M-am născut la 18 martie 1942, în Târgu-Jiu, Calea Victoriei 93. Vacanţele copilăriei le-am petrecut într-un sat submontan, Stroiești, foarte pitoresc, aşezat în vecinătatea a trei râuri şi a nenumărate pâraie – Sohodol, Jaleş, Ibru, Rasova, Gomnuşa etc. Aceste cursuri de apă, precum şi Poiana (un spaţiu mirific pe atunci, trivializat, distrus acum) au fost absorbite, mai târziu, în mitologia mea personală, aşa cum probează volumele de poezie şi de proză fantastică, apărute de-a lungul vremii.
*
Mi-am făcut şi desăvârşit studiile adolescentine la celebrul liceu „Fraţii Buzeşti” din Craiova.
*
Am început să scriu de timpuriu. Dar nu m-am grăbit să public. Am înţeles, foarte repede, că literatura nu începe cu mine, că e nevoie, pe lângă talent (a cărui prezenţă e decisivă, indiscutabilă), de cunoaşterea operei marilor scriitori români şi străini, de aprofundarea teoriei literare, a stilisticii, a diverselor discipline conexe, de o iniţiere în elanurile spirituale ale umanităţii. De aceea m-am şi îndreptat spre Filologie. În plus, am dorit intens, stăruitor, să parcurg literatura altor ţări în limba în care a fost scrisă. Am citit, şi citesc mult, şi în mai multe idiomuri. Nu i-am priceput niciodată pe aceia care îşi închipuie că, pentru a fi scriitor, nu trebuie să faci nimic. Doar „să simţi”, să te emoţionezi.
*
Am debutat în toamna lui 1970, în „Luceafărul”, cu două poezii, apoi, în vara lui 1971, prin iunie, cu un grupaj amplu, pe pagina a treia, sus, în dreapta. Debutul meu absolut, acesta din revistă, a fost încurajat de Alexandru Philippide, Ştefan Bănulescu şi Cezar Baltag. În 1972, am debutat editorial, cu volumul de poezie Pax magna, la Cartea Românească, sub girul lui Marin Preda, Mircea Ciobanu şi Mihai Gafiţa. De Mircea Ciobanu m-a legat o puternică, o nobilă prietenie, una din acele rarisime întâlniri în spirit, care ne îmbogăţesc şi ne înfrumuseţează viaţa.
*
Părinţii mei, ambii învăţători, erau iubitori de carte şi pasionaţi de lectură. În casa noastră se afla o bibliotecă bogată, pe care şi eu, şi fratele meu am îndrăgit-o, încă din primii ani de şcoală.
*
Timişoara avea, în imaginaţia mea, o aură, care m-a atras, m-a fascinat. Şi nu m-am înşelat. Am îndrăgit această cetate discretă, civilizată, tolerantă, foarte potrivită cu temperamentul meu, empiric şi artistic, din prima clipă a întâlnirii noastre, în zori, la coborârea din tren. Ţin minte perfect atmosfera, farmecul acelei dimineţi. Strada Gării, tramvaiele, orizontul incendiat de un soare blând, prietenos, liric, turla Catedralei ortodoxe din Centru, turnurile Catedralei din Piaţa Bălcescu, parcurile. Şi multe altele încă, pe care le-am descoperit, treptat, în zilele, lunile şi anii ce au urmat. A trecut peste o jumătate de secol din acea toamnă a lui 1961, iar dragostea mea pentru Timişoara a sporit necontenit. Aşa cum am declarat, în repetate rânduri, în ţară şi în străinătate, prin viu grai sau în scris, titlul meu de glorie acesta este: Eu, scriitorul român Eugen Dorcescu, sunt scriitor timişorean.
