Raluca ABRUDAN: TAINA SCRISULUI (104) – CUVÂNTUL, UNIVERS PICTAT DE TIMP !

Cuvântul este muzicaliatea interioară a sufletului omenesc care simte nevoia de-a depăși sferele gândirii și prinde curajul de-a fi rostit pentru a ajunge la sufletul oamenilor. Ființa umană fără cuvânt s-ar simți încătușată, o aripă a zborului către neant ar fi rănită. Oamenii sunt asemenea privighetorilor care exploatează frumosul prin intermediul cântului sau a cuvântului.

Cuvântul este aripa componentă a gândirii, fără el sufletul nu ar putea exprima dorul său de paradis. Ființa umană aspiră la iubirea absolută, la divinitate, cuvântul și gândirea ne aduc aminte de matricea sufletului pentru că la început a fost Cuvântul. După păcatul adamic, omul văzând frumusețea paradisului pierdut a simțit nevoia de a-și exprima în cuvinte regretul. Când Adam a văzut florile, păsările și zâmbetul Evei, l-a rugat pe Dumnezeu să-i împăiănjenească ochii deoarece frumusețea lor îl durea. Atunci Dumnezeu i-a dat lacrima și cuvântul.

Lacrima pentru a arăta o fărmitură din absolutul pus de Dumnezeu în noi, iar cuvântul ca expresie a apropierii de divin. Ființei umane i s-a dat cuvântul doar pentru a mângâia, pentru a aprecia, pentru a iubi. Cuvântul este fire și nefire el îmbracă libertatea de gândire.

Așadar, Dumnezeu a creat lumea din iubirea exprimată în cuvânt, prima dată când a plâns printre aștri a presărat literele, ca mai apoi oamenii să fie cocreatorii cuvântului!

***

Copilăria a pictat universul cu paleta de culori a sufletului meu. M-am jucat cu timpul de-a v-ați ascunselea, el a rămas să numere în timp ce eu mi-am găsit o ascunzătoare în eternitatea sufletului. Fiindcă nu a venit nimeni să mă caute mi-am pictat propria lume. Eul a luat acuarelele și pensula și-a pictat pe peretele sufletului. Forma pe care trebuia să o ia lucrurile a fost inspirația divinității. Conturul florilor, stelelor și frunzelor l-au avut drept arhitect pe Însuși Dumnezeu, singurul efort pe care l-am depus a fost să îmbin culorile.

Albastrul de Voroneț l-am obținut din aripioara unui fluturaș care s-a dezbrăcat de mantia eternă pentru a-mi oferi o picătură din infinit. Florile sufletului meu erau lipsite de culoare atunci le-am sărutat petalele și s-au prefăcut în albăstrele, le-am oferit infinitul primit de la fluture și-am păstrat pentru mine efemerul.

Dar pentru frunzele tomnatice n-am găsit culoare atunci mi-am înțepat irisul de o ochiul drept și stângul a început să picure lacrima. Am îmbinat lacrima cu picatura de culoare a irisului și-am obținut maroniul absolut, frunzele fiind îmbrăcate cu iubirea jertfei creatoare. Cu fiecare secundă care trecea timpul dădea semne că mă va găsi de fiecare dată când se apropia de ascunzătoare îmi trimitea câte o stea cazătoate.

Stelele își găsiseră repede loc în universul sufletului. Astfel am ales să le transform în sculpturi, șlefuiam fiecare formă a acestora și peste tot era numai praf de stele. Timpul bătea acum la ușă, știam că m-a găsit acum era rândul meu să tupesc. L-am rugat să mă lase o secundă singură să stau cu capul în mâini în mijlocul sufletului. Am suflat praful de stele peste întreaga creație și i-am oferit viață. Apoi m-am predat timpului și l-am rugat să-i arate Creatorului propriul meu univers. Acum știu că universul făurit a contribuit la totul unitar este un microcosmos.

––––––––––-

Raluca ABRUDAN

Oradea, România

22 noiembrie 2019

Lasă un răspuns