Melania RUSU CARAGIOIU: Campanie (poeme)

UN PLUGUȘOR

CU SPERANȚE,

NU ÎN CÂNTEC,

CI ÎN STANȚE

 

Aho, aho, copii și frați,

Opriți  „steaua”, nu mânați,

Că anul se înoiește,

Nu gândiți copilărește!

 

Voi copii ai Țării mele,

Ați trecut prin vremuri grele,

Școală multă,

Minte smulsă,

Nu pâine, ci pogăcele!

Mânați măi,

Nepoți, flăcăi

Și sunați din zurgălăi,

Hăi, hăi, hăi și… iară Hăi!

 

Om de om nu are loc,

Suflă flăcări, suflă foc,

Neavând grijă de voi,

De s-a iscat un „război”!

Sunați măi din zurgălăi

Și sculați dacii din văi!

Hăi, hăi, hăi, lupii sunt răi!

 

S-au cam nărăvit la stână,

Urda rece, brânza bună,

Iar mioarele dulcele

Sunt bune de frigănele.

Nu v-a plăcut? Luați leapșa!

Și-n Spania găsiți „Capșa”!

Sunați măi, din corn, a murge

S-audă babele surde!

Sunați dragii mei flăcăi!

Că pierdeți din zurgălăi!,

Hăi, hăi, hăi, Pe alte căi!

 

Veți un viitor mai bun,

În al Anului Ajun,

Când veselia e mare,

Și unii merg la votare?

Luați-vă după ei!

Dar să nu votați mișei!

Sunați iar din zurgălăi,

Poate s-or speria cei răi,

Hei, hăi, hai și o ulcea,

Nu știu cine-o petrecea!!!

 

Sunați măi flăcăi prin munți,

Poate s-or trezi cei mulți

Să își spună păsul clar,

Să nu mai plângă-n zadar!

 

Hăis și cea, cu veselie,

Mai bun anul să ne fie,

Să ne omenim frățește

Nu doar din coadă de pește!

 

Mânați, dragii feții mei

Și sunați din clopoței

Să audă mic și mare

Și să meargă la votare!!!

 

Sunați măi, și sunați măi!

Hăi, hăi, hăi, și iarăși hăi

Să-i convertim pe cei răi!

 

La Anul și la Mulți Ani!

Cu trai euro,  NU BANI!

 

 

NU ȘTIU DE CE MĂ AMESTEC…



Sună ciudat acest titlu
Și cam echivoc…
Este un mare curaj,
Fără avantaj.

Continue reading „Melania RUSU CARAGIOIU: Campanie (poeme)”

Raluca ABRUDAN: TAINA SCRISULUI (104) – CUVÂNTUL, UNIVERS PICTAT DE TIMP !

Cuvântul este muzicaliatea interioară a sufletului omenesc care simte nevoia de-a depăși sferele gândirii și prinde curajul de-a fi rostit pentru a ajunge la sufletul oamenilor. Ființa umană fără cuvânt s-ar simți încătușată, o aripă a zborului către neant ar fi rănită. Oamenii sunt asemenea privighetorilor care exploatează frumosul prin intermediul cântului sau a cuvântului.

Cuvântul este aripa componentă a gândirii, fără el sufletul nu ar putea exprima dorul său de paradis. Ființa umană aspiră la iubirea absolută, la divinitate, cuvântul și gândirea ne aduc aminte de matricea sufletului pentru că la început a fost Cuvântul. După păcatul adamic, omul văzând frumusețea paradisului pierdut a simțit nevoia de a-și exprima în cuvinte regretul. Când Adam a văzut florile, păsările și zâmbetul Evei, l-a rugat pe Dumnezeu să-i împăiănjenească ochii deoarece frumusețea lor îl durea. Atunci Dumnezeu i-a dat lacrima și cuvântul.

