la noi,/ Fă-le, doamne, toate oi,/ Şi pe mine-un ciobănaş/ Să le cânt din fluieraş,/ Şi pe mândruliţa mea/ Fă-o, doamne, o mieluşea/…/ Dumnezeu l-a ascultat/ Şi aşa s-a întâmplat/…/ Da’ şapte flăcăi din sat,/ Doamne, rău s-a supărat/…/ Către sară să-l prindem,/ Bucăţele să-l tăiem,/ Inima să i-o mâncăm,/ Blestemul să-l dezlegăm,/ Fetele să le luăm/…/ Da’ mândra ciobanului/ Pe cei şapte i-auzea/…/ Fugi, stăpâne,/ Că nu-i bine,/ Că vin şapte către tine/ Da’ ciobanu se ruga/ Înainte de-al tăia,/ să-l las’ să-şi cânte doina/…/ Cei şapte l-o apucat,/ Bucăţele l-o tăiat,/ Inimioara i-o mâncat,/ Blestemul s-o dezlegat/ Şi din turma cea de oi/ Se făcea fete-napoi./ Da’ mândra ciobanului/ Nu lua faţa omului./ Pe mormântu lui plângea/ Şi din gură cuvânta:/ Cin’ blestemu l-o-mplinit/ Să n-aibă loc pe pământ/ De iubit şi de murit,/ Şi nici traiu de trăit,/ Numa tot de chinuit,/ Cum mă legăn eu în vânt/ Şi-s legată de mormânt”.

         “De ce trâmbiţa nu tace,/ Turmă-ntoarce pe dâmboace,/ Pă la strunge turme strânge,/ Pân’ ce-şi rupe-un grai şi zâce:/ – Păcurar mic, străinic,/ Auzea numai un pic,/ Cei mai mari o ţânut sfat,/ Când la apă te-o mânat,/ O grea lege că ţi-a dat:/ Să te puşte, să te taie,/ Să te pună-n trei fârtaie,/ Să te taie, să te puşte,/ Să te puie-n trei ţăpuşe./ – Trâmbiţă, trâmbiţulică,/ Sora mea şi sorulică,/ Grăia către păcurari,/ Că, de-or vrea să mă omoare,/ Nu mă-ngroape în pripoare,/ Nici în negru ţintirim,/ De-acolo să nu mai vin,/ Ci în vârful muntelui,/ Sub cruciţa bradului/…/…nănaş mare/ Luceafăr de lângă soare/ Şi luna, soruca lui,/ Din marginea cerului.”

         Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka – “…greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.

           În teatru, dacă nu pe scenă – Decebal – Zalmoxe–Hristos – Rigveda:

Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!

Eu duşmanii mei nu-i urăsc… îi bat,

Dară învinşi – eu îi iubesc /…/

Un singur lucru e mai bun ca viaţa,

Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.

Ah, cum nu suntem pe atunci pe când

Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Nici marea aerului, nu auzul,

Nimic cuprinzător, nimic cuprins,

Nu era moarte, nemurire nu

Şi fără suflet răsufla în sine

Un ce unic ce poate nici n-a fost!

Dar vai! un sâmbure în acel caos,

Mişcându-se rebel, a nimicit

Eterna pace şi de-atunci durere,

Numai durere este-n astă lume…

Unde e starea aceea unde zeii

Nu existau, nici oameni, nici pământ,

Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă

Nu-şi aruncase umbrele în lume?

SOCIO-ANTROPOLOGIA NONVIOLENŢEI/AHIMSA (CAMPUS)

         Namaskara Mahamantra jaină invocă închinător pe cei supremi, sufletele liberate, preceptorii, învăţaţii scripturilor, călugării celor cinci Mahavratas (non-violenţă, adevăr, non-furt, celibat, non-posesiune):

Namo Arahamtanam

Namo Siddhanam

Namo Ayariyanam

Namo Uvajjhayanam

Namo Loe Savva Sahunam

         Anticul Chanakya a remarcat că nu există duşman mai mare decât foamea – “Nasti kshudhasamah shatru”. Foamea este prima cauză a violenţei, spune actualul liderul religios al jainilor, His Holiness Acharya Shri Mahapragya.