*
Ca student, n-am lipsit de la niciun curs, de la niciun seminar, petreceam mult timp în sălile de lectură ale Bibliotecii, exploram oraşul şi împrejurimile, am avut profesori de neuitat (G. I. Tohăneanu, Eugen Todoran, G. Ivănescu, Ştefan Munteanu), colegi admirabili, erudiţi încă de pe atunci, personalităţi împlinte, strălucite astăzi: Cornel Ungureanu, Simion Dănilă, Dan Floriţa-Seracin, Şerban Foarţă, Marcel Turcu, Alexandru Ruja, Aurel Turcuş, Ion Marin Almăjan, Ion Jurca Rovina, Ildico Achimescu, Doina Babeu, Felicia Moşoianu, Felicia Giurgiu, Luiza Pârvan, Lucian Bureriu, Vasile Tudor Creţu, Simu Gelu, Cătălin Ciolca. Să mă ierte cei pe care i-am uitat în graba acestei înşiruiri.
*
Mi-am iubit şi mi-am respectat profesorii. Nici nu se putea altfel. Aşa am fost educat. Să-i respect şi să-i iubesc pe cei care mă învaţă carte.
*
Am publicat peste 30 de cărţi, poezie, proză fantastică, eseu. Dar, cum eu sunt, înainte de orice, poet (am mai spus-o: poeta genuinus și poeta doctus, nu neapărat artifex), mă voi referi, în acest context restrâns, la trei dintre ele. Mai întâi, la Antologia Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Editura Eurostampa, Timişoara 2015. În acest volum (608 pagini) a fost reţinut ce s-a considerat durabil în cele 15 cărţi de poezie, tipărite din 1972 şi până în 2014, plus câteva inedite. Nirvana. Cea mai frumoasă poezie este o ediţie critică, ne-varietur, alcătuită, cu un profesionalism exemplar, de Doamna Conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin, de la Filologia timişoreană, care a realizat selecţia textelor (consultându-mă, desigur, la fiecare pas), Schiţa biobibliografică, Nota asupra ediţiei şi un extraordinar Eseu hermeneutic (150 de pagini), cea mai extinsă, mai temeinică, mai originală exegeză de până acum a poeziei mele. Exegeză completată de Doamna Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu cu volumele: Etern într-o eternă noapte-zi, eseu hermeneutic în dialog cu poetul Eugen Dorcescu (2016), cu Despre Eugen Dorcescu – 75, cu Primăvara elegiei apărute, ambele, în anul aniversar 2017 și cu Hermeneia, 2019. Cea de a doua carte pe care doresc să o menționez este Elegiile de la Carani, marcând, în biografia și creația mea, un momento de resurecție (așa afirmă comentatori importanți, precum Iulian Chivu, Zenovie Cârlugea, Livius Petru Bercea, Adrian Dinu Rachieru, Constantin Stancu și mulți alții). Cea de a treia, Sub cerul Genezei, conține o selecție din poezia mea vădit metafizică, realizată, ca și Nota asupra ediției de Mirela-Ioana Borchin. În fine, Agonia caniculei, 2019, ediție îngrijită și comentată de Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, cuprinde poeme scrise de mine cu patru decenii în urmă și rămase, până în 2019, în manuscris.
*
Preferinţele autorului, în raport cu opera sa, se schimbă, cu vremea. Dar există anumite constante. Îmi stau „ca o pecete pe inimă” mai cu seamă poeziile care exprimă abisalitatea eului, penumbra dintre subconştient şi conştiinţă. Ele mă definesc mai exact decât altele. Cei care doresc să mă cunoască, acolo mă pot găsi. Poezia mea explorează o atare adâncime, teritoriul vag unde negura subconştientului şi lumina conştiinţei se întrepătrund. Spre exemplu, ciclul Avatarurilor, apoi Totem, Reminiscenţă, O arhi-amintire (tradusă în engleză, franceză, castiliană), Absenţa (tălmăcită şi ea), sau chiar volume întregi, precum Poemele Bătrânului, Moartea tatălui, Elegiile de la Bad Hofgastein, Nirvana și, acum, cu deosebire, Elegiile de la Carani. Trei dintre cărţile mele au fost traduse şi publicate în limba spaniolă, bucurându-se de atenţia criticii de specialitate, ce activează în acea superioară cultură. Temele liricii? Nu e menirea mea să le analizez (să se vadă inegalabilele analize ale Doamnei Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu), dar, ca autor, sunt în măsură a le identifica, măcar în parte. Două arhiteme aş reţine, în formularea pe care eu însumi le-am consacrat-o, spontan, şi pe care am recuperat-o a posteriori: Fiinţa – sinteza de nepătruns dintre viaţă şi moarte; Eul – entitate antropocosmică.
