BĂTRÂNII SINGURATICI
Pe uliţa strâmtă, la capăt de deal,
Bătrânele case de-acuma rărite,
Au vieţile-n ele ajunse la mal,
Sărace, puţine, spre Domnul grăbite.
E-o linişte stinsă, topită-n visare,
Cu valul se duce de-acuma şi piere,
Nimic nu mai mişcă, mai totul îmi moare,
Te-apasă, te frânge, te umple-n durere.
Bătrâni singuratici rămaşi nevoiaşi
Sfârşite fiinţe cu sufletul rană,
Spre capătul vieţii grăbiţi îmi fac paşi
La Domnul să urce, să-i steie în strană.
Făcut-au ei umbră destul pe pământ,
Răcit e cuibarul cu puii plecaţi,
Ca frunze-s de-acuma purtate de vânt,
Topiţi în uitare, tăcuţi, lăcrimaţi.
I-aşteaptă o cruce şi-un vechi ţintirim
Şi neamul ce doarme-n ţărâna lui sfântă,
Pomelnic de-o ziuă la groapă-i jelim,
Şi-un nume mai ştergem pe uliţa strâmtă.
Din scursele veacuri mereu înspicaţi
Ei urmă lăsat-au aici înstelată,
Să-mi ştie urmaşii, când fi-vor plecaţi
Că neamul se naşte, şi moare pe vatră.
N-AŢI MAI DAT PE-ACASĂ
N-aţi mai dat pe-acasă, voi de-un neam cu mine,
Un lichiu cu prune buna să vă facă,
Să vedeţi cuibarul unde fost-a bine,
Să gustaţi dulceaţa laptelui de vacă.
Să dormiţi în şură coperiţi cu stele
Pe un pat de iarbă, pernă de mohor,
Să vă ispitească visele rebele
Cu iubiri uitate ce v-au dat fior.
Un Serai vă facă fluturii de noapte,
Zborul lor în roiuri, dansuri de cadână,
Greierii vă-ncânte ţârâind în şoapte
Şi-un sărut pe gene, somnul să vă pună.
Aerul vă-mbete cu aroma-i tare,
Câmpul, ochiul vostru să vi-l spele-n lacrimi,
Clopotu-n biserici cheme-vă-n altare,
Preotul strunească ale voastre patimi.
Iertăciuni să-mi cereţi de la ţintirime
Unde-şi dorm vecia cei cu nenoroc,
Într-un gând să puneţi vorbele de bine
Şi-n al vostru suflet, faceţi-le loc.
Doar aşa-ndulci-veţi neamul cu iertare
Şi-ţi opri uitarea pusă pe-al vost’ nume,
Că de-o vreme satul în tăcere moare
Prea scăzând în toate, părăsit de lume.
***
Când lăsa-veţi satul într-o lăcrimare
C-aţi trecut pe-aicea, timpul să vă ştie,
Puneţi la troiţă muc de lumânare
Rugă-iertăciune, pentru veşnicie.
*
Când lăsa-veţi satul într-o lăcrimare
Îngropată-n suflet pentru veşnicie,
Puneţi la troiţă muc de lumânare
C-aţi trecut pe-aicea timpul să vă ştie.
ÎNTORSUL ÎN TRĂIRI
Tu satule m-aşteaptă că vin degrab-acasă,
Că e târzie vremea şi-o iarnă parcă-mi vine,
Iar sacul vieţii mele e greu şi mult m-apasă
De faptele făcute, de rele şi de bine.
Pe uliţa rărită vecini mai am în parte,
Puţini mai ştiu de mine din timpul trecător,
Cu ceilalţi doar aminte mă ştiu din vremi departe,
Cu cei ce-am fost de-o seamă voi fi nerăbdător.
Cu toţi vom sta-ntr-o seară la vorbe tăinuite
În faţă la o cană de vin din cela vechi,
Din vremile trecute aducerea aminte
S-o mărunţim în noapte, cât sta-vom de priveghi.
Aminte ne-om aduce de când eram o ceată
Pe maluri de Târnavă topind la vremi nebune,
Furând din raiuri sfinte, clipite ce odată
Le-am tăinuit în suflet, acolo să se-adune,
De jocuri nesfârşite în râs şi-n bucurie,
Hârjoanele cu fete ce-nmugureau iubiri,
De serile de clacă, de ruginita vie,
Colindele de miere născând Dumnezeiri.
De nopţile la poartă când inimi învrăjite
Se sărutau nebune în fierbinţeli de jar,
De lacrimi şi ispite, de jurăminte sfinte
Din suflete pornite, cu gânduri la altar.
De jocuri şi-nvârtite ţinute până-n seară,
De fete ce-n ochiade topeau pe rând feciori,
Ţiganii care-n ceteri puneau cel dor în pară
Să facă şi bătrânii la ponturi uneori.
Ne-om număra la urmă să ştim câţi suntem vii
Şi câţi îşi dorm vecia pe unde mi-au plecat,
Pe cine nenorocul de-acum l-o nimeri
Pomelnic să mi-l facă, să nu fie uitat.
‘Nainte de plecare vom face-o-nchinăciune,
Ne ierte Preaslăvitul pe toţi care ne ştim,
Şi chiar de astă lume a fost deşertăciune
Noi am trăit-o toată că fostu-ne-a destin.
LA MOARTEA BUNICULUI
A mai oftat odată, prelung, a chin şi jale
Şi-apoi durerea vieţii, în lacrimă s-a scurs,
Iar el, desprins cu totul de lunga vieţii cale
S-a dus în veşnicire, spre lumile de sus.
Un abur de lumină mi s-a părut urcând
Şi-n liniştea adâncă, în rugă şi căinţă
Iertări la toţi cerut-a în lăcrimări de gând
Lăsând în urmă totul, din lunga-i suferinţă.
La mulţi apoi pomelnic le-a fost în nopţi şi zile
Iar ceia mai aproape l-au înălţat în plâns,
Vorbindu-l doar de bine, din cartea vieţii file
Au rupt să toarcă-n vremuri, şi-n aminitiri l-au pus.
Încet apoi uitarea a nins pe-al său renume
Şi-n ani, puţini de dânsul aminte-şi mai aduc,
De vremea bună-n care era pe-a vieţii culme,
Iar astăzi e un nume, pe-o cruce, sub un nuc.
***
De câtă suferinţă avutu-mi-ai tu parte
Eu cred că-n rai ţi-i locul, să odihneşti mereu,
Ca Domnul să îţi deie a Sale daruri toate,
Să fii şi tu odată, ferice, bunul meu.
–––––––––––
Mircea Dorin ISTRATE
Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice
1 octombrie 2019