Árpád TÓTH: Pădurarul

Sunt pădurar din tată-n fiu.
Un om destoinic vreau să fiu,
Căci natura mă iubeşte,
Pădurea mă-ntinereşte.

Printre urşi, printre mistreţi,
Printre oameni certăreţi,
Printre şatre de ţigani,
Sunt pădurar de-atâţia ani.

Printre oameni hrăpăreţi,
Printre hoţi şi prin nămeţi,
Pe la stâni printre dulăi,
Mă udă ploile pe văi.

Gestiunea-i în spinare,
De am lipsă… rău mă doare.
Printre buşteni şi metri steri,
Trec anii… parcă au fost ieri.

Şi mă trezesc în zori de zi,
La boncănit pentru a fi,
La cocoşi de dimineaţă,
Doar aşa o să fac faţă.

Iar cu ursul faţă-n faţă,
Dumnezeu, el îmi dă viaţă,
Nu mă mişc şi o să plece,
Ca să fug, prin gând nu-mi trece.

Printre izvoare, pe poteci,
Care cu greu poţi să le treci,
Printre stânci şi bolovani,
Am rezistat atâţia ani.

Pădurar de meserie,
Eu nu ştiu ce o să vie,
Azi lucrez şi mâine’s şomer,
Dar în viaţă tot mai sper.

Eu, pădurea şi Divinul,
Am ales din viaţă chinul,
Printre cerbi şi căprioare,
Sus pe munţi cu pieptu-n soare.

Printre fagi, printre molizi,
Inima de ţi-o deschizi,
Poieniţele în floare,
Dau izvoarelor culoare.

O să am pensie mică,
Dar să vină, nu îmi strică.
Reumatismul? El mă paşte!
Moare omul de se naşte!

Printre urşi, printre mistreţi,
Printre oameni certăreţi,
Printre şatre de ţigani,
M-am tot luptat ca să fac plan.

Vor rămâne doar amintiri
Adevăratele iubiri,
Cu multe vise deşarte,
Toţi anii căraţi în spate.

Pentru nepoţii adunaţi,
Stors de ani şi bătrâneţe,
Toţi munţii cutreieraţi,
Li-i descriu din tinereţe.

Generaţiilor viitoare,
Le-am plantat păduri în soare,
Ca neuitat de timp să fiu,
Fost pădurar din tată-n fiu.

—————————–

Tóth Árpád ( Artangel)

Covasna

Octombrie 2019

Mircea Dorin ISTRATE: Buchet liric

ETERNITATEA, CLIPĂ  NETRECUTĂ

 

Am pus pendula să-mi măsoare timpul,

Secundă de secundă, rând la rând,

C-apoi în zile, ani, tot adunând,

Să-mi văd de pot, cum se transformă chipul.

 

De bine mă gândesc ce e și nu e,

Eu nu măsor cum timpul se petrece,

El  find etern, e-o clipa ce nu trece,

Doar noi prin el ne facem cărăruie.

 

El stă pe loc de la-nceputul lumii,

Nu are cap și n-are nici sfârșit

E-o clipă suspendată-n nemurit,

În care-mi trec istoriile humii.

*

Eternitatea-i clipă ca și-a mea,

A ei făcută e din ale mele,

Din ce au fost, ce sunt și toate cele

Ce scurge-s-or mereu, de undeva.

 

De unde oare? Asta-om mai vedea……

 

TURMA RĂTĂCITĂ

 

Ca azi nicicând n-am fost în voia sorții,

Poporul-turmă fără baci și câini,

Pe cărăruia răului ți-a morții,

Mergând în urmă la măgari bătrâni.

 

Nu-i cine azi ne steie iar în frunte,

Că nu-i mai drag de neam și astă țară

Nu-i cine să ne urce iar la munte

Că  vechea stâna, târla, se furară.

 

E  mult prea stearpă turma cea bătrână ,

Berbecii nu mai au in ei vigoare,

E râie-n turmă, căzături de lână,

Iar câinii au fugit peste hotare.

 

Puțin e locul cel de pășunat,

Ne-a mai rămas doar muntele de piatră,

Străinii tot cei bun au cumpărat,

Ca mâine-o să ne ia și sfânta vatră.

*

Când dai cuiva prea multă libertate,

Când nu-s opreliști mai de nici un fel,

Se spulberă mai totul și se-mparte

Și ia mai mult acele, ce-i mișel.

 

Se-mpuținează-n ziuă ce tot trece

Bătrâna turmă fără nici un spor,

Ca mâine pe aicea s-o petrece

Din tot ce-a fost, rătăcitor ciopor.

