Simon JACK: Nu până demult (versuri)

Nu până demult
dansam copacilor corola în spectre
de lumini ce-aveau ceva din
pegasul cu aripi îngreunate de nove ursitoare,
azi răsfoiesc pământului
tăcerea brazdelor fără folos, citesc în rugina
carelor goale,
nu până demult însuși eu eram anotimpurile
și treceam prin vremuri
in chip de pescăruș cu cerul în gheare,
balize de timp le făceam torturi
in valuri și din fiecare mal ridicam schituri
de primăvara, clopote de vară, în scoici
perlam toamne, închideam gura ploilor
iarna glugă albă peste negrul frunților
așezam și cântam prohodul omătului în
saivanele inorogilor furați,
acum mă închin în lespezi peste soare
recit din poezia vampirului din gutui
necoapte,
leg de picioare serafimi cu mersul clătinat
și le scriu oracole de-ntoarcere acasă,
inventez drumuri prin aer pentru migrația
noilor apostoli, croiesc nimburi din
platoșa templierului ce a murit la picioarele
Sfântului Gheorghe ucigând balauri
in lesă de sare,
lipesc vitralii de tâmpla zenitului în bernă
fac acolade peste bolți ce arcuiesc ghiocei
de-nsingurare, străpung ecouri cu numele
meu și-mi primesc strigătele înapoi
sub forma viorilor fără arcuș,
in colivii din lut vârtos țin corbi albi să-mi
aducă aminte de Adami divorțați în pântecul
frunzelor savante,
refac Eve în șerpi cu ochiul întors de la rod
și, nu până demult,
invățam cum să mă spăl pe mâini de colbul
țarânii rămase printre degetele aruncării
cu piatra în cel ce m-a știut nefiind.

 

Atât de dor!

 

S-atat de dor mi-a fost de tine
că mi-au crescut spinări în gând
ce nu puteau să poarte vină,
de-atata greutate de pământ
si liniștea dintre cuvinte,
in stoluri zboară pe ziduri de buze solitare
ce arcuiesc săruturi tandre de poeți,
cu mine esti în orice vară
si toamna te dezbraci de mine prin frunza
ce moare sub pereți,
atat de dor îmi e de tine, că nu mai pot
sa umblu noaptea, desculț în bruma,
ce cade rece fără vină, prin scaieți …

 

Noiembrie

 

am înnoptat o clipă în paradisul cailor
neobosiți de fugă,
m-am simțit grajdul lor când câmpul
ii alungă, nepotcovite gânduri
stau nechezat potcoavei ce lupii mi-i
adună la ultimul pătrar de lună,
imponderabile fânețe hrănesc guri
de portal
cad frunze la hotare și zgomotul căderii
e un echinocțiu pe-o gaură săpată
in suflet de gropar,

spânzur ferestre-n ziduri ce-nchid
solii de iarnă în toamne
fără saci,
voi poposi un veac în ranița luminii
ce a uitat de umbre încorsetând venere,
Noiembrie e leacul spășirii de-ntuneric
un domino al morții născând
mereu himere,
culcușul din odaia ce leapădă de schituri
călugări beți de viață
și îngeri fără tați…

 

Anonim

 

Cu mare grijă să nu deranjez
păsările-echer
așez duminici oranj acolo unde timpul a omis
să facă cuiburi de-aducere aminte,
e nevoie de puțină odihnă
in closetele minților nevoiașe,
se sorcovesc cu mir amar
oasele curvelor de piatră
duminici mai puține,
mai mulți latifundiari
de câmpuri pline cu opiu,

Continue reading „Simon JACK: Nu până demult (versuri)”

Emilia-Paula ZAGAVEI: Cu tine

Cu tine

 

Cu tine scriu o poveste
Fără început și fără sfârșit.
Îți mângâi sufletul
Cu degetele fine ale sărutului
Ce plutește între noi.
La margine de gând
Îți ascult ecoul inimii,
Sorbindu-ți cuvintele fierbinți
De pasiune nespusă.
Mă-mbrac în vocea ta,
Ce curge în cascade
Ca o poveste nemuritoare,
Ce ne îmbracă în sentimente
Necunoscute și nedeslușite.
Tăcerea se sparge
În zidurile trupurilor.
Îți caut ființa
Printre amintirile vechi
Ale altei vieți
Ce mi-au luminat cândva existența.
Te port în inimă
Iar tu picuri
În rubinele sentimentului nud,
Ce-mi încălzește anii triști.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