Lacrima pentru a arăta o fărmitură din absolutul pus de Dumnezeu în noi, iar cuvântul ca expresie a apropierii de divin. Ființei umane i s-a dat cuvântul doar pentru a mângâia, pentru a aprecia, pentru a iubi. Cuvântul este fire și nefire el îmbracă libertatea de gândire.

Așadar, Dumnezeu a creat lumea din iubirea exprimată în cuvânt, prima dată când a plâns printre aștri a presărat literele, ca mai apoi oamenii să fie cocreatorii cuvântului!

***

Copilăria a pictat universul cu paleta de culori a sufletului meu. M-am jucat cu timpul de-a v-ați ascunselea, el a rămas să numere în timp ce eu mi-am găsit o ascunzătoare în eternitatea sufletului. Fiindcă nu a venit nimeni să mă caute mi-am pictat propria lume. Eul a luat acuarelele și pensula și-a pictat pe peretele sufletului. Forma pe care trebuia să o ia lucrurile a fost inspirația divinității. Conturul florilor, stelelor și frunzelor l-au avut drept arhitect pe Însuși Dumnezeu, singurul efort pe care l-am depus a fost să îmbin culorile.

Continue reading „Raluca ABRUDAN: TAINA SCRISULUI (104) – CUVÂNTUL, UNIVERS PICTAT DE TIMP !”

Dorel SCHOR: Setea de cultură

Cu toate că Leopold Gurnişt e un om foate simpatic, discuţiile noastre sunt destul de banale şi nu deosebit de cuprinzătoare. Leopold este, de felul lui, o persoană modestă şi taciturnă. De data asta însă ne-a vizitat puţină vreme după ce doamna Gurnişt abia plecase de la noi. Doamna, ca să respectăm adevărul, ne acordase cu largheţe câteva ore bune din timpul ei şi mă întrebam, amuzat dar şi plictisit, dacă va trebui să-mi petrec întreaga zi în compania cuplului, pe… fragmente.
– Tocmai a plecat doamna dumitale! i-am spus politicos, dar rezervat.
– Ştiu, ştiu…, a făcut el discret. De aia am venit.
Mi-am exprimat, mai mult prin gesturi, nedumerirea.
– S-a întâmplat ceva?
– Depinde, a oftat Leopold. O să-ţi explic…
L-am poftit să ia loc şi iată ce mi-a explicat domnul Leopold Gurnişt.
– Ştii că Matilda vorbeşte şapte limbi şi ruseşte. Şi că este o cititoare pasionată. De când l-am logodit pe băiat are mai mult timp liber şi, dacă nu croşetează, ce să facă după amiezele? Citeşte. În câteva limbi…
– Şi eu i-am împrumutat uneori.
– Ştiu, ştiu…, m-a asigurat dânsul. De aia am venit. Matilda e o fiinţă foarte sensibilă. Şi influenţabilă! Când a citit cum a murit împărăteasa Sisi, a plâns o săptămână şi nici nu a gătit, am mâncat numai iaurt şi sendviciuri cu marmeladă. Îmi amintesc că altădată a împrumutat de la Rozica lui Menaşe o carte de bucate întitulată „Bucătăria exotică”. Nu mă întreba ce perioadă neagră a urmat. Era decisă să-mi pregătească coadă de crocodil, stridii în sos de ananas, pulpe de broaşte, ficat de gâscă cu mirodenii rodeziene, ouă de struţ, ciuperci cu sos de Andaluzia…
– Ce-i asta?
– De unde să ştiu? M-a costat o mulţime de parale, am mâncat ca dracu’, mă durea burta şi regretam marmelada. După ai, cineva i-a dat cartea cu note de drum întitulată „Hai hui prin Europa”. Nu s-a lăsat până ce nu am plecat într-o excursie organizată prin toate capitalele şi n-a vizitat toate muzeele şi toate magazinele continentului şi, poate n-o să mă crezi, a început un jurnal de călătorie cu impresii, preţuri, reţete culinare, biografii de pictori şi arhitecţi, date ale bătăliilor, starea vremii, buticuri şi adrese ale unor cucoane din grup.
– Înţeleg, am rostit cu tristeţe.
Continue reading „Dorel SCHOR: Setea de cultură”