 

NOSTALGIE

 

Spune-mi, cine-ți știe gândul

și dorințele ascunse?

Și-apoi cine-ți știe visul

minții tale nepătrunse?

Când în strânsă-mbrățișare

suntem una într-un gând

Și simțirile nespuse

au și ele-același vrând.

 

Iar în nopți neadormite,

cine somnul ți-l păzește

Ca în vis să-ți pună-n picuri

îndulcita cea poveste,

Cu doi tineri ce odată

au gustat dumnezeire,

Într-o vreme neuitată,

prinsă-n clipa de iubire?

 

Cine fie, cine-ți este

umbra  pe a ta cărare,

Păzitorul cel de rele

și în vremi acela care,

A fost flacără nestinsă

arzătoare-n al tău gând,

Vremilor care trecură,

cumpănite, rând la rând.

*

A trecut aseară vântul

furios nevoie mare

Și-a luat a toamnei frunză

de pe dealuri și ponoare,

Întristându-mi înserarea

și ce-a noapte care vine,

De aceea ia-mă dară

și mă ține-n gând la tine.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Buchet liric”

Marilena Ion CRISTEA: Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine,
iar dorul vine,
în întuneric, în noapte,
și mi se-așează pe pleoape!
Și-atunci când vine,
prind aripi de păsări în zbor,
ajung cu gândul la nor,
și zbor între cer și pământ,
ca frunza de toamnă în vânt!
Zbor ca o frunză roșcată,
puțin complicată,
ce se desprinde de creangă,
și zboară prin lume,
aleargă,
doar cu o spaimă în gând,
de-a nu cădea pe pământ!
Zbor ca o frunză-nvechită,
dar respectată, iubită,
ce se înalță in zări,
fără prea multe-așteptări!
Zbor ca o frunză zurlie,
care, fără să știe,
se va desprinde din vie,
cu fața destinsă, hazlie,
și se așează pe-un strugur,
cu gândul său mic, însă, sigur,
că se va naște un mugur!
Zbor ca o frunză uscată
cu fir de aur brodată,
care, cu modestie,
scrie in zbor poezie!
Când dorul vine,
o mie de zboruri în mine,
mă poartă-ntre cer și pământ
ca frunza de toamnă în vânt,
mă țin de un vers și-un cuvânt,
și mi-e o frică de moarte
de zboruri în van și deșarte!

03.10.2018

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Nicoleta GORDON: Aburi calzi de tăceri

ABURI CALZI DE TĂCERI

 

Smulg tristeți din alcov să le vând nepăsării când pe pleoape-mi se zbat ierni albite-ntr-un ieri… în palatul de gheață toți supușii mirării
scrijelesc sub pereți aburi calzi de tăceri.

Ce imperii de plumb stăpânesc azi lumina!… Într-un rest de țigară amăgesc umbre reci arse-n trupuri de fluturi ce își caută vina sub ruina iertării, în izvoarele seci…

Amintiri dezlegate din brumarul trecut mituiesc înserarea c-o bucata de lut ridicată pe umeri de aripi ce roșesc, îmbrăcate în straie de un alb nefiresc.

Ce folos c-am întins peste pânze albastre două stele stele ciobite de atâtea năpaste, când fereastra spre Nord își pierduse busola și din atrii cârpite decupam arteriola?

Se foșnesc alizee sub năframa de nori, vântuind tot nisipul pe un pat de culori, dintr-un ochi cercănat lăcrimează un gând, două boabe de rouă unui înger plăpând…

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Laura OPARIUC: Dorul frunzelor

DORUL FRUNZELOR

 

Toamna li se face dor
frunzelor de pământ…
Prin aer dojenitor
zburând se retrag,
în dans grațios fără cânt,
umezit cu parfum
de petale uscate,
de ceață și fum,
de castane sparte…
Bănci goale, parcuri pustii,
visuri purtate pe străzi,
prin ploi străvezii…
Se schimbă de straie
firea întreagă,
altfel decât anul trecut
și de când
și-a găsit straie noi
pe pământ…
Numai tu, nevăzut,
n-ai trecut pe aici, tu,
pân-acum nenăscut…
Începe o toamnă
cum n-ai mai văzut,
cu seri prelungi de tăceri,
cu doruri trezite din veri,
cu frunze-arămii
din trecuții meri,
cu suflete-copii
prin orele reci ale lunii,
pe-aleile pustii ale lumii…

—————————-

Laura OPARIUC

( din volumul ,,Neliniști în albastru”, 2018)

Sursa foto Creative images

Carmen STUS: Evadare din absolut

Un univers finit albastru
Renaste-n fiece secundă
In gândul fără amintire
Din liniștea ce ne inundă.