         Educaţia pentru ahimsa – ahimsa prashikshan – are patru componente: istorie şi principii ale ahimsa; transformarea inimii; stilul de viaţă nonviolent (pentru ahimsak – practicantul ahimsa); instruirea pentru auto-angajare (self-employment).

         Nonviolenţa şi câştigarea pâinii merg mână în mână în curriculum-ul educaţiei ahimsa. Gândirea profundă şi schimbarea atitudinală asupra violenţei-bogăţie, violenţă-posesiune, ca şi baza conceptulă a metodologiei Ahimsa Prashikshan presupun următorii paşi esenţiali:

         A.Conceptul corect al dezvoltării. Acesta are patru aspecte: 1. Dezvoltarea emoţională prin educaţie. 2. Echilibrarea dezvoltării etico-spirituale cu dezvoltarea materială şi fizică. 3. Stil de viaţă liber faţă de violenţă. 4. Atingerea sănătăţii holistice, a echilibrului mental, păcii şi fericirii în sfera individuală şi socială.

1. B. Dezvoltarea unei atitudini corecte faţă de bogăţie şi consum şi adoptarea unor mijloace cinstite de trai sunt necesare pentru a sista un astfel de câştig de bani şi consum care creează probleme sociale. Sunt patru aspecte: a. Stoparea vilolenţei ce rezultă din reacţie. b. Stoparea poluării şi degradării mediului. c. garantarea sănătăţii fizice, mentale, emoţionale şi sociale a individului. d. Eliminarea mentalităţii criminale.

         Practicile ahimsa prashikshan uzitează tehnica repetării (cu voce tare, scăzută, mental) a  câte unei detrminări ferme (sankalp):

         Sankalp pentru conceptul corect de dezvoltare: a. Voi adera la conceptul echilibrat de dezvoltare. b. Voi practica stilul de viaţă nonviolent. c. În educaţie voi încerca dezvoltarea emoţională.

         Sankalp pentru atitudine corectă faţă de bogăţie şi consum: a. Mă voi abţine de la dobândirea unei asemenea bogăţii şi consum care să creeze probleme sociale. b. Mă voi abţine de la dobândirea unei asemenea bogăţii şi consum care să creeze reacţie violentă. c. Mă voi abţine de la dobândirea unei asemenea bogăţii şi consum care să creesze sărăcie şi foame. d. Mă voi abţine de la  folosirea atâtor bani şi consum care ar putea crea inegalitate socială. e. Mă voi reţine de la asemenea ocupaţie şi consum care ar avea drept consecinţă poluarea şi distrugerea mediului.

         Sankalp pentru atitudine corectă faţă de consum: a. Mă voi reţine de la consum nenecesar.b. Voi exersa autodisciplină şi discreţie chiar pentru consumul necesar şi esenţial. c. Voi încerca să reformez mentaitatea criminală.

         Sankalp pentru prevenirea violenţei reactive. A. Rezolvarea conflictului de castă/rasial: 1. Voi avea o credinţă statornică în unitatea umană. 2. Nu mă voi angaja în nici un fel de conflict sau altercaţie bazate pe casteism sau rasism. B. Întărirea armoniei religioase şi comunitare: 1. Nu mă voi angaja în vreun conflict bazat be religie şi comunitate. 2. Nimeni nu trebuie să dezonoreze reuniunile, sărbătoririle şi procesiunile altor religii. Dacă este posibil, acestea să fie respectate din toată inima. 3. Dacă unii indivizi fac vreun rău religiei sau comunităţii cuiva, nu trebuie săvârşită răzbunare asupra întregii religii şi comunităţi ale răufăcătorilor. C. Rezolvarea conflictului etnic: 1. Voi dezvolta un punct de vedere relativistic faţă de diverse populaţii etnice. 2. Nu voi urâ pe alţii datorită diversităţii etnice, nici nu mă voi angaja în nici o violenţă pe acea bază.