Eugen DEUTSCH: TAINA SCRISULUI (103) – DE LA INGINERIE LA POEZIE… PRIN FANTEZIE

Sunt prin formaţie (dar şi vocaţie!) inginer, adică un personaj care stă călare pe anumite principii (mai mult sau mai puţin) rigide şi care este obligat să respecte foarte multe legi (…căci eşti mai bun de le-nţelegi!).

Dar când am debutat în carieră (spre sfârşitul anilor 60) lumea era într-o schimbare evidentă. Toate trebuiau (re)inventate, până şi unele dintre legile ce reglau ingineria. Chiar din start am fost implicat în activitatea de proiectare-cercetare în construcţii, iar acolo se cerea să ai şi fantezie, e drept o fantezie bazată pe raţiune şi logică, dar o fantezie creatoare şi, în mare măsură, vizionară. Priveam mereu spre viitor încercând să schimbăm prezentul fără a depinde de trecut. Lucram zi-lumină iar uneori (mai ales iarna!) chiar şi noapte-întuneric. Nu e deci de mirare faptul că timpul nostru „liber” se măsura doar în clipe cărora nu le puteam comanda să se oprească! Aşa că încercam să evadez într-o lume paralelă în care ar fi putut să fie altfel de legi (şi alţi colegi!). Intram în această lume chiar şi atunci când mergeam (pe jos!) spre birou, sau atunci când reuşeam să  ajung pentru scurte perioade pe crestele munţilor pe care le străbăteam fără a avea echipamentele necesare şi fără a respecta legile alpinismului. Cum n-am avut nici un minim accident mi-am închipuit că (aproape!) orice legi pot fi transgresate…

De fapt, sedus fiind de universul poeziei, încercam să-l parcurg în toate direcţiile şi să-i aflu toate secretele (ceea ce, evident, nu mi-a reuşit!). Încercările mele erau puse pe hârtie ceva destul de târziu, apoi se refugiau într-un sertar ce părea destinat să rămână mereu ferecat. Într-un text descoperit acolo (şi publicat ulterior !) notam sub forma unui sonet (am fost mereu sedus de formele fixe ale poeziei pentru că orice dificultate suplimentară, dacă e depăşită, oferă şi satisfacţii suplimentare): „Eu sunt un bob neostenit de humă,/ Un fir dansând pe creste de talazuri,Gonind spre-a înfrunta mai vechi zăgazuri:/ Eratic strop ce nu se pierde-n spumă. Născut în lumea plină de zăplazuri/ Dar cu nemărginirea-n chip de mumă/ Visez s-adun în opera-mi antumă/  Dorinţe simple, şubrede extazuri… Eu sunt un ciob dintr-o cometă spartă/ Uitat de Creator prin galaxie, Târât de-un vânt solar ce nu te iartă/ Spre un tărâm sculptat în fantezie Ce poate fi-ntâlnit trecând de-o poartă/ Himerică, pierdută-n veşnicie…”

Şi totuşi…

În aprilie1986, pe când mă pregăteam să plec într-o escapadă montană, profitând de câteva zile restante de concediu, a avut loc teribilul accident de la Cernobîl. După cum (probabil încă se mai ştie!), explozia unei centrale nucleare din Ucraina a produs un „nor radioactiv” extrem de periculos. Drept urmare am fost obligat să rămân acasă (şi în casă!) perioadă în care am scris o serie de poezii pentru un concurs literar unde am reuşit să obţin o menţiune, am fost cooptat într-un cenaclu, aşa că lumea mea paralelă a devenit oarecum reală.