*
Am tradus şi traduc din limbile franceză şi spaniolă, scriitori clasici şi contemporani (Lamartine, Leconte de Lisle, Baudelaire, Pierre Loti, Rosa Lentini, Andrés Sánchez Robayna, Coriolano González Montañez, Fernando Sabido Sánchez, Jaime Siles, Ernesto Suárez, Elkin Restrepo, Goya Gutiérrez, M. Cinta Montagut, Sanz Irles). E o muncă utilă şi pasionantă. Dar, pentru a o duce cu bine la capăt, trebuie să ai anumite criterii. În ce mă priveşte, caut, mai întâi, afinităţi de mentalitate şi de viziune artistică, şi abia apoi mă încumet a tălmăci un text. Astfel, mă pot situa mai aproape de intenţiile autorului tradus şi, în consecinţă, versiunea românească rămâne, într-o mai mare măsură, fidelă sursei. E nevoie imperioasă de har şi aici, dar, de asemenea, e nevoie de stăpânirea celor două idiomuri, de muncă, de comunicare, pe paliere adânci, sufleteşti, cu acel confrate, a cărei operă o treci în limba ta. Şi, totuşi, echivalarea integrală nu e cu putinţă. O traducere are două semnături, prin ea vorbesc două glasuri – cel al autorului şi cel al traducătorului. Denotaţiile enunţului-bază ar fi de dorit, în principiu, să se păstreze în cvasi-totalitate în enunţul-ţintă. Conotaţiile, însă, infinitele nuanţe, analiza diferită a realităţii pe care o presupun cele două limbi pot fi preluate doar parţial, în funcţie de talentul şi de ştiinţa traducătorului.
*
Mi s-au decernat numeroase premii, majoritatea de către Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Timişoara. Cel despre care se poate spune, la propriu, că îmi încununează activitatea este Premiul „Opera Omnia”, pentru întreaga creaţie literară, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Timişoara, însoţit de Premiul de Excelenţă al Municipiului Timişoara, ambele la 23 noiembrie 2012. Adaug Premiul special al Juriului USR, Filiala Timișoara, pentru Antologia Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (decembrie, 2016) și Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, iulie 2017.
În ce priveşte distincţiile, mă simt onorat că Primăria, prin domnul primar, prof.univ.dr. ing. Nicolae Robu, la propunerea Filialei noastre, mi-a acordat, la 1 august 2014, titlul de Cetăţean de Onoare al Timişoarei. Cuvântul meu de gratitudine, rostit atunci şi intitulat Mulţumesc, Timişoara!, a fost publicat într-o revistă din capitală.