Spuneți-mi, știți unde-i ieșirea?
O poartă îmi doresc…e mult?
Sunt mii de porți amanetate
De cei ce-au fost și nu mai sunt.

Cum să găsesc cărarea noastră,
Când nimeni nu e ca să îmi spună
Unde e muntele albastru
Ce îl urcam doar împreună?

E ceață-n jur, dar mă simt bine
Presimt că Tu îmi ești aproape.
Prin negura fără cărare
Văd muntele plutind în ape.

Reflexii din trecuta viață
Sedimentate-s pe retină,
O țesătură colorată
Ce cerne umbra de lumină.

Atinge-mă să-ți simt privirea
Și-apoi sub pleoape te-oi ascunde,
Să fim un singur corp și-un suflet
Un veac…și câteva secunde.

————————-

Carmen STUS

Octombrie, 2019

Lidia STAN: Mai am

Mai am

 

Mai am povara timpului ce zboară
Ca o dantelă lungă-ntortocheată
Adânci regrete rupte din Nimic
Și pe altaru-vieţi-o nestemată

Mai am tăceri din care mă ridic
Râzând nebun de vremea trecătoare
Cărări bătute-n ceasuri de tristețe
Și pietre-n ele ce le dau culoare

Mai am de-mpărţit cu greierii noaptea
Cu mucul din candelă un strop de căldură
În ierni lungi zăpada pletelor mele
Cu ceasul din urmă o clipă obscură

Dar timpu-i pe sfârşite-a mai rămas
Un înger în amurg pe-o rază-nsângerată
Păianjenii țesând din fire lungi de lună
Lințoliu să acopăr lumina delicată

———————————

Lidia STAN

Elena VOLCINSCHI: Minuni ați fost și sunteți

Prind mâna ce-mi sădește iubiri neobosite,
Scurm lutul unde-n rime, gândirea s-o aștern,
Cat’ seve ce ascund prin rădăcini smerite,
Rodirea atâtor muze din cer senin, etern.
Suavă și semeață de-a pururea ideea,
Triumful veșniciei prin slovă omenească,
Din timpuri ce-au trecut așa cum Odiseea,
Alina ș-azi suferință și patima lumească.
El, anticul Homer, rapsod fără vedere,
Pe drumu-i orb găsit-a cuvânt de primenire
Iar Odiseu gândind cu-a slovelor putere,
Sublim a înfăptuit ,,cântării nemurire”.
Sau marele Khayyam, înțelepciune mare,
El cartea și-a clădit pe trepte de precepte,
Sădind cu chibzuință granițe între zare,
Găsit-a slove-n ceruri și-n a dunelor trepte.
Al nostru Eminescu, Luceafăr preamărit
Pe treptele de slove a ajunse pân’ la astre
Stă-n locul de cinste pe astru-i liniștit,
Pe boltă de iubire-i Cinstirea Limbii Noastre.
………………………………………….
Mă închin cu plecăciune mereu în fața voastră
Minuni ați fost și sunteți, dar de la Dumnezeu,
Sub voi sutem micimea, rutina de sub astră,
Voi sunteți sensul vieții și-asta veți fi mereu…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(Din vol. ,,Cu slove toamna-mi înfrunzesc”, 2016)

 

 

Mioara HUSUSAN: Tornada șutului !

 

Oamenii ce-i întâlnești

Cu încredere învestești

În blândețe îi tratezi

Până când te enervezi.

 

Bunul simț de crezi că-l are

Te înșeli, chiar foarte tare

Sub o mască de om blând

Șade o viperă crescând

 

Mâțe blânde vor să pară,

Șerpi în spate să îți sară,

Cu cuvântul ei rănesc,

Ca și bățul te lovesc.

 

Azi e una , mâine alta

Într-o zi vine și plata

Du-te omule dă-mi pace

Nu mai vreau să stau pe ace.

 

Du-te și ÎNVAȚă drept,

Caracterul să-l clădești

Repetent tu ești în viață

Stai pe gard, ca o paiață.

 

Pleci scârbit, dezamăgit,

Cât teatru ai înghițit,

Te închizi nu-ți pică bine

Ai strigă …dar n-ai la cine.

 

Câte rele-s pe pământ ,

Omenia e lucru sfânt

Tot pățitu-i priceput

Încercat, deși n-a vrut !