Aşa că… Ţinând în palmă infinitul din Universul care rătăceşte, mă întrebam cam ce dorise „Eruditul” şi pentru mâine ce-mi mai pregăteşte? „Mâine” (de fapt peste câţiva ani!) a urmat marea schimbare din 1989 iar în 1990 a urmat marea explozie de libertate (în toate dar mai ales în ceea ce se referea la scris!). Drept urmare au început să apară volumele ce scoteau la lumină tainele din sertarele mele ascunse. (poezii lirice, fanteziste uneori cochetând chiar cu absurdul, ironice şi… iconoclaste!). Devenisem… „…un fantezist amestec/ De-oţel călit şi de satiră/ Un cânt pe care-l intonează/ Un mucalit/ Pe-o suplă liră/ Şi raţiunea pururi trează/ Luptând cu monştrii cei din somn…” Iar când colegii mei ingineri, mai pragmatici şi care foloseau noile posibilităţi doar în scopuri practice, m-au întrebat de ce scriu poeme în loc de a face proiecte (mult mai rentabile desigur!) răspundeam. făcând o reverenţă către Dante: „De vină-i… comedia!” deşi ştiam că „…spre Paradis e-nchisă clanţa, eu îmi lansam spre Cosmos stanţa, chiar de, în umbră,  – un Purgatoriu, ieşit din turnu-i de ivoriu mă informase că Eternul îmi oferea , de fapt, Infernul!”

În acea perioadă mi s-a mai deschis un (mini!)Univers paralel: cel al fenomenelor neelucidate – de la limita cunoaşterii! Fusesem mereu interesat de un fel  de SF raţional (!) aşa că am început să colaborez la unele reviste de profil încercând să tratez problemele respective (reale sau poate imaginare!) aplicând elemente din logica formală ceea ce m-a făcut deseori să intru în contradicţie cu mulţi „specialişti” ai genului. Cum universurile mele paralele se intersectau mereu, nu e de mirare că  unul din primele mele volume ce satiriza, prin poeme fanteziste, noua noastră lume s-a intitulat Cronici (ce nu) Par… Anormale, (Iaşi 2000) iar un altul, cuprinzând sonete şi rondeluri (adică poezii având 14 şi respectiv 13 versuri) se numea Magia  Numerelor ( Iaşi 2001).

După înfiinţarea Asociației Literare „Păstorel” – Iași (ALPI) au mai apărut pentru mine alte 2 noi mini-universuri: revista trimestrială a asociaţiei denumită „Booklook” la care sunt redactor-şef şi care acum a ajuns la numărul 52 şi revista de autor „Codul lui Eugen” (tot trimestrială şi prin care am devenit propriul meu „rival” întrucât cele 2 publicaţii erau destinate aceluiaşi public!) la care eram director/redactor şef (am rezistat cu ea peste 10 ani, dar apoi rigorile economiei de piaţă i-au pus capăt!)

Navigând prin universul poeziei crezând că am devenit „Seducătorul de muze” (volum de sonete apărut în 2011) m-am luat chiar şi „La trântă cu Hercule” avându-l drept partener pe multilateralul scriitor Nicolae Paul-Mihail (volum apărut în 2004).

Destule satisfacţii (dar şi premii!) mi-au oferit încercările de a scrie sau traduce din (şi chiar în!) limba franceză (de exemplu pentru traducerea Glosei lui Eminescu sau prin textele dedicate lui Brâncuşi şi prezentate la Paris într-o şedinţă omagială de colegul meu Marian Dobreanu). Intre timp nisipul din clepsidra mea imaginară se scurgea (din păcate mult prea repede!)…aşa că an constatat fără veselie:  „Ce repede nisipul curse: un firav zâmbet de speranţă,/ Lumini şi umbre, sumbre curse, o filă tandră de romanţă…/ Rapid de tot nisipul curse sub gheara timpului ce zboară;/ Azi umbre-mi par planete, Urse… Cerca-vom oare-a doua oară?!//. După ce multiversul prin care navigam „Pe aripile norilor” (volum apărut în 2006) a început să se subţieze, unele lumi au trecut în amintire aşa că acum poezia a devenit (aproape!) unica mea preocupare de suflet  (chiar şi în revista Booklook). Continue reading „Eugen DEUTSCH: TAINA SCRISULUI (103) – DE LA INGINERIE LA POEZIE… PRIN FANTEZIE”