5 noiembrie 2019

Magdalena BRĂTESCU: Să descifrezi taina tainelor

În lumea noastră dezlănțuită și-n „cercul nostru strâmt în care/ norocul ne petrece”, fenomenul George Roca, planeta George Roca, reprezintă o oază de idealism și esența bunătății. Scrie și declamă poezii, e prozator și editor, migălește creația lui și a celor două mii cinci sute de colaboratori îndrumați, lansați, făcuți cunoscuți pe tot mapamondul, oameni care, majoritatea i-au devenit prieteni, nu numai de condei, ci și de suflet.

La „Forumul românilor de pretutindeni” a dăruit toate cărțile proaspăt ieșite de sub tipar „Taina scrisului”. Trăim vremuri în care scriitorii se înmulțesc și, simultan, numărul cititorilor scade. Dar totuși, „carte frumoasă, cinste cui te-a scris” și cui te-a editat, primele două volume „Taina scrisului” interesează, pasionează aidoma unui roman de suspans. Antologia, după cum precizează însuși George Roca pe coperta I, cuprinde „eseuri de motivație literară”. O sută de prozatori și poeți, aleși aleatoriu, ghidați de autor prin câteva sugestii inițiale, se confesează fără a lăsa însă impresia de interviu, cum se transformă azi „memoriile” în răspunsuri la care se adaugă ulterior întrebările!

Fără fasoane, unii mai pe scurt, alții în detaliu, prin simple CV-uri sau biografii cvasiliterare, ori gândire abscons-pompoasă, dar toți cu sinceritate deplină și emoție lăuntrică.

De ce scriu? Ca să nu li se șteargă numele fără urmă, pentru că au talent și inspirație? Pentru că primesc semnale din eter, pentru că au trecut printr-o traumă și simt nevoia defulării? Într-o stare de grație decodificată prin cuvinte meșteșugite, din dorința profund omenească de muritor ce se vrea nemuritor? Poate câte ceva din toate acestea împreună… Sau poate „ce-a fost/ ce-am vrut să fie/ noi n-o vom ști poate niciodată!” Și poate tocmai în acest mister cvasi dezlegat rezidă frumusețea cărții.

Superbele coperți în albastrul cernelii cu albul modest al colii de hârtie și roșul sângelui cu care fiecare creator adevărat își scrie gândurile au fost create tot de George Roca. Semnul „&” din dreapta, semn al egalității „et comp” e înnobilat de toca academică și de arhaicele, uitatele călimară plus toc! Ca omagiu delicat…

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: Să descifrezi taina tainelor”

Alexandru NEMOIANU: De ce fac acești oameni umbră pământului?

În universul închisorilor comuniste „fenomenul Pitești” ocupă un loc special, prin atrocitățile sălbatece și scârboase ce s-au petrecut acolo. Împrejurarea că acele grozăvii s-au făcut pe seama studenților și elevilor închiși, tineri curați la suflet și avântați, încă mai mult adaugă încărcătură neagră acelui fenomen.

Despre acel fenomen s-a scris mult și cele care urmează sunt doar câteva precizări. Semnatarul acestor rânduri pleacă de la premiza că cei care vor zăbovi să le citească sunt informați despre „fenomenul Pitești’. Dacă nu, le recomand să citească cele scrise de Virgil Ierunca și Dumitru Bordeianu și să viziteze numeroasele postări de pe internet dedicate acestui „fenomen”. Le mai recomand sa vadă și recentul film, „Intre Chin și Amin”.

În esență „fenomenul Pitești” a făcut parte din arsenalul de brutalitate maximă a teroarei comuniste.

Bestiile comuniste au pornit de la adevărul simplu că în condiții de maxim stres și lipsa de intimitate, orice formă sau comunitate biologică sfârșește prin a se autodistruge. Acest adevăr, simplu în cruzimea lui, bestiile comuniste l-au folosit în lagărele lor cele mai brutale și față de „elementele” pe care ei le considerau mai periculoase sistemului comunist animalic si sistemelor concepute de fanatici ai unui monoteism exclusivist, de șant.

