Sunt prin formaţie (dar şi vocaţie!) inginer, adică un personaj care stă călare pe anumite principii (mai mult sau mai puţin) rigide şi care este obligat să respecte foarte multe legi (…căci eşti mai bun de le-nţelegi!).

Dar când am debutat în carieră (spre sfârşitul anilor 60) lumea era într-o schimbare evidentă. Toate trebuiau (re)inventate, până şi unele dintre legile ce reglau ingineria. Chiar din start am fost implicat în activitatea de proiectare-cercetare în construcţii, iar acolo se cerea să ai şi fantezie, e drept o fantezie bazată pe raţiune şi logică, dar o fantezie creatoare şi, în mare măsură, vizionară. Priveam mereu spre viitor încercând să schimbăm prezentul fără a depinde de trecut. Lucram zi-lumină iar uneori (mai ales iarna!) chiar şi noapte-întuneric. Nu e deci de mirare faptul că timpul nostru „liber” se măsura doar în clipe cărora nu le puteam comanda să se oprească! Aşa că încercam să evadez într-o lume paralelă în care ar fi putut să fie altfel de legi (şi alţi colegi!). Intram în această lume chiar şi atunci când mergeam (pe jos!) spre birou, sau atunci când reuşeam să  ajung pentru scurte perioade pe crestele munţilor pe care le străbăteam fără a avea echipamentele necesare şi fără a respecta legile alpinismului. Cum n-am avut nici un minim accident mi-am închipuit că (aproape!) orice legi pot fi transgresate…

De fapt, sedus fiind de universul poeziei, încercam să-l parcurg în toate direcţiile şi să-i aflu toate secretele (ceea ce, evident, nu mi-a reuşit!). Încercările mele erau puse pe hârtie ceva destul de târziu, apoi se refugiau într-un sertar ce părea destinat să rămână mereu ferecat. Într-un text descoperit acolo (şi publicat ulterior !) notam sub forma unui sonet (am fost mereu sedus de formele fixe ale poeziei pentru că orice dificultate suplimentară, dacă e depăşită, oferă şi satisfacţii suplimentare): „Eu sunt un bob neostenit de humă,/ Un fir dansând pe creste de talazuri,Gonind spre-a înfrunta mai vechi zăgazuri:/ Eratic strop ce nu se pierde-n spumă. Născut în lumea plină de zăplazuri/ Dar cu nemărginirea-n chip de mumă/ Visez s-adun în opera-mi antumă/  Dorinţe simple, şubrede extazuri… Eu sunt un ciob dintr-o cometă spartă/ Uitat de Creator prin galaxie, Târât de-un vânt solar ce nu te iartă/ Spre un tărâm sculptat în fantezie Ce poate fi-ntâlnit trecând de-o poartă/ Himerică, pierdută-n veşnicie…”

Şi totuşi…

În aprilie1986, pe când mă pregăteam să plec într-o escapadă montană, profitând de câteva zile restante de concediu, a avut loc teribilul accident de la Cernobîl. După cum (probabil încă se mai ştie!), explozia unei centrale nucleare din Ucraina a produs un „nor radioactiv” extrem de periculos. Drept urmare am fost obligat să rămân acasă (şi în casă!) perioadă în care am scris o serie de poezii pentru un concurs literar unde am reuşit să obţin o menţiune, am fost cooptat într-un cenaclu, aşa că lumea mea paralelă a devenit oarecum reală.