Eugen DORCESCU: TAINA SCRISULUI (101) – POETA GENUINUS – POETA DOCTUS – POETA ARTIFEX

M-am născut la 18 martie 1942, în Târgu-Jiu, Calea Victoriei 93.  Vacanţele copilăriei le-am petrecut într-un sat submontan, Stroiești, foarte pitoresc, aşezat în vecinătatea a trei râuri şi a nenumărate pâraie – Sohodol, Jaleş, Ibru, Rasova, Gomnuşa etc. Aceste cursuri de apă, precum şi Poiana (un spaţiu mirific pe atunci, trivializat, distrus acum) au fost absorbite, mai târziu, în mitologia mea personală, aşa cum probează volumele de poezie şi de proză fantastică, apărute de-a lungul vremii.

*

Mi-am făcut şi desăvârşit studiile adolescentine la celebrul liceu „Fraţii Buzeşti” din Craiova.

*

Am început să scriu de timpuriu. Dar nu m-am grăbit să public. Am înţeles, foarte repede, că literatura nu începe cu mine, că e nevoie, pe lângă talent (a cărui prezenţă e decisivă, indiscutabilă), de cunoaşterea operei marilor scriitori români şi străini, de aprofundarea teoriei literare, a stilisticii, a diverselor discipline conexe, de o iniţiere  în elanurile spirituale ale umanităţii. De aceea m-am şi îndreptat spre Filologie. În plus, am dorit intens, stăruitor, să parcurg literatura altor ţări în limba în care a fost scrisă. Am citit, şi citesc mult, şi în mai multe idiomuri. Nu i-am priceput niciodată pe aceia care îşi închipuie că, pentru a fi scriitor, nu trebuie să faci nimic. Doar „să simţi”, să te emoţionezi.

*

Am debutat în toamna lui 1970, în „Luceafărul”, cu două poezii, apoi, în vara lui 1971, prin iunie, cu un grupaj amplu, pe pagina a treia, sus, în dreapta. Debutul meu absolut, acesta din revistă, a fost încurajat de Alexandru Philippide, Ştefan Bănulescu şi Cezar Baltag. În 1972, am debutat editorial, cu volumul de poezie Pax magna, la Cartea Românească, sub girul lui Marin Preda, Mircea Ciobanu şi Mihai Gafiţa. De Mircea Ciobanu m-a legat o puternică, o nobilă prietenie, una din acele rarisime întâlniri în spirit, care ne îmbogăţesc şi ne înfrumuseţează viaţa.

*

Părinţii mei, ambii învăţători, erau iubitori de carte şi pasionaţi de lectură. În casa noastră se afla o bibliotecă bogată, pe care şi eu, şi fratele meu am îndrăgit-o, încă din primii ani de şcoală.

*

Timişoara avea, în imaginaţia mea, o aură, care m-a atras, m-a fascinat. Şi nu m-am înşelat. Am îndrăgit această cetate discretă, civilizată, tolerantă, foarte potrivită cu temperamentul meu, empiric şi artistic, din prima clipă a întâlnirii noastre, în zori, la coborârea din tren. Ţin minte perfect atmosfera, farmecul acelei dimineţi. Strada Gării, tramvaiele, orizontul incendiat de un soare blând, prietenos, liric, turla Catedralei ortodoxe din Centru, turnurile Catedralei din Piaţa Bălcescu, parcurile. Şi multe altele încă, pe care le-am descoperit, treptat, în zilele, lunile şi anii ce au urmat. A trecut peste o jumătate de secol din acea toamnă a lui 1961, iar dragostea mea pentru Timişoara a sporit necontenit. Aşa cum am declarat, în repetate rânduri, în ţară şi în străinătate, prin viu grai sau în scris, titlul meu de glorie acesta este: Eu, scriitorul român Eugen Dorcescu, sunt scriitor timişorean.