————————————–

Mioara HUSUSAN

Slimnic

4 octombrie 2019

Alexandru NEMOIANU: Capcana otrăvită, ,,România normală”

Una dintre cele mai mari înșelări pe care le trăim este mitul „binelui universal”. Un concept fără fond, fără formă, o iluzie și o vorba goală. Făgăduințe iresponsabile, lansate de politicieni amorali și de rea credință, amăgesc oameni, cel mai adesea, dezrădăcinați. Oameni smulși din habitatul lor tradițional, mai frecvent din sate. Oameni ajunși în mari orașe, adesea și peste hotare, unde sunt singuri, exploatați la sânge și înrăiți. Acestor suflete pustii le este propovăduită iluzia „binelui universal” care, azi, a început să poarte numele de „România normală”.

În primul rând ar trebui să stabilim despre ce vorbim și ce înseamnă termenii folosiți. Ce „Românie normală”? „Normală” în raport cu ce? Iar, încă mai vârtos, ce ar însemna această „normalitate”?

Este vorba de o încercare vicioasă de a defini „binele” ca „rău” și „răul” ca bine”. Iar acest lucru îl afirm având certitudinea că Neamul Românesc și Pământul Românesc sunt normale la modul superlativ. Iata câteva fapte:

După persecuțiile împotriva Bisericii, după demolările de biserici, asistăm la o extindere fără precedent a lucrării Bisericii Ortodoxe.Toate bisericile din România au fost reînnoite și înfrumusețate, asemenea Mănăstirile și multe Mănăstiri noi au fost întemeiate și numărul și calitatea monasticilor a crescut mult. Nu întâmplător Biserica Ortodoxă Română este trupul care se bucură de încrederea unanimă a Românilor. Acesta este semnul sigur al statorniciei românești în tradiția sa mulți milenară. Țara întreagă s-a preschimbat și s-a preschimbat în bine. Poate că s-ar fi putut și mai bine dar, categoric, s-ar fi putut să fie mult mai rău.

În același timp însă viața publică și culturală, se poate spune civilizația românească, trece prin profundă criză. Amăgirile unei lumi desacralizate sunt răspândite.

Suntem martori și trăitori al unei vremi foarte periculoase. În ciuda abundenței economice, care este totuși relativă și împărțită inegal la limita obscenității, lumea este zguduită și în pericol de moarte; în pericolul de a își pierde sufletul.

Teoria “societății deschise”, concepută de către gânditorul Karl Popper, este întemeiată pe ideologia “relativismului absolut”. Conform lui Karl Popper totul este “relativ” și mai ales Credința. Preluată de către personaje efectiv demonice, între care la frunte se află Soros Gyorgy, această ideologie urmărește distrugerea identității locale, a Credinței, Neamurilor și Familiei. Intelectuali fără suflet și gata să se vândă pentru “treizeci de arginți” vehiculează aceste idei demonice și astfel societatea și civilizația sunt bântuite de aberații tot mai mult ținând de satanism. În aceste împrejurări rolul fiecărei persoane este decisiv și poate face o diferența, între viață și moarte.

Trebuie să înțelegem bine că împrejurarea că o bună parte dintre Români, sau poate chiar o foarte bună parte, au căzut în amăgirile “globalist-sodomite” nu are nici o importanță. O ideologie bazată pe minciuni și propagandă nu are adâncime, este modă și pulbere. Iar aici din nou trebuie subliniat faptul că starea de Adevăr nu are nici o legătură cu opinia “majorității”; nici una.

Adevărul nu este suma părerilor, Adevărul este o Persoană și este concomitent și Cale și Viață. Atâta vreme cât o “rămășiță păstrată prin har” va exista, nu își va “pleca genunchiul lui Baal”, nimic nu este pierdut.

În România “rămășița păstrată prin har” se află între cei credincioși, ascultători Ortodoxiei, cu dragostea vetrei, a satului, a familiei și mai ales, este prezentă această sfântă rămășiță, în “țările” românești; din Țara Maramureșului și până în Țara Almăjului. Acești oameni nu se cunosc între ei, dar sunt uniți în duh și acoperiți de har, ei sunt sarea pământului.

Aceștia reprezintă România normală și împotriva lor se ridică nefastele organizații, „vasele de necinste”. Omul și comunitățile în care trăiește, de la sate la „țări” românești și până la întreg pământul românesc, un dat unic, un trup cu o istorie străveche și o continuitate de tradiție și gând neschimbate. Frumusețea Neamului și Pământului Românesc sunt voia lui Dumnezeu și ele nu pot fi schimbate la voia unor neisprăviți.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Capcana otrăvită, ,,România normală””