Aşa că… Ţinând în palmă infinitul din Universul care rătăceşte, mă întrebam cam ce dorise „Eruditul” şi pentru mâine ce-mi mai pregăteşte? „Mâine” (de fapt peste câţiva ani!) a urmat marea schimbare din 1989 iar în 1990 a urmat marea explozie de libertate (în toate dar mai ales în ceea ce se referea la scris!). Drept urmare au început să apară volumele ce scoteau la lumină tainele din sertarele mele ascunse. (poezii lirice, fanteziste uneori cochetând chiar cu absurdul, ironice şi… iconoclaste!). Devenisem… „…un fantezist amestec/ De-oţel călit şi de satiră/ Un cânt pe care-l intonează/ Un mucalit/ Pe-o suplă liră/ Şi raţiunea pururi trează/ Luptând cu monştrii cei din somn…” Iar când colegii mei ingineri, mai pragmatici şi care foloseau noile posibilităţi doar în scopuri practice, m-au întrebat de ce scriu poeme în loc de a face proiecte (mult mai rentabile desigur!) răspundeam. făcând o reverenţă către Dante: „De vină-i… comedia!” deşi ştiam că „…spre Paradis e-nchisă clanţa, eu îmi lansam spre Cosmos stanţa, chiar de, în umbră,  – un Purgatoriu, ieşit din turnu-i de ivoriu mă informase că Eternul îmi oferea , de fapt, Infernul!”

În acea perioadă mi s-a mai deschis un (mini!)Univers paralel: cel al fenomenelor neelucidate – de la limita cunoaşterii! Fusesem mereu interesat de un fel  de SF raţional (!) aşa că am început să colaborez la unele reviste de profil încercând să tratez problemele respective (reale sau poate imaginare!) aplicând elemente din logica formală ceea ce m-a făcut deseori să intru în contradicţie cu mulţi „specialişti” ai genului. Cum universurile mele paralele se intersectau mereu, nu e de mirare că  unul din primele mele volume ce satiriza, prin poeme fanteziste, noua noastră lume s-a intitulat Cronici (ce nu) Par… Anormale, (Iaşi 2000) iar un altul, cuprinzând sonete şi rondeluri (adică poezii având 14 şi respectiv 13 versuri) se numea Magia  Numerelor ( Iaşi 2001).

După înfiinţarea Asociației Literare „Păstorel” – Iași (ALPI) au mai apărut pentru mine alte 2 noi mini-universuri: revista trimestrială a asociaţiei denumită „Booklook” la care sunt redactor-şef şi care acum a ajuns la numărul 52 şi revista de autor „Codul lui Eugen” (tot trimestrială şi prin care am devenit propriul meu „rival” întrucât cele 2 publicaţii erau destinate aceluiaşi public!) la care eram director/redactor şef (am rezistat cu ea peste 10 ani, dar apoi rigorile economiei de piaţă i-au pus capăt!)

Navigând prin universul poeziei crezând că am devenit „Seducătorul de muze” (volum de sonete apărut în 2011) m-am luat chiar şi „La trântă cu Hercule” avându-l drept partener pe multilateralul scriitor Nicolae Paul-Mihail (volum apărut în 2004).

Destule satisfacţii (dar şi premii!) mi-au oferit încercările de a scrie sau traduce din (şi chiar în!) limba franceză (de exemplu pentru traducerea Glosei lui Eminescu sau prin textele dedicate lui Brâncuşi şi prezentate la Paris într-o şedinţă omagială de colegul meu Marian Dobreanu). Intre timp nisipul din clepsidra mea imaginară se scurgea (din păcate mult prea repede!)…aşa că an constatat fără veselie:  „Ce repede nisipul curse: un firav zâmbet de speranţă,/ Lumini şi umbre, sumbre curse, o filă tandră de romanţă…/ Rapid de tot nisipul curse sub gheara timpului ce zboară;/ Azi umbre-mi par planete, Urse… Cerca-vom oare-a doua oară?!//. După ce multiversul prin care navigam „Pe aripile norilor” (volum apărut în 2006) a început să se subţieze, unele lumi au trecut în amintire aşa că acum poezia a devenit (aproape!) unica mea preocupare de suflet  (chiar şi în revista Booklook). Continue reading „Eugen DEUTSCH: TAINA SCRISULUI (103) – DE LA INGINERIE LA POEZIE… PRIN FANTEZIE” →