*

Ca student, n-am lipsit de la niciun curs, de la niciun seminar, petreceam mult timp în sălile de lectură ale Bibliotecii, exploram oraşul şi împrejurimile, am avut profesori de neuitat (G. I. Tohăneanu, Eugen Todoran, G. Ivănescu, Ştefan Munteanu),  colegi admirabili, erudiţi încă de pe atunci, personalităţi împlinte, strălucite astăzi: Cornel Ungureanu, Simion Dănilă, Dan Floriţa-Seracin, Şerban Foarţă, Marcel Turcu, Alexandru Ruja, Aurel Turcuş, Ion Marin Almăjan, Ion Jurca Rovina, Ildico Achimescu, Doina Babeu, Felicia Moşoianu, Felicia Giurgiu, Luiza Pârvan, Lucian Bureriu, Vasile Tudor Creţu, Simu Gelu, Cătălin Ciolca. Să mă ierte cei pe care i-am uitat în graba acestei înşiruiri.

*

Mi-am iubit şi mi-am respectat profesorii. Nici nu se putea altfel. Aşa am fost educat. Să-i respect şi să-i iubesc pe cei care mă învaţă carte.

*

Am publicat peste 30 de cărţi, poezie, proză fantastică, eseu. Dar, cum eu sunt, înainte de orice, poet (am mai spus-o: poeta genuinus și poeta doctus, nu neapărat artifex), mă voi referi, în acest context restrâns, la trei dintre ele. Mai întâi, la Antologia Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Editura Eurostampa, Timişoara 2015. În acest volum (608 pagini) a fost reţinut ce s-a considerat durabil în cele 15 cărţi de poezie, tipărite din 1972 şi până în 2014, plus câteva inedite. Nirvana. Cea mai frumoasă poezie este o ediţie critică, ne-varietur, alcătuită, cu un profesionalism exemplar, de Doamna Conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin, de la Filologia timişoreană, care a realizat selecţia textelor (consultându-mă, desigur, la fiecare pas), Schiţa biobibliografică, Nota asupra ediţiei şi un extraordinar Eseu hermeneutic (150 de pagini), cea mai extinsă, mai temeinică, mai originală exegeză de până acum a poeziei mele. Continue reading „Eugen DORCESCU: TAINA SCRISULUI (101) – POETA GENUINUS – POETA DOCTUS – POETA ARTIFEX”

Premiera spectacolului lectura „VIVE LA DANSE!”

Teatrul de Comedie

și

Clubul Dramaturgilor

 

 prezintă miercuri 27 noiembrie, ora 17

 spectacolul lectură

 

   VIVE LA DANSE!

         de Edith Negulici

Piesa de dramaturgie coregrafică Vive la danse! este inspirată de viața și opera lui Maurice Béjart, coregraful secolului XX, creatorul companiilor Ballet du XXe siècle și Béjart Ballet Lausanne.

Vive la Danse! reînvie un mit și propune un model intens, exploziv, exemplar de viață și de creație: Maurice Béjart. ,,Mare Ofițer al Ordinului Coroanei”, membru al Academiei Franceze de Arte Frumoase, laureat al distincțiilor ,,Ordinul Soarelui Răsare” și Together for Peace Foundation,  Maurice Béjart a creat în 50 de ani de carieră peste 250 de coregrafii remarcabile ce îmbină tehnica dansului occidental cu senzualitatea celui asiatic, muzica exotică, orientală cu cea clasică și cu pop-rock-ul.