La baza metodei stătea folosirea, prin „rotație”, alternativ, ca victime și călăi, a deținuților. (Dar evident practica s-a „perfecționat în timp și a avut diferite „variante”).

A fost folosită mai întâi împotriva aristocrației „albe” , în Uniunea Sovietică, în anii 20 ai veacului trecut. (În lagăre „mixte”!, bărbați și femei.) Apoi s-a extins,mai ales după sfârșitul celui de al doilea război mondial.

În Silezia, împotriva Germanilor s-a folosit pe scară largă și o carte, „Ochi pentru ochi” (An eye for an eye) descrie în amănunt „fenomenul”. Cel care a comandat lagărele de acest tip din Silzia era un Ovrei sovietic care, până în urmă cu câțiva ani, trăia în Tel Aviv din pensie plătită de Germania “victimelor” Holocaustului.

În România sistemul s-a introdus prin agentura comuniștilor veniți din Uniunea Sovietică (Pauker, Nikolsski, Pantiușa, și alți monștrii abominabili.) Acești alogeni, ajunși în fruntea aparatului de represiune comunist, aveau toți o fixație și ură fanatică, doctrinară, împotriva Ortodoxiei și Românismului. Locul unde s-au dezlănțuit plenar a fost închisoarea Pitești. Înainte de toate este necesar să înțelegem că “fenomenul Pitești” a fost premeditat, pregătit cu grijă și avea un scop.

Scopul celor care au împlinit “fenomenul Pitești” a fost să distrugă alternativa la sistemul comunist. În România, la acea dată, acea alternativă exista și ea se cristalizase în jurul cercului “Rugul Aprins” și a ideilor lui Sandu Tudor, care, la acea dată devenise Părintele Agaton de la Antim și mai apoi va deveni Arhimandritul Daniil de la Rarău și care va sfârși că martir în temnița din Aiud.

În primul rând trebuie subliniat că Sandu Tudor era un foarte bine cunoscut publicist și că ideile lui politice erau de “stânga”. Din această pricina, în anii interbelici, el a fost clasificat de “siguranța” carlistă drept, ”simpatizant comunist”. De fapt Sandu Tudor era doar un om cu idei sociale generoase și care vehement disprețuia extremismele politice de orice fel, de “dreapta” sau “stânga”. În condițiile create de sfârșitul războiului al doilea mondial, el alcătuise o “alternativă”. Acea alternativă elimina din preocupări “politicianismul” și oferea, ca singură soluție mântuitoare, calea Ortodoxă. Aceste idei erau promovate prin grupul “Rugul Aprins”, de la Mânăstirea Antim, grup care reunea probabil cele mai luminate suflete românești la acea vreme. Această alternativă oferită de “Rugul Aprins” a avut o influență colosală, mai ales asupra studenților și elevilor din clase superioare de liceu, în toată țară. Împotriva lor s-au înverșunat alogenii fanatici anti-creștini care ajunseseră în fruntea Securității.

În închisoarea Pitești, în infernal “reeducării”, au fost trimiși tineri care aveau sau puteau avea influență, cei care, emoționant spus, erau cele mai curate suflete creștin Ortodoxe din spațiul românesc la acea vreme. Ei erau “aleși” din toată țara, spre a da exemplu și semăna spaima. Între ei au fost Roman Braga, cu influență între clerici, Radu Ciuceanu, din Craiova, cu influență între tinerii olteni, Mihai Buracu din Caransebeș, cu influență în Banat, Gh.Calciu, influent în Dobrogea și între studenții mediciniști și exemplele pot continua. Aceștia toți erau, în 1948, în jurul vârstei de 18-22 de ani. Erau cu mult prea tineri să fi putut avea influență politică sau să fi putut avea rol în mișcarea legionară. Pur și simplu la vremea acțiunilor legionare, ei aveau între 8 și 12 ani. Deci, „acuza” că la Pitești au fost “pedepsiți” legionari este absurda și prostească. Cei închiși și torturați la Pitești au fost decretați “legionari” simplu pentru a face cu putință demonizarea ulterioară. La Pitești, fanatici anti-creștini alogeni au căutat să distrugă fizic, psihic și să compromită moral pe tinerii care ofereau o alternativă creștin- Ortodoxă Neamului Românesc!