         Se fac exerciţii – preksha – pentru eliberarea de tensiune (Sankalp: Practic meditaţia Preksha  pentru a-mi rectifica instinctele), pentru controlul asupra impetuozităţii, pentru dezvoltarea neînfricării (Spiritul meu de neînfricare se dezvoltă: frica mi se stinge), pentru dezvoltarea compasiunii şi sensibilităţii (Virtutea compasiunii mele se dezvoltă. Îmărătăşesc sensibilitatea cu toate fiinţele./ Patimile mâniei, mândriei şi lăcomiei fac pe om nemilos. O persoană nemiloasă chinuie şi înşală pe ceilalţi şi se complace într-un comportament indezirabil./ Cum nimănui nu-i place să fie tratat urât, de ce m-aş complace într-o comportare indezirabilă faţă de alţii?/ Pentru a duce o viaţă bună şi a face viaţa socială paşnică, trebuie să dezvolt compasiunea. Mă hotărăsc  ferm să dezvolt compasiunea în mine însumi (însămi), pentru dezvoltarea toleranţei (Spiritul meu de îngăduinţă se dezvoltă; echilibrul meu mintal se menţine. / Contemplu senzaţii fizice precum cele induse de vreme şi de boală,impresii mentale precum plăcere-durere, prosperitate-adversitate, răspunsuri emoţionale precum idei contradictorii, comportare contradictorie, interese contradictorii. Sunt supus tuturor acestor răspunsuri, dar doresc să le atenuez influenţa. Dacă influenţele acestea cresc, puterile mele vor scădea. Cu cât mai puţină influenţă de la acestea, cu atât mai mari puterile mele. Astfel, cultivarea toleranţei este secretului succesului în viaţa mea”), pentru dezvoltarea privirii relativistice asupra gândurilor şi activităţilor altor indivizi şi comunităţi (a. Voi adopta o privire relativistică asupra gândurilor şi activităţilor altor indivizi şi comunităţi. b. Nu voi crea o situaţie de conflict datorită diversităţii de gândire şi de muncă; în loc să creez conflict, voi căuta reconcilierea) .

         La finele stagiului de instruire ahimsa se repetă următoarele (sankalp final): 1. pentru dezvoltarea puterii mentale voi practica Anupreksha dezvoltării spirituale.2. Voi rămâne credincios zeităţii/dumnezeului/sufletului meu. 3. Voi încerca să rezolv probleme sociale prin valori morale şi spirituale. 4. Voi practica Anupreksha detaşării pentru restrângerea consumului. 5. Pentru dezvoltarea morală voi practica Anupreksha integrităţii. 6. Voi practica regulat exerciţiile învăţate în programul de instruire pentru nonviolenţă/ahimsa

Tehnicile includ: Mahaprana (respiraţia lungă), Kayotsarg (contemplarea autoconştiinţei), perceperea respiraţiei, perceperea culorii albe, meditaţia roz, sorbirea culorii albastre etc.

AHIMSA PRASHIKSHAN

         Jainii cred în Jina cf. şaiviţi-Şiva, vaişnaviţi-Vişnu, creştini – Cristos. Dar Jina nu se referă la o persoană, este o stare a sufletului. Cele trei doctrine de bază ale jainismului sunt ahimsa (nonviolenţă), aparigraha (nonposesiune), anekanta (nonabsolut). Lumea este din infinit în infinit, necreată, atma-sufletul este forma cea mai pură a lui Dumnezeu, care nu este creator, protector şi distrugător. Religia are 24 fondatori, Tithankaras, cel dintâi – Rishabha, cel de-al 24-lea – Mahavira (sec. 6, contemporan cu Buddha, Laotse, Confucius, Pythagoras). Thirtankara mai este numit Jina, Vitaraga, Arhat, Sarvajna.