Pornind de la un mit în jurul căruia gravitează un univers (dramatic, teatral, coregrafic, cinematografic) și accentuând dimensiunea dionisiacă a dansului, într-o abordare aparte a muzicii, încărcată de energie și puls vital, spectacolul lectură  Vive la Danse! crează o biografie a lui Béjart, gândită ca un omagiu-dialog la care participă dansatorii preferați ai lui Béjart: Martha Graham, Maia Plisețkaia, Maina Gielgud, Jorge Donn, Gil Roman, dar și ca re-enactment al pieselor sale de rezistență Le Sacre du Printemps și Bolero, care au revoluționat arta dansului secolului XX.

  În distribuție: LAMIA BELIGAN, DORIN ANDONE, LIVIU LUCACI,

                   MEDA VICTOR, ALEXANDRA FASOLA, LARI GIORGESCU

 

Regia: MARCEL ȚOP

 

Moderator: Candid Stoica

Sala Nouă a Teatrului de Comedie (Str. Sf. Vineri nr. 11)

Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile

Duo Duo: Canalele din Amsterdam

Jan Korthals (1916-1972)

 

*

Canalele din Amsterdam

 

Noiembrie, oraș în seară:
Prin Amsterdam numai canale.

Și dintr-odată

Vântul toamnei clatină pomul cu portocale din curtea mea
Încolo și-ncoace le leagănă.

Închid fereastra, nu mă ajută oricum.
Curge râul înapoi pe zadarnicul drum
Și-n perle bătut soarele suie

Inutil

Schije metalice stoluri străpung, cad porumbei.
Fără copii străzile par dintr-odată pustii.

După ploaia de toamnă
De melci pătura-i plină,

─ patria mea

Pe canale din Amsterdam trece lină…

Duo Duo, China 1951

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Adrian MOCANU: Gura credinței (text jurnal)

văd, este, cred. 17.01.16

credința este pupare în dreapta.

Cred, vreau.

Nicolae Cuzanus: Dumnezeu este o țintă infinită, atrage-mă Doamne.

L-am visat pe Mântuitorul Iisus Hristos. Era mai înalt decât mine. Și am visat trei dreptunghiuri goale, pline de lumină galbenă. 20.01.16

Nu m-am rugat seara și mi-a părut rău.

Sunt rău când este haos în minte. 23.01.16

Pe Digiwoeld spune: Imensitatea e suportată doar prin iubire.

Pe 25 iarăși nu mă rog seara, fapt pentru care mi se face frică să nu mă părăsească Dumnezeu precum îi părăsea pe evrei.

Stare de existențialitate. 26.01.16

La Trinitas tv spune: Să-L iubim pe Hristosul din noi = iubește-te pe tine însuți; poetul Reiner Maria Rilcle a vorbit despre singurătate și însingurare; Iisus sta la ușă și bâte; proniere = cartea vieții; schimbați-vă mintea.

Mă întreb: cineva se mai lupta pentru Iisus?

Tot pe Trinitas tv înțeleg că Simeon Noul Teolog a văzut lumina Lui Dumnezeu, a murit în 1022 și că îl găsesc în volumul 6 din Filocalia.

Când se face un chip urât se strânge ceva. 26.01.16

Parcă sunt singur și vreau să fiu ca un credincios. 26.01.16

Ordinea: este, pare.

Parcă nu-I sunt credincios, dar nu sunt necredincios.

Continue reading „Adrian MOCANU: Gura credinței (text jurnal)”

Ileana VLĂDUȘEL: Poem

Poem

 

Acest poem e-o rugă pentru tine

bunica mea, medalie să-ți fie!

S-a așternut tăcerea și e noapte

și mi-este  dor de tine! Lutul arde

și-n pieptul lutului, un vis s-a stins

și lacrimi cad din stele. Cine a  plâns?

 

Cad șoaptele  dea valma dinspre cer.

Parcă e glasul tău, sau mă înșel?

Și nu mai știu și nu mai văd nimic,

stau și te aștept, biet suflet  osândit

Iar așteptarea asta mă ucide.

Azi nici în vis nu te mai pot ajunge.

 

Ești prea departe, prea de neajuns,

Te-ai dus  bunica mea, în rai, prin munți!

Mă reîntorc cu gândul către cer,

știu că-ai rămas pe undeva, stingher.

Nu te înduri să pleci definitiv,

ți-a mai rămas în lume puiul mic!

 

Eu, puiul tău nevindecat

de dor și de durere. M-ai lăsat,

te-ai dus și peste umbra lunii se revarsă

lacrima cerului, sărată, arsă.

Și vin de-a valma gânduri, sentimente, rugi

și lacrimi…Multe lacrimi…Și tu plângi?

 

Amestec, trist condei, în călimară

și mii și mii de gânduri mă împresoară.

Ce faci, pe unde ești, te odihnești

așa de obosită de lumești

cruci grele peste prea fragile brațe?

Mă vezi din cerul tău? Ce ții în brațe?

 

Că tu numai pe mine mă țineai,

Doar chipul meu aproape îl doreai!

Ce faci ? Aș vrea să știu exact!

Să te visez, bunico,  cum să fac?

Mi-e dor, un dor aprins în rug,

un dor de necuprins! În suflet plâng

 

și strig sperând într-o minune!

Încă o zi, o clipă,  eu cu tine!

M-așez în pat și închid ochii strâns

dar nu te văd și iar cobor în plâns

și iar te chem și iar nu îmi răspunzi!

Ce dor nebun, ce dor de necuprins!

 

Dar știi că te iubesc! Știi că te port

în gând și-n piept! Odorul meu de preț!

Și m-am gândit…Cu mâna mea umilă

să încerc să-ți fac din litere cunună.

Să-ți fac medalie din slove plânse

și să le leg cu panglică din sânge

 

și peste vânt să le arunc spre cer.

Să știi, că pe pământ e frig, e ger

de când te-ai dus și noaptea s-a lăsat,

lumina nu mai vrea să se aprindă în prag

iar  peste pasul tău a înflorit pământul

florile dorului și le ud eu  cu  plânsul…

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

22 noiembrie 2019

Eugenia BUCUR: Gândul toamnei în ecouri (poeme)

Prima respirație

 

Seara a căzut încet peste zi

Intr-o pătrundere discretă

Până când întunericul îndesit

A strigat -Am învins lumina

 

El nu înțelesese cântul celor

Ce nu aveau parte de umbre

Subtile forme ale discreției

Luminii ochilor măcar urme

 

În suflet  crescuseră flori albe

Ce acopereau bezna de afară

Acelaşi alb se vedea pe frunte

Şi pe zâmbetul azi ascuns

 

Din sâmburele normalitate

Crescuse un înger trandafiriu

În strai de scâncet înmugurit

Şi izvor de bucurie… de tată!

 

 

Jocul cuvintelor

 

Neastâmpărul copilăriei se rescrie

În alt spațiu în alt timp în alt mod

Doar zburdălnicia rămâne constanta

În al vieții fir variabil un şăgalnic nod

Culisând în culise în reguli necunoscute

Ce-şi urmează drumul sigur singur

Pe culoarele firelor dense nevăzute

Lumini stinse se reaprind din cenuşe

Uneori de la vânt alteori de la ploaie

Geamul ferestrei este cale deschisă

Clipa o imensă trăire-n albastră văpaie.

 

 

Parfumul lemnului

 

Tu inel de zi şi noapte

Ce legatu-m-ai cu glia

Spune-mi rogu-te de acu

Unde cântă ciocârlia

Printre ramuri răsfirate

În străine flori de vânt

Îmi plec astăzi dorul

Continue reading „Eugenia BUCUR: Gândul toamnei în ecouri (poeme)”