Acolo studenții au fost exterminați sistematic și prin program de lungă durata. Administrația închisorii și comandanții de la București au dat mâna liberă unui criminal sadic, Eugen Țurcanu, să folosească orice mijloace pentru a distruge psihic, moral și fizic studenții închiși la Pitești.

Nu are rost să repetăm că tot ce s-a întâmplat la Pitești a fost programat și supravegheat de către călăii Nicholschi, Pantiușa și ceilalți alogeni, toți fanatici anti-creștini, care conduceau Securitatea și vărsau venin împotriva Ortodoxiei și Romanismului. Argumentele “Securității”, cum că la Pitești ar fi fost o “diversiune” legionară menită să “compromită socialismul, sunt și cretiniode și cinice. Cum ar fi fost cu putință că într-o temniță comunistă, de maximă securitate, un deținut și acoliții lui să poate circula în voie din celulă în celulă, să ancheteze, să aibă arhive, să tortureze și ucidă în voie?

Caracterul unic, în tot gulagul comunist, al Piteștiului a fost subliniat și de Alexandre Solzhenitsyn care, spune limpede, că a fost cea mai sinistră închisoare.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: De ce fac acești oameni umbră pământului?”

Corneliu NEAGU: Glasul toamnei

GLASUL TOAMNEI

 

Regretele ajunse în cumpăna de gânduri

mă răscolesc adesea cu false povestiri

găsite-n neuitarea ieșită dintre prunduri

când dorurile mute doinesc despre iubiri.

 

Afară frigul toamnei, venită fără teamă

pe aripa îngustă a unui vânt tăios,

din vara alungată își ia pretinsa vamă

a zilelor senine, întoarse-acum pe dos.

 

Prin parcurile goale scaieții mor de ciudă

că movul din corole a devenit doar puf,

din care smulge vântul, cu aripa sa nudă,

ciudate șomoioage umplute cu năduf.

 

La ora insomniei aud cum toamna-mbracă

veșminte reci țesute pe margini de fior,

cu amintiri furate din vara care pleacă,

pe-o cale nevăzută, spre alt tărâm, în zbor.

 

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

4 noiembrie 2019

Florin-Cezar CĂLIN: Lacrima cuvântului…

Lacrima cuvântului…

 

Nimic din ce a fost cândva întreg !

Doar lacrimă-n cuvinte și păcate.

Din care sigur astăzi nu se poate

Ca să mai fac ceva sau să aleg !.

 

Încătușatele din mine sentimente !

Chiar mi-au zâmbit de-a lor eliberare.

Bucățile de gând, care pe care !

Mi se luptau să-ți facă complimente.

Învață-mă să te iubesc mai mult !

Așa cum mama își iubește pruncul.

Cum visul meu se naște chiar din gândul

Că sunt aici ca să-ți opresc tumult.

Gândim la fel, că totul va fi bine !

Dară ne comportăm ca și intruși.

De valurile vieții noastre duși !

În viața asta ce ni-i o rușine.

 

Iubirii vreau să-i fiu eu cărăușul

În viața ta de s-o putea mereu.

– Și să mă bată bunul Dumnezeu !

De n-o să-i fiu de-acum eu chiar căușul.

Bucăți din suflet văd împrăștiate

Și nu știam atunci de unde vin.

A trebuit să stau un pic, să îmi revin

Ca să-nțeleg că de la tine sunt plecate.

Nimic din ce a fost cândva întreg !

Doar lacrimă-n cuvinte și păcate.

Din care sigur astăzi nu se poate

Ca să mai fac ceva sau să aleg !.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

4 noiembrie 2019

Alexandru CRISTIAN: Cheia (poezii)

NE ÎNTOARCEM

 

A fost ceva uitat

Într-o lume apusă

Și de nimeni spusă

Un poet aparent ciudat

 

Care scria versuri și fraze

Pentru oameni și păsări

Nu mai este! ale soarelui raza

Îi scaldă mormântul, nori

 

Plini de regret deasupra

Țării mele, a pământului

Ce m-a plămădit din astre…

Auzi acel vers al Veșnicului!