Principii şi istorie

         ahimsa paramo dharma (Mahabharata) – nonviolenţa este cel mai înalt principiu religios. Violenţa (himsa) se produce în timpul muncii, în apărare, sau premeditat. Actul trăirii împreună nu epuizează posibilitatea nonviolenţei/ahimsa. În schimb, ahimsa spirituală ţine de unitatea fiinţelor vii, asemenea, animal, pasăre sau om. Violenţa e nu în societate ci înăuntrul fiinţei, dntotdeauna. Este un mit dobândurea nonviolenţei prin represarea violenţei din societate.

         Ahimsa, cuvânt compus din negativul “a” şi “himsa” însemnând nonviolenţă, comandă, în negativ, a nu te angaja în ataşament sau ură, a nu ucide nici o fiinţă vie, să opreşti şi să elimini asemenea tendinţe. În direcţia pozitivă, ahimsa ne motivează să ne angajăm în activităţi care promovează adevărul, spiritualitatea, cunoaşterea şi viaţa bună a ta şi a celorlalţi. În sens negativ, ahimsa aboleşte violenţa. În sens pozitiv este angajament cu sine şi cu lumea pentru facerea de bine. Negaţia generează tendinţe pozitive, iar acceptarea binelui implică respingerea răului.Ahimsa negativă e pasivă, cea pozitivă e activă.

         Intenţia rea e violenţă, intenţia bună e ahimsa. Mânia şi mândria sunt rezultate ale violenţei în forme eterice. Ataşarea şi ura sunt cauzele cele mai de seamă ale violenţei. Puţinătatea sau lipsa a ceva de asemenea cauzează violenţă. Spiritulde detaşare – Vitragata – ne ajută să transcendem hotarele înguste ale ataşării şi urii.

         Din cauza diferenţelor de castă, culoare şi credinţă, fiinţele umane se privesc mai de grabă cu ură decât cu iubire. Filosofic, avem trei opoziţii: prohibit; prohibitor, vânat; vânător, noncoexistenţial. Ahimsa poate fi susţinută numai de filosofia anekant, care ne învaţă că nu există nimic precum o opoziţie absolută sau o acceptare absolută pe lume. Nu sunt adevărate diferenţialitatea absolută şi asemănarea absolută. Dacă opoziţia este partea expresivă, acceptarea este partea ascunsă. Asemănarea e ascunsă după diferenţialitate şi viceversa. Dacă ne concentrăm pe diferenţă şi opoziţie, se generează violenţă. Dacă ne concentrăm numai pe asemănare şi acceptare, sensul nostru al utilităţii este cu susl în jos. Soluţia (la violenţă) e să ne concentrăm asupra relativităţii dintre asemănare şi diferenţă, dintre opoziţie şi acceptare.

         Personalitatea modernă e responsabilă pentru violenţă. Trebuie explorat subconştientul. Scientiştii văd violenţa ca pe un dat genetic. Psihologii consideră violenţa instinctul bazic al omului. Sau instinctele sunt rădăcina violenţei. Ecologişti fac din mediu cauza violenţei. Filosofii spun că violenţa rezidă în acţiunile omeneşti. Acţiunile noastre trecute ne forţează să comitem violenţe. Dar, potrivit unei axiome filosofice, acţiunile trecute pot fi modificate, cumva şi genele, instinctele, mediul? Singurul răspuns ar fi dezvoltarea ahimsa şi reducerea violenţei (himsa), schimbarea rădăcinilor violenţei şi a mediului/ media violente.

         Conştiinţa obiectului exterior trebuie schimbată în conştiinţa de sine. A fi conştient de sine înseamnă a fi nonviolent. Fiind conştienţi de obiect, suntem violenţi. Sexualitatea, mânia, posesivitatea şi îndoiala promovează violenţa prin tensiune represivă, chimia corpului, dezechilibrul sistemului nervos, orientarea negativă, activitatea în exces etc.. Numai spiritualitatea, conştiinţa sinelui, realizarea sufletului şi simţământul egalităţii pentru toate fiinţele pot corecta violenţa. Se defineşte schimbarea, se dezrădăcinează violenţa prin meditaţie, controlul respiraţiei, autodisciplină. Celălalt e absent când ne concentrăm asupra noastră înşine şi atitudinea negativă se stinge. Cel mai greu lucru, a răspuns un filosof, este a te concentra asupra sinelui, după cum cel mai uşor este să-ţi dai cu părerea fără a ţi se fi cerut. Tendinţa către violenţă e controlată prin meditaţia trupului, a vorbirii şi a minţii.

         Ahimsa îmbrăţişează toate religiile şi filosofiile, fie islamică, budhhistă, parsi, tao, creştină, vedică, şinto, sikh or jaină, dincolo de hotarele provinicialismului, şovinismului lingvistic, sectarianismului sau comunalismului. Nu e proprietatea nici unui individ, e un simţământ universal.

         Rgveda: “Iartă-ne, o, Varuna, dacă am făcut rău unei persoane care ne iubeşte, unui prieten, coleg sau vecin, sau chiar unei persoane necunoscute”. Yajurveda: “Lasă-mă să văd în toate fiinţele semeni”. Atharvaveda: “O, Doamne, fă-mă să mă simt prieten tuturor fiinţelor omeneşti, fie că le cunosc, fie că nu”. Chhandogya upanishad: “cineva poate atinge Brahm Loka împlinind toate datoriile faţă de învăţătorul său, studiind Vedele, generând religiozitate printre fiii şi discipolii săi, controlând şi internalizând toate organele de simţ, ne angajându-se în volenţă sau orice alt fel împotriva vreunei fiinţe vii aşa cum se arată în scripturi şi comportându-se astfel până la sfârşitul vieţii sale”. Ramayana: “Regele trebuie să protejeze femeile, copiii, bătrânii şi pe cel ce a căutat adăpost la el”. Mahabharata: “Ahimsa e de un ordin mai înalt decât amândouă îndeletnicirile de a câştiga bani sau de a ţine ritualurile”. Mahavira: “Cel pe care vrei să-l ucizi nu e altul decât tine însuţi”. Buddha: “Considerându-i pe ceilalţi asemeni ţie, nu trebuie să-i ucizi sau să laşi să fie ucişi”. Bodhicharyavtar: “Un om devine inferior ucigând o fiinţă vie”. Mahatma Gandhi: “Am pornit în căutarea adevărului. Am găsit ahimsa.” Vinoba: “ a distruge duşmănia, pofta, foamea, boala”.

         Iisus Hristos: “Iubeşte-ţi duşmanul”. Koran Sharif: “Bismillahurrehmanerahim” (Dumnezeu este atotblând). Dr. King: “Universul e de partea dreptăţii”.

Transformarea inimii

         Transformarea inimii, a mediului interior are mai puţin succes decât schimbarea mediului exterior. Nu pot fi schimbate secreţiile hormonale, simţirile şi gândurile. Dar nici simplul destin nu scuză un hoţ, un desperado. “Doar unul dintr-o mie încearcă reuşita” (Gita). Oricine poate atinge desăvârşirea, fără gând la rezultat, cât la echilibrul său mental.

         Cum să ne schimbăm simţirile şi emoţiile? Potrivit unei axiome, ascunsul nu poate fi găsit decât devenind ceea ce este ascuns, Gupti. Sunt trei feluri de Gupti ascunderea trupului, a vorbirii sau a minţii. Kayotsarg (relaxare), tăcerea şi concentrarea sunt primul pase spre transformarea inimii. Cea mai mare problemă de azi e violenţa nenecesară  – violenţa necesară ar fi de 25% din total. O societate nu poate înflori prin minciună, necinste, hoţie, violenţă, rapacitate, tulburare şi agresiune. Atracţia faţă de material, de obiect, face secundară transformarea inimii. Este necesară schimbarea acestei atracţii faţă de material şi şi trezirea conştiinţei fiinţei. Cel ce meditează e religios, se roagă, este nonviolent, nemeditatorul e copleşit de energii negative, ireligios, violent. Sănătatea, în Ayurveda, este echilibrul deficienţelor; “kalah parinamah” (timpul aduce schimbae şi se schimbă pe sine).

         Transformarea inimii cere anume instruire: crearea credinţei, cunoaşterea îndemânărilor, practica. În meditaţia adâncă, timpul şi spaţiul sunt anihilate. Unii nu pot intra în dhyana, alţii nu mai pot ieşi din ea. Trăim într-o lume de forme o viaţă de forme. Prin dhyana se transformă inima, se concentrează mintea, se dezrădăcinează excitaţiile. A vedea faţă în faţă înseamnă a deveni unul. Prin vedere, formele iligibile devin lizibile.

Stilul de viaţă nonviolent

         Stilul de viaţă nonviolent , pentru care viaţa este o ştiinţă a ahimsa şi a păcii, lansează şi este lansat de un ahimsak, un individ exemplar care nu are nevoie de ditrecţiile altora. Fromarea personalităţii acestui (ideal) ahimsak se realizează, în prezent, prin Anuvrata, sistem întemeiat de Acharya Tulsi şi ahimsa prashikshan, a lui Acarya Mahapragya.

         Codul de comportare al Anuvrat promovează schimbarea stilului de viaţă pin: 1. ahimsa practică sau abţinerea de la violenţă (stilul de viaţă ahimsak presupune minimizarea violenţei, care este necesară vieţii dar nu este baza vieţii; textele jaine acceptă patru forme de violenţă: violenţă generativă – în agricultură, violenţă opoziţională – în autoapărare, violenţă la nivelul gândirii – simţiri agresive, violenţă în acţiune – ocupaţională.); 2. Nonagresiune; 3. Non-participare în activităţi destructive; 4. Credinţa în unitatea fiinţelor umane (a tuturor fiinţelor); 5. Toleranţa religioasă (orice religie este esenţial o expresie a adevărului având propriul semn distinctiv – jainii – ahimas, Buddha – mila, creştinii – serviciul, Vedele – purtarea dreaptă); 6.Siguranţă/ încredere  în interacţiune şi în afaceri  (încredere interactivă: a. nu există înşelătorie în încrederea socială b. normele stabilite nu sunt violate în încrederea socială c. nu se doreşte câştigarea de beneficii adiţionale în încrederea socială); 7. Dezvoltarea disciplinii (sublimarea prin autodisciplină); 8. Transparenţa alegerilor (şi electorii şi candidaţii pot fi responsabili de malpraxis); Descurajarea tradiţiilor vătămătoare şi bolnave (e.g. zestrea-sinucidere, nunta exhibiţionistă); 10. Neacceptarea substanţelor intoxicante şi o viaţă liberă de dependenţă (Gandhi. “Analfabetismul e de departe mai bun, dacă educaţia e finanţată prin vânzarea de substanţe intoxicante”); 11. Dezvoltarea conştiinţei mediului (istoria civilizaţiei este istoria violării legiloor naturii).

         Principiile relativităţii (anekanta): a) Nici un obiect ori sistem nu e dincolo de câmpul relativităţii. Fiecare obiect şi sistem este relativ. Nu este complet ăn sine însuşi. b) Două calităţi opuse pot exista într-un obiect împreună. c) Punctele de vedere nu stau în opoziţie unul cu altul. Ele sunt relative şi, astfel, complementare unul altuia. d) Continue reading „George ANCA: Ahimsa / nonviolenţa post-gandhiană în România” →