*
În viaţa personală, fiinţa providenţială este, în acești ani ai maturității mele târzii, Doamna pe care am invocat-o de mai multe ori în acest interviu, Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, „Doamna cu miozotis” (Z. Cârlugea), soția mea, care îmi veghează și veghea, și visul. În plan profesional, i-am numit, mai înainte, pe cei care mi-au asistat primul zbor. Le sunt recunoscător şi astăzi. La fel, celor care au contribuit, peste ani şi decenii, fie la receptarea scrierilor mele, fie la difuzarea lor în alte spaţii culturale (Valeriu Anania, Virgil Nemoianu, Marian Popa, Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, Adriana Iliescu, Ion Arieșanu, Cornel Ungureanu, Alexandru Ruja, Lucian Bureriu, Livius Petru Bercea, Adrian Dinu Rachieru, Cezarina Adamescu, Elisabeta Bogățan, Ilinca Ilian, Iulian Chivu, Constantin Stancu, Andrés Sánchez Robayna, Coriolano González Montañez, Rosa Lentini, Jaime Siles, Mónica Delia Pereiras, Fernando Sabido Sánchez, M. Cinta Montagut, Sanz Irles ş.a.). Lui Andrés Sánchez Robayna îi datorez cea mai succintă, cea mai clară, cea mai exactă încadrare tipologică şi axiologică a poeziei mele, înainte de Eseurile Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu, care, la rându-le, se situează la acelaşi nivel european al viziunii şi interpretării. Iată ce spune renumitul critic, poet şi profesor de la Universitatea din La Laguna, Tenerife: „…Marea tradiţie a poeziei române, de la Mihai Eminescu până la Tudor Arghezi – o tradiţie pe care în Spania, sau în limba spaniolă, o cunoaştem, din nefericire, cu totul insuficient – , se vede asumată în fiecare vers al lui Dorcescu, sublimată în fiecare din cuvintele sale, şi se leagă cu unele dintre marile procupări care, de la Mallarmé până la Luzi sau Bonnefoy, determină limbajul şi lumea celei mai vii poezii europene a modernităţii. Nu va fi inutil să se atragă atenţia asupra lui Eugen Dorcescu ca poet european, în ciuda faptului că împrejurările sociale şi culturale ale ţării sale, pe durata prea multor ani, l-au izolat, în mare măsură, în limitele propriei limbi, şi doar în vremea din urmă această operă a început a fi cunoscută în restul continentului. Fiindcă important este că în creaţia lui Dorcescu sunt puse unele din cheile cele mai adânci ale modernităţii poetice….” (Andrés Sánchez Robayna, Eugen Dorcescu, între esenţă şi existenţă, „Orizont”, 3, 2012).
*
Ca scriitor, aş dori, eventual, să scriu. Să mai scriu. Ca persoană, să trăiesc. Să mai trăiesc. Deplin. Adică, să vieţuiesc, dar nu oricum, ci ştiind că totul e Spirit, că realitatea se află în Spirit şi că Spiritul (de ce, oare?) o ipostaziază, totuşi, în afara lui. Să-mi asum, altfel spus, zbuciumul Samsarei, nădăjduind, concomitent, că voi întrezări, fie şi din când în când, stingerea, eliberarea, liniştea, fericirea Nirvanei. Gustând, așa cum gust acum, clipă de clipă, beatitudinea dureroasă, iluzorie, a existenței.
–––––––––
Eugen DORCESCU
Timișoara, 1 noiembrie 2019
[Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă.
Opera poetică (selectiv): Omul de cenușă, antologie (1972-2001), Editura Augusta, Timișoara, 2002; Biblice, antologie (cuprinzând Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase), Editura Marineasa, Timișoara, 2003; Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Ediție critică (Selecție, Notă asupra ediției, Schiță biobibliografică și Eseu hermeneutic) de Mirela-Ioana Borchin, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015, 608 pagini; Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; Sub cerul Genezei, antologie de poezie metafizică, Selecție și Notă asupra ediției: Mirela-Ioana Borchin, Editura Mirton, Timișoara, 2017; Agonia caniculei, Ediţie îngrijită, Notă asupra ediţiei şi Glose: Mirela-Ioana Dorcescu.
Trei dintre volumele sale de poezie au fost traduse în limba spaniolă: El camino hacia Tenerife (Drumul spre Tenerife), Ediciones Idea, Colección Atlántica, Santa Cruz de Tenerife – Las Palmas de Gran Canaria, Spania, 2010 (trad. Coriolano González Montañez); Poemas del Viejo (Poemele Bătrânului), Ediciones Igitur, Montblanc (Tarragona), Spania, 2012 (trad. Rosa Lentini; prefață: Andrés Sánchez Robayna); Las elegías de Bad Hofgastein (Elegiile de la Bad Hosgastein), Editura Mirton, Timișoara, 2013 (trad. și prefață: Coriolano González Montañez), 2013].