 

 

VERS MESCHIN

 

Lume ce te arunci în văpaie

Vorbe ce nu se sting, flăcări

Ce pe noi ne ating, gânduri

Ce rup inimi și vând suflete.

 

Am rupt tradiția, cultura

E cerșetorul tehnologiei

Zeul Internet ne-a pus pământ

În ochi, minte și pe frunte.

 

Unde ești tu scriitor

Ce din vechiul dor

Renaști și arunci steaua

Țării mele aruncând-o

În oceanul ce desparte

Lumea toată de mica țară.

 

Nu mai cânt, nu mai scriu

În mine se naște pustiu…

 

 

NECREDINȚA NOASTRĂ

 

Am oprit gândul, am uitat sufletul

Puterea s-a dus din noi

Lupta am pierdut-o, răul

L-am instala! cu ochii goi

Citim poezii, articole și romane

Iar plini de mândrie dăm sentințe.

 

Greu și cu umilință ne apasă

Moștenirea noastră, noile ființe

Se uită spre cerul de pretutindeni

Toate li se par un cosmos plin de antologie.

 

 

CHEIA

 

S-a închis ușa ce deschidea

Lumea noastră și sufletul

Plin de păcate și cuget neliniștit.

Continue reading „Alexandru CRISTIAN: Cheia (poezii)”

Al. Florin ŢENE: Propoziția este un mesaj purtător de informații care pot fi măsurate prin cantitatea de incertitudine pe care o îndepărtează*

Decalogul 23 pentru ziariști

1.Mărirea complexității datorată activitii umane pune la încercare societatea și pe jurnaliști.

2. Relațiile și interdependențele  lărgesc contextul. Înțelegerea devine din ce în ce mai dificilă, pe măsurră ce contextele și valorile ce le sunt atașate se înmulțesc.

3. Cetățenii, inclusiv jurnaliștii, nu învață în ritmul cerut de societate.

4. Nu de puține ori, un articol foarte bun, sau un eseu, care depășește înțelegerea societății prezente, este criticat.însă peste ani aceași societate, dar cu altă generație, laudă articolul sau eseul respectiv.Vorba aceea, orice faptă bună trebuie criticată!

5. Neglijarea contextelor stânjenește învățarea. Informația este răspândită de mijloacele mass-media  cu pretenția de a fi înțeleasă independent de context.

 6. Anticiparea nu se limitează la prevederea sau alegerea tendințelor dezirabile și evitarea celor catastrofale; ea creează și alternative noi.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Propoziția este un mesaj purtător de informații care pot fi măsurate prin cantitatea de incertitudine pe care o îndepărtează*”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (74)

Unirea Bucovinei cu România

Sextil Puşcariu a stat câteva zile la Iaşi, fiind primit în audienţă, după cum am văzut, de Rege şi Regină, apoi de primul ministru Coandă, a avut întâlniri cu oameni politici, Ion I. C. Brătianu, Al. Lapedatu, N. Iorga. Discuţiile se refereau la modalitatea concretă de înfăptuire a unirii şi viitoarea situaţie a Bucovinei în cadrul României întregite. După aceste contacte, Sextil Puşcariu a avut o lungă convorbire, ,,într-o cameră la hotelul Binder” (I. Nistor), cu preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, I. Nistor, despre care acesta mărturiseşte că a fost decisivă. În cursul discuţiei, desfăşurată în condiţiile cele mai amicale, Nistor l-a informat despre situaţia politică din România, despre demersurile refugiaţilor pe lângă guvernul român, programul lor politic şi planul de acţiune. După ,,un viu schimb de vederi” (Nistor), cei doi (,,vechii prieteni”) cădeau de acord că problema Bucovinei cerea o grabnică soluţionare în sensul unirii ei cu Regatul României, pentru a demonstra lumii voinţa românilor din Bucovina şi Transilvania de a se des face de Monarhie. Consiliul Naţional avea să ajungă la înţelegerea că rapiditatea desfăşurării evenimentelor nu mai îngăduia tratative sau alte tribulaţiuni, ci, după chemarea armatei române, să se voteze unirea cât mai curând posibil.

După încheierea acestor întâlniri, refugiaţii au fost invitaţi să revină în Bucovina, astfel încât Sextil Puşcariu, împreună cu Ion Nistor şi ceilalţi membri ai Comitetului, s-au întors la Cernăuţi, la 23 noiembrie 1918, iar în Piaţa Unirii, au fost întâmpinaţi cu căldură de bucovineni. După sosirea la Cernăuţi, Ion Nistor, preşedintele Comitetului foştilor refugiaţi, a avut o întâlnire cu preşedintele guvernului, Iancu Flondor, căruia i-a înmânat un mesaj din partea guvernului român de la Iaşi. Apoi cei doi s-au întreţinut îndelung în legătură cu viitoarele acţiuni politice şi pregătirea condiţiilor pentru unirea Bucovinei cu România.

La 12/25 noiembrie 1918, a avut loc o nouă şedinţă a Consiliului Naţional, la care a participat şi mitropolitul Bucovinei, Vladimir Repta. În cadrul şedinţei, George Tofan, vicepreşedintele Comitetului refugiaţilor, rostea următoarea declaraţie: ,,Procesul istoric de veacuri al neamului nostru se lichidează azi. În aceste momente înălţătoare, noi, refugiaţii şi voluntarii datoriei împlinite, întindem frăţeşte mâna celor rămaşi acasă, care şi-au păstrat nepângărită conştiinţa, în dorinţa sinceră de a munci împreună la ridicarea ţării şi a neamului. (…) Suntem înainte de toate aderenţi intransigenţi ai unirei necondiţionate şi desăvârşite a tuturor ţărilor (provinciilor) româneşti, în hotarele lor etnice şi istorice, într-un stat naţional unitar, căci numai astfel poporul nostru îşi va putea realiza menirea sa istorică. La dezlegarea tuturor problemelor de interes obştesc vom fi conduşi de cele mai largi principii democratice”, recunoscând ,,fiecărei minorităţi naţionale dreptul de-a se dezvolta liber în cadrele statului românesc unitar…”. În aceeaşi şedinţă, Consiliul a fost completat cu 12 fruntaşi dintre refugiaţii şi cvoluntarii bucovineni, Dr. I. Nistor, Dr. N. Carabioschi, Dr. Dim. Marmeliuc, Dr. Aurel Morariu, George Tofan, Gavril Rotică, Victor  Eugen Botezat. Consiliul a hotărât apoi convocarea Congresului General al Bucovinei, la 15/28 noiembrie, pentru ,,stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul român”.

La 15/28 noiembrie 1918, într-o zi de joi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-a întrunit Congresul General al Bucovinei. Erau prezenţi cei 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional (printre ei, Vasile Alboiu-Şandru), 13 delegaţi ai ucrainenilor, 7 ai germanilor şi 6 ai polonilor. Se aflau de faţă, ca invitaţi, reprezentanţii Transilvaniei, Gh. Crişan, V. Deleu şi V. Osvadă, şi cei ai Basarabiei, Pant. Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan şi Gr. Cazacliu, precum şi cei ai armatei române, în frunte cu generalul Iacob Zadic. Pe lângă delegaţi şi invitaţi, se aflau la Cernăuţi, mii de locuitori veniţi din toate colţurile Bucovinei. Lucrările au fost deschise, la ora 11, de Pr. Dionisie Bejan, preşedintele Consiliului Naţional, care a arătat că menirea Congresului este aceea de a îndeplini ,,dorul şi aspiraţiunile pe care poporul nostru le nutreşte şi le păzeşte cu vrednică sfinţenie de un secol şi jumătate”. După deschidere, el a propus ca preşedinte al Congresului pe Dr. Iancu Flondor, care a fost ales în aplauzele asistenţei, iar secretar a fost desemnat Dr. Radu Sbiera.

A urmat la cuvânt preşedintele Iancu Flondor, care a prezentat Moţiunea de unire a Bucovinei cu România: ,,…considerând că, în 1744, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei…şi că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine (…), astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară…s-a prăbuşit…, cel dintâi gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care totdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre. Drept aceea, noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm: ,,Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

Motivarea moţiunii (Declaraţiei de unire) a fost făcută de prof. Ion Nistor, care a arătat: ,,Naţiunea română este una şi nesdespărţită de la Nistru până la Tisa. Aceeaşi obârşie, acelaşi grâu, aceeaşi doină, aceleaşi datini şi obiceiuri. Dară vitregia vremilor a împiedicat pe înaintaşii noştri de a crea un stat naţional unitar, care să cuprindă neamul întreg în hotarele lui etnice”. Mai târziu, ,,s-a ,,destrunchiat” Moldova lui Ştefan, prin răpirea Bucovinei, mai apoi a Basarabiei”. (…) Astăzi, când…Austria s-a prăbuşit…, noi, ajunşi   stăpâni deplini pe hotarele noastre, declarăm actul de cesiune de la 1775, nul şi neavenit, şi hotărâm realipirea ţării noastre la Moldova, din trupul căreia   fusese ruptă. (…) În timpul din urmă s-au făcut planuri de a împărţi Bucovina în două cu urmaşii pribegilor ruteni, care se adăpostiseră pe vremuri în ţara noastră. Dară…, noi, românii, singurii păstrători ai vechilor tradiţiuni politice, istorice şi culturale din această ţară, ne vom împotrivi acestor tendinţe nelegiuite, fiindcă am fi nişte urmaşi netrebnici ai vitejilor noştri înaintaşi, dacă ne-am întoarce la sânul patriei mame (române) cu moştenirea ştirbită”. Reprezentantul polonezilor bucovineni, Stanislaus Kwiatkowski, s-a pronunţat pentru unire, recunoscând drepturile românilor asupra Bucovinei, iar delegatul germanilor, Alois Lebouton, s-a pronunţat în acelaşi sens. Apoi Moţiunea de unire a Bucovinei cu România a fost pusă la vot, fiind acceptată cu unanimitate de voturi, într-o atmosferă de mare însufleţire.

Mulţimea de români bucovineni a dat glas entuziasmului naţional, iar o ediţie specială a ziarului ,,Glasul Bucovinei” saluta hotărârea adoptată: ,,Visul nostru de aur s-a împlinit. Părinţii noştri, care au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber şi dezrobit”. După votarea unirii, Congresul a adresat o telegramă regelui Ferdinand, prin care i se aducea la cunoştinţă ,,Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei cu Regatul României”. Telegrama a fost urmată de mesaj de salut al regelui: ,,Salut cu nespusă bucurie actul măreţ prin care Congresul general al Bucovinei…a hotărât unirea completă a Bucovinei cu Regatul român. (…) În această clipă înălţătoare, gândul meu se îndreaptă oamenii patrioţi, care, cu toate suferinţele îndurate în cursul vremurilor, au ştiut să ţină vie în inimile poporului memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi sentimentul naţional, pregătind astfel…ziua binecuvântată de azi”. Actul unirii Bucovinei a fost adus la cunoştinţa reprezentanţilor Puterilor Aliate de la Iaşi, pentru a notifica guvernelor respective ,,votul unanim al Congresului General al Bucovinei şi a le tălmăci sentimentele noastre de veşnică mulţumire şi recunoştinţă”.  

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (74)”

Eleonora SCHIPOR: Întâlnirea cu oamenii de vază ai satului

          Anume aceasta a fost tematica principală a recentului festival al satului Cupca.

          După renovare, după multe probleme ce au trebuit rezovate, iată clubul din satul Cupca și-a reluat activitatea.

          Festivalul ce a avut loc la începutul lunii noiembrie, anul curent, este o dovadă că activitatea literar-artistică a acestui frumos sat bucovinean are perspectivă.

          Sătenii și oaspeții, invitații, dar și toți ceilalți au revenit cu plăcere la clubul sătesc pentru a admira măiestria și talentul celor vârstnici, dar și a tineretului și copiilor din localitate.

          Cu un scurt cuvânt de salut s-a adresat către toți cei prezenți primarul satului, dl Aurel Alerguș.

           În sala mare a clubului, frumos amenajată, a fost pregătită o expoziție de cărți ale oamenilor, care pe parcursul vieții, fie că au scris despre Cupca, fie că sunt originari din acest sat bucovinean, de pe Valea Siretului.

           La pregătirea ei și-a adus contribuția bibliotecara șefă a bibliotecii sătești, Elizaveta Nistor.

          Astfel cei prezenți au putut admira, dar și auzi din gura subsemnatei, care nu numai că este foarte vorbăreață, dar i-a revenit, ca întotdeauna de astfel, și rolul de prezentatoare a măsurii în cauză, multe lucruri frumoase despre cei care proslăvesc satul.

          În primul rând cele două monografii, „Cupca, un sat din Bucovina”, prima avându-i ca autori pe regretații deja Petre Ciobanu, Vasile Slănină și Reveca Prelipceanu. Toți trei au trăit și activat în România. Despre cea de a doua parte a monografiei cu același titlu a vorbit chiar autorul ei, fostul director al școlilor din Cupca, profesorul de matematică, Domețian Cucuruz, care actualmente are 85 de ani. Domnia sa a vorbit pe scurt despre toate capitolele incluse în monografia ce a văzut lumina tiparului, anul trecut și a fost prezentată în ziarele și revistele noastre.

          Despre celelalte cărți cum sunt ale doctorului în istorie Constantin Ungureanu, aflat cu traiul la Chișinău, cele al timișorenei Mariana Gurza, poeta creștină, care este mereu cu gândul la baștina sa dragă, ale regretaților Vasile Plăvan, Margalina Morar, ale foștilor profesori și elevi ai școlilor din Cupca, ale mele proprii, dedicate școlii și bisericii, am vorbit pe scurt chiar eu personal. Unele din aceste cărți fiind expuse în sală. De asemenea am menționat faptul că despre satul Cupca și oamenii lui, despre evenimentele din sfera învățământului, culturii, sportului, religiei, tradițiilor, obiceiurilor, evenimentelor actuale, în permanență sunt publicate materiale în ziarele noastre românești și ucrainene, apar publicațiile on line atât în revista  „Logos și Agape” de la Timișoara editată de inimoasa doamnă Mariana Gurza, cât și Bucpress, Euromedia, blogul Uniunii Bibliotecarilor Bucovineni ș.a.

 

           Cea de a doua invitată a festivalului, meșterița populară Felicia Ungureanu, mama istoricului Constantin Ungureanu, care pe parcursul vieții a practicat o îndeletnicire mai rar întâlnită – pictura pe sticlă,  din modestie, și stare de sănătate n-a dorit să vorbească, am povestit eu despre viața și ocupația ei. Despre această femeie talentată nu odată am scris și la ziar. De la ea au luat interviuri jurnaliști din România, Moldova, Ucraina.

Ambilor invitați artiștii amatori ai satului le-au dedicat melodii și versuri despre meleagul natal.

          Partea a doua  a Festivalului  i-a adus în scenă pe copiii, tinerii, vârstnicii talentați.

          Astfel, grupele vocale ale celor două școli din Cupca, grupele de dansatori ale CIE Cupca N2, conduse de profesoarele Maria Bogdaniuc și Iana Malițcaia, solistele, declamatorii, instrumentiștii au încântat publicul prin măiestria lor.

           Cu câteva cântece populare s-a prezentat în fața numerosului public, Marta Belici, Diplomanta tradiționalului concurs „Steluța bucovineană” din acest an. La unele cântece a fost însoțită de colegele ei de clasă, cu dansurile pregătite sub îndrumarea  dirigintei lor de clasă, profesoarei Lucica Dușceac. Elena Bicer și Anastasia Pavliuc, colegele de clasă ale Martei, au recitat frumoase versuri despre Bucovina.

          Studentele Mirabela Plevan și Cristuna Bogdanic au venit în fața publicului cu frumoase cântece de estradă.

           Profesoara Iana Malițcaia a interpretat acapella un cântec liric despre mamă în limba ucraineană. Invitat din alt sat  Roman Grițenco a venit și el cu două cântece de estradă ucrainene.

           Publicul prezent a rămas încântat de evoluarea orchestrei de instrumente populare „Sirețel” condusă de Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Întâlnirea cu oamenii de vază